HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Oradea face în curând 900 de ani atestaţi!

Devenirea Oradiei - scurt istoric

Fotografii din colecţia personală a dl. Sicoe, copy right

 

Doru SICOE, realizator Antena 1 Oradea

 

Mărturisesc că istoria oraşului meu mă posta într-o ceaţă frustrantă dacă îndrăzneam cumva să o parcurg. La un moment dat, în urmă cu un deceniu, am răspuns însă provocării de a-mi face lumină pe poteca plină de hârtoape; bătută însă de mulţi şi conservatori istorici români, rezultând materialul de faţă. Iniţial era întărit de nenumărate detalii separate care urmau să completeze o lucrare mai amplă... Ca să înţeleg neînţelesul a trebuit să consult, în decursul timpului, o diversitate de lucrări, sugestivă fiind în acest sens Bibliografia. Cert este că nu am găsit încă o carte în româneşte despre istoria Oradiei care să fie scrisă cu talent şi suflet. Am mulţumirea că materialul de faţă a fost validat de istoricii din noua generaţie, pe care i-am consultat şi de a căror observaţii am ţinut cont pe parcursul finalizării lui. Sper ca el să fie o bună bază de pornire pentru oricine, în orice demers istoric, publicistic sau cultural, oricând.

 

Străvechi rădăcini

Antichitatea surprinde spaţiul Bihorului integrat arealului civilizaţiei celtice, apoi celei dacice. Dacii sunt cei mai vechi strămoşi direcţi ai românilor, descoperindu-se urmele mai multor aşezări dacice în perimetrul de astăzi al oraşului. Primul stat atestat în izvoarele scrise antice, ce a înglobat această zonă, este Dacia unificată a regelui Burebista, „cel dintâi şi cel mai mare dintre regii din Tracia“ (sec I î.C.). Acesta îi înfrânge pe celţi în câteva rânduri, respingând astfel invadarea teritoriului cunoscut azi ca „Transilvania“, împingându-i spre vest, dincolo de hotarele Slovaciei de astăzi. Cucerirea Daciei de către romani (106 d.C.) nu include tot teritoriul dacic, o parte a lui rămânând în stăpânirea dacilor liberi. Ţinutul Bihorului nu a făcut parte din Imperiul roman, rămânând în imediata apropiere a frontierei sale, ca teritoriu clientelar. Totuşi, romanizarea, după cum o atestă arheologia, se realizează intens şi aici, ca rezultantă directă a superiorităţii civilizaţiei romane. Retragerea administraţiei şi armatei romane la sud de Dunăre (271-274 d.C.), din cauza presiunii crescânde a popoarelor migratoare, face loc invaziei acestora peste pătura daco-romană. Astfel, sunt atestate în zonă invaziile hunilor, ostrogoţilor, gepizilor, avarilor, pecenegilor, uzilor, cumanilor, slavilor, maghiarilor. Este perioada cunoscută în istoriografia occidentală ca Evul Mediu Întunecat. Băştinaşii romanizaţi vor supravieţui graţie culturii lor superioare şi părăsirii oraşelor în favoarea zonelor greu accesibile, împădurite, rurale. Dintre migratorii enumeraţi, doar slavii au avut un aport important în etnogeneza românilor, iar maghiarii sunt singurii care au realizat în zonă şi un stat durabil, până la sfârşitul primului mileniu al erei creştine. De proaspătul regat maghiar, convertit în cele din urmă la creştinismul apusean, se va lega înfiinţarea Oradiei ca oraş. Unii apreciază chiar că Oradea ar fi putut fi vechea reşedinţă a voievodului autohton Menumorut, amintit de izvoarele vechi maghiare în această zonă, ca oponent al regelui Ungariei. Cert este că perimetrul de azi al oraşului conţine dovezi arheologice de vieţuire permanentă încă din Epoca Pietrei.

 

Administratia financiara la inceput de secol

 

Începuturi urbane

Fondarea unei dioceze catolice la Oradea, în 1083, hotărâtă de regele maghiar Ladislau I (Ladislas I) 1077 - 1095, este o primă şi semnificativă dovadă a ancorării acestei zone în civilizaţia occidentală, dar şi o necesitate a papalităţii de a-i converti pe localnicii nemaghiari, majoritari şi ortodocşi. Aceştia îşi proclamau legătura politică şi spirituală cu cel mai important oraş al Europei de atunci, Constantinopol - capitala Imperiului bizantin şi a ortodoxiei. De regele amintit, sanctificat în 1192 (ajuns „Szent László“), se leagă tradiţia fondării oraşului, pomenit de la început în limba latină, cu numele de Varadinum. Îndrăgostit de frumuseţea şi exotismul acestor locuri, cu apă termală şi nuferi, regele Ladislau fondează aici, pe malul stâng al Crişului Repede, o mănăstire (în cinstea Fecioarei Maria), lăsând ca dispoziţie testamentară să fie înmormântat chiar în acest loc! Biserica catolică devine, cum era firesc, stăpâna locului, episcopia orădeană - fondată tot de Ladislau I - provocând dispariţia episcopiei de la Biharea, din apropiere – un indiciu foarte important al dezvoltării urbane din jurul mănăstirii orădene. Din punct de vedere militar, zona era foarte bine aleasă, ea fiind fortificată natural de întrepătrunderea de ape de aici (inclusiv apă termală care nu îngheaţă iarna!) ce întreţinea un teren mlăştinos, adăugându-se protecţia Dealurilor Oradiei, împădurite. Cea mai veche atestare documentară certă, descoperită de istorici despre Oradea, este un document ecleziastic (o diplomă a abaţiei benedictine din Zobor, Slovacia) din anul 1113, când este pomenit Sixtus Varadiensis, primul episcop catolic de Oradea cunoscut.

 

Podul din centrul oraşului, 1941

 

Am putea deci spune că Oradea este cel mai vechi oraş medieval din România de azi. Povestea scrisă a întemeierii o găsim în celebra Chronicon pictum Vindobonensae (Cronica pictată de la Viena), sec. XIV. Înmormântarea la Oradea (1135?) a regelui Ladislau şi cultul din jurul său, sprijinit de papa de la Roma, cresc considerabil prestigiul locului, iar pelerinajul intens la mormântul regelui-sfânt, căruia i se atribuiau calităţi miraculoase, tămăduitoare, dezvoltă economia locală. Turismul ecumenic şi poziţionarea strategică a Oradiei pe drumul de intrare în Transilvania sunt două caracteristici principale care-i vor creşte renumele. Cetatea veche medievală - păstrătoarea numelui Varadinum şi ocrotitoare, în prima fază, a bisericii catolice ctitorite de Ladislau I - este nucleul în jurul căreia se vor dezvolta mai multe aşezări care, în timp, se vor unifica într-un singur oraş. Extraordinara invazie mongolă (tătară) din 1241-42, ce a înspăimântat Europa, pustiind Rusia, Polonia, Transilvania şi Ungaria, provoacă distrugeri mari şi la Oradea (locuitorii sunt măcelăriţi fără milă, arhivele arse, orăşelele şi cetatea devastate), obligând mai apoi la regândirea arhitecturii cetăţii. Surprins la Oradea de mongoli, canonicul italian Rogerius (Ruggero di Puglia) este luat prizonier, dar reuşeşte să scape. El ne spune despre întărirea cetăţii orădene înaintea invaziei şi descrie prăpădul provocat de mongoli, în poemul Carmen Miserabile super Destructione Regni Hungariae per Tartaros (Cântec de jale despre distrugerea Regatului Ungariei de către tătari), un document cu valoare europeană excepţională, singurul scris de un martor ocular de atunci. Să precizăm că mongolii au creat cel mai mare imperiu din istoria umanităţii de până azi şi doar moartea marelui han Ogotai (fiul lui Ginghis han), spre finele lui 1241, a cauzat retragerea mongolilor la est de Munţii Carpaţi.

 

Casa Poynar, 1908

 

Înflorirea culturală şi economică

Umanismul şi Renaşterea sunt marcante la Oradea, favorizate de prezenţa aici a numeroşi italieni, canonici catolici (mulţi dintre ei episcopi de prestigiu) şi oameni de cultură. Încă din 1235 se înregistrează şi denumirea italienizată a Oradiei: Varadino. Prezenţa „latinilor“ din vestul Europei este atestată chiar dinainte de marea invazie mongolă, două dintre aşezările lor de atunci fiind şi acum cartiere ale oraşului: Veneţia (sau „Suburbium Venetum“, Velenţa - din ungureşte, azi) şi Villa Latinorum (satul latinilor sau „Suburbium Italicum“, Olosig - din ungureşte, azi). Renumele locului face ca regele Poloniei - Vladislav Iagello şi regele Ungariei - Sigismund de Luxemburg să vină la Oradea, în 31 martie 1412, zăbovind două săptămâni ca oaspeţi ai episcopului Andrea Scolari, supranumit Florentinul (1409-1426), realizatorul primei biblioteci locale. În perioada de maximă expansiune a Ungariei, în timpul regelui Matia Corvinul (1458-1490), fiul voievodului român şi regent al Ungariei Iancu de Hunedoara (1458-1490), Oradea era poziţionată chiar în inima regatului, aspect favorabil vieţii economice şi culturale. Renumele şi strălucirea sa ajunseseră atât de mari peste hotare încât s-a organizat o expediţie specială de jaf asupra Oradiei. E vorba de prima expediţie militară otomană asupra Oradiei (1474), regele Ungariei fiind nevoit să acorde înlesniri fiscale orădenilor după devastarea şi jaful provocate de turci.

Ioan Vitez de Zredna (János Vitéz), dascălul de tinereţe al lui Matia, a fost unul dintre cei mai renumiţi umanişti ai timpului său, episcop de Oradea o lungă perioadă (1444 - 1465), având o impresionantă bibliotecă. Numit de un contemporan italian „adevărat părinte al ştiinţelor“, el a transformat Oradea într-un loc de întâlnire a cărturarilor din Europa centrală şi Italia. Interesat şi de astronomie, a stabilit o caldă legătură cu austriacul Georg von Peuerbach, profesor al Universităţii din Viena, considerat acum părintele astronomiei moderne occidentale. Legătura celor doi umanişti a avut ca rezultat vestitele tabele de calcul astronomic Tabulae Varadiensis. Episcopul umanist a fost şi prieten al lui Enea Silvio Piccolomini, ajuns papă sub numele de Pius al II-lea. Vitez rămâne în istorie şi ca fondatorul primei universităţi a Ungariei.

La Oradea, datorită renumelui cultural şi spiritual al oraşului, va ajunge să studieze Nicolaus Olahus (1493-1568), „primul umanist adevărat de origine română“, poliglot, catolic şi prieten al renumitului Erasmus de Rotterdam. Olahus, care este rudă a lui Iancu de Hunedoara (Hunyadi János în maghiară), ajunge secretar al regelui Ungariei Ludovic al II-lea, mitropolit primat al Ungariei, iar în 1562 este numit regent al Ungariei. Graţie lui este numit ultimul episcop catolic de Oradea: Forgách Ferenc.

 

Hala Comerciala, la 1900

 

Destin transilvan, prima unificare

Înfrângerea Ungariei de către turci, în 1526, la Mohács – unde, în afară de regele Ungariei Ludovic al II-lea, a pierit şi episcopul catolic de atunci al Oradiei, împreună cu mulţi dintre preoţii săi – duce la împărţirea acestui stat între imperiile otoman (turcesc) şi austriac (habsburgic). După unele dispute cu habsburgii, Oradea intră în componenţa voievodatului (principatului) Transilvaniei. Acesta se constituie ca stat de sine stătător, vasal imperiului otoman, păstrând astfel vie şi autoguvernată o parte din fiinţa naţională maghiară.

Prin medierea episcopului de Oradea, Giorgio Martinuzzi, în data de 24 februarie 1538 se semnează Pacea de la Oradea, între conducătorul Transilvaniei Ioan Zápolya - recunoscut acum şi ca rege al Ungariei muribunde - şi împăratul austriac Ferdinand de Habsburg. Este primul tratat internaţional prin care se consfinţeşte de fapt separarea totală a Transilvaniei de Ungaria.

Înfiinţarea Paşalâcului de Buda (1541) de către Soliman Magnificul, cuceritorul Ungariei, provoacă un adevărat exod al refugiaţilor către Oradea, în frunte cu regina Isabella. Cetatea Oradiei va fi văzută de acum ca poarta de vest a Transilvaniei, de care va aparţine vreme de un secol. Conducerea acestui principat independent impune, în 1557, prima unificare administrativă a aşezărilor din jurul cetăţii. De acum, pe hărţile occidentale apare consacrată denumirea Oradea Mare, în germană sau latină. Este o perioadă de stabilitate şi creştere economică. Acum sunt atestate la Oradea breslele. Fierarii, aurarii, lăcătuşii, samsarii, şelarii, croitorii şi blănarii sunt cu toţii amintiţi. Începutul tiparului la Oradea datează din anul 1565, când aici se instalează o tiparniţă. De această perioadă mai este legat începutul Reformei la Oradea, fapt ce va duce repede la un adevărat război cu biserica catolică. Astfel, după victoria protestanţilor din 1557, aceştia devin stăpânii absoluţi ai oraşului. Protestanţii interzic funcţionarea bisericii catolice, preoţii ei fiind alungaţi din oraş (pentru 135 de ani!). Resentimentele sunt atât de mari încât până şi osemintele catolice ale Sfântului Ladislau sunt dezgropate şi spulberate. La fel se întâmplă şi cu celelalte morminte regale catolice de la Oradea. Dominaţia absolută a bisericii reformate asupra oraşului va fi favorizată şi de interpunerea între Oradea şi Viena a puterii otomane.

 

Bazar la inceput de secol XX

 

Paşalâc turcesc, beneficiu românesc

Turcii cuceresc în cele din urmă cetatea, în 1660, înfiinţând Paşalâcul de Oradea. Pacificarea acestei zone era strict necesară pentru înaintarea turcilor spre Viena. Toleranţa religioasă şi poziţionarea strategică fac din Oradea unul dintre cele mai importante centre comerciale ale Imperiului otoman, aici vânzându-şi prada europeană de război oştenii sultanului. Prin intermediul turcilor ajunge acum la Oradea cafeaua. O mare moschee apare acum în cetate, iar nivelul de civilizaţie e întărit de vestitele „băi turceşti“. De anul 1658 este legată prima atestare a numelui românesc al oraşului: Oradia. Consemnarea aparţine cunoscutului boier cărturar moldovean Miron Costin, însoţitor al trupelor aliate ale turcilor, tătarilor, moldovenilor şi muntenilor, sosite aici în acel an ca să asedieze cetatea. Numele se pare că a fost zămislit graţie limbii turce, mai precis a îmbinării variantelor gramaticale orada/oraya, ce se traduc „în acel loc“-„la/spre locul acela“. Această denumire ocazională, folosită probabil de românii moldoveni şi cei munteni în dauna oficialului „Varad“, a fost preluată de românii autohtoni ca un nume original potrivit unui nou început, pentru că turcii vor pune capăt intoleranţei protestante maghiare după cucerirea din 1660. Ei îi vor sprijini pe români să se aşeze în oraş ca cetăţeni cu drepturi egale, devenind liberi şi în practicarea creştinismului ortodox strămoşesc. De perioada Paşalâcului de Oradea este legată înfiinţarea aici a episcopiei ortodoxe de Oradea şi a unei biserici potrivite acestui înalt rang - remarcabile realizări pentru români, imposibile până atunci.

Despre grandoarea oraşului în această perioadă sunt ilustrative cuvintele cronicarului turc Evlia Celebi, care numai în cartierul Olosig a numărat în jur de 300 de case frumoase din piatră, având câte două etaje fiecare, în timp ce cele cu un etaj nici nu sunt luate în considerare!

Capitala austriacă Viena scapă cu greu asediului turcesc din 1683, graţie intervenţei regelui polonez Jan Sobieski şi sprijinului domnitorului Ţării Româneşti, Şerban Cantacuzino. Austriecii încep apoi o impetuoasă ofensivă, turcii fiind împinşi înapoi, spre Balcani. Armata creştină ajunge la Oradea în vara anului 1691. Folosindu-se de superioritatea artileriei nemţeşti, postată pe dealurile din apropiere, austriecii vor distruge Oradea, bombardând-o până în anul următor. Turcii rezistă cu vitejie, predând cetatea abia în luna mai a anului 1692, însă oraşul este în întregime distrus de artileria austriacă. În puţin timp apoi, întreaga Transilvanie va fi cucerită de Imperiul austriac.

 

Piata Regina Maria, la inceput de secol XX

 

Un oraş nou pentru un nou imperiu

Principele Transilvaniei Francisc Rákóczi al II-lea duce un îndelungat şi fără de succes război de eliberare, antihabsburgic, în care Oradea a fost aprig disputată (1703 - 1710). Urmează apoi o îndelungată perioadă de pace, prosperitate şi reconstrucţie, păstrându-se multe dintre clădirile edificate atunci, mai ales în stil baroc. Biserica catolică este intens promovată la Oradea de puterea austriacă, în detrimentul celei protestante şi celei ortodoxe, predominante în zonă. De această perioadă este legată şi impunerea aici, de către Viena, a greco-catolicismului (ortodocşi subordonaţi papei de la Roma), în încercarea de reconstituire a puterii catolicismului de odinioară. Ca limbă oficială se impune germana, fiind totuşi, multă vreme, în concurenţă cu latina.

Prezenţa evreilor în Oradea este menţionată, pentru prima dată, în 1715, deşi existenţa acestora aici pare a fi încă din secolul anterior. Potrivit Centrului de Artă Evreiască din Ierusalim, „comunitatea evreiască orădeană a fost cea mai activă, atât din punct de vedere comercial cât şi cultural, din tot Imperiul austro-ungar“. Comercianţi, medici, artişti şi arhitecţi vestiţi, evreii vor spori cu timpul prestigiul oraşului.

Învăţământul universitar datează din anul 1780, când apare Academia regală. Primele discipline de studiu au fost filozofia şi dreptul. Am putea spune că facultatea orădeană este cea mai veche din România de astăzi.

Orăşelele din jurul cetăţii, deşi unificate teritorial de multă vreme, vor alcătui administrativ, treptat, un singur oraş până în anul 1860. (Cele trei localităţi care vor alcătui, de pildă, capitala Ungariei - Buda, Pesta şi Óbuda - se vor unifica abia în 1873). Denumirea oraşului unic este Oradea-Mare (Nagy-Várad în maghiară şi Gross-Wardein în germană), până în perioada interbelică, când, în româneşte, se renunţă la atributul „mare“. Restructurarea Imperiului austriac, impusă de pierderile militare de după Revoluţia din 1848, e realizată de împăratul Franz Josef sub forma unui compromis cu ungurii, în 1867. Monarhia absolutistă de până atunci, se transformă în statul dualist Austro-Ungaria, Oradea reintrând în posesia Ungariei, împreună cu Transilvania.

 

Horty Ter, 1941

 

Spre oraşul unguresc

Oraşul devine municipiu în 1870, rang pe care-l are şi astăzi. Elanul naţional maghiar, revitalizat acum după eşecul iniţial din 1848-49 şi tinzând spre separarea totală a Ungariei de Austria, duce la o reedificare a localităţilor şi la un avânt economic considerabil în cadrul vechilor graniţe ale lui Matia Corvinul. Oradea Mare beneficiază din plin de acest fapt, până când Austro-Ungaria va declanşa Primul Război Mondial, în 1914. Splendoarea oraşului vechi aparţine, în mare măsură, acelei perioade. O seamă de clădiri deosebite şi monumente ale istoriei ungare dau o înfăţişare nouă oraşului. Fiind un oraş plin cu arhitecţi şi comercianţi, Oradea va beneficia intens de competiţia lor în ceea ce priveşte clasa oraşului în cadrul Imperiului. Astfel, stilul secession, cel mai nou şi revoluţionar stil în arhitectura vremii, ajunge foarte bine reprezentat aici. Sfântului Ladislau i se ridică, în 1892, o statuie pedestră, impozantă, în piaţa primăriei – piaţă care-i va prelua numele pentru o vreme (statuia este astăzi în faţa Bazilicii romano-catolice).

Dotarea oraşului cu curent electric, tramvai şi apă curentă la robinet s-au realizat rapid, sporind „patriotismul local“. Limba germană oficială, a întregului imperiu, este înlocuită treptat de cea maghiară. Intensificarea politicii de intoleranţă etnică şi maghiarizare forţată a numeroşilor nemaghiari va duce în schimb, în 1918, la declaraţii de independenţă ale popoarelor asuprite. O parte a evreimii răspunsese însă pozitiv maghiarizării, aspect ce a împărţit comunitatea evreiască din Ungaria în două, inclusiv la Oradea, în 1870: una ortodoxă (tradiţionaliştii) şi una neologă (asimilaţioniştii). Fiecare parte şi-a construit în oraş sinagogi separate, existente şi azi.

 

Imagine din parcul Rhedey, actualmente parcul Bălcescu

 

Chemarea românească

La 12 octombrie 1918, se întocmeşte „Declaraţia de la Oradea“, prin care românii transilvăneni îşi cer „deplina libertate naţională“. Românii răspundeau astfel atitudinii jignitoare promovate de Guvernul de la Budapesta la adresa lor, conform căreia era negată continuitatea de vieţuire a românilor în Transilvania - ca urmaşi direcţi ai dacilor şi romanilor - şi dreptul lor natural asupra acestui pământ. După înfrângerea Austro-Ungariei în Primul Război Mondial (1914-1918), din 1919, oraşul revine României, a cărei armată eliberează Oradea (20 aprilie), dar şi Budapesta, de nefasta dictatură bolşevică a lui Béla Kun. Ca o curiozitate, de la 1 aprilie 1919 – luna eliberării Oradiei – îşi intră în drepturi Anul Nou românesc, renunţându-se definitiv la calendarul iulian (sau „stilul vechi“) în favoarea celui gregorian (sau „stilul nou“), al Europei occidentale. De la Oradea, din 23 mai 1919, îşi va începe cuplul regal al României (regele Ferdinand şi regina Maria) – venit direct de la Bucureşti – turneul de mare entuziasm popular al preluării Transilvaniei. Regina Maria, nepoata renumitei regine britanice Victoria, găseşte Oradea ca fiind „un oraş mare şi frumos, unde, cu puţin timp în urmă, bolşevicii unguri erau la putere, comiţând orori monstruoase, şi pe care trupele noastre l-au eliberat şi ocupat“. Românii, veniţi în număr mare să-şi salute suveranii, erau „într-un extaz frenetic; pentru ei este libertatea după secole de oprimare“ – notează regina Maria. Aspectul de oraş occidental se definitivează în perioada interbelică, edificându-se o seamă de clădiri şi monumente noi. Statuia reginei Maria – prima din România! - va fi dezvelită în 13 octombrie 1921, în piaţa teatrului. Cea ecvestră a regelui Ferdinand îi urmează în piaţa primăriei, din apropiere, în 21 noiembrie, 1924 (anul primului Crăciun sărbătorit la aceeaşi dată de biserica ortodoxă şi cea catolică, după cum subliniază regina Maria în memoriile sale). Limba oficială devine, în această perioadă interbelică, româna, spre nemulţumirea majorităţii de limbă maghiară din oraş. ââ

 

Pod peste Cris

Inutila restauraţie

În perioada celui de-Al Doilea Război Mondial, Hitler şi Mussolini hotărăsc să cadorisească Ungaria lui Horthy, cu vaste teritorii de la vecini, ca răsplată pentru intrarea acestui stat în alianţa lor. Prin dictatul de la Viena (30 august 1940), România pierde jumătate din Transilvania, Oradea revenind Ungariei din septembrie 1940. Horthy Miklós în persoană vine, împreună cu soţia, să preia oraşul. Marşul triumfal prin oraş şi-l începe de la gară, călare pe un cal alb, urmat fiind de trupele maghiare. În semn de mare preţuire a personalităţilor zilei, acum apar pe harta oraşului şi pe vederile cu Oradea: Strada „Adolf Hitler“ (strada Poştei), Piaţa „Mussolini“ (Piaţa Mare), Strada „Horthy Miklós“ (de la gară spre centru) şi Piaţa „Horthy Miklós“ (piaţa Teatrului). Departe de a înregistra o nouă epocă de aur, sub administraţia maghiară oraşul se confruntă cu lipsurile economice specifice războiului, dar şi cu epurarea etnică.

Deportarea aproape integrală a comunităţii evreieşti din Oradea în lagărele de exterminare germane, în 1944, rămâne o pată de neşters pe obrazul administraţiei maghiare de atunci. Între 25 mai şi 3 iunie 1944 s-au efectuat 7 mari transporturi feroviare către Auschwitz. Reuşind să supravieţuiască acestui lagăr de exterminare, medicul orădean Miklós Nyiszli depune mărturie la Procesul de la Nürnberg şi scrie o carte cutremurătoare, un document unic despre existenţa halucinantă alături de medicul criminal Josef Mengele: Am fost medic la Auschwitz. Pe perioada ocupaţiei ungare şi românii din oraş au suferit grele privaţiuni din cauza originii lor etnice, mulţi fiind nevoiţi să se refugieze în România mutilată.

 

Malul Crisului

 

Comunism şi democraţie

În 12 octombrie 1944 (acum ziua oraşului) Armata Română reintră în Oradea, după lupte grele, însoţită de Armata Roşie – aliată după 23 august 1944. Distrugerile provocate oraşului, mai ales de bombardamentele aliate din 1944 (Oradea fiind un important nod de cale ferată, având şi multe poduri peste Crişul Repede), lasă intacte foarte multe dintre clădirile vechi, ele păstrându-se relativ bine până astăzi.

Comunismul, impus de Stalin în partea de Europă pe care-a ocupat-o Armata Roşie, se va construi la Oradea iniţial cu maghiari şi evrei. Industrializarea accentuată, demarată pe vremea liderilor comunişti naţionali Gheorghe Gheorghiu-Dej şi Nicolae Ceauşescu, va duce la extinderea oraşului, creşterea masivă a numărului de locuitori şi construirea unui număr impresionant de blocuri şi alte edificii specifice erei betonului armat şi noii societăţi. Acum iau naştere platforma industrială din Zona de Vest şi cel mai mare cartier de locuinţe, situat în imediata sa apropiere, numit popular „Rogerius“ (după strada cu acelaşi nume, unde se termina vechiul oraş şi se construia noul cartier; strada care ducea spre Ungaria). Toate podurile sunt reconstruite, iar vechile clădiri beneficiază de restaurare. La mijlocul anilor 1970 raportul etnic este definitiv schimbat în favoarea românilor, ajungându-se în anii ’80 la o populaţie de peste 220.000 de locuitori. 1973 este anul în care apare primul primar român de la reintrarea oraşului în graniţele României. Anii ’80 aduc şi apariţia unui alt mare cartier de blocuri, Nufărul – situat în drumul spre staţiunea Felix.

 

Mason copy, 1903

 

O nouă restaurare a clădirilor de patrimoniu, înceată, a început în perioada de democraţie, instaurată după revoluţia din decembrie 1989. Începând din anul 1992, primarii oraşului sunt aleşi direct de către orădeni, prin vot universal. Oraşul îşi reîncepe extinderea teritorială, Episcopia Bihor devenind, din localitate separată, un cartier de nord-vest al oraşului. Construcţiile se ridică vertiginos şi înspre Vama Borş (vest), dar şi înspre comuna Sânmartin (sud-est) cu ale sale staţiuni Felix şi 1 Mai. Trei poduri noi sunt proiectate peste Crişul Repede. Ambiţia de metropolă pe graniţa de vest a României prinde deja contur.                         

                                                                                                                                                 

Doru Sicoe

 

Bibliografie:

Istoria oraşului Oradea, colectiv coordonat de Liviu Borcea şi Gheorghe Gorun, Editura Cogito, Oradea, 1995 (ediţia a II-a, adăugită, Editura Arca, Oradea, 2008).

Istoria oraşului Oradea – o afacere de „familie: 600.000.000 lei pentru 500 de exemplare! de Doru Sicoe, 2008, pe www.oradea-online.ro/istorial.php 

Oradea, coordonator Aurel Chiriac, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2002.

Cetatea Oradea. Monografie arheologică, vol.1, colectiv, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2002.

Carmen miserabile (Cântecul de jale) de Rogerius. Ediţie anastatică. Traducere şi introducere G. Popa-Lisseanu. Oradea, Muzeul Ţării Crişurilor, Editura Arca, Oradea, 2006.

Trei secole de arhitectură orădeană de Péter I. Zoltán, Editura Muzeului Ţării Crişurilor, Oradea, 2003.

Metamorfoza unui oraş. Oradea 1850-1940 de Dr. János Fleisz, Editura Europrint, Oradea, 2007.

Memoria caselor de Liviu Borcea, Editura Arca, Oradea, 2003.

Oradea – Cetatea Bihor, străveche vatră voivodală românească de Titus Roşu, Oradea, 1992.

Numele Oradia“ ar putea proveni din limba turcă! de Doru Sicoe, în Revista Agero Stuttgart, www.agero-stuttgart.de , noiembrie 2008.                                                                                                                                         

Oradea din Carmen miserabile de Mariana Gavrilă, în cotidianul Realitatea bihoreană, Oradea, vineri, 29 septembrie 2006.

Piaţa Unirii între 1860 şi 2008. Destin urbanistic şi peisagistic de Aurel Chiriac, în revista Familia, nr. 7-8, Oradea, iulie-august 2008, p. 224-231.

Evreii din Oradea de Tereza Mozes, Editura Hasefer, Bucureşti, 1997.

Am fost medic la Auschwitz de Dr. Nyiszli Miklós, Editura Eminescu, Bucureşti, 1971 (ediţia originală a fost tipărită la Oradea, în limba maghiară, în 1946: Dr. Mengele boncolóorvosa voltam az auschwitzi krematóriumban).

Doctor în lagărele morţii de Raluca Avram, în săptămânalul  Bihoreanul, nr. 256, Oradea, luni, 26 septembrie 2005.

Amintiri din lagărul morţii, Supravieţuitorul de Bogdan Oniţa, în cotidianul Realitatea bihoreană, Oradea, vineri, 12 iunie 2009.

Oradea (Tur de cunoaştere al oraşului), colaborare cu Péter I. Zoltán, Fundaţia Participatio, Oradea, 2002.

Ungurii. Timp de un mileniu învingători în înfrângeri de Paul Lendvai, Editura Humanitas, Bucureşti, 2001.

Gesta Hungarorum - Faptele ungurilor|Anonymus Notarius, ediţie de Gheorghe Popa-Lisseanu, Editura  Mentor, Bucureşti, 2001.

Epoca imperiilor, editor Robert Aldrich, Editura All, Bucureşti, 2008.

Istoria lumii de la Big Bang până în prezent de Cynthia Stokes Brown, editura Litera Internaţional, Bucureşti, 2009.

Însemnări zilnice de Regina Maria a României, Editura Historia, Bucureşti, vol.1 - 2006, vol.3 – 2006, vol.6 – 2008.

Istoria turcilor de Mustafa Ali Mehmed, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976.

Civilizaţia turcă de Mehmet Ali Ekrem, Editura Sport-Turism, Bucureşti, 1981.

Istoria Imperiului otoman de Robert Mantran, Editura All, Colecţia All Istoric, Bucureşti.

Imperiul otoman 1450-1700 de Andrina Stiles, Editura All, Colecţia Acces la Istorie, Bucureşti.

Monarhia habsburgică, 1809-1918: O istorie a Imperiului Austriac şi a Austro-Ungariei de A.J.P. Taylor, Editura All, Colecţia All Istoric, Bucureşti, Bucureşti.

Habsburgii si Hohenzollernii 1713-1786 de Walter Oppenheim, ediţia a III-a, Editura BIC All, Colecţia Acces la Istorie, Bucureşti, 2001.

Imperiul habsburgic 1815-1918, de Nick Pelling, Editura All, Colecţia Acces la Istorie, Bucureşti.

Şaptezeci de mari bătălii ale tuturor timpurilor, de Jeremy Black, Editura Aquila’93, Oradea, 2006.

Várad lelke. Nagyvárad magyar utcanevek de Nagy Jozsef Barna, Nagyvárad, 2009.

Varadinum, a vizek határolta város és vár de Alexandru Pop, Partiumi és Bánsági Műemlékvédő és Emlékhely Társaság, Nagyvárad, 1999.

Nagyvárad építészeti emlékei a barokktól a szecesszióig (Ediţia a 2-a, îmbunătăţită), de Péter I. Zoltán  Editura Convex, Oradea, 1998.

Mesélő képeslapok. Nagyvárad 1885-1915 de Péter I. Zoltán, Budapest, 2002.

Nagyvárad történeti bibliográfiája. Válogatott könyvészet de Fleisz János, Nagyvárad, Literator Kiadó, 2002, 88 p.

Egy város átalakulása. Nagyvárad a két világháború között 1919–1940 de Fleisz János, Editura Literator, Oradea, 2005.

Nagyvárad története évszámokban de Fleisz János, Editura Literator, Oradea, 2000.

Nagyvárad 900 éves múltja és épített öröksége de Péter I. Zoltán, Editura Noran, Budapesta, 2005.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com