Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Ocupanţii din ograda lu’ Gavril

Oleg Garaz - Cluj-Napoca

 

Impresii si pareri personale in FORUM


Ocupanţii au apărut în ograda lu’ Gavril imediat după ce plecaseră românii, apoi veniseră şi plecaseră ruşii şi din nou veniseră românii. Adică, ocupanţii au venit cu românii împreună, ca nişte camarazi mai experimentaţi în reglare de conturi, pe care românii umiliţi de bătaia primită de la ruşi i-au adus cu ei pentru a-şi asigura sorţii de izbândă în ideea „unde-s mulţi puterea creşte” şi oricum mizând pe milenara rivalitate între gerul rusesc şi vâlvătaia pârjolitoare a supremaţiei teutone. Au procedat exact după modelul ruşilor, care în nici un caz nu s-au aşteptat ca cineva să le preia atât de rapid şi cu atâta fidelitate tactica şi strategia. Aşa că s-au retras într-o dezordine stupefiată, pierzându-şi chiar în primele luni ale „reglării de conturi” milioane de soldaţi. S-au retras strângând din dinţi şi sperând că va veni ea o dată şi o dată, sfânta zi a răzbunării. S-au retras. Prin aceeaşi ogradă prin care s-au retras şi românii, acum victorioşi, şi prin care, într-un viitor nu prea îndepărtat, urma să se mai retragă încă o dată. De această dată definitiv. Iar ruşii s-au răzbunat cum au ştiut ei mai bine.
Învingătorii obişnuiau să se instaleze în ogradă lui Gavril cu o regularitate de la sine grăitoare, iar acestuia îi era suficient să vadă cine vine să i se instaleze în gospodărie pentru a înţelege cine a învins de acea dată. Pentru unu ca Gavril era indiferent faptul dacă cineva îi cotropea Ţara, concept pentru el mult prea abstract. Nu era el omu’ care să gândească în asemenea categorii. Pe unu ca Gavril îl cotropeai dacă îi ocupai ograda, un univers doar al lui, cu straturi de legume, cu via, copacii fructiferi, cu raţele, găinile, caprele, oile şi, important, porcu’ din coteţul din spatele casei. Astfel că, instalarea pe moşia-i, cu implicita putere de a-i lua în stăpânire necondiţionată întregul univers, reprezenta un semn clar al faptului că ocupanţii erau cei în putere, aşa că nemţii, ca învingători ce erau, au venit şi s-au instalat în curtea şi casa lui fără să-l fi întrebat, iar Gavril nu a avut de comentat nimic, tot astfel cum n-a comentat nimic nici atunci când se instalaseră românii, mai apoi ruşii şi apoi, iată, din nou românii, însă de această dată împreună cu nemţii.
Se instalau şi apoi se dezinstalau singuri, fără a-l lăsa pe Gavril să creada că ar avea puterea să decidă într-un fel sau altul sau că cineva ar mai sta să-i asculte părerea care oricum nu conta şi în orice caz nu interesa pe nimeni. Iar în una din zilele după plecarea românilor, adică în timp ce aceştia plecaseră pentru a dobândi un supliment de glorie militară undeva mai înspre Odesa, au venit friţii şi hanşii, iar singura problemă a lui Gavril a fost să se ascundă. Practica deja această activitate de ceva vreme ca pe un exerciţiu, cu o sistematicitate care aducea mai degrabă a antrenament, iar atunci când sosise uniformele sure, Gavril era gata pregătit pentru a susţine proba supremă. Antrenamentul nu-i lipsea, deoarece în ’40 se ascundea de anexatorii ruşi care-i dezinstalaseră pe românii consideraţi stăpâni ai plaiului, în ’41 de dezinstalatorii români ai ruşilor, iar în ’44 asistă la a doua reinstalare-reanexare a sovieticilor. Avea el deja ceva experienţă cu identitatea şi intenţiile oaspeţilor nepoftiţi, deoarece fiecăruia dintre aceştia ar fi trebuit să le dea explicaţii privind faptul de a fi supravieţuit ocupanţilor anteriori ai curţii. Şi cum ocupanţii se cam duşmăneau între ei, apărea o legitimă suspiciune, existentă aproximativ în aceeaşi formă fie că era vorba despre NKVD-ul rusesc, Siguranţa românească sau Gestapo-ul german, care viza modul de a fi supravieţuit altfel decât prin colaborare, adică prin trădare. Şi cum, s-ar fi întrebat vreun responsabil cu purificarea, ar fi putut supravieţui un anonim ca Gavril dacă nu colaborând, adică trădând acele idealuri sacrosancte, pe care ocupanţii le cărau cu ei şi cu care Gavril avea obligaţia să se conformeze, indiferent de faptul că nu înţelegea o iotă ruseşte sau nemţeşte şi, poate, nici româna nu o vorbea într-un mod măcar aproximativ literar. Astfel încât, Gavril decisese să se ascundă într-o groapă săpată în spatele casei, una suficient de adâncă şi acoperită cu rîpkă uscată, pentru a-l feri de urgie şi în acelaşi timp pentru a-i lăsa suficient aer să respire. Stătea în groapă, în timp ce ocupanţii arieni trebăluiau prin curte cu problemele vieţii de zi cu zi, vorbind o limbă guturală din care Gavril înţelegea doar două chestii care erau „Hande hoch!” şi „Zuruck!”. Erau singurele expresii prin care comunicau soldaţii wehrmacht-ului în filmele ruseşti de propagandă, mai ales cu prizonierii, puţinătate care în mintea de ţăran a lui Gavril nu ridica nici un fel de semne de întrebare. Cam atât aveau de spus nemţii tuturor celorlalţi, adică după ce le invadaseră ţara şi stând ascuns adânc în groapa lui, Gavril nici nu încerca să-şi imagineze că ar fi fost nevoie de mai mult. Chiar de aia se şi ascundea, fiindcă la ce te puteai aştepta de la oameni care vorbeau o limbă compusă din două replici lătrate, singurele pe care mai apucai să le auzi, nu atât cu urechile, cât mai degrabă cu ceafa, înainte ca o rafală să-ţi zboare creierii tăi de presupus partizan.
Ceea ce noi cunoaştem astăzi drept operaţiunea „Barbarossa”, a reprezentat pentru Gavril un fenomen care s-a desfăşurat, practic, în spaţiul strict delimitat de gardul din tulpini din floarea soarelui care-i împrejmuiau peticul de pământ moştenit de la părinţi lui, adică fără a avea decât o vagă cunoştinţă despre Marele Război în care au pierit mai mult de cincizeci de milioane de oameni, el a avut unu’ doar al lui, desfăşurat pe acea infimă porţiune explorată a Terrei care pentru el însemna ceva similar cu ceea ce au însemnat Indiile pentru Columb, Nilul pentru Livingstone sau Polul Sud pentru Amundsen. Bineînţeles, că şi în războiu’ lu’ Gavril au existat înfrângeri şi pierderi care i-au produs lu’ Gavril multă durere sufletească.
Prima lovitură, cea mai dureroasă, o încasă din plin, iar ocupaţia germană a beciului a reprezentat o mostră strălucită de „blitzkrieg”, realizată aproximativ similar cu ocuparea Franţei, adică o operaţiune scurtă şi eficientă care a dus la pierderea întregii rezerve de vin a lui Gavril. Ajunşi destul de rapid până aproape în prag de comă alcoolică, naziştii au resimţit efectele vinului moldovenesc similar unui atac de partizani, dur, necruţător, sângeros şi dus până la limita cruzimii, astfel încât ocupanţii s-au simţit şi surprinşi şi de-a dreptul speriaţi de această inexplicabilă şi grea îmbătare, că nu le erau deprinse stomacele lor europene cu dozajele de zahăr cu care Gavril îşi prepara vinul – adică, „krepliak”-ul nostru basarabean, un vin cu un asemenea surplus de tărie de-ţi spulbera creierii mai rău ca un obuz lansat din „Grosse Bertha”. Ceea ce li s-a întâmplat în consecinţă ocupanţilor cu stomace germane, a fost receptat ca un atentat la însăşi viaţa lor, şi aceştia s-au defulat într-un mod corespunzător distrugând mândria de poloboace, al căror conţinut inundă tot beciul, la care Gavril lucrase de se speti şi faţă de care avea o atitudine mai mult decât paternală.
Nu la mult timp după declanşarea ostilităţilor, Wehrmachtul invadase şi coteţul din spatele casei, adică spaţiul situat exact undeva deasupra şi mai într-o parte de groapa în care şedea cuminte Gavril. Porcul muri de abia la al cincilea glonţ, opunând o rezistenţă dârză şi refuzând să moară, timp în care Gavril reuşi să moară de tot atâtea ori, tresărind violent la fiecare împuşcătură şi simţind nodul din gât ca pe un pumn tot mai mare răsucindu-i-se până în stomac. Dacă se mai putea resemna cu pierderea poloboacelor şi a recoltei de vin, apoi pierderea porcului l-a marcat într-un mod ireversibil. Cu atât mai mult că a asistat neputincios la moartea animalului atât de drag, imobilizat în clandestinitate şi în adâncul întunecos al gropii, însă auzind perfect totul, întreaga execuţie. Îşi iubea porcul ca pe un membru al familiei şi pierzându-l simţi că a pierdut ceva esenţial din el însuşi. Rezistenţa până la moarte a porcului îi enervă pe germanii înfometaţi după gratare rumenite, cam la fel cum îi nedumirea şi scandaliza deopotrivă rezistenţa absurdă a regimentelor ruseşti încercuite fără nici o şansă de scăpare undeva prin pădurile şi mlaştinile din Bielorusia. Printre victimele colaterale s-au mai numărat şi patru găini cu o raţă, la care s-a adăugat, ulterior, şi dispariţia ouălor de sub cloşcă, procedură care de altfel se repeta cu regularitate aproape în fiecare zi.
În curtea lui Gavril ocupanţilor li se întâmplau lucruri pentru care ei se dovedeau a fi de-a dreptul nepregătiţi, astfel încât în dimineaţa unei zile în care Onisim, un sectant de rit inokentist care mai adăsta pe la curtea bunicului, ieşi să-şi facă rugăciunea, arienii bulversaţi de-a binelea de suspansul din curea lui Gavril au tăbărât cu toţii asupra lui în intenţia de a-şi defula în cea mai pură tradiţie freudiană multiplele tensiuni acumulate. Puterea ascetului moldovean se manifestă ca o stihie, punându-l rapid în mişcare, fapt care i-a convins pe soldaţii gloriosului Wehrmacht că au de a face cu un partizan în toată regula şi în consecinţă se declanşă cel mai spectaculos maraton văzut vreodată de sătenii curioşi, adunaţi din toată mahalaua de sunetele vacarmului stârnit de cursa în plină desfăşurare. Prima etapă a circuitului a constat în parcurgerea, în diverse direcţii, a grădinii, un maraton cu obstacole, prin straturi de legume, pe care naziştii se pare că l-au receptat ca pe un exerciţiu. Alergau toţi grămadă după rapidul moldovean fără a avea, cel puţin în aparenţă, nici o intenţie de a-l prinde. Nu s-au tras focuri de armă, deoarece se preconiza capturarea sprintenului inokentist în stare vie şi nu în una similară cu a porcului executat doar cu câteva zile înainte. A doua etapă a continuat printre rândurile de viţă de vie, ceva mai jos de casă, acolo unde prevăzătorul Gavril îngropase deja un butoi cu vin şi ceva saci cu grâu, iar când sectantul maratonist o rupse direct înspre poartă, strategia germană îşi demonstră pentru a nu ştiu câta oară virtutea de a fi una imbatabilă şi sclipitoare în eficienţa ei. Onisim primi un pat de armă direct în faţă exact în clipa în încercă să iasă pe poarta ce ducea înspre huidiţa desfundată, adică exact în clipa în care se consideră salvat şi direct de la soldatul german care-l aştepta exact acolo, postat încă din timp de către prevăzătorii lui camarazi. Friţul îi aplică lovitura cu multă pricepere şi într-un mod care-l lăsă pe Onisim fără nici o replică. Căzu la pământ tot aşa precum fugi până atunci, adică fulgerător. Ori plăcerea tinerilor siegfrizi începu de abia din clipa în care îl încojuraseră pe chiriaşul buimăcit al bunicului şi asupra căruia şi-au descărcat cu deplina-i măsura deflagraţia acelui „furror teutonicus” binecunoscut de toate popoarele învecinate cu fiii sălbatici ai lui Wotan, altfel spus moştenitorii legitimi ai tezaurului lăsat de Kant şi Bach, Luther şi Bismark, Krupp şi Friedrich al II-lea. L-au bătut cu paturile armelor până s-au săturat o bună jumătate de oră şi l-au lăsat lat acolo unde l-au prins, chiar lângă poarta salvatoare. Ulterior, atunci când spiritele sau mai calmat, întreg satul a aflat că bietul om a fost alergat şi bătut până la sânge pentru o pereche de nădragi soldăţeşti care dispăruse dintr-o căruţă a intendenţei germane, chipurile, prin furtişagu’ bietului Onisim. Omu’ încă îşi revenea în fire după bătaia primită, că germanii îşi şi găsiseră nădragii lipsă, însă nici până în ziua de astăzi Germania, în persoana cancelarului general, nu şi-a adus scuzele oficiale pentru cruzimea comisă din cauza unei perechi de nădragi terfeliţi. Fie că e vorba de convenţia de la Geneva sau Haaga, nesemnată de sovietici sau români, fie de lipsa altor acte oficiale, însă această întâmplare va rămâne în analele jurisprudenţei internaţionale drept o problemă nesoluţionată în nici un chip.
De frică să n-o păţească şi el, că au şi negrăitoarele ceva inteligenţă şi sensibilitate, câinele s-a ascuns în spatele cuştii, în timp ce bunicu’ Gavril stătea ascuns în groapa de lângă coteţul porcului decedat, bocindu-i amarnic moartea. Singura fiinţă care-l mai vizita în nopţile mai întunecate era bunica, iar pe întreaga durată a războiului în care ruşii îşi apărau Patria, românii îşi recuperau integritatea Ţării, iar nemţii le violau pe amândouă cu o superioritate demnă de arienii ce erau ei, existenţa bunicilor mei s-a desfăşurat după un scenariu aproximativ asemănător cu evenimentele descrise de englezul Bram Stoker în celebra lui carte, că despre „Dracula” este vorba sau de către francezul Jules Verne în mai puţin celebra lui carte „Castelul din Carpaţi”. Deci, ca doi vampiri. Ca şi consecinţă a vizitelor ei nocturne, nu peste mult timp, Maria deveni vizibil însărcinată cu un copil de-al lui Gavril, ceea ce însă nu puteau şti şi ocupanţii curţii virilului meu antecesor. Ori neremarcând prin preajma bunicii nici un bărbat, băieţii blonzi în uniforme sure trăgeau concluzii absolut aiuritoare despre misterioasa şi fantastica vitalitate a poporului sovietic, în orice caz mult superioară vitalităţii valkiriilor ariene pe care friţii şi hanşii ocupanţi ai curţii lu’ Gavril le lăsaseră acasă în patria lor, adică în ţara lui Goethe.
Acestei fascinaţii nemţeşti i se datorează, cred, şi prima ciocolată pe care i-o dădu mamei mele, pe atunci o fetiţă de patru-cinci anişori, unul dintre soldaţii germani. Copila fusese într-atât de recunoscătoare, încât adună în palmă ceva miere din trestia acoperişului de la casă, o amestecă cu salivă şi foarte mândră de isprava sa le-o întinse ocupanţilor în palma ei micuţă şi murdară de pământ. Evident, le propusese şi lor să se bucure împreună cu ea de încântătorul gust al licorii obţinută cu atâta pricepere. Naziştii însă s-au dovedit a fi în opinia fetiţei mai mult decât ignoranţi, deoarece au declinat cu hotărâre oferta generoasă a micuţei Veronica şi repejor au şi dispărut care şi încotro.
Ba unul, ba altul dintre ocupanţi, îi mai arătau bunicii poze cu copii, îşi înfigeau arătătorul în piept şi rosteau într-un mod repetat şi oricum ininteligibila pentru Maria frază: „Kinder!, Kinder! Das ist mein Kinder!”, iar mai apoi, în intenţia de a fi înţeleşi mai bine şi arătând cu mâna undeva înspre orizont rosteau la fel de insistent un cuvânt la fel de ininteligibil pentru ea care era „Deutschland! Deutschland!”. Iar bunica, ţărancă timidă şi oropsită de viaţa ei de născătoare a unui şir interminabil de prunci, lăsa ochii în pământ, deoarece puţin probabil să fi fost în stare a crede că undeva după dealuri şi păduri există o ţară cu numele Deutschland, adica şi altceva decât târgul din Chişinău, buricu’ pământului şi singurul oraş vizitat de ea vreodată. Neavând însă nici o armă pentru a înfrânge tăcerea şi pasivitatea bunicii, lăsându-se deci păgubaşi, ca să nu spun înfrânţi, ocupanţii curţii lu’ Gavril îi mai strecurau câte o conservă cu carne, pe care Maria, care cu siguranţă nu înţelesese nimic despre nici un „kinder” sau despre „deutschland”, nu o refuza şi despre care mama are amintiri alimentare de o asemenea intensitate încât nimic din ce gustase ulterior nu a avut puterea de a o egala.
Între timp, cam pe la mijlocul unei zile de august a anului ’44, începu să se întunece şi peste tot se răspândi un vuiet ca de furtună. Numai că nu fulgera şi nici nu tuna, iar soarele fusese eclipsat de miile de bombardiere sovietice care se îndreptau pe deasupra satului Bardar direct spre Chişinău. Rezultatul acelor raiduri s-a văzut încă mult timp după, mai ales că spre seară, mai precis după apusul soarelui, nu se întuneca, iar pe cer în fiecare noapte apărea o lumină multicoloră, care se vălurea mai ceva ca o auroră boreală. Iată cum se face că spre sfârşitul lui august şi doar pe durata operaţiunii Iaşi-Chişinău, deasupra ogrăzii lu’ Gavril se instaurase nopţile albe de o copleşitoare frumuseţe cum nu s-a mai văzut nici la Leningrad, nici la Murmansk şi nici, mai ales, la Kolîma. Gavril, a cărui apetenţă pentru estetic se limita la patima cu care-şi creştea porcul şi, uneori, o mai bătea pe Maria, oricum nu a văzut nimic, deoarece pe aproape întreaga durată a desfăşurării Marelui Război pentru Apărarea Patriei a stat în groapa din spatele casei. Chişinăul ardea în flăcări, exact ca în cântecul celebrei şi languroasei basarabence cu nume parcă împrumutat din cartea abatelui Prevost, şi rămăsese aşa, incendiat, timp de o săptămână sau două, până în momentul în care eliberatorii s-au ocupat de soluţionarea problemei. A fost un deliciu al tuturor sătenilor-microbişti care, iată, asistau în sfârşit la un eveniment major al existenţei comunitare şi care prin spectaculozitatea şi forţa de captare depăşise într-un mod indiscutabil maratonul eşuat sectantului inokentist. Oricum, nu cred că i-ar fi impresionat focurile de artificii care s-au dat în ’89, atunci când ne-am căpătat înapoi limba, steagu’ şi imnul, mai puţin tezaurul. Iar poveştile bătrânilor despre marea de foc şi orizontu-n flăcări s-ar fi adeverit doar în cazul în care Elţin, celebru prin cuminţirea cu tancuri a complotiştilor antigorbaciovişti, o punea de-un bombardament peste Chişinăul sovietic devenit peste noapte unu’ românesc.
Se mai uitau ei cât se uitau la noaptea incendiată şi intrau înapoi în enormul beci al unui gospodar, în care toată mahalaua, cam vreo treizeci de suflete, se adăpostise pe durata bombardamentelor. Câte unu mai în ani şi mai tare în vână mai ieşea să vadă ce mai e la suprafaţă, după care intra înapoi la subsol. Acolo au dormit, mâncat şi trebăluit până în ziua în care deasupra satului a apărut un avion de vânătoare cu aripi înstelate zburând la „tăietu’ copacilor” şi din care se auzi, surprinzător şi halucinant, o voce strigând: „Bună, mamăăă!!!”, „Bună, tatăăă!!!”. Era „gheroiu’”, adică „erou’”, băiatul bătrânilor Plugaru, un zdrahon de bandit în toată regula, înalt şi lat în spete, care plecase pe front şi, iată, revenise înapoi călărind o pasăre ucigaşă, pe care o mâna pe deasupra satului în vâjâitul asurzitor al motorului supraturat, ca un vestitor de oţel al primăverii, al eliberării şi al sfârşitului de război, cel puţin pentru populaţia terestră a Bardărului văratic.
Atunci când a ieşit din groapa salvatoare, Gavril nu şi-a mai regăsit universul acelaşi, ca la început. Dând ochii după ani de zile de lumina soarelui, Gavril şi i-a simţit neputincioşi, iar lacrimile care i-au curs nu au fost de bucurie, ci de furie după amarul de osândă trăită în întunericul gropii din spatele casei, după amarul de frică de a fi descoperit, deoarece dezertase din armata română cam prin vara lui ’43. Şi, poate, nici măcar dezertor nu i se putea spune, deoarece ofiţerul român la care Gavril îşi executa serviciul militar în calitate de ordonanţă undeva prin zona Galaţului pur şi simplu l-a lăsat să plece acasă şi a mers el cu alţi doi bărdăreni nopţile, şi se ascundeau zilele prin păduri, ca nişte animale, şi aşa a au tot mers până în noaptea în care a bătut la geamul casei lui, iar Maria i-a deschis şi l-a primit înapoi în universul lui. Şi tot în acea noapte îşi săpase şi groapa, pentru că trebuia, în fapt, să moară pentru lumina zilei măcar pentru atâta timp cât exista pericolul de a fi împuşcat de ocupanţii bănuitori de rele. Aşa că până la plecarea nemţilor şi-a dus viaţa sub lumina oarbă a stelelor şi a lunii, iar când a ieşit înapoi la lumina zilei a stat o bună bucată de vreme să se dezmeticească din buimăceala care-l cuprinsese ca o beţie tulbure, exact ca vinul din poloboacele prăpădite de ocupanţii înfuriaţi.
Paradisul era pierdut şi primul lucru care l-a făcut Gavril, a fost să-şi bată nevasta pentru a mai reduce din tulburarea ce-l cuprinsese văzând în ce hal îi ajunsese gospodăria pe timpul motivatei lui absenţe. După aia s-a pus omu’ să facă poloboace, la care a lucrat spetindu-se de moarte că doar n-o fi el mai prost gospodar decât vecinii de după gardurile din tulpini de floarea soarelui şi doar mult mai târziu se hotărî să-şi aducă pe lângă casă un porc, vieţuitoare care, până la urmă, îi adusese pacea în suflet şi îi mai întregi imaginea zdrobită a universului din ograda lui.
Însă nici omu’ nu mai fusese acelaşi. Parcă reveni din morţi şi ceea ce mai era în el omenesc până la coborârea în groapă se spulberase într-un mod definitiv, adică, rămăsese acolo, pe fundul gropii, în întunericul umed şi rece, în izul de putergai degajat de pereţii de pământ. Şi oricât de incult şi analfabet ar fi fost Gavril, nu cred că l-ar fi surprins nici un amănunt din mitul peşterii lu’ Platon sau, poate că nici n-ar fi receptat relevanţa şi exemplaritatea parabolei deoarece până la urmă cred că în fapt nici nu a mai ieşit din groapă şi a rămas acolo. Sau, poate, altfel, nu şi-a mai regăsit universul acelaşi din moment ce ieşind din groapă, a ridicat-o cu el la lumina zilei şi nu a mai regăsit în jurul lui decât aceiaşi pereţi cu iz de putergai, acelaşi întuneric umed şi rece şi un continuu sentiment al prăpădului, o sufocantă şi continuă frică de a fi descoperit şi împuşcat ca un câine chiar în mijlocul ogrăzii lui. Şi ceea ce ştia el sigur, era că pentru a-l omorî nu ar fi fost nevoie de cinci gloanţe, ci doar de unul singur. Oamenii nu-s ca porcii, ei mor mai uşor şi mai repede. Aşa că pentru tot restul vieţii şi, cel mai probabil fără a-şi mai fi dat seama cu claritate, rămăsese Gavril să-şi ducă zilele care i-au mai rămas de trăit chiar în groapă săpată cu propriile lui mâini. Cred că aşa se explică de ce nu şi-a mai regăsit niciodată omu’ universul de care se ascunsese atunci când a tras deasupra capului scândurile ce-l ferise de lumina primejdioasă a zilei.
Împreună cu eliberarea de sub jugul ocupaţăiei naziste şi a României burghezo-moşiereşti şi fasciste, sovieticii au adus cu ei şi foametea din ’45-’46, eliberând asupra teritoriul proaspăt eliberat spectrele morţii şi canibalismului, un holocaust care a pustiit de oameni satele basarabene şi a făcut ca toată perioada ocupaţiei germane să fie pomenită ca vreme de huzur şi prosperitate. Meniul zilei ajunsese a fi plăcintele făcute iarba de pe pârlaz, rareori din urzicile prăfuite de la marginea de drum, carnea de copii furaţi de prin ogrăzile vecinilor. De peste tot dispăruse animalele de casă, inclusiv şoarecii şi şobolanii, adică, în măsura în care şi ăştia pot fi consideraţi a aparţine de comunitatea negrăitoarelor domestice. Veronica şi ceilalţi cinci fraţi ai ei au supravieţuit, ceea ce nu se poate spune despre ceilalţi şase copii născuţi de Maria, morţi în circumstanţe diverse, mai ales din cauza lipsei de alimente.
Atunci când ajunsese la vârsta de paişpe’ ani, Veronica, fiica lu’ Gavril, îşi dădu seama că trăieşte pe fundu’ gropii lu’ Gavril, acolo unde sufletele oamenilor sunt ca glodu’ pământului, şi că aproximativ asta o aşteaptă şi în continuarea vieţii care la acea vârstă a începutului părea a fi una destul de lungă. Soluţia era una singură – evadarea, care se impunea ca singura posibilă cu atât mai mult cu cât Gavril îi pregătea propriei lui fete o viaţă demnă de groapa în care el trăia gata mort încă înainte de a-şi fi achitat datoria faţă de „recuperatorul” cu coasa ruginită. Aşa se face că Veronica pur şi simplu a fugit din groapa lu’ Gavril şi de căsătoria cu un sectant din satul vecin pe care „mortu’” i-o pregătise cu multă migală şi după multă osteneală diplomatică, amândouă consumate în prelungite tratative cu partea adversă. A ieşit fata la lumina zilei şi a plecat înspre Chişinăul reconstruit de-a lungul unui singur cincinal unde s-a dus direct acolo unde o îndemnase inima, adică, direct la şcoala înde a început să înveţe arta cântului şi dirijatului de voci omeneşti.
Gavril însă a rămas în groapa lui până la sfârşitul zilelor, care i-au fost multe şi, cred, întunecoase, toate. Şi-a trăit restul zilelor într-un fel de amorţeală agonizantă, mijindu-şi ochii orbiţi în acele prime clipe de revenire la lumină, scuipând în jurul lui din preaplinul de fiere şi ranchiună adunată în groapa în care, de fapt, îl împinsese ocupanţii curţii, exmatriculându-l de fapt din propriul lui univers împrejmuit de gardul din tulpini uscate de floarea soarelui. A rămas pe fundul gropii exact ca un prometeu exmatriculat din propriul mit, parcă ar fi fost îngropat până-n gât la fundu’ unei fântâni secate sau prins într-un lanţ, exact ca propriul lui câine, şi păzind ruinele unei crescătorii de animale din care toate aceste vieţuitoare reuşiseră să evadeze. A lucrat o vreme la ferma de păsări din sat, iar mai spre sfârşitul vieţii a lucrat ca paznic la cimitirul central din Chişinău, că tot la groapă îi stătea gândul şi tot ăştia îi erau mai dragi. Iar atunci când nu a mai putut păzi morţii, s-a pomenit blocat de o fulgerătoare paralizie, care îl înlănţui în propriul trup ferit prin mila providenţei de gloanţele germane. Şi poate mai bine ar fi fost să le fi încasat din plin, toate câte încăpeau într-un încărcător, că ceea ce a trăit după nu s-a mai numit viaţă.
Oricum ar fi fost cu Gavril, cu ocupanţii şi cu groapa, eu, nepotu’ lui, prefer mai degrabă imaginea bunicii care găteşte pentru soldaţii germani ceva de-ale gurii. Le tot găteşte ceva la soba fumegândă din spatele casei, adică într-un loc în care Gavril putea s-o vadă doar dacă se ridica în vârful degetelor, iţindu-se de sub pământ, adică de sub vravul de rîpkă uscată. Le gătea nemţilor ocupanţi deoarece în mintea ei de femeie erau şi ei oameni, chiar dacă aveau puşti şi, probabil, omorâse ceva fiinţe, adică ruşi, francezi sau englezi cu animalele lor domestice cu tot. Le găteşte în acea zi de mai, de parcă ar fi o zi dintr-o etermintate, o zi deja de aproximativ şase decenii care încă se derulează în mintea mea, şi de fiecare dată când revin cu gândul la imaginea bunicii, de fiecare dată o văd gătind pentru tinerii nemţi rătăciţi între Prut şi Nistru, mai precis ocupând în rătăcirea lor ograda şi universu’ lu’ Gavril, soţu’ Mariei, care stă speriat, însă tăcut şi spăşit în groapa săpată de el însuşi.
 

Oleg Garaz

Romania, Cluj- Napoca

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.