Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

ORIGINEA  CUVÂNTULUI  CRĂCIUN  ŞI  SEMNIFICAŢIA  ORIGINARĂ  A  SĂRBĂTORILOR  DE  CRĂCIUN

 George Liviu TELEOACĂ

 

 

Cu puţin înainte de Sfintele Sărbători ale Crăciunului, câteva lucrările publicate în presa românească din ţară şi din afara ţării au repus în discuţie vechimea precreştină a acestei mari sărbatori creştine. În revista AGERO (www.agero-stuttgart.de) doamna Dr. Valerica Draica semnează articolul Prezenţa Divinităţii în colindele româneşti, doamna Camelia Tripon ne propune  anumite explicaţii sub titlul In aşteptarea lui Moş Crăciun, iar doamna Julia Maria Cristea (Christea) într-un mai amplu studiu de istorie şi etnografie, intitulat Sărbătorile Crăciunului descoperă şi ne descoperă că la germanici şi la scandinavi sărbătoarea de la sfârşitul lunii decembrie fusese un prilej de cinstire a marelui zeu Odhin, deşi pornise de la ideea că rădăcinile adânci ale sărbătorii se află în Cultul soarelui.

 

În revista FORMULA AS Nr. 748, doamna Aurora Peţan, ca bună cunoscătoare a ceea ce s-a mai putut salva din plăcuţele de plumb de la Sinaia, prezintă în premieră absolută o asemenea plăcuţă în care Sacrificiul dacic al porcului bine atestat pentru sfârşitul neoliticului, este consacrat învierii zeului. Urmând firul dovezilor pe care le scoate la lumină, şi doamna Aurora Peţan regăseşte, la originea sărbătorii, existenţa unei mari divinităţi despre care arată că „oamenii acelor vremi credeau intr-o divinitate a învierii şi a vieţii de dincolo care guverna ritmul vieţii lor pământene.”, deşi nu ezită să vehiculeze, alături de celelalte autoare, această idee a zeificării soarelui apărută mult mai târziu prin erodarea credinţei originare, idee conform căreia soarele era invocat pentru a se întrema ca un nou născut odată cu creşterea zilei.

 

Prin teoretizarea acestei forme de sărbătorire, târzie sub aspect mitic, cunoscută sub denumirea de Sol Invictus, care pune accentul pe renaşterea puterii solare, nu s-a ajuns şi nici nu se putea ajunge la o înţelegere corectă a sărbătorii, din moment ce Crăciunul fusese celebrat şi la solstiţiul de vară, adică atunci când puterea soarelui începe să scadă, aşa cum arată mai ales domnul Mihai Vinereanu în manuscrisul dicţionarului său etimologic (netipărit, de mai mulţi ani, din lipsă de fonduri). Dar chiar şi în lipsa acestei importante informaţii, doamna Aurora Peţan, ca specialist de marcă în lingvistică, stabileşte cu fermitate că denumirea sărbătorii Crăciun este străveche, „iar cei care se căznesc să-i găsească o origine latină uită că această sărbătoare este prea veche şi prea importantă pentru a fi numită cu un cuvânt luat după venirea romanilor.”, realitate bine susţinută şi de faptul constatat de aceeaşi remarcabilă cercetătoare că 75% dintre colinde sunt de origine precreştină, în care se aduc laude Crăciunului şi lui Dumnezeu fără a se face referire şi la Fiul.

 

Preluăm din articolul doamnei Dr. Valerica Draica o asemenea colindă, convingătoare şi prin măiestria cu care este sugerată omniprezenţa lui Dumnezeu în cer şi pe  pământ, acolo unde colindătorii trăiesc intens sentimentul că sunt trimişi Săi nemijlociţi.

 

„Ieşiţi, ieşiţi, boieri mari

Colindăm Doamne, colindă

De vedeţi pe Dumnezeu,

Cum coboară de frumos,

Cu-n hojmânt până-n pământ,

Da de larg jur pre pământ.

Scris în pieptul Domnului,

Scris-e raza soarelui.

Iar în dosul soarelui

Scrisă-i luna şi lumnina,

Dar în brazii umerei

Scris-îşi doi  luceferei,

Mai în jos pe mânecile

Scrise-s stele mărunţele,

Dar în poala Domnului

Scris îşi juni colindători.”

 

 

 

În legătură cu un posibil cult solar, important este faptul că versurile acestui colind indică în mod explicit că Soarele şi Luna nu sunt zeităţi ci componente ale creaţiei pe care Marele Dumnezeu Atoatecreatorul le ţine la piept, aşa după cum se vede şi pe plăcuţa de plumb din figura alăturată în care astrul zilei şi astrul nopţii nu reprezintă decât ornamente pentru Marea Zeitate care poartă mitră. De aici şi convingerea că străvechile sărbători precreştine ale Crăciunului, deşi aveau loc la solstiţiile de vară sau de iarnă, ele nu au pornit de la un presupus cult al soarelui, ci chiar de la proslăvirea Marelui Dumnezeu, aşa după se întâmplă şi în cazul lui Odhin la germanici.

 

Pentru a consolida această convingere Victor Kernbach arată că „De un cult solar în miturile folclorice ale românilor nu se poate vorbi”, pentru ca în acelaşi DICŢIONAR DE MITOLOGIE GENERALĂ să facă referire la un document ecleziastic din secolul XVII care condamna la  românii din Transilvania persistenţa străvechilor colinde păgâne (precreştine) consacrate Crăciunului. Aceeaşi origine precreştină a Crăciunului este bine pusă în evidenţă şi de domnul Mihai Vinereanu, care utilizând legităţile lingvisticii comparate ajunge la concluzia că „sărbătoarea Crăciunului are rădăcini vechi indo-europene, întâlnită într-o formă sau alta la mai multe popoare indo-europene, fiind în esenţă o celebrare la solstiţiu, iar denumirea însăşi a Crăciunului este de origine traco-dacă, preluată apoi de celelalte popoare din Europa Centrală şi de Răsărit.

 

În acest caz special, al cuvântului Crăciun, domnul Mihai Vinereanu trece dincolo de caracterul strict tehnicist al palierului indoeuropean şi, la unison cu doamna A. Peţan, preconizează originea traco-dacă a denumirii, care în cele din urmă poate fi dedusă, tocmai datorită faptului că denumirea de Crăciun este bine reprezentată nu numai în unul ci în trei domenii lingvistice majore: în teonimie, în hidronimie, dar şi în antroponimie. Aflată cu totul în afara unui proces de contaminare, imposibil în cazul teonimelor, existenţa denumirii de Crăciun în cele trei domenii lingvistice nu poate fi explicată altfel decât pornind de la unul şi acelaşi cuvânt arhetipal care supus în cele trei domenii lingvistice unor transformări fonetice similare, dar autonome a produs o aceeaşi formă „Crăciun” si pentru teonim, şi pentru hidronime şi pentru antroponime.

 

Având în vedere postulatul lui Ernst Cassirer care a arătat că aceleaşi procese mentale generează forma cuvintelor atât în domeniul teonimelor cât şi în celelalte domenii lingvistice, se poate accepta că hidronimele de vecinătate Valc(hid)→ Avrig→ Vârghiş→ Hârghiş→ Cârţiş(oara) din bazinul Oltului reflectă acele etape care, în toate cele trei domenii lingvistice, au condus la rădăcina Carc-Crac pornind de la marele arhetip valac sau valc. În ceea ce ne priveşte, concludent este faptul că alături de râul Cârţişoara există comuna Cârţa, denumire care face legătură directă cu denumirea de Cărţun aşa cum rostesc megleno-români cuvântul Crăciun. În acelaşi bazin hidrografic exista alături de râul Hârghiş şi râul Hârţa care susţine odată în plus forma Cârţa, În bazinul alăturat al Mureşului, dar în aceeaşi zonă comună dinspre izvoare există şi râurile Craca, Crac sau Cracului care împreună cu râurile Cricău, Curciu şi Crăciuneasca exemplifică modul în care sintagma teonimică arhetipală Vilac-Vilac devenită ulterior Valac-Valac a generat în cele din urmă teonimul Crăciun.

 

Remarcabil este faptul că şi mitologia oferă puncte de sprijin pentru lanţul acestor transformări fonetice aşa după cum am arătat în eseul intitulat Stindardul dacic sau heraldica Strămoşului Vârcolac – Întemeietorul publicat si în revista AGERO. Reluând fragmentul respectiv  se constată că rădăcina mitonimica Herc (din Vârc), bine ilustrată de nume ca Baba Hârca sau Hercule, conduce la rădăcina Karc, care susţine formarea numelui de Crăciun.

 

Resfinţite de religia creştină prin prăznuirea la 25 decembrie a Naşterii Fiului, Cel întrupat nu pentru a strica ci pentru a plini prin jertfă Legea şi proorocii (Matei 5, 16-17), Sărbătorile Crăciunului au proslăvit de-a lungul a mii de ani numai pe Dumnezeul arhetipal, pe Moşul-Strămoşul Vilah-Vilah sau Valac-Valac numit de laici şi Vârcolac. Dar pentru Dumnezeu Tatăl Atoatefăuritorul ca Existenţă fără de început, momentul aniversar nu putea fi decât de natură cosmică, aşa încât a fost prăznuit ca Ziditor al Universului în ipostasul său de creator al luminătorilor lumii, soarele şi luna (Facerea 1, 14-18), mai ales la solstiţiul de iarnă (uneori şi la solstiţiul de vară) atunci când soarele se reîntoarce (renaşte) în emisfera boreală şi lumina creşte, eveniment cosmic natural, uşor de observat şi uşor de prognozat pentru oricine.

 

Simbolismul buşteanului arzând toată noaptea, al roţilor de foc sau al colacului special, numit Crăciun, evoca în mod evident soarele ca furnizor de energie pentru viaţa de pe pământ, dar ofrandele şi întregul ritual erau consacrate Dumnezeului Transcendental, adică Celui care crease totul, inclusiv, soarele. Faptul că Fiul Său se întrupează în chip minunat în apropiere de ziua Tatălui, tot aşa după cum în aceeaşi lună (Tişri) s-au născut patriarhii din tată în fiu Avraam, Isac şi Iacov, reprezintă marele motiv de bucurie pentru acel moment în care dumnezeirea ni s-a revelat plenar în Treime. Iar dacă omul este cel care se desăvârşeşte, aceste coincidenţe încetează de a mai fi sincretisme sau suprapuneri, considerându-le minuni care consolidează relaţia reală om-Dumnezeu. Ca popor consacrat slujirii acestei relaţii, purtând adânc genetic, în subconştient, începuturile edenice ale revelaţiei divine, dar şi nădejdea mântuirii promise de la cădere (Facerea 3.15), vlahii de sub curcubeul tricolor al primului mare legământ (Facerea 9,12-17) sunt cei care la Crăciun preamăresc atât pe Tatăl prin colindele de sorginte precreştină cât şi miracolul naşterii Fiului Său prin colindele cu conţinut cristic.

 

Ca sărbătoare primordială precreştină devenită creştină în momentul întrupării Logosului Creştin, Crăciunul îşi conservă semnificaţia originară, dar si originea denumirii sale în succesiunea rădăcinilor Vârc→ Hârc→ Cârc pornind de la Vârcolac, a cărui etimon arhetipal Vilah-Vilah, în mod evident precreştin, susţine în plan lingvistic şi denumirile Crăciunului din cehă şi slovacă, adică pe cele de Vanoci şi, respectiv, Vianoci, ca şi pe cea din germană Weihnacht, dar şi cuvântul ucrainian Vişciun pentru numele lupului mutant.

 

Tot pe baza aceluiaşi arhetip teonimic Vilah-Vilah poate fi explicat şi numele vâscului numit de G.J. Frazer Creanga de Aur. Mereu verde şi cu remarcabile proprietăţi terapeutice, vâscul a pătruns în recuzita obiceiurilor de Crăciun, motiv pentru care i s-a şi atribuit o denumire asociată sărbătorii urmând succesiunea  Vilk→ vik→ visk→ vâsc.

 

Păstrând mereu semnificaţia originară a sintagmei teonimice arhetipale Vilah-Vilah, prin lanţul fonetic Volk→ Vârc→ Hârc→ Kărc, Crăc, limba română a mai creat şi expresivul concept de Moş Crăciun cu sensul de Crăciun Întemeietorul de moştenire. Ca încă o dovadă că Sărbătorile Crăciunului fuseseră de la început consacrate Dumnezeului numit iniţial Vilah-Vilah [a cărui esenţă teologică este cuprinsă în înţelesul tetragramei sacre YHWH] Cel care a dat şi iar a dat oamenilor spre moştenire pământul cu toate bunătăţile şi cerul cu soarele şi luna (Facere 1,27-31;9,1-3), cehii şi letonii desemnează luna decembrie ca lună în care este prăznuit Marele Vilak-Vilak, motiv pentru care o şi denumesc Vilk Menesis, greşit denumită astăzi luna lupului datorita omonimiei.

 

Aici vom mai arăta că maiestos şi oferind condiţii excelente pentru vâscul ce creşte în simbioză cu el, stejarul ca arbore sacru consacrat aceluiaşi Unic Dumnezeu încă din perioada druidica precreştină, poartă în celtică şi în latină denumiri care confirmă lanţul etimologic indicat mai sus. Astfel lucus, us (a se citi Vulcus) înseamnă pădure sacră, Hercynia silva înseamnă pădure de stejari în limba celtă, iar quercus, us înseamnă stejar, cuvânt de la care derivă în italiană quercino sinonim cu vischio pentru înţelesul de vâsc.

 

Ca termeni extremi ai lanţului etimologic Vâlc-Vârc-Herc-Karc,Crac există în latină cuvintele viscum,i – vâsc şi cracca, ae – boabe de vâsc, tandem semantic care nu putea sa apară întâmplător. Ca act de voinţă a marilor preoţi, acest tandem conservă sub formă enigmistică faptul că sărbătoarea, dar şi cuvântul Crăciun îşi regăsesc originea în sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah sau Valac-Valac. Celelalte cuvinte referitoare la vâsc care provin de la rădăcina mel ca în limbile slave sau de la rădăcina mistel  ca limbile germană şi engleză se află în corespondenţă cu mitonimele Melqart, Meilichios şi Melchisedec ca semn al legăturii lor prin alt lanţ fonetic cu aceeaşi magnifica sintagmă teonimică arhetipală Vilah-Vilah sau Valac-Valac.

  

Inclusiv ca dovadă că sărbătorile de la solstiţiul de iarnă, numite ale Crăciunului, durau mai multe zile, românii, mai ales cei din Transilvania, au păstrat până nu demult pentru noaptea Anului Nou datina profeţirii norocului de peste an numită Vergelat sau Vergel, denumiri care prin intermediul verigii Vârcolac evocă încă odată arhetipul teonimic Valac-Valac ca origine a Sărbătorilor Crăciunului şi a numelui de Crăciun.

 

Lăsând la o parte imaginile sale comerciale de astăzi, vom arăta că Moş Crăciun a fost imaginat ca personaj tainic încă din perioada de început a sărbătorii precreştine din moment ce în colinde îi se recunosc drepturi de judecător stând alături de Dumnezeu şi de Ion-Sânt-Ion reprezentat pe plăcuţa de plumb din figură sub forma lui Ianus Bifrons „socotit principiul iniţial al tuturor lucrurilor” şi având această dublă faţă ca expresie grafică pentru dublul cuvânt Vilah-Vilah al sintagmei teonimice arhetipale, care de asemenea poate fi considerată principiul iniţial al tuturor lucrurilor. Interesant este faptul ca Cel judecat de dumnezeirea care îşi reuneşte diferitele sale ipostasuri este chiar Sivo-Ilio, Vasileo-Ilio, nume care evocă aceeaşi sintagmă arhetipală, dar sub alte două forme.

 

Aceeaşi imagine tainică transpare şi din unele denumiri enumerate de doamna Julia Maria Cristea (Christea) pentru Moş Crăciun. Dintre ele atrag atenţia cele de Baba Chaghaloo din Afganistan, Gaghant Baba din Armenia, Kalėdų Senelis din Lituania, sau Dyado Koleda din Bulgaria care împreună cu numele românesc de călindău şi cu cele celtice de chalendal, chalendaou, calignaou, calnos (M. Vinereanu) atribuite buşteanului care se aprinde în noaptea de sărbătoare, alcătuiesc un grup de cuvinte a căror formă provine tot de la sintagma teonimica arhetipală.

           

În încheiere vom arăta că prin coroborarea obiceiurilor şi elementelor de vocabular caracteristice Sărbătorilor Crăciunului cu caracterul special al hidronimelor din Transilvania, se deduce că arhaicul cuvânt românesc Crăciun, cu varianta sa Cărţun, îşi are originea în sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac atribuită Unicului Dumnezeu care este celebrat cu ocazia acestor sărbători la momentele cosmice ale solstiţiilor.

 

Deşi sunt corelate cu solstiţiile, aceste manifestări nu pot fi considerate doar elemente ale unui cult solar, ci expresia completă a acelui monoteism funciar numit Urmonotheismus aflat la originea societăţilor civilizate, aşa după cum au demonstrat Wilhelm Schmidt şi şcoala sa vieneză.

   George Liviu TELEOACĂ

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)