Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

O turmă şi un păstor”

Problema împăcării Bisericii de Răsărit cu Biserica de Apus -

de Arhimandrit Teodosie Bonteanu"

 

Marie Hetco

 

 

            Cartea este tipărită de Editura “Unitas” Cluj-Napoca – 1997.  Retipărirea cărţii arhimandritului T. Bonteanu este binevenită. Cartea  este închinată memoriei Episcopilor Bisercii Române Unite cu Roma – greco-catolică – şi Episcopilor Bisericii Romano-Catolice, care au suferit şi au murit martiri în închisorile comuniste, pentru Biserica Catolică, singura credinţă adevărată, mărturisită de Sf. de Răsărit şi Apus. Dacă aceşti martiri şi-au dat viaţa numai pentru credinţă, se cuvine ca şi noi, creştinii de azi, să fim mai buni, să ne unim şi împreună să împlinim dorinţa Sfântă a bunului Mântuitor de a fi “O turmă şi un păstor.”

            Autorul cărţii, arh. Teodosie Bonteanu, este botezat ca şi creştin orodox, hirotonit ca preot, în aceeaşi Biserică, după ani de rugăciuni şi de studii teologice. Luminat de spiritul adevărului, a ajuns la comuniunea perfectă cu Biserica lui Cristos, care este Biserica  Romei. În cercetarea adevărului despre Biserica lui Cristos, arhimandritul Teodosie Bonteanu, s-a folosit mult de analogia credinţei, de operele Sf. Părinţi orientali şi occidentali, fără de care adevărul dogmatic, nu poate fi cunoscut integral.

            Valoarea acestei cărţi este unică, o adevărată mărturisire de credinţă, valoare care nu poate fi tăgăduită de cel care recunoaşte, iubeşte şi slujeşte adevărul. Numai adevărul uneşte. Minciuna duce la ură şi la dezbinare, duce la confuzie.

            Suferinţele Arhimandritului Teodosie Bonteanu pentru adevăr, se simt în toate paginile acestei cărţi. Ea este rezultatul zbuciumului unui suflet în căutarea adevărului. Se găsea în sânul B.O.R. când a scris această carte însă, nu şi cănd cartea a văzut lumina tiparuluui, în prima ediţie, în anul 1937 – autorul fiind deja în sânul Bisericii Catolice.

            Cuvintele autorului: “am chibzuit timp îndelungat: 10 ani mi-au trebuit ca opera de convertire s-o pot îndeplini prin focul luptelor din conştiinţa mea, dar această îndelungată luptă s-a sfârşit aşa cum a vrut Dumnezeu; am îmbrăţişat adevărul, m-am întors în una Sf. Catolică şi apostolică Biserică a lui Cristos”.

            “Convertirea mea este rodul unei îndelungate crize sufleteşti provocate de stări şi împrejurări din B.O.R şi de îndoieli teologice a căror lămurire deplină şi definitivă nu am reuşit să o aflu decât numai în Biserica clădită pe stânca lui Petru.”

            Teodosie Bonteanu s-a născut în 2.II.1898 într-o familie de ţărani ortodocşi din com. Călugăreni – Neamţ; aici a aflat că este de credinţă ortodoxă. Despre ortodoxia pravoslavnică şi despre catolicism a aflat abia ca elev al şcolii primare, de la învăţătorul clasei care preda şi religia. Într-o lecţie despre Sf. Cuminecătură – a aflat că ortodocşii pregătesc Sf. Euharistie din pâine dospită, alţii, catolici, din pâine nedospită sau azimă. Dar învăţătorul le-a explicat că, în bunătatea sa cea mare, Dumnezeu primeşte în Sf. Liturghiece ce i se serveşte, şi pâinea ortodocşilor şi azima catolicilor. Copilul a rămas nelămurit. La o lecţie de geografie a aflat de la învăţător că “italienii ne sunt ca fraţi buni, că Franţa este numită sora mai mare a României, că Spania, Portugalia ne sunt ţări surori, iar locuitorii lor sunt fraţii noştri. Tot învăţătorul le-a spus un lucru nou: aceste ţări simpatice, toate surori ale românilor, sunt ţări catolice. Nedumerit că noi românii nu avem aceeaşi religie cu fraţii noştri, l-a întrebat pe dl. învăţător: şi ce popoare mai sunt ca noi ortodoxe? Răspunsul: grecii, ruşii, sârbii şi bulgarii!” Acest răspuns l-a pus multă vreme pe gânduri. Nu-i mai plăcea cuvăntul “ortodox” iar apoi, gândindu-se la “ţările surori” a îneput a simpatiza cuvântul “catolic”. Nici cuvântul “protestant” cu care a făcut cunoştinţă nu i-a făcut plăcere. Regreta că oamenii nu se numesc pur şi simplu: creştini!

            La o altă lecţie de istorie, a aflat că Papa Romei, capul creştinătăţii, l-a numit pe Ştefan cel Mare – domnul  Moldovei: “atletul lui Cristos”. La vârsta de 15 ani, a intrat în Mănăstirea Neamţ pentru a se călugări. Aici a aflat despre catolici numai lucruri care l-au dezamăgit: că sunt oameni răi, înşelători, că slujbele lor sunt false, că Papa este Anticristul, fiara cu 7 capete din Apocalipsă. Noroc că ortodocşii s-au depărtat la timp de el. Auzind aceste lucruri de multe ori, s-a lăsat convins, regretând că a aflat ca mic elev, că ne sunt fraţi de ţară, catolicii.

            Apoi îşi amintea că România a trecut prin “epoca fanariotă” grecească, că Basarabia, ne-a fost răpită de ruşii ortodocşi, lucruri care îl dureau, dar influenţa călugărilor de la Neamţ, a fost mai puternică decât a învăţătorului din şcoala primară, mai ales că li se spunea că “nu tot ce se învaţă la şcoala lumească e temeinic şi de crezare” ci sunt toate amestecate cu înşelăciune. Astfel, a ajuns un ortodox fanatic, mai ales că unul din dascălii lui preferaţi, l-a ajutat să devină un ortodox fanatic. Li se vorbea în mănăstire, despre minunile ce se întâmplă numai în ortodoxie: cu clopotele care bat singure, cu candelele care se clatină în timpul slujbelor, cu focul miraculos ce coboară din cer de Paşti la Biserica Sfântului Mormânt din Ierusalim, foc pe care-l primeşte Patriarhul şi de la care îşi aprind ceilalţi lumânările. A aflat lucruri urâte despre greco-catolici: legenda botezului în lapte al uniţilor; cum dispare Sf. Mir – din recipient – dacă trece cu el peste frontiera cu ungurii şi austriecii catolici; cum se strică şi cum se conservă apa sfinţită de preotul catolic şi multe altele. Mai târziu, şi-a dat seama că toate au fost născocite de călugării greci, apoi au fost preluate şi învăţate cu sfinţenie în mănăstirile noastre de călugării ortodocşi. Cea mai mare vină ce se aduce catolicismului este că a stricat sfintele posturi. Catolicii mănâncă brânză şi lapte miercuri şi vineri. De aici a văzut în catolicism o largheţe păcătoasă şi fără nici o virtute. Cu timpul a văzut că şi în ortodoxie persoane cu autoritate din mănăstire mănâncă carne în zilele de post, aşa a juns la concluzia că aceşti oameni predică apă şi beau vin, fiind lipsiţi de harul lui Dumnezeu. În mănăstire nu există o disciplină monastică: cine voia mergea la biserică, cine nu voia, nu mergea. Cine voia se mărturisea odată pe an ca mirenii, dar nu se cumineca pentru că nimeni nu-l obliga. Ura împotriva Papei a credincioşilor ortodocşi era generală. “Îi uram pe catolici ca pe nişte eretici”. Tot ceea ce citea despre catolicism, erau exemple triviale. În faţa atâtor acuze, “mă înfioram gândindu-mă la catolici”. “Dacă nu m-ar fi ajutat Dumnezeu să apreciez eu însumi aceste lucruri, la faţa locului, atât în apusul catolic cât şi în răsăritul grecesc, astăzi aş fi rămas un fanatic ortodox sectar. Aş fi dat crezare poate, tuturor scrierilor de felul celor de mai sus, ba mai mult ca sigur, le-aş fi propovăduit şi eu ca fapte adevărate. Am dorit să detaliez aceste probleme de ordin sufletesc, nu ca să contrazic şi să polemizez, ci numai ca cititorul să înţeleagă evoluţia stărilor mele suflteşti în drumul convertirii mele la catolicism, ce avea să vină mult mai târziu. Am înţeles slabele argumente ale schismei din 1054 ale B.O.R în faţa argumentelor celor adevărate ale catolicismuluişi în faţa cărora dorind să fiu sincer cu mine însumi, a trebuit să capitulez. Am înţeles că dacă voieşti să zăpăceşti capul unor oameni simpli, necunoscători, cu crime inimaginabile, îi poţi împinge până la fanatism îi poţi face să pună mâna pe furci şi pe topoare şi să spargi capul celui dintâi catolic pe care-l întâlneşti... Cine ştie până unde aş fi ajuns şi eu cu fanatismul meu ortodox în lupta contra catolicismului” scria T. Bonteanu, dacă nu trimitea Dumnezeu în anul 1915 la Mănăstirea Neamţ nişte feţe bisericeşti catolice. Vederea lor singură m-a dezarmat. Aşteptam să văd nişte monştri, când colo ei apărură în faţa mea drept îngeri. Erau 3 călugări, un dominican şi 2 franciscani care i-au făcut o impresie deosebită. A mai petrecut în vara aceea la Mănăstirea Neamţ şi părintele Vasile Lucaciu, preot greco-catolic din Ardeal, care la fel i-a lăsat o impresie foarte bună. Toate aceste au început să clatine tot mai mult sufletul meu convingerea despre răutatea ereticismului şi perfidia catolicilor şi să mă apropie tot mai mult de un gând nou: trecerea mea la catolicism.

            A urmat primul război mondial. Între anii 1916-1923 T. Bonteanu a fost îmbrăcat frate călugăr fără să depună voturile călugăreşti ; a făcut 3 ani serviciul militar, a petrecut 3 ani în lagăr şi prin colonii de muncă. După ieşirea de aici, în 1922 s-a reântors în ţară, mergând la Mănăstirea Neamţ unde era stareţ părintele Daniil Ciubotaru pe care l-a îndrăgit de când l-a cunoscut. Părintele călugăr D. Ciubotaru şi-a dat demisia din stăreţie. Noul stareţ, îl ura tare pe vechiul stareţ, fapt pentru care T. Bonteanu a protestat împotriva comportării noului stareţ. Ca răspuns la protestul său, tânărul monah T. Bonteanu a fost dat afară din mănăstire în 24 de ore. A părăsit mănăstirea şi din banii pe care i-a dat vechiul stareţ, s-a urcat pe vapor şi destinul l-a dus în Franţa catolică, la Paris. Aici a văzut cu ochii lui, că Franţa e ţara catolică profund credincioasă lui Dumnezeu, cu popor catolic care se gândeşte la viaţa veşnică, la suflet, la virtuţile creştine. Ca să se convingă de adevăr, a vizitat biserici şi marile catedrale pline de oameni nobili, oameni de mari familii care merg regulat la biserică, se spovedesc des şi se cuminecă. Îi vezi îngenunchiaţi în băncilelor şi se roagă atât de reculeşi că a rămas uimit. Tineri în floarea vârstei, adolescenţi şi intrând în maturitate, pe care la noi în România nu-i vezi intrând în biserică nici măcar din curiozitate, la Paris îi vezi îngenunchiaţi, rugându-se ore întregi. Totuşi în sufletul său, monahul Nicolae Boteanu înţelege să rămână ortodoxul dintotdeauna, dar, nu-i mai ura pe catolici, legendele ce le auzise despre ei, încep să se risipească.

            A primit un mic serviciu aproape de Paris şi a petrecut până la urmă 5 ani în Franţa Catolică. În fiecare zi la fiecare pas, descoperea noi motive de admiraţie ăpentru spiritul catolic în ce priveşte ţinuta corectă a credincioşilor şi rugăciunile devoţiunilor lor. Toate acestea le-a cunoscut fără să aibă vreo legătură cu preoţi şi călugări catolici. Mergea deseori şi la Paris, intra în biserici nu pentru a se ruga ci pentru a admira frumuseţea bisericilor, a catedralelor şi podoabele sfinte. Ca bun ortodox ce se considera, evita şi să se roage în bisericile catolice. Duminica mergea la o biserică ortodoxă românească, dar tare mult îi plăcea să meargă la o biserică grecească unde văzându-i pe călugării greci simţea dorul de a deveni şi el călugăr. A venit însă un ceas binecuvântat. A intrat într-o biserică de pe malul Senei. A simţit tare nevoia de a se ruga. Atunci s-a rugat pentru prima dată într-o biserică catolică, unde a revenit de fiecare dată şi se ruga. Aici, în Franţa, i-a căzut în mână cărţi şi reviste în legătură cu producerea schismei din 1054. Citind aceste cărţi, o luptă s-a născut în sufletul său, luptă care l-a măcinat sufleteşte. A studiat deosebirile principale produse de separaţia dintre cele două ramuri mari ale Bisericii lui Cristos: primatul papal; Azima; Purgatoriul; Spiritul Sfânt care purcede de la Tatăl şi de la Fiul; Imaculata Concepţiune şi se frământa zi şi noapte, dădea dreptate când uneia când alteia dintre cele două Biserci. Până la urmă, de unul singur, a ajuns la concluzia că refacerea unităţii bisericilor lui Cristos este posibilă.

            Ducea dorul vieţii de mănăstire şi în 1928 se hotărăşte să părăsească Franţa, Parisul, să se retragă definitiv din viaţa lumească într-un loc sfânt şi liniştit, care nu putea fi altul decât Sf. Munte Athos – în Grecia. S-a reântors trecând prin Italia Catolică. A stat 3 zile la Roma unde a vizitat Bazilica Sf. Petru, Muzeul Vatican şi alte obiective religioase – care l-au uluit.

            A ajuns la Atena – în Grecia, prima dezamăgire. Au urmat şi alte dezanmăgiri. Fericit totuşi, a ajuns la Sf. Munte Athos. Aici a văzut lucruri de necrezut.  Se aplica aici la Athos o lege de exterminare a tuturor călugărilor negreci. Cea mai mare lipsă de omenie din partea călugărilor greci, era contra sărmanilor călugări ortodocşi ruşi, care, au ajuns muritori de foame. După ce călugării greci i-a despuiat cu expropierea tuturor caselor şi metocurilor, grecii au vrut să-i despoaie şi de sfintele odoare din biserici. Guvernul grec a întrebat în 1927 guvernul sovietic ce înţeleg sovietele să facă din mănăstirile şi călugării ruşi de la Athos. Răspunsul sovietelor a fost: “mănăstirilor daţi-le foc şi călugărilor tăiaţi-le capul şi-i aruncaţi în mare”. Se gândea T. Bonteanu: aşadar pe când în apusul catolic se adunau colete pentru a îndulci viaţa bieţilor ruşi refugiaţi, iar la Roma, Papa făcea cu tot poporul rugăciuni stăruitoare şi chiar jertfe materiale pentru Rusia intrată în flagelul comunist,  pe călugării ortodocşi greci de la Muntele Athos îi găseşti producând răni, persecuţii şi jecmăniri.

            T. Bonteanu a ajuns aici la Muntele Athos la mănăstirea românească “Prodromul”. Călugării români erau şi ei prigoniţi de călugării greci. El a fost cel dintâi căruia i s-a aplicat o lege nedreaptă. Trebuia să primească “binecuvântarea” de la o mănăstire grecească de care depindea cea românească. A dat plocoane călugărilor greci, tot ce avea. După 6 luni a fost îmbrăcat de călugării români de acolo ca “frate”. Acest aranjament i-a înfuriat pe călugării greci. Guvernatorul Sf. Munte a văzut îmbracarea lui Bonteanu ca “frate” o sfidare a legii cinului grecesc. Teodosie Bonteanu a fost expulzat. Un ostaş l-a dus sub escortă la Guvernatorul Muntelui Athos, care i-a dat termen de cel mult două săptămâni să părăsească Sf. Munte Athos.

            După foarte multe greutăţi, peripeţii şi intervenţii, a reuşit să vină în ţară, s-a dus la Mitropolitul Moldovei şi i-a cerut loc într-o mănăstire din Moldova. A ajuns cu multe piedici la Mănăstirea Neamţ. Aici nu l-a mai găsit pe părintele Daniil Ciubotaru şi din nou a ajuns în necaz. Călugării de la Mănăstirea Neamţ erau în două tabere, pentru şi contra stareţului. T. Bonteanu a rămas neutru, dar stareţul l-a suspectat, i s-a interzis să mănânce în mănăstire. I-a cerut binecuvântarea, a fost refuzat, şi după o săptămână i s-a pus în vedere ca în 24 de ore să părăsească mănăstirea. Se simţea disperat şi prigonit. L-a căutat pe stareţul Mănăstirii Secu unde a petrecut aproape 2 ani.

            În 1931 ajunge stareţ la Mănăstirea Cetăţuia de lângă Iaşi unde înfiinţează o şcoală călugărească unde va preda şi el dar şi profesori cu studii superioare. Primea aici la Cetaţuia reviste catolice de la călugării Benedictini de la o mănăstire, coresponda cu un preot catolic şi din cele aflate din reviste le propunea spre învăţare, elevilor săi, călugări. Elevii au înţeles unde era inima lui Bonteanu şi uneoriei îl provocau să le vorbească despre catolicism. Aici la Cetăţuia a primit vizite din ţări catolice a unor preoţi şi călugări.

            A intrat în legatură cu Blajul, având o mare admiraţie pentru profesia teologilor de la Blaj. A vizitat Blajul şi vorbea cu mare admiraţie despre Biserica greco-catolică.

            În inima lui dorea cu putere unirea tututor credincioşilor într-o singură Biserică. În jurul lui şi a altor preoţi ortodocşi s-a întărit această dorinţă. Aceşti preoţi şi T. Bonteanu îl pomeneau la sf. Liturghie pe Sf. Părinte Papa, în secret.

            În august 1934 a venit la Mănăstirea Cetăţuia părintele călugăr Daniil Ciubotaru. Şi acesta dorea unificarea bisericilor. Au stat mult de vorbă şi părintele D. Ciubotaru a venit cu ideea: “să arătăm individual în scris, fiecare dintre noi, convingerea ce avem despre veracitatea Bisericii Catolice, un fel de declaraţie personală pe care să o semnăm şi să o punem în mâna unei persoane autoritare, aparţinând Bisericii Catolice”. Iată textul declaraţiei părintelui Bonteanu:

                        Declaraţie,

            Subsemnatul Arhimandrit Teodosie Bonteanu, actualmente stareţ al sf. Mănăstiri Cetăţuia Iaşi, cercetând adevărurile asupra Bisericii lui Hristos, atât în ce priveşte dogma, cât şi istoria ei şi îndemnat fiind de convingerile personale, precum şi de observaţiile practice asupra Bisericii Catolice, condusă de şeful ei suprem, părintele Papa, adevăratul păstor al oilor celor cuvântătoare, întărit de Mântuitorul spre a le paşte pe pământ, declar că recunosc în mod formal prin aceasta, supremaţia Sf. Părinte de la Roma şi că mărturisesc întreaga credinţă a acestei Biserici, depunând această declaraţie în mânile superiorilor bisericeşti şi lăsând la judecata lor să facă uz de ea atunci când vor crede de cuviinţă.

            În numele Tatălui şi al Fiului şi al Sf. Duh. Amin.

 

            Iaşi, 23 X 1934. ss Arhim. Teodosie Bonteanu.

            Se făcură (în secret) fii ai Marii Biserici Catolice.

 

            A consemnat,

            Marie Hetco

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com