HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

Ocnele Licura şi Dragonul

Mihai Sporiş

 

Un balaur uriaş se ivise la Dunărea de jos. O nouă mare urgie, după prăvălirea legiunilor romane peste trupul Daciei, se ridica în istoria cu martiri, sfinţi şi eroi a neamului nostru, coborâtor de dincolo de timp. Aşa vorbesc miturile, basmele şi aşa simţim noi urmaşii pelasgilor, tracilor, geto-dacilor, daco-românilor, nemurirea firii noastre şi aşa ne trăiam ritmicitatea secretă, fără să căutăm explicaţii. Avem însă nostalgia întreagă a celor care simt că vin de foarte departe, pe cărările secrete ale iniţierilor de taină. Simţim elementele primordiale ce ne-au întemeiat, reflexia din peşterile cele adânci, izbucnirea solară de pe munţii cei mari, luminarea noastră pentru o frăţietate a unor obşti ce nu cunoşteau obiceiul sclaviei, în antichitatea lor preromană. Moşii noştri, firi nobile şi aprige, înţelepţi, păstori ai turmelor de stele prin observatoarele astronomice; ai mioarelor, baci prin stânele munţilor şi ale tuturor păşunilor; preoţi soarelui, coborât foc de nedeie, ori jăratic în altare; scormonitori ai pământului după fier, aur, ori sare; cultivatori ai pâinii şi vinului, îşi vor fi purtat în demnitate însemnele, ascunsele, şi de vreme rea puse în peşterile memoriei în păstrare şi în aşteptarea celor hărăziţi, la sorocul şi el potrivit, în legitatea-i şi ea secretă. Dacă vorbim de însemne va trebui să constatăm, în acea confrerie de ziditori de dave, una evident operativă, nevoia şlefuirii pietrei şi a îmbinării ei în ansamblu, cerea dalta, ciocanul, perpendiculara. Semnul suprem de recunoaştere a stăpânirii celor materiale, a fost întotdeauna hrisovul asupra pământului, din care am fost zidiţi. Pelasgii, hiperboreeni, tracii, dacii, au fost localizaţi de cei mai harnici cu scrierea, pe cursul marelui fluviu care străbătea Europa din  pădurea cea neagră, până în marea cea neagră. Locuitorii dintre izvoarele şi gura de vărsare se vor fi numit şi ei negrii pământeni. Din pădurea întunecată a codrilor nepătrunşi, din munţii cei înalţi cu peşteri adânci, intime locuri de reflexie, autentice probe ale pământului, din glia roditoare, din apele mării negre, orice operă la negru, a marelui atanor, nu putea zămisli decât pe autohtonii pământeni, legaţi de elementele stihiale. Ce anume putea să dea marca de identificare a unui spaţiu atât de larg? Nu cumva chiar această şerpuire vie a fluviului, ori a muntelui, spinare de piatră şi ea şerpuită? Nu cumva gura lupului, chiar lico-stoma, Chilia, de la vărsarea în mare, să ne vorbească mut de însemnul de putere al moşilor noştri? Capul de lup cu flamura şerpuită a apei şi a pietrei!  Teribile iniţierile cu apa, aerul şi focul, ale dacilor! În lup stau ascunse multe răspunsuri.

 

De ce lup? Noi vâlcenii, putem spune, cu tot patriotismului local, că aparţinem ţinutului lupului şi că strămoşii, dacii buridavensi, îşi vor fi făcut şi o capitală pe la Buridava. Dovezi? Arheologia, condiţiile de vieţuire, posibilităţile de apărare, apoi moştenirea unui fel mai semeţ nesupus, uneori voit îndărătnic. Buridavensii vor fi dat sarea vieţuirilor. Ce gură imensă, deschisă în măruntaiele pământului vor fi făcut măglaşii tuturor eviilor! Ce drumuri ale sării se vor fi urzit pe uscat şi pe ape! Ce târg mare va fi devenit Râureniul, cel aflat lângă apa Oltului şi el pus la cărăuşie pe drumul lui fără pulbere şi cu plutele în spinare! Cât despre Ocnele cele Mari, cu acest nume moştenit în istorie, pe rând cetate dacică şi romană, apoi Vel Ocna Valahiei, dimensiunea exploatării sării de-a lungul mileniilor vorbeşte fără vreo tăgadă. Urmele vieţuirii omului pe aici, prin această mirifică Oltenie de sub munte, este de multe ori milenară. Lupul, stăpân pe nouă hotare, cum spune o vorbă din popor, este un semn heraldic european. Este companionul celor ce vor lua, cunoscători de taine, viaţa în piept şi vor cutreiera lume, să o cunoască şi să o împlinească să se cuprindă de frăţietatea omenească, dincolo de semnul zeităţii sale locale.  Credem că prezenţa lupului în spaţiul natural de vieţuire, cum este bazinul hidrografic al Dunării, mobilitatea lui, dar şi ştiinţa lui de apărător al hotarelor sale, putea în limbajul explicit al vieţuirii, să-l recomande ca emblemă a spiritului locului. La ivirea impresionantului balaur otoman, din marile spaime pentru o lume puţin cunoscute, Europa trebuia să oprească, cu puterea adunată a tuturor apelor, înaintarea lui, spre inima ei. Totul părea o urgie păgână, acolo unde Alah nu putea fi văzut cu atributul zeităţii integratoare, ca astăzi, după multă acumulare de lumină nouă, după multă şlefuire cu folos a pietrei brute şi aşezarea ei în noi temple ale virtuţii. Era atunci nevoie de toată suflarea creştină. Proaspăt proclamat împărat, al Sfântului imperiu Romano-German, regele Ungariei, Sigismund de Luxemburg, marele prieten şi tovarăş de războaie a lui Mircea cel Mare, va înfiinţa Ordinul Dragonului. Sub acest ordin cavaleresc, lumea evului mediu îşi strângea rândurile împotriva primejdiei, care începuse urcuşul pe fluviul Europei în sus. Şi vai, câte lupte nu va fi cunoscut Dunărea, în lunga curgere a timpului! Simbolul ordinului? Un fel de şarpe care îşi ţine coadă în gură. Peste timp Europa imperiului creştin, obedient bisericii Romei, îşi recupera heraldica. Iată cum o fostă metropolă a lumii, Roma va recunoaşte stindardul dacic, ca flamură de adunare. Aici simbolul general valabil, al lumii care se regenerează, acel Uroboros, se insinuează, vorbind puţinilor tăinuitori limbajul lor secret. La început de secol cincisprezece, după ce un Basarab, Mircea cel Mare (Cel Bătrân!) va fi înfrânt un Baiazid la Rovine (17 Mai 1395 pe Jiu!) Sigismund îşi va alege însemnul, amintind de dragonul dacic şi sub această flamură, în prima linie de apărare, vor fi fost chiar urmaşii acestora. Este bine de ştiut că unul din fiii voievodului Mircea cel Mare, Vlad, va fi membru al Ordinului Dragonului şi tradiţia populară îl va înregistra ca Vlad Dracul, iar istoriografia va urmări cele două ramuri basarabe în dispută: drăculeştii, pe linia lui Mircea şi dăneştii pe cea a lui Dan al II-la. Lungă luptă pentru domnie între rivali, adevărat blestem într-o modă a evului mediu de pretutindeni.

 

Mircea cel Mare (1386-1418), fiul lui Radu I (1377-1383) de la doamna olteancă Calinichia, este succesorul acestuia pentru Ţara Severinului şi teritoriile de peste munţi din Transilvania (Amlaşul şi Făgăraşul). Densitatea ctitoriilor sale şi ale fiilor săi, din vecinătatea Râmnicului, arată iubirea specială pentru acest centru de lume veche, cum se va fi arătat Ţinutul lupului, din vecinătatea ocnelor cele mari. Cozia, Ostrov, Cotmeana, Licura, Govora, toate, puse în tradiţia curentului adus de Nicodim de la Tismana, (mare emisar între împăraţi şi regi, diplomat şi duhovnic, erudit şi trăitor al celor sfinte!) vorbesc de drăculeşti şi misiunea lor de voivozi creştini, apărători ai tuturor creştinilor. Iată! Un neam creştin, se pune pavăză împotriva urgiei, pentru neamurile creştine de pe valea cea lungă a Dunării. Credem că aceasta este o esenţă de ecumenism, în măsură să se vădească pod de legătură pentru bisericile creştine surori, despărţite de schismă. Mai credem că aşa putem vedea şi spiritul locurilor vâlcene, cu deschidere către lumea largă prin cuvânt şi… sare. Iată-ne, sare a pământului, pentru viaţa lui în pace! Nu putem să nu observăm dualitatea confesională din familia domnitoare a Basarabilor din Valahia şi chiar a Muşatinilor. Domnii erau în tradiţia pământeană creştini ortodocşi, iar doamnele lor se manifestau bune catolice şi ridicau biserici catolice. Dincolo de diplomaţia vasalilor, de pe linia de demarcaţie a frontului între marile puteri, mari culturi, denumite cu orientarea cardinală: Orient şi Occident, aici se manifesta voinţa de-a nu se împărţi lumea, chiar dacă o ruptură religioasă, făcuse acest lucru din motive doctrinare. Limesul de partajare al Apusului de Răsărit, avea metereze în lanţul şerpuit al muntelui, plasate la intrările în trecătorile dintre cele două lumi, din ce în ce mai distincte, cum sunt în multe privinţe şi azi. Vodiţa, Tismana, Prislop, Bistriţa, Cozia, Cotmeana etc., nu se leagă de Nicodim şi Mircea, în ceea ce priveşte organizarea şi chiar convieţuirea cu Apusul? Se putea oare lupta împotriva păgânilor, concesivi religios Răsăritului, când aveau nevoie de sprijinul lui pentru… pristolul Romei, altfel decât în înţelegere cu Apusul? Aici trebuie văzută orientarea către Apus a Basarabilor, la ivirea balaurului păgân la fruntarii. Sfetnicul potrivit va fi fost Nicodim, cel ce cunoştea din interior viaţa politică şi religioasă la Constantinopol, la Târnovo, la Ohrid, la Athos. Rezistenţa religioasă prin salvarea valorilor Orientului creştin, în marile centre afirmate ale Valahiei şi Moldovei, pe modelele capadociene ale unui isihasm prolific, (viaţă călugărească în locuri foarte retrase şi aproape în pustnicie!) va fi fost o soluţie de aşteptare a unui destin politic fericit. Va veni după veacuri de aşteptare, odată cu autocefalia. Un fel de curent naţional, după constatarea istoricului Nicolae Iorga, când evaluează starea de lucruri a acelei perioade cu Nicodim, Mircea cel Mare, Alexandru cel Bun. Linia isihastă, a peşterilor cu pustnici, poate chiar filonul de continuitate a sacralităţii dacice, cu solomonari, camere de mijloc şi reînvieri la ceasul nevoii. Să ne amintim în trecere de Daniil Sihastru, sfătuindu-l pe Ştefan cel Mare, muşatinul.

 

Trebuie remarcată aici o anumită forţare a analizelor istoricilor când vorbesc de lupta între marile puteri şi definesc cauzalitatea. Se confundă pretextul legitimat drept cauză. Lumea se lupta pentru puterea materială şi aceasta se tranşa prin puterea politico- militară. Plasarea în prim plan a diferenţelor confesionale, când mulţimea oştenilor nu avea clare deosebirile doctrinare, ţinea de latura propagandelor manipulatorii, cu groaza strecurată apriori în fiecare. Ce mieluşel a fost Inchiziţia! Ce dulci erau pedepsele pentru nesupunere în Biserica Răsăritului! Excesele învingătorilor asupra învinşilor? Vae victis! Chiar în sânul aceloraşi credinţe mondiale. Vezi cruciade, contrareformă! Aşa ar trebui evaluată azi, politica de armonizare a crezului religios, într-un numitor comun pe care îl putem numi, dincolo de etnic, de diversitate, Mare Arhitect! Mare a fost cu adevărat Mircea cel Mare în viziunea lui: ecumenism avant la letre. Între vasalitatea faţă de turci, cu plata tributului către Orient, va fi fost aleasă calea de mijloc: se va plăti tribut, ca şi până atunci, Patriarhiilor Orientului, din ce în ce mai multe, cu închinările cunoscutelor mănăstiri, iar puterilor politice îl vom fi dat, când spre Apus, regatelor maghiare şi polone, când turcilor, apoi Răsăritului pravoslavnic, ori sovietic, habsburgilor şi urmaşilor lor de azi, paşnicii austrieci şi ei europeni în economia de piaţă, cu aşa de subtile biruri şi domnii năimite. După Mircea cel Mare, frontul dintre Apus şi Imperiul Otoman, stabilit pe Dunărea de jos, va fi ţinut, după posibilităţi, de urmaşii lui dinspre cele două ramuri rivale. Mihail, Dan al II-lea, Aldea, Vlad Dracul, Vladislav al II-lea, Vlad Ţepeş etc. Între aceştia pe Vlad, cavaler al Ordinului Dragonului, îl vedem printre ctitorii unor biserici în acest… ţinut al lupului, rămas în istorie cu numele de Vâlcea. Govora şi mai puţin cunoscuta Licura, de la Ocnele Mari, sunt cunoscute ca fiefuri ale drăculeştilor. Oare nu de această zonă se leagă prinderea lui Albul cel Mare de către Vlad Ţepeş, când vine dinspre Ardeal, pe căile ascunse ale munţilor să ia domnia? (vezi Constantin Zărnescu….)     

 

Mă gândesc la Licura. Nu cumva acest nume ascunde şi el o tainică gură de lup? Dintr-o viziune simbolică şi cu o posibilă acoperire etimologică, ar putea fi adevărat. Oricum trebuie să constatăm că sub dealul acesta pe care Basarabii au ridicat biserica Licura, se află gura spre măruntaiele de sare ale pământului. Că de la această gură căscată vine numele locului, pierdut în istoria îndeletnicirii: Ocna cea Mare. Că dacii, romanii şi câţi alţii după ei, au scos sarea de aici este un lucru evident. Că pe o largă vecinătate oamenii lucrau la mină, ştim din numele localităţilor cu… măglaşi, glodeni, ori a neamurilor de oameni sărari. Apoi că de la gura aceasta plecau drumuri, până către lesnicioasele drumuri de ape, faptul este de asemenea incontestabil. Drumurile sării, identificate în geografia ţării, pornite din gura lupului, de nouă hotare erau şi ele însemne  de putere economică certă. De aici, până la considerarea acestui loc, ca important centru administrativ şi politic, susţinut militar, nu este decât un mic pas, atestat de arheologie de altfel. Putea să fie un centru de putere al vreunui important trib dacic, şi la unificarea acestora să fi păstrat un rol foarte important, dacă nu, cel mai important. Dintre toate numele de triburi dacice cunoscute, cel al Buridavensilor ni se pare singurul legat de apărarea unei cetăţi: Buridava. Era foarte importantă pentru viaţa lor. Cetatea nu putea fi ascunsă în altă parte. Resursa aceasta pentru viaţă, care este sarea, impusese apărarea ei specială. Credem că acest Dragon al sării, cu capul scormonind dealul Licurii, şi cu coada dusă la Dunăre, cu apa Oltului, ori drumul sării, traversând  Oltenia, este stindardul dacic al Buridavei, însemnul vital al pământului. Mai credem că gura marelui fluviu european, cu coada şerpuită până departe, este Dragonul de apă al strămoşilor noştri. Importanţa apărării lui ne vorbeşte şi de Basarabii, care vor şi pus de strajă acolo o Basarabie, şi de miza gurilor Dunării, în jocul marilor puteri ce vor fi lipsit Basarabia, acum stat în sine, de ieşire la Gurile Dunării. Câte cetăţi nu se vor fi pus pe firul Dunării şi cât de disputate nu vor fi fost în istorie! Să ne amintim aici doar de Turnu Măgurele, întărită de Mircea cel Mare cu preţul sării de la Ocnele Mari, coborâtă de la Râureni pe Olt. Important dragonul de apă al Daciei, în care Alutusul părea apa sfinţită a altarelor din vârf de munte.

 

Mai credem că închinarea la soare, nedeile din toţi munţii noştri, cu potrivirea celor faste, prin astronomia din sanctuarele solare, pot personifica Dragonul de foc. Gura lui poate fi în locurile metalurgiilor secrete, din munţii şerpuitori şi ei. Un soare de andezit, proiecţie a celui de pe boltă, va marca alt centru de putere, poate în sacralitate, a unui neam, neam al nostru, trăind nemurirea în felul lui, nu prea pe înţelesul lumii cu cronicari şi fără acces la iniţierile cu tainele ascunse în simboluri. Compasul trasării soarelui în piatra de andezit, va fi fost o împerechere de raze, foc centrat pe altarul trăiniciei, cu flăcări permanente. Şi azi soarele cu chipul pietrei există, rotund, aşteptând dezlegarea.  Pare o poveste, ca toate lucrurile  aparent inexplicabile. Poveştile spuse copiilor, dezinhibaţi şi liberi de prejudecăţile induse, le vor da acestora putere de-a vedea altfel lumea. Cum şi-o vor proiecta-o, aşa o vor avea. Să le dăm posibilitatea să o facă, pornind de la fanteziile noastre, cât timp nu le putem documenta în moda zilei! Dar un crez trebuie demonstrat? Pare un lucru ciudat să poţi vorbii cu respect despre şerpii, cei cu înfiorare doar la auzul cuvântului. Şi totuşi! În tradiţia populară s-a păstrat venerarea şarpelui casei. Cu rostul lui de a proteja casa. Contrar obiceiului de-a omorî şerpii întâlniţi, acesta era garantul temeliei casei cât exista, ocrotitor, printr-o vecinătate ascunsă. Mai credem acum că viaţa neamului nostru în definita casă: carpato-danubiano-pontică,  putea fi ocrotită, de şarpele cel viu de apă, de piatră, de sare, de foc, din toate ipostazele stihiale ale casei noastre de fiinţare neîntrerupte. Au fost vremuri când am schimbat însemnele de sacralitate. Locurile au fost marcate cu monumente, sub semnul crucii, la înstăpânirea creştinismului. Acolo unde se săvârşise un mare eveniment din istoria neamului se ctitorea o biserică. Se mai aşezau acestea şi cu rolul cetăţii de apărare. Ce cetăţi îşi pregătise Domnul Tudor, pentru zavera lui în dezrobirea târzie a românilor, prin mănăstirile oltene! Cu rol de apărare se va fi ivit şi Licura pe dealul de sare al Ocnelor Mari. Să apere cu ajutorul lui Dumnezeu pe cei ce coborau în adâncuri după sarea atât de trebuincioasă oamenilor. Va fi stat pe deal, aproape de Dumnezeu, veacuri întregi, până când prin 1802 îi vor fi pus foc cârjalii turci, ca răzbunare pentru o vrajbă iscată la abuzurile lor, în marele târg al Râurenilor. Crâncene vremi cu turci, greci, muscali şi foarte des austriecii pe capul neamului nostru. Apoi vor fi venit alte obiceiuri, scoţându-ne din rânduiala creştină. Ce putea să însemne vânătoarea politică, iscată la venirea pârjolului roşu asupră-ne, dacă nu vânătoarea fratelui de către frate? Şi vai, câţi patrioţi nu vor fi fost coborâţi de vi sub dealul Licurii, să li se oprească rugile de izbăvire către Dumnezeu! Toate până la o vreme.

 

Neamul românesc, ca şi alte neamuri închinătoare lui Dumnezeu, îşi va fi făcut altare prin peşteri. În salina cea mare a Ocnelor Mari se va fi scris una dintre cele mai cutremurătoare pagini de istorie. Acolo prinosul de sare al pământului cu cel al oamenilor în stoarcerea lor de vlagă, se va fi amestecat şi va fi dat în întunericul pământului, o scânteie pentru altarul cel nou. Sub dealul Licurii, în salină, este azi altarul aşezat pe locul unde un Gheorghe îşi va fi pus viaţa chezăşie sacralizării. Acolo, alături de Sfânta Varvara, patroana ocrotitoare a minerilor, Sfântul Gheorghe, omorâtorul de balauri, ne aminteşte că sub semnul crucii toate victoriile ne sunt posibile. În preajma acestui altar, ne-am mărturisit preotului Veţeleanu, ales slujitor şi aici, că simţim prin preajma noastră duhurile tuturor celor care vor fi ispăşit ocna, în vreme, în chip nemeritat. Că vor fi fost în neamul cel mare mulţi siluiţi să-şi abjure credinţa, să-şi trădeze idealurile şi nu au făcut-o. Că au fost martiri care şi-au dus crucea până la ultima suflare, în credinţa lui Dumnezeu şi în dragoste de neam. Tuturor acestora, din toate temniţele nedrepte ale opresiunii, le datorăm un pomelnic, aici sub Licura, spre pilduitoarea lor amintire. Alături, în lărgimea impresionantei caverne subterane, se pot dăltui în sare, veritabil panteon românesc, chipurile eroilor neamului, ofrandă aducerii aminte, pentru toate generaţiile ce vor veni.  În 7 Mai 2010, Cercul de la Râmnic: România Grădina Maicii Domnului, a lansat în şedinţa publică a Societăţii Culturale Anton Pann, din incinta salinei de la Ocnele Mari, în prezenţa primarului oraşului, a preotului paroh şi conducerii întreprinderii de minerit, propunerea, privind pomelnicul bisericii din salină şi recuperarea figurilor eroilor neamului, într-un panteon al figurilor în sare. Dragi să ne fie tuturor fiilor neamului nostru, venind de departe, legendele şi miturile cu eroi şi sfinţi! Dragă să ne fie şi istoria neamului, asumată întreagă, cu eroii ei cunoscuţi, ori neştiuţi! Să ne iubim meleagurile şi să ne şiroim transpiraţiile, prin muncă neobosită, pentru chipul lor frumos! Să nădăjduim într-o vreme cu rosturile armonizate firii noastre, iubitoare de dragonii, lăsaţi de zestre demult, din vremurile nemuritoare. Toate acestea spusu-s-au cu crezul că Dumnezeu ne asistă zbaterile, ne luminează gândurile şi ne contemplă ceea ce ne-a inspirat creaţie. Cred în ceea ce am zis, fara cercetari speciale.

 

Mihai Sporiş

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com