HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicate

 

 

Observator militar O.N.U. în deşert (1)

Col. (r). Dorel Pietrăreanu

 

În perioada 22 iulie 1992 - 14 octombrie 1993 am fost observator militar în Misiunea ONU de Observare pentru Irak şi Kuwait (UNIKOM). Primele 10 luni am lucrat în deşert în bazele de Observare şi Patrulare (POBs), de-a lungul graniţei dintre cele două ţări. O lună am lucrat într-o bază situată pe o mică insulă în nordul Golfului Persic, iar în ultimele 4 luni am fost trimis în capitala Irakului, în cadrul Biroului de Legătură al UNIKOM de la Bagdad, pentru relaţia cu autorităţile irakiene militare şi politico-diplomatice.  De la început subliniez faptul că, spre deosebire de forţele internaţionale aflate acum în Irak, atunci, noi eram observatori militari, nu forţe de menţinere a păcii. Deci, nu eram înarmaţi! Eram ofiţeri din peste 30 de ţări şi nu aveam voie să lucrăm la un loc doi ofiţeri de aceeaşi naţionalitate, această condiţie având drept scop de a se asigura neutralitatea şi obiectivitatea activităţii de observare. În povestirile mele voi relata unele aspecte ale vieţii din această zonă de conflict, atât cât cunosc, de fapt atât cât am reuşit eu să cunosc despre oamenii şi locurile întâlnite, aşa cum le-am trăit şi le-am perceput eu la acea vreme, fără a mă lăsa cumva influenţat de situaţia actuală de acolo. De asemenea, precizez că nu am de gând să mă refer la aspectele oficiale ale misiunii (planificare, organizare, desfăşurare activităţi oficiale etc). Acele aspecte pot fi găsite, de către doritori, pe paginile de internet asigurate de O.N.U. Nu am de gând să prezint într-o anumită ordine cronologică, ci aşa cum îmi vin în minte. Am încercat, totuşi, o grupare a amintirilor pe diverse tematici şi pentru a facilita lectura le-am denumit şi numerotat.

 

 Sosirea în Misiune şi acomodarea

 

Pe 24 iulie 1992 am ajuns în Kuwait City, pe la ora cinci şi jumătate, dimineaţa. Primul şoc l-am avut în avion cînd, survolând Kuwaitul, stewardesa ne-a anunţat că la sol sunt numai… 38°C. Noi, cei şase ofiţeri români, eram îmbrăcaţi în uniforma de fresco, cu cravată. Plus cascheta… Vă daţi seama ce a urmat! Curgeau deja apele pe noi. Pentru noi, observatorii militari ONU, începea o lungă vară fierbinte… Aeroportul din Kuwait, pentru acea perioadă, era realmente o bijuterie arhitectonică. Nu mai vorbesc de curăţenie, de servicii, de organizare! Pasagerii sosiţi cu avionul, intrau printr-un burduf direct în clădirea centrală a aeroportului şi aşteptau cel mult 10 minute sosirea bagajelor pe banda rulantă, bagaje în care nimeni nu băga mâna, cum se întâmpla prin alte locuri. Am fost aşteptaţi la aeroport de către locotenentul colonel Lucian J., (viitorul nostru coleg pentru următoarele patru luni) şi de către căpitanul Dan P., unul dintre observatorii militari români care urmau să se reîntoarcă în ţară. Trebuie să spun că noi, cei şase, făceam parte din al doilea contingent român trimis în UNIKOM. Misiunea primului contingent de observatori militari români se încheiase. Urmam noi! Am ajuns în apartamentul nostru, unde ne aşteptau cu masa gata pregătită colegii noştri români pe care îi înlocuiam. Atunci, la 7 dimineaţa, s-a încins un chef pe cinste. Ca la români! Fiecare dintre colegii găsiţi acolo vroia să afle cât mai multe despre ce mai e prin ţară, ce mai ştim despre familiile lor. Internetul era o problemă de viitor, iar de ziare româneşti nici nu putea fi vorba. Avionul avea doar o cursă pe săptămână. La rândul nostru, noi doream să aflăm cât mai multe date concrete despre ceea ce vom face acolo, despre oamenii şi locurile pe care le vom întâlni etc. Am întrerupt cheful pe la prânz, pentru un somn necesar. L-am reluat gospodăreşte, spre seară, până la plecarea colegilor noştri spre ţară, cu avionul.

 

Statul Kuwait are o suprafaţă cam cât Dobrogea şi o populaţie cam cât Bucureştiul. Fiind aşa mititel, are şi vecini puţini, dar… buni: Irak, Arabia Saudită şi… Golful Persic. În context, şi ca o picanterie”, trebuie spus că Iranul (aflat de cealaltă parte a golfului) se numea în trecut Persia, motiv pentru care denumeşte golful ca fiind “Golful Persic”. Celelalte state arabe denumesc aceeaşi apă ca fiind “Golful Arabiei”. Chestie de muşchi”, sau o problemă de patriotism regional? Cine ştie!? Apa Golfului era caldă şi calmă şi îmi plăcea să înot până departe în larg. Mă amuza faptul că femeile şi fetele nu se scăldau la un loc cu bărbaţii, ci în locuri mai izolate. Nu foloseanu costume de baie, ci cămăşi foarte largi şi foarte lungi. Parcă erau nişte pinguini intraţi la apă. Dar, mă rog, aşa era tradiţia acolo. Teritoriul kuweitian este sub forma unui platou deşertic nisipos, de mică altitudine. Pe ici, pe colo, cîte o colină mai răsărită, să înlăture monotonia. De-a lungul Golfului este o câmpie îngustă care colorează pe alocuri peisajul, îl mai înviorează. Am luat cunoştinţă pe pielea mea de doar două anotimpuri: cald şi rece, mai bine-zis, răcoros”. Cred că nu au în vocabular cuvântul “zăpadă”! Plouă rar şi puţin. Gradul de umiditate este scăzut, motiv pentru care poţi rezista binişor pe la 48-55°C. Vegetaţia naturală este absentă sau, acolo unde totuşi este ceva, e una foarte săracă. Cu apa stau rău. Da’rău de tot! Importă apa potabilă. Nu sapă puţuri, aşa ca la noi, pentru că în loc de apă ţâşneşte petrolul! Sondele lor nu aveau acel braţ care se ridică şi coboară, ca la sondele de pe la noi, pentru că nu era nevoie să bage presiune. La ei, ţiţeiul ieşea din străfunduri de bună-voie şi nesilit de nimeni şi o lua agale, prin conducte, către depozitele sau rafinăriile din apropierea portului. Kuwaitul, deşi un stat aşa de mic, deţinea o cincime din rezervele mondiale de ţiţei! Mic, mic dar, uite-aşa a ajuns una dintre cele mai bogate ţări din lume. Şi asta se vedea la tot pasul!

 

Locuiam toţi colegii români în acelaşi apartament, într-un bloc, în cartierul Farwanyia, situat în partea de sud-vest a oraşului Kuwait, adică în partea mai puţin bogată a oraşului. Ne întindeam şi noi cât ne era plapuma! Apartamentul se compunea din două dormitoare, o sufragerie mare, o bucătărie, două grupuri sanitare şi un balconel şi era situat la etajul doi al unui bloc cu opt etaje. În camere aveam strictul necesar. Chiria o plăteam lunar, din banii noştri. În acel apartament locuiam, fiecare nu mai mult de 8 zile pe lună, deoarece în restul timpului eram de serviciu în Zona Demilitarizată a ONU, adică zonă tampon” la graniţa dintre Irak şi Kuwait. Rareori s-a întâmplat în cele 15 luni de activitate să ne întâlnim cu toţii în acel apartament. Probabil de 2-3 ori, din care o dată a fost de Ziua Naţională a României, în decembrie 1992. Blocul aparţinea unui maior kuweitian de aviaţie. El era proprietar a încă 9 blocuri. Era afacerea lui din viaţa particulară. Serviciul este servici, business is business! La fiecare bloc avea câte un administrator, care se ocupa de toate problemele necesare bunei funcţionări a blocurilor. Administratorul nostru era cam zgubilitic şi din când în când Vasile sau Ionuţ (doi dintre colegii mei) trebuiau să-l aducă cu picioarele pe… nisip. Era foarte haios să-i vezi cum discutau ei cu administratorul care nu prea ştia limba engleză. Rupea câteva cuvinte, restul era limba gimnastică de ambele părţi. Parcă-l văd pe Ionuţ cum zicea cu zâmbetul pe buze: Cred că-i dau una, de-i sună apa-n cap, deşi ăştia stau rău cu apa!” După care se întorcea calm şi contrariat către noi şi cu cel mai mare calm întreba: Oare cum s-o traduce chestia asta în engleză?…” Ce puteai să mai zici!!?? Se detensiona imediat atmosfera. Discuţiile apăreau de regulă atunci când băiatul acela plusa la nota de plată, pretinzând unele prestări de servicii despre care noi nu aveam habar. Se mai întâmplă şi pe la alţii!

 

Primul zbor cu elicopterul în UNIKOM l-am avut în ziua de 27 iulie 1992, în perioada de pregătire organizată de către Comandamentul Misiunii, aflat într-un orăşel irakian de graniţă, pe malul Golfului Persic. A doua zi am avut examenul de conducere auto la Doha, o localitate la nord-vest de Kuwait City. Potrivit regulilor ONU şi ale statului kuwaitian trebuia să-ţi reconfirmi permisul auto. Ni s-a eliberat un permis în limbile arabă şi engleză. La termocentrala de la Doha lucrau şi vreo 50 de muncitori români, iar la unele spitale din Kuwait lucrau vreo 70 de români: doctori, asistente şi surori medicale. Mai târziu, aveam să aflu că cinci dintre muncitorii români au fost expulzaţi, deoarece îşi făcuseră un alambic, iar din fructele deteriorate pe care marile magazine le aruncau, aceştia şi-au făcut ţuică şi au vândut-o prin cartier. În Kuwait şi în Arabia Saudită, băuturile alcoolice sunt interzise. Nu şi în Irak. Am amintit de examenul de conducere auto. Ca să nu uit, voi povesti aici o întâmplare nostimă, petrecută în noiembrie 1993, la întoarcerea din misiune. Aveam concediu de odihnă şi plecasem cu soţia prin ţară. Nu aveam un program anume. Mergeam unde vroiam. Într-una din zile, pe înserat, ne apropiam de Bacău când, la un moment dat, un echipaj de poliţie ne face semn să tragem pe dreapta. Ni s-a spus că nu funcţiona un far şi mi s-au cerut documentele. Am prezentat actele la control. Tot ce aveam, fără a alege: permisul românesc de conducere, permisul ONU de conducere auto în limbile engleză şi arabă, legitimaţia militară, paşaportul diplomatic, actele maşinii etc. Ceea ce a urmat ar fi stârnit invidia şi a celor care au regizat filmele din seria Brigada Diverse”. Şeful echipajului, un tip simpatic, în vârstă, îl chemă pe colegul lui şi-i spuse:

- Vasili, vini bre aişea să vezi şe acti are domnu’, că eu luna viitoare voi izbândi să ies la pensie, da’ io aşe şeva n-am mai văz’t. Domnu’ ofiţer, eu înţeleg că sunteţi căpitan, dar di şe aveţi, bre, şi paşaport diplomatic. Ori sunteţi ofiţer, ori sunteţi diplomat! I-am răspuns omului.

- Nu ştiam că avem şi noi ofiţeri la misiuni ONU, zise el. A început apoi să se uite la carnetul de conducere eliberat de poliţia militară ONU. Îl sucea pe toate părţile, se uita la mine, la permis, la colegul lui, iar la permis etc.

- Mă iertaţi  de-o vorbă proastă, dar cartonaşu’ista cu scrisul străin şi cu literele aşelea ca nişte viermişori la şe foloseşte? I-am spus şi am precizat că nici nu mă pricep să remediez defectul de la maşină. Într-un elan patriotic greu de descris, ne-a spus să urmăm maşina poliţiei, că are el o rudă în apropiere care se pricepe. Zis şi făcut. Am mers acolo. S-a rezolvat problema, timp în care am fost serviţi de soţia gazdei cu nişte dulceaţă şi apă. Ba, mai mult, echipajul de poliţie ne-a condus la un hotel şi ne-a rezolvat şi problema cazării. Deşi am insistat, nimeni nu a vrut să primească nimic. Sincer, am fost foarte impresionaţi de colegii noştri de la poliţie! Deci, se poate!

- va urma -

 

Col. (r). Dorel Pietrăreanu

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumănien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumănien)