Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

DOMNII SCURTE, DAR ÎNSEMNATE DIN ISTORIA ROMÂNILOR

PĂTRAŞCU CEL BUN

Comentarii de la cititori la subsidiar

Prof. Tiberiu CIOBANU

 

 

Printre voievozii români, a căror guvernări au însemnat ceva în istoria noastră, dar care, însă, nu s-au bucurat, de-a lungul timpului, de o cunoaştere mai aprofundată, din partea publicului larg, se numără şi Pătraşcu cel Bun.

Domn al Ţării Româneşti, din martie (înainte de 12) 1554 (numirea sa la Istanbul, de către sultan, având loc la 26 februarie)1 şi până în 24 decembrie 15572, el a fost cel mai tânăr dintre fiii lui Radu Paisie3, adică, aşa cum stă scris în cronica ţării, al „voievodului de odinioară Călugărul”4.

În documentele de epocă apare cu numele de „Petraşco”, care era un diminutiv al clasicului Petru (de altfel aşa îl chemase şi pe tatăl său pe când era călugăr), forma modernă a acestuia – Pătraşcu – apărând mult mai târziu, ea impunându-se în istoriografie abia în zilele noastre.

Cognomenul „cel Bun” l-a primit, după cum aflăm din izvoarele vremii, pentru că „a domnit bine ţara şi boiarii fără vrăjbi, fără morţi, fără prăzi precum tuturor place; pentru aceia şi Bun l-au numit, pentru bunătăţile lui ce avea”5. Exista şi un termen de comparaţie, care făcea posibilă considerarea guvernării sale drept una mai mult decât paşnică şi anume domnia sângeroasă a unchiului său patern Mircea Ciobanul (ce a cârmuit Ţara Românească între 1545-1552, 1553-1554 şi 1558-1559)6. Practic, sub oblăduirea blândă a lui Pătraşcu Vodă, ne spun cronicarii acelor timpuri, nici „un singur cap de boier nu căzu”7.

Despre situaţia sa de dinainte de dobândirea tronului cunoaştem doar faptul că, în anul 1545, el şi tatăl să se aflau la Istanbul, fiind întemniţaţi împreună din porunca sultanului după ce, în prealabil (pe 7 şi 8 februarie 1545), îi fuseseră inventariate şi confiscate toate bunurile8. De asemenea, la 4 februarie 1554, cu doar câteva zile înainte de a fi înălţat, de către padişah, la domnie a fost înregimentat laolaltă cu ceilalţi feciori de voievozi aflaţi la Curtea acestuia, în corpul „müşâherehôr”, dându-i-se, totodată, 442 de aspri pe lună drept soldă9.

 

Referitor la condiţiile în care Pătraşcu cel Bun a obţinut domnia Ţării Româneşti avem informaţii puţine şi neclare. Totuşi din scrisoarea trimisă, la 1 martie 1554, de către Anton Verancsics şi Francisc Zay, agenţii diplomatici ai lui Ferdinand I de Habsburg10, la Istanbul, ca şi din cea a bailului de aici al Veneţiei, adresată dogelui acesteia, la 24 februarie 1554, rezultă că sultanul Suleiman Magnificul (1520-1566)11 i-a înmânat firmanul şi steagul de domnie, la 26 februarie 1554, desemnând, chiar, şi un ceauş care urma să-l însoţească în ţară pentru a-l înlătura pe Mircea Ciobanul (a cărui mazilire fusese pronunţată, deja, în 12 februarie 1554)12 şi a-l înscăuna pe el, plecarea lui Pătraşcu Vodă şi a însoţitorilor săi, spre „Kara Iflak”, având loc la 28 februarie 155413. ( foto: Tiparul sigilar al lui Pătraşcu cel Bun).

 

În ceea ce priveşte susţinerea de care s-a bucurat, la Poartă, se ştie că domnitorul Moldovei, Alexandru Lăpuşneanu (septembrie 1552 – noiembrie 1561 şi martie 1564 – 9 martie 1568)14, „dacă a descoperit credinţa strâmbă a lui Mircea, a trimis şi a obţinut domnia muntenească pentru Petraşco voievod, de la marele împărat Suliimen al turcilor şi Petraşco a primit domnia, iar Mircea voievod a fost chemat la Ţarigrad”15. Este vorba despre faptul că, supărat pe Mircea Ciobanul pentru că acesta sprijinise o tentativă de lovitură de stat (ce urmărea înlăturarea sa de la domnie), pusă la cale de o parte a boierimii moldave în frunte cu mitropolitul Gheorghe şi cu hatmanul Simion Negrilă (cărora li se alăturase şi văduva lui Petru Rareş16, doamna Elena-Ecaterina, cu scopul ridicării în scaunul domnesc al Muşatinilor a fiului lor Constantin Rareş)17, aprigul fiu al lui Bogdan al III-lea cel Orb18 va oferi mari sume de bani înalţilor dregători otomani pentru ca sultanul să-l mazilească, aceasta în ciuda faptului că erau cumnaţi (soţiile lor fiind surori)19.

Pe lângă ajutorul de necontestat pe care l-a primit din partea „Lăpuşneanului”, Pătraşcu cel Bun a fost favorizat şi de politica externă promovată de Mircea Ciobanul, care întreţinea relaţii foarte strânse cu conducătorii Braşovului (ce se numărau printre cei mai activi partizani ai lui Ferdinand de Habsburg), lucru ce i-a nemulţumit profund pe turci, grăbindu-i înlăturarea de la domnie20.

La două zile după tradiţionala sărutare a mâinii sultanului (care însemna, practic, investirea sa oficială ca domn), în 28 februarie 1554, fiul lui Radu Paisie părăseşte Istanbulul, îndreptându-se către Ţara Românească, unde soseşte, înainte de 12 martie 1554, dată la care mai marii Sibiului erau informaţi, de către un agent al lor (dar şi de un sol al noului voievod pe care acesta îl trimisese în acest scop la Sibiu),21 cu privire la acest eveniment.

Între timp, fostul domn şi membrii familiei sale sunt arestaţi de către reprezentanţii sultanului şi trimişi, sub escortă, spre metropola otomană, cu această ocazie Bucureştiul fiind incendiat22. Că Pătraşcu cel Bun nu ajunsese, încă, în cetatea de scaun a ţării aflăm din raportul prezentat judelui Braşovului, de către iscoada acestuia, ce se găsea în capitala statului românesc sud-carpatin, şi care în momentul plecării sale de aici (ce a avut loc pe 11 martie 1554) nu-l văzuse încă pe noul voievod, el aflând numai că „se zice că în locul lui (Mircea Ciobanul – n.n.T.C.) urmează un oarecare cu numele de Pătraşcu”23.

Oprindu-se la Braşov (în drumul său către Curtea domnească de la Iaşi), un slujitor al noului voievod muntean confirma senatului acestuia, la 14 martie 1554, jurând pe Evanghelie, că acesta dobândise tronul strămoşilor săi Basarabi24.

Potrivit cronicii interne a ţării, la 24 martie 1554, în „Sâmbăta Mare sau a Paştilor” (dată aleasă tocmai pentru semnificaţia ei), Pătraşcu cel Bun, urmat de alaiul său domnesc, va intra în Bucureşti, cu însemnele domniei primite de la padişah, fiind uns ca domn, conform canoanelor vremii, cu tot fastul, în cadrul unei ceremonii laico-bisericeşti oficiale25.

Preluând puterea, el va instaura în ţară un climat de linişte, de care au profitat, în special, boierii, ce se pribegiseră în Transilvania datorită guvernării autoritare a predecesorului său. O bună parte dintre aceştia vor reveni acasă, unde nepotul lui Radu cel Mare îi va repune în drepturi, înapoindu-le proprietăţile şi, în unele cazuri, chiar şi rangurile, de care fuseseră deposedaţi de unchiul său. Printre fruntaşii boierilor adversari ai politicii promovate de Mircea Ciobanul, aflaţi în exil, în Transilvania, care s-au alăturat imediat lui Pătraşcu cel Bun, întorcându-se în Ţara Românească, la prima chemare lansată pribegilor de către acesta, s-au numărat Socol din Cornăţel, Teodor din Orboieşti şi Stanciu al Bengăi. Alţii, în frunte cu Stănilă din Pietroşani, s-au arătat reticenţi, căci înapoierea lor ar fi însemnat, implicit, acceptarea autorităţii domnitorului trimis de Înalta Poartă26.

Dornic să ajungă la o înţelegere şi cu aceştia (care, probabil, nu aveau încă încredere în el, rămânând în continuare în exilul lor transilvan, deşi, de la urcarea sa pe tron şi până în primăvara anului 1555, le trimisese solii repetate la Braşov pentru a-i convinge de bunele sale intenţii), Pătraşcu cel Bun o căsătoreşte pe fiica sa, domniţa Maria, cu postelnicul Tudor, fiul marelui logofăt Radu din Drăgoeşti, unul dintre liderii foştilor pribegi. Din documentele vremii aflăm că s-a încheiat chiar un adevărat tratat „de pace şi prietenie” între el şi gruparea boierilor neîncrezători, condusă de Stănilă din Pietroşani (pe care, de altfel, îl menţine o vreme printre principalii săi sfetnici ca mare vornic, funcţie pe care acesta o deţinuse şi în timpul scurtei domnii a lui Radu Ilie „Haidăul”27), dar şi o înţelegere cu întreaga clasă stăpânitoare, în general, care dorea, de fapt, pe lângă recuperarea moşiilor şi a dregătoriilor, să joace un rol politic predominant în stat28.

Pe plan intern, Pătraşcu cel Bun a căutat pe toate căile să nu ajungă în conflict cu clasa stăpânitoare. Urmărind menţinerea unui echilibru în raporturile sale cu aceasta, s-a dovedit foarte priceput în evitarea izbucnirii unor revolte ale boierilor şi, de asemenea, în aplanarea disensiunilor ivite în rândurile lor29.

Bun gospodar, el a manifestat un interes deosebit pentru dezvoltarea economico-socială a Ţării Româneşti. Exponent al clasei feudale, Pătraşcu cel Bun va contribui, însă, în special, la creşterea bunăstării acesteia, printre altele el acordând, cu asentimentul Divanului său domnesc, în anul 1555, dreptul de a testa, care a dus la consolidarea caracterului ereditar al marelui domeniu funciar30.

De asemenea, în centrul preocupărilor sale s-a aflat şi cultura. În acest sens el a patronat activitatea diaconului Coresi - cea mai de seamă personalitate a culturii româneşti scrise din secolul al XVI-lea - atât în Ţara Românească, unde acesta şi-a început, de altfel, activitatea tipografică, cât şi la Braşov, localitate în care Coresi s-a mutat, cu aprobarea domnitorului, în anul 1556, tipărind aici mai multe cărţi în limba română31.

Fire blândă şi cu aplecare către cele sfinte, Pătraşcu cel Bun a fost şi un important ctitor de aşezăminte religioase, el poruncind zidirea bisericii mănăstirii Gorgota (Golgota), de lângă Târgovişte, şi a Bisericii domneşti, din Râmnic, cu hramul „Cuvioasa Paraschiva”32.

Deşi, pe faţă, s-a arătat a fi loial sultanului (pentru că, practic, nu avea de ales), el recunoscând într-o scrisoare trimisă senatului braşovean, la 23 mai 1555, „că suntem sub mâinile turcilor” pentru că „… mare este puterea împăratului (Suleiman Magnificul – n.n.T.C.) şi cine poate sta împotriva lui!”33, în taină, a avut în vedere revenirea la vechea orientare politică a domnilor români de încheiere a unor alianţe secrete cu statele creştine în perspectiva găsirii unui moment propice înlăturării dominaţiei otomane.

Acest lucru reiese cu claritate tot din documentul amintit mai sus, în care Pătraşcu cel Bun îi sfătuia pe judele şi pe juraţii Braşovului „să tocmiţi cum vă va fi bine, şi dumneavoastră şi nouă (…). Căci, de vă va birui pe voi şi ţara dumneavoastră, nu va mai exista nici un domn şi nici un crai acolo, în ţara de sine stătătoare a dumneavoastră, ci vor fi prin toate cetăţile turci, şi vom pieri, noi, amândouă aceste ţări creştine”34. Din textul respectiv rezultă atât faptul că Pătraşcu cel Bun era conştient de interdependenţa politică indiscutabilă dintre cele două ţări, dar şi de nevoia luării unor măsuri imediate din partea Creştinătăţii, în vederea stopării presiunilor exercitate de Imperiul Otoman în zonă şi, implicit, a salvării Munteniei şi Transilvaniei de la dispariţia lor ca state.

Din păcate, el va fi obligat, din porunca Înaltei Porţi, să ia parte, împreună cu Alexandru Lăpuşneanu, la înlăturarea stăpânirii habsburgice din Transilvania, petrecută în toamna anului 1556. Hotărârea sa de a participa, alături de turci, la lupta acestora împotriva imperialilor a fost luată în urma consultării cu dregătorii săi, care i-au aprobat în unanimitate decizia, cu atât mai mult cu cât era evident faptul că Ferdinand de Habsburg nu era în stare, în cazul unei ofensive a forţelor armate ale Imperiului Otoman, să asigure nici măcar apărarea Transilvaniei, cu atât mai puţin pe cea a Ţării Româneşti, care, de-a lungul întregii sale frontiere sudice, se învecina cu acesta35.

Astfel că oştirea sa, condusă de marele vornic Socol, va lua parte, din primăvara anului 1556, la operaţiunile militare desfăşurate în Transilvania cu scopul alungării, de aici, a trupelor imperiale şi a readucerii la cârma acesteia a lui Ioan al II-lea Sigismund Zapolya şi a mamei sale Isabella36.

În a doua jumătate a lunii august, a aceluiaşi an, Pătraşcu cel Bun va trece, el însuşi, munţii, în fruntea unei oştiri, îndreptându-se către Braşov, unde îşi va instala tabăra. După doar opt zile, va pleca spre Cluj, armia sa făcând joncţiunea cu cea a lui Alexandru Lăpuşneanu (comandată şi aceasta, personal, de către voievodul moldav), la finele lunii septembrie 1556, lângă Satu Mare, după ce înaintaseră de-a lungul întregii Transilvanii, fără să se lovească, cât de cât, de vreo rezistenţă mai temeinică din partea ferdinandiştilor37.

Campania se va încheia, în octombrie 1556, cei doi voievozi români reuşind să-şi îndeplinească cu bine sarcina încredinţată de padişah. După instalarea oficială pe tronul transilvan al fiului şi soţiei lui Ioan Zapolya,38 ce fuseseră aduşi, între timp, la Cluj, din Polonia, de la Liov (unde se refugiaseră după ocuparea Transilvaniei de către habsburgi),39 de către marele vornic Socol (care însoţise acolo şi o însemnată delegaţie a Stărilor din Transilvania)40, Pătraşcu Vodă revine la Bucureşti, de unde trimite sultanului, la 4 noiembrie 1556, o scrisoare, prin intermediul căreia îl informa că-i adusese „cu cinste mare până în Ardeal” pe „crăiasa şi fiul ei” şi că îi pusese „în scaun în cetatea Clujului”41.

Sprijinul pe care l-a primit din partea lui Alexandru Lăpuşneanu, pentru obţinerea domniei, cât şi participarea lor solidară la expediţia militară din Transilvania, arată pe deplin bunele relaţii pe care le aveau cei doi voievozi români. Ultimul aspect evidenţia, de fapt, şi mai mult în conştiinţa societăţii din acea epocă, stricta dependenţă politică reciprocă a statelor româneşti, care nu puteau avea pe plan extern decât o orientare comună.

Pătraşcu cel Bun se va stinge din viaţă, subit, în 24 decembrie 1557, la Bucureşti, („anno MDLVII die XXIV Decemb., in oppido valachiae Bokoresd moritur”)42, în condiţii destul de neclare, despre care Mihail Sigler (cronicar sas contemporan evenimentelor) nota că au fost „nu fără bănuieli de otravă” („non sine veneni suspicione”)43.

Destul de bolnăvicios, în ultima vreme44, el s-ar fi putut stinge şi din cauze naturale („ca un om au murit şi Pătraşcu vodă”)45, însă, conform afirmaţiilor fiului său, Petru Cercel (ce-i drept în vârstă doar de zece ani la moartea părintelui său) făcute mai târziu (pe la finele anului 1579 sau la începutul lui 1580), în prezenţa diplomatului francez Saint Bonnet, pentru ca respectivul să o informeze pe Elisabeta I Tudor, regina Angliei46 (la care acesta urma să plece într-o solie), Pătraşcu cel Bun a fost asasinat, prin otrăvire, ca urmare a intrigilor puse la cale de marele vizir Rüstem paşa, ce era supărat pentru faptul că voievodul român intervenise pe lângă sultan pentru a fi înlăturat din funcţie,47 lucru ce s-a şi întâmplat de altfel.

Ajungând din nou în graţiile lui Suleiman Magnificul, Rüstem paşa „s-a hotărât să ruineze cu totul pe prinţul Petraşcu şi tot neamul lui”48, intervenind pe lângă stăpânul său pentru ca acesta să-l înlăture de la domnie, pe motiv că Pătraşcu cel Bun trimisese, în secret, o solie la împăratul Sfântului Imperiu Roman de neam german, Ferdinand I de Habsburg, pentru a încheia o alianţă cu acesta, îndreptată împotriva Imperiului Otoman49.

Mai mult, chiar el îi recomandă sultanului un eventual candidat la tronul Ţării Româneşti, în persoana unui anume Mihail, presupus a fi „coborât din fratele unui oarecare domn al Valahiei”, în realitate doar o „slugă a cămării lui, om de origine joasă şi dedat la tot felul de lucruri de nimic” (dar care, totuşi, pentru că marele vizir îl convinsese pe sultan că era „os domnesc” primea o pensie de un ţechin pe zi din partea Înaltei Porţi, fiind „socotit ca domn al Valahiei”)50.

Nemaibucurându-se de protecţia padişahului, Pătraşcu cel Bun va deveni o victimă uşoară pentru marele demnitar otoman, care va pune la cale suprimarea sa „în chiar curtea prinţului Petraşcu, unde, prin mijlocirea unui evreu, care avea mare trecere la Petraşcu, a aşezat un medic italian din Cremona în serviciul acelui prinţ, care medic i-a propus lui Rustan (Rüstem paşa, marele vizir otoman – n.n.T.C.) să ucidă pe prinţul Petraşcu, îndată ce va avea trecere să fie chemat pe lângă persoana prinţului”51.

Fapt ce, desigur, s-a şi petrecut, pentru că Petru Cercel, care se găsea atunci, la Constantinopol, în calitate de ostatic, a aflat adevărul „despre moartea tatălui său, pusă la cale de zisul medic”52, pe când era acolo (cu siguranţă că din surse demne de crezare, căci familia sa avea şi ea, printre dregătorii de la Poartă, destui susţinători care îi puteau oferi informaţii cu privire la soarta tatălui său).

Împrejurările suspecte în care a decedat Pătraşcu cel Bun fac ca o astfel de versiune să fie plauzibilă. De altfel, aflând câte ceva despre maşinaţiunile marelui vizir, el a încercat să îl îmbuneze pe sultan, făgăduindu-i un peşcheş de 5.000.000 de aspri (considerat ca fiind cel mai consistent dar oferit Porţii, de către un domn român, din tot secolul al XVI-lea) pentru reconfirmarea sa pe tron53. Din această uriaşă sumă, Pătraşcu cel Bun a apucat să achite 216.232 aspri, încasaţi şi contabilizaţi de către funcţionarii vistieriei statului otoman, la 17 ianuarie 155854.

În favoarea opiniei că, pentru uciderea lui Pătraşcu cel Bun s-a folosit otravă „iste Petrasco veneno dato, periit” (aşa cum a susţinut douăzeci şi doi de ani mai târziu, fiul său, Petru Cercel)55, pledează chiar modul neprevăzut şi suspect în care s-a produs moartea sa.

(foto: Biserica Mânăstirii Dealu).

După trei ani şi nouă luni (martie 1554- decembrie 1557)56 de guvernare liniştită, Pătraşcu cel Bun şi-a încheiat în mod tragic existenţa, conducerea Ţării Româneşti fiind preluată, timp de o lună (până la revenirea pe tron a lui Mircea Ciobanul, ce va avea loc la 25 ianuarie 1558)57, de către marele vornic Socol din Răzvad şi Cornăţel, prinicpalul său sfetnic. Acesta reuşeşte chiar să impună alegerea ca voievod a unui „domnişor”, pe nume Vlad58, care, însă, nu va reuşi să păstreze puterea decât opt zile59.

Întoarcerea lui Mircea Ciobanul la cârma Ţării Româneşti a însemnat încetarea unei vieţi politice, în care marea boierime începuse să aibă, iarăşi, un cuvânt greu de spus, fapt ce a provocat, din nou, pribegirea, în Transilvania, a unui mare număr de reprezentanţi ai acesteia, în frunte cu marele vornic Socol, ce, fugind peste munţi, nu va uita să ia cu el atât tezaurul personal a lui Pătraşcu cel Bun, cât şi banii pentru haraciul datorat turcilor pe anul în curs, suma totală ridicându-se la 400.000 de ducaţi60.

Despre viaţa de familie a lui Pătraşcu cel Bun se ştie că el a avut drept soţie legitimă pe doamna Voica61 (ce provenea din neamul boierilor de la Slătioare)62, care i-a dăruit patru copii, şi anume o fată, pe nume Maria, (căsătorită aşa cum am văzut mai sus cu Tudor, fiul marelui logofăt Radu din Drăgoeşti) şi trei băieţi: Petru (viitorul voievod Petru Cercel)63, Vintilă (ce va ajunge şi el domn)64 şi Pătraşcu (pretendent la tron în august 1576)65.

Din legăturile sale extraconjugale, Pătraşcu cel Bun (despre care gurile rele spuneau că „avea de obicei zece sau douăsprezece concubine”)66 a mai fost binecuvântat cu încă doi fii. Este vorba despre Radu Florescu (conceput cu Maria din Floreşti)67 şi Mihai Viteazul (a cărui mamă pe nume Tudora sau Teodora se înrudea cu puternicul şi influentul neam al Cantacuzinilor), ce el, însuşi, îşi spunea „Io Mihai Voievod şi domn a toată ţara Ungrovlahiei, fiul marelui şi preabunului răposatului Io Petraşco Voievod”68.

Demn de reţinut este faptul că primul dintre cei doi feciori nelegitimi ai săi va fi unul dintre cei mai activi susţinători ai venirii la tron a celui de-al doilea, numărându-se chiar printre cei care l-au însoţit pe acesta la Istanbul, când a plecat acolo pentru a obţine domnia69.

Pătraşcu cel Bun şi-a găsit odihna de veci în biserica mănăstirii Dealul, de lângă Târgovişte, ctitoria lui Radu cel Mare, bunicul său, devenită o adevărată necropolă domnească pentru ramura Drăculească a familiei voievodale a Basarabilor.

Pe piatra de mormânt a lui Pătraşcu cel Bun, plasată în biserică, în partea dreaptă, pe latura sudică a pronaosului acesteia, este trecută, ca dată a săvârşirii sale din viaţă, 26 decembrie 155770, deşi, după părerea unanimă a specialiştilor, el a murit la 24 decembrie 1557. Probabil că atunci când s-a săpat inscripţia de pe lespedea sa funerară s-a ţinut cont de ziua în care a fost înmormântat, aceasta petrecându-se, conform canoanelor bisericeşti, în a treia zi după ce vrednicul voievod a trecut la cele veşnice71.

 

Prof. Tiberiu Ciobanu

Prof. Tiberiu CIOBANU, Timişoara (foto)

Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;

Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

 

 

 

...........................................................

 

Note

1 Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 238.

2 Ibidem, p. 803.

3 Radu Paisie a fost domnitorul Ţării Româneşti din iunie (după 10) 1535 şi până în ianuarie (înainte de 17) 1545. Fiu legitim al lui Radu cel Mare (septembrie 1495-aprilie 1508), el este cunoscut şi sub numele de Petru Paisie de la Argeş, căci înainte de 1534, a fost călugăr şi chiar egumen al mănăstirii de aici. La urcarea sa pe tron şi-a luat numele tatălui său şi, deşi a renunţat la călugărie, el a intrat în istorie şi cu numele său monahal de Paisie. Mazilit de sultan, a fost chemat la Istanbul şi exilat în Egipt, unde va şi muri, fiind înmormântat, probabil, la Alexandria (Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 809; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 393; Petru Demetru Popescu, Basarabii, Bucureşti, 1989, p. 169-170).

4 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol II/1, Bucureşti, 1890, p. 321.

5 Johann Filstich, Încercare de istorie românească, Bucureşti, 1963, p. 53; Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1963, p. 53.

6 Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 568.

7 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, Bucureşti, 1900, p. VII.

8 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 239.

9 Mihai Maxim, L’Empire ottoman au nord du Danube et l’autonomie des principautés Roumaines au XVIe sičcle. Études et documents, Istanbul, 1999, p. 46-48, 51-53.

10 Ferdinand I de Habsburg a fost rege al Ungariei Apusene, între 1526-1563, şi împărat al Germaniei, din 1556 şi până în 1564. În 21 iulie 1551, ca urmare a unui acord mediat de călugărul George Martinuzzi (abate al mănăstirii Cluj-Mănăştur şi episcop al Oradiei, ce guverna Transilvania în numele lui Ioan al II-lea Sigismund Zapolya şi a mamei sale Isabella), el ocupă (oferind, în schimb, celor doi, ducatele sileziene Oppeln şi Ratibor) Transilvania, pe care o va stăpâni, până în toamna anului 1556, când trupele sale sunt alungate de aici de oştile reunite ale lui Pătraşcu cel Bun şi Alexandru Lăpuşneanu, care primiseră poruncă de la sultan să-i readucă la conducerea Transilvaniei pe Ioan al II-lea Sigismund Zapolya şi pe mama sa Isabella (Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. p. 121-122; Istoria lumii în date, p. 561, 564).

11 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1979, p. 381.

12 I. I. Georgescu, O copie necunoscută a Letopiseţului Cantacuzinesc, în „Mitropolia Olteniei”, XIII, nr. 7-8, Craiova, 1961, p. 507.

13 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. I, Bucureşti. 1929, p. 141; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 321; „Arhiva istorică a României”, tom I, partea I, Bucureşti, 1865, p. 64.

14 Istoria Românilor, vol. IV, p. 810-811.

15 Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, Bucureşti, 1959, p. 116, 125.

16 Petru Rareş a fost fiul nelegitim al lui Ştefan cel Mare (14 aprilie 1457-2 iulie 1504). El a domnit asupra Moldovei, din ianuarie (după 14) 1527 şi până în 18 septembrie 1538 şi din februarie 1541 până în 3 septembrie 1546, când a murit. Odihna de veci şi-a găsit-o în biserica mănăstirii Pobrata (Probata), ctitoria sa (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 908).

17 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 237.

18 Bogdan al III-lea cel Orb a fost fiul legitim al marelui Ştefan şi urmaşul acestuia la domnia Moldovei, pe care a guvernat-o între 1504-1517 (Istoria României. Compendiu, ediţia a III-a, Bucureşti, 1974, p. 514).

19 Doamna Chiajna, soţia lui Mircea Ciobanul şi doamna Ruxandra, consoarta lui Alexandru Lăpuşneanu, erau fiicele lui Petru Rareş, însă rezultate din căsnicii diferite. Chiajna a avut-o drept mamă pe prima soţie a tatălui lor şi anume pe doamna Maria (o obscură fiică de boier), iar Ruxandra, pe cea de-a doua nevastă a acestuia, doamna Elena, zisă şi Cătălina (Ecaterina), ce provenea din neamul princiar al despoţilor sârbi Brancovici, fiind soră cu doamna Despina - Miliţa soţia voievodului muntean Neagoe Basarab (1512-1521) - Constantin Gane, Trecute vieţi de doamne şi domniţe, vol. I, Chişinău, 1991, p. 53-54; Istoria României. Compendiu, p. 514.

20 Călători străini despre Ţările Române, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 111; Gh. Pungă, Ţările Române în contextul relaţiilor politice sud-est europene la mijlocul secolului al XVI-lea (1538-1572), în Românii în istoria universală, vol. I, Iaşi, 1986, p. 66.

21 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol XI, p. 865.

22 Idem, Documente privitoare la istoria românilor, vol II/5, Bucureşti, 1897, p. 176.

23 Călători străini despre Ţările Române, vol. II, p. 111.

24 Eudoxiu de Hurmuzaki, op.cit., vol XI, p. 790.

25 Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664), în versiunea arabă a lui Macarie Zaim, în „Studii”, XXIII, nr. 4, Bucureşti, 1970, p. 686; Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, Bucureşti, 1960, p. 49; I. I. Georgescu, op. cit., p. 507.

26 Istoria Românilor, vol. IV, p. 488.

27 Radu Ilie „Haidăul” a fost fiul lui Radu de la Afumaţi (domnul Ţării Româneşti între 1522-1529 cu întreruperi) şi nepot al lui Radu cel Mare (1495-1508), fiind, deci, văr primar cu Pătraşcu cel Bun, iar lui Mircea Ciobanul venindu-i nepot de frate. El a domnit doar şase luni şi anume din 16 noiembrie 1552 şi până în mai (înainte de 11) 1553 (Istoria României. Compendiu, p. 514; Istoria României în date, p. 455).

28 Istoria Românilor, vol. IV, p. 488.

29 Petru Demetru Popescu, op. cit., p. 171.

30 Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. V, Bucureşti, 1983, p. 49-50.

31 Istoria României, vol. II, Bucureşti, 1962, p. 1041.

32 Istoria Românilor, vol. IV, p. 255.

33 Grigore G. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul (1346-1603), Bucureşti, 1931, p. 365-366.

34 Nicolae Iorga, Scrisori de boieri. Scrisori de domni, ediţia a II-a, Vălenii de Munte, 1932, p. 204.

35 Istoria Românilor, vol. IV, p. 489.

36 Ioan al II-lea Sigismund Zapolya a fost numit la moartea tatălui său, Ioan I Zapolya, în locul acestuia, de către sultan, ca rege al Ungariei (bineînţeles, stăpânind doar peste partea răsăriteană a acesteia, apusul fiind sub dominaţia habsburgică) şi voievod al Transilvaniei, pe care le-a guvernat, între 1540 (Transilvania din 1541)-1551 şi 1556-1559, sub tutela mamei sale, regina Isabella, iar din 1559 şi până în 1571, singur (Istoria României în date, p. 120, 461; Istoria lumii în date, p. 564, 570).

37 Istoria Românilor, vol. IV, p. 489.

38 Voievod al Transilvaniei, între 1510-1526, Ioan I Zapolya a fost încoronat cu sprijinul turcilor, în 10 noiembrie 1526, la Alba Regală, ca rege al Ungariei, guvernând doar peste partea estică a acesteia (căci vestul era controlat de Ferdinand I de Habsburg, ales, la rându-i, ca rege al Ungariei, în Dieta de la Pozsony - Bratislava, de astăzi - la 17 decembrie 1526), până la decesul său, survenit la 22 iulie 1540 (Istoria României în date, p. 117, 120, 461; Istoria lumii în date, p. 564, 570).

39 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol II/1, p. 351-352; Magdalena Bunta, Tiparul sigiliului mare al domnului Ţării Româneşti Pătraşcu cel Bun, în „Acta Musei Napocensis”, V, Cluj-Napoca, 1968, p. 533-538.

40 Istoria Românilor, vol. IV, p. 490; Virgil Cândea, op. cit., p. 686; Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, p. 49, 208.

41 Nicolae Iorga, op. cit., p. 202-203.

42 Alexandru Lapedatu, Ştiri privitoare la istoria ţărilor române din cronologia lui Siglerius, în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională din Cluj”, II, Cluj, 1923, p. 367, 368-369; Adolf Armbruster, Dacoromano- saxonica. Cronicari români despre saşi. Românii în cronistica săsească, Bucureşti, 1980, p. 207, 209; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XI, p. 868, nota 1.

43 Ibidem.

44 Aceasta rezultă şi din faptul că regina Isabella i-a trimis (ce-i drept prea târziu), un medic, care, însă, la aflarea veştii că cel care urma să-i devină pacient, murise, s-a oprit în cetatea Braşovului, la 4 ianuarie 1558 (Ibidem, p. 797).

45 Radu Popescu vornicul, op. cit., p. 54.

46 Elisabeta I Tudor a fost regina Angliei între 1558-1603 (Istoria lumii în date, p. 557).

47 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 241.

48 Nicolae Iorga, Rătăcirile în Apus ale unui pretendent român, Ioan Bogdan, în secolul al XVI-lea, în „Analele Academiei Române”, Memoriile Secţiei Istorice, S. III, t. VIII, Bucureşti, 1928, p. 295-296.

49 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 241.

50 Ibidem.

51 Nicolae Iorga, op. cit., p. 295-296

52 Ibidem.

53 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 241-242.

54 Mihai Maxim, op. cit., p. 57-58.

55 Andrei Pippidi, O genealogie a lui Petru Cercel, în „Arhiva genealogică”,serie nouă, I, nr. 3-4, Iaşi, 1994, p. 78; I. C. Filitti, Din arhivele Vaticanului, II, Bucureşti, 1914, p. 29.

56 Alexandru Lapedatu, op. cit., p. 367.

57 Ibidem, p. 369; Adolf Armbruster, op. cit., p. 367.

58 Acesta era un frate vitreg al lui Pătraşcu cel Bun, rezultat din căsătoria tatălui său, Radu Paisie, cu doamna Ruxandra, văduva lui Radu de la Afumaţi şi fiica lui Neagoe Basarab (Istoria Românilor, vol. IV, p. 490).

59 Ibidem.

60 Istoria Românilor, vol. IV, p. 390; Constantin Rezachevici, op. cit., p. 244. Marele vornic Socol din Răzvad şi Cornăţel (care acum făcea parte din anturajul fostului domn Radu Ilie „Haidăul”), va fi trimis, în urma solicitărilor insistente venite din partea sultanului, la Poartă, în iunie 1558 (împreună cu Radu Ilie), din porunca reginei Isabella (pe care chiar el o readusese în Transilvania, din exil, de la Liov, în toamna anului 1556, pentru a fi repusă, împreună cu fiul ei Ioan al II-lea Sigismund Zapolya, pe tronul acesteia- Virgil Cândea, op.cit., p. 686), ce a fost nevoită să dea satisfacţie turcilor, care o acuzau că îl protejează. (De altfel şi Dieta ţinută la Turda, în primăvara anului 1558, a hotărât ca vornicul Socol, împreună „cu toate bunurile sale”, să fie predat turcilor - Istoria Românilor, vol. IV, p. 490). Ajunşi la Istanbul, înainte de 12 iulie 1558, Socol şi Radu Ilie vor fi puşi în lanţuri şi întemniţaţi din porunca sultanului, a cărui hotărâre oficială, cu privire la soarta lor, era să fie exilaţi în insula Rhodos (Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 360), cu toate că Socol fusese numit de Isabella ca sol al său (ştiindu-l în relaţii foarte bune cu ambasadorul Franţei la Istanbul, care, de altfel, în schimbul a 14.000 de ducaţi, oferiţi lui de către Socol, a încercat să-i salveze, fără succes însă - Theodor Holban, Documente româneşti din arhivele polone şi franceze, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A.D.Xenopol din Iaşi”, XIII, Iaşi, 1976, p. 305-306; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 360). Urcaţi pe o brigantină, ce urma să îi transporte, chipurile, spre locul unde fuseseră surghiuniţi, cei doi vor fi, însă, omorâţi prin înecare (Istoria Românilor, vol. IV, p. 490), desigur din dispoziţia padişahului, de garda ce-i însoţea (nu departe de Istanbul, la 20 de mile de acesta -Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/1, p. 360). Socol a fost aruncat în mare, cu o piatră legată de gât „pentru ca acel neam (adică muntenii – n. n. T. C.) să nu aibă pricină de răscoală” (Cristina Feneşan, Constituirea principatului autonom al Transilvaniei, Bucureşti, 1997, p. 297-298). Aflând, de la solii săi (plecaţi la 28 iulie 1558, de pe malurile Bosforului, spre Transilvania), că „preamăritul” sultan nu-şi respectase promisiunea (pe care o făcuse la solicitarea ei), de a nu-i da morţii pe cei doi, regina Isabella se va supăra şi, prin urmare, ea va „uita” să mai trimită acestuia bogăţiile aduse de Socol în Transilvania (Istoria Românilor, vol. IV, p. 490-491). Executarea lui Socol s-a făcut, după toate probabilităţile, şi în urma intervenţiei pe lângă dregătorii otomani a nobilului maghiar Francisc Kendy (voievod al Transilvaniei, în timpul stăpânirii habsburgice, împreună cu Ştefan Dobó, din mai 1553 până în septembrie 1556 - Istoria Românilor, vol. IV, p. 810), în grija căruia Socol lăsase, se pare, bunurile şi banii cu care venise în Transilvania. Dornic să-şi însuşească această uriaşă avere (lucru ce l-a şi reuşit în mare măsură), Kendy va contribui astfel la suprimarea boierului muntean (Istoria Românilor, vol. IV, p. 490, nota 2). Pentru că păstrase ceva ce nu îi aparţinea de drept, A. D. Xenopol considera că Socol a primit o pedeapsă bine meritată „căci numai nedreptatea unuia poate răzbuna nedreptatea altuia!” (A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediţia a IV-a, vol. III, Bucureşti, 1998, p. 19).

61 După moartea lui Pătraşcu cel Bun, văduva sa, doamn Voica, va fugi în Transilvania, la Sibiu (ea fiind însoţită de mai mulţi dintre boierii rămaşi loiali soţului şi familiei sale, printre care se numărau ginerele ei - postelnicul Tudor, stolnicul Radu Socol împreună cu mama sa şi Stanciul Benghe, cu fiul său Hamza şi soţia acestuia), unde se mai găsea, încă, împreună cu cei care o urmaseră în exil, la 1 martie 1569 (deci după aproape doisprezece ani), când un dregător al lui Ioan al II-lea Sigismund Zapolya, le inventaria bunurile personale (încă destul de valoroase, după o atât de îndelungată perioadă de convieţuire printre străini) în vederea achitării datoriilor, pe care le făcuseră la gazdele lor din Sibiu (Andrei Veress, op. cit., 1929, p. 278-284).

62 Petru Demetru Popescu, op. cit., p. 172.

63 A fost domnul Ţării Româneşti, din iulie (intră în Bucureşti abia la 29 august) 1583 şi până în 6 aprilie 1585. A murit, în martie sau aprilie 1590, undeva între Istanbul şi Rhodos, fiind ucis din porunca sultanului (în urma acuzaţiilor de înaltă trădare pe care i le adusese, în 1589, marele vizir Kodja Sinan Paşa, susţinătorul Mihneştilor) prin sugrumare sau decapitare, vârât într-un sac şi aruncat în mare pe când era transportat cu o galeră (după ce i se tăiaseră, în prealabil, nasul şi urechile) spre insula amintită, unde fusese exilat. Se pare că pentru uciderea lui Petru Cercel, rivalul său, Mihnea al II-lea Turcitul (1577-1583 şi 1585-1591), a plătit 50.000 de galbeni (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, p. 394; Petru Demetru Popescu, op. cit., p. 179; Istoria României. Compendiu, p. 515; Ioachim Crăciun, Cronicarul Szamosközy şi însemnările lui privitoare la Români. 1566-1608, Cluj, 1928, p. 96; Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. III, Bucureşti, 1931, p. 176; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XI, p. 738; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV/2, Bucureşti, 1884, p. 150; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III/1, Bucureşti, 1900, p. 134; Istoria Românilor, vol. IV, p. 498).

64 A avut cea mai scurtă guvernare din istoria Ţării Româneşti, el domnind doar patru zile, la începutul lunii mai a anului 1574. A fost adus la domnie de către Ion Vodă cel Viteaz, domnitorul Moldovei (februarie 1572-13 sau 14 iunie 1574), care dorea să aibă pe tronul de la Bucureşti un aliat în lupta sa împotriva otomanilor. Va fi ucis, însă, de dregătorii fostului domn Alexandru al II-lea Mircea (1568-1577 cu întreruperea din mai 1574), când acesta va reveni în ţară cu ajutor militar de la turci (Istoria României în date, p. 455, 458; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 394; Istoria Românilor, vol. IV, p. 498; Dinu C. Giurăscu, Ion Vodă cel Viteaz, Bucureşti, 1966, p. 150-151).

65 Istoria Românilor, vol. IV, p. 598.

66 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, supliment I/1, Bucureşti, 1886, p. 49.

67 Istoria Românilor, vol. IV, p. 598.

68 Ibidem, p. 597, 598; Manole Neagoe, Mihai Viteazul, Craiova, 1976, p. 15; Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. XI, Domnia lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1975, p. 345-347.

69 Manole Neagoe, op.cit., p.28-29; Ioachim Crăciun, op.cit., p. 100.

70 Radu Gioglovan, Mihai Oproiu, Înscripţii şi însemnări din judeţul Dâmboviţa, vol. I, Târgovişte, 1975, p. 252; Nicolae Iorga, Mormintele domnilor noştri, în Istoria românilor în chipuri şi icoane, Craiova, 1921, p. 10; Constantin Bălan, Mănăstirea Dealul, ediţia a II-a, Bucureşti, 1968, p. 25 şi fig. 9; Nicolae V. Bălan, Mormintele voievodale de la mănăstirea Dealul, în „Studii şi materiale privitoare la trecutul istoric al judeţului Prahova”, Ploieşti, 1968, p. 75 şi nota 23.

71 Alexandru Lapedatu, op. cit., p. 368, nota 3.

 

 SUMMARY

 

Pătraşcu  the Good is one of our little known voivodes. He was the son of Radu Paisie “the Monk”, the former voivode and ruled Wallachia between March 1554-24 December 1557. The documents of the time call him “Petraşco”, a diminutiv of Peter (his father’s name after taking the habit). The new form – Pătraşcu – was imposed by the modern historiography. He was called “the Good” because of his virtue and because that is how people perceived his reign in comparison to his predecessor’s, Mircea the Boor (1545-1552; 1553-1554; 1558-1559).

Little is known about his life before ascending the throne. On 7-8 February 1545 he was imprisoned together with his father by the sultan’s order and their assets were confiscated. On 4 February 1554 few days before his ascension he was enrolled together with other princely offsprings kept at the padishah’s court in the “müşâherehôr” corps where he was paid 442 piastres per month.

We have little and confusing information about the circumstances of his ascending the throne. We learn from a letter sent on 1 March 1554 by Anton Verancsics and Francisc Zay, two diplomats sent by Ferdinand I of Habsburg to the Gate, and from another one addressed to the doge of Venice on 24 February 1554 that sultan Suleiman the Magnificent (1520-1566) handed him the firman on 26 February 1554. The sultan also appointed a courier to join him to Wallachia in order to oust Mircea the Boor (whose banishment had been pronounced on 12 February 1554) and enthrone Pătraşcu voivode. They left Constantinople for “Kara Iflak” on 28 February 1554.

He got a great help from the Moldavian ruler, Alexander Lăpuşneanu. He fought back after Mircea the Boor supprted an attempted coup planned by a part of the Moldavian boyars led by George the bishop and Simion Negrilă, the hetman. As their goal was to replace Alexander with Constantin Rareş, the fiery son of Bogdan III “the One-eyed” offered large sums of money to the Turkish high dignitaries in order to get Mircea’s banishment from the sultan.

Besides the precious help got from Lăpuşneanu, Pătraşcu was favoured by the external policy promoted by Mircea the Boor. The Wallachian had a closely-knit relation with the heads of Braşov, who were the most active partisans of Ferdinand of Habsburg, which greatly displeased the Turks and hastened his banishment.

On 28 February, two days after the ceremony of kissing the sultan’s hand (which represented his investment) Pătraşcu left Istanbul and arrived in Wallachia before 12 March 1554. This is the date when the heads of Sibiu were informed about the event. In the meantime the former prince and his family were arrested, sent under escort to Istanbul and Bucharest was set on fire. On 14 March, a servant of Pătraşcu the Good on his way to Jassy halted in Braşov where he confirmed the senate by swearing on the Bible that Radu Paisie’s son was given the throne of his predecessors, the Bassarabs.

According to the country’s internal chronicle, on 24 March 1554, on the Easter Saturday, specially chosen for its significance, Pătraşcu the Good, followed by his retenue, entered Bucharest and was anointed according to the canons, during a lay and church ceremony.

A quiet and peaceful period followed during which the boyars who had sought refuge in Transylvania because of his predecessor returned and they were rehabilitated by the new lord. Among the first leaders of the boyars who returned to Wallachia at Pătraşcu’s call there were Socol of Cornăţel, Teodor of Orboieşti and Stanciu of Bengai. Others, led by Stănilă of Pietroşani remained in Transylvania, reticent on recognizing the authority of the Gate’s appointee.

In order to reach an agreement with them, Pătraşcu married his daughter, Maria, to seneschal Tudor, the son of high chancellor Radu of Drăgoeşti, one of the refugees’ leaders. The documents mention a ”peace and friendship”  treaty reached by the prince and the suspicious boyars led by Stănilă of Pietroşani who, besides recovering their ranks and assets, were eager to play a major political role in state. Pătraşcu the Good was cautious about avoiding any conflicts with the ruling class.

Thus he managed to maintain a balance in his relations with it by appeasing any conflicts which may have led to an uprising of the boyars.

He was also very interested in the economic and social development of Wallachia. As a representative of the feudal class, Pătraşcu the Good granted, with the divan’s consent, the right for testing, in 1555. This led to the consolidation of the hereditary character of the great lands domain.

Culture was also another point of interest. The prince patronized the activity of deac Coresi (the most prominent figure of the Romanian written culture in the 16th century) both in Wallachia - where he started his printing activity - and Braşov, where Coresi moved in 1556 and printed several books in Romanian.

The prince was an important founder and comissioned the building of Gorgota (Golgota) monastery near Târgovişte, and of the Princely church in Râmnic.

Pătraşcu the Good showed loyalty to the sultan but in secret he sought an alliance with the Christian countries in pespective of a propitious moment for putting an end to the Ottoman dominance. In a letter sent to the senate of Brasov he recognized the indisputable political interdependence between the two countries but at the same time he drew attention to the necessity of putting an end to the pressure imposed by the Ottoman Empire in the area and, implicitly, to the salvation of Wallachia and Transylvania from their dissapearing as states.

Unfortunately, in 1556, by order of the High Porte, Pătraşcu had to fight, together with Lăpuşneanu, side by side with the Turks against the imperials. His army, led by Socol, participated in the military operations on the Transylvanian territory in order to oust the imperial forces and reenthrone John Sigismund Zapolya and his mother, Isabella.

In August, the same year, Pătraşcu the Good crossed over the mountains at the head of his army and pitched camp in Braşov. Eight days later he headed towards Cluj and at the end of September he made junction with Lăpuşneanu’s army near Satu Mare.

The campaign ended in October 1556, after the two voivodes had carried out their mission sucessfully. After the son and wife of John Zapolya had been brought from Lwow (Poland) to Cluj and placed on the throne, Pătraşcu returned to Bucharest. From there he sent a letter to the sultan through which he informed him that the mission had been accomplished.

The support he got from Lăpuşneanu to ascend the throne and their solidary participation in the campaign in Transylvania fully showed the good relations the two voivodes had. The strict political mutual dependence between the Romanian states was spotlighted even more in the conscience of the society at that time.

On 24 December 1557 Pătraşcu the Good died unexpectedly in unclear circumstances in Bucharest. Michael Sigler, a Saxon chronicler, wrote that he died “no without suspicions about poiso” (“non sine veneni suspicione”). According to a statement made by his son, Peter Cercel later (at the end of 1579 or 1580) in the presence of the French diplomat Saint Bonnet who was supposed to inform Elisabeth I Tudor, the queen of England, Pătraşcu the Good was poisoned as a result of the intrigues woven by the great vizir Rüstem pasha, in revenge for the Wallachian’s intervention with the sultan for his banishment (which eventually happened).

As soon as he was in the sultan’s favour again Rüstem pasha decided to ruin prince Petraşcu and his relatives completely. Thus he intervened with the sultan to oust him, accusing the Wallachian of seeking an alliance with the Habsburg against the Ottoman Empire. He even recommended the sultan a possible candidate for the throne, a certain Michael, who pretended to be a descendant of a Wallachian prince.

Without the padishah’s protection, Pătraşcu the Good became an easy target for the great Turkish dignitary who conspired with an Italian physician from Cremona to kill the Wallachian prince.

Apparently the things happened this way and Peter Cercel found about his father’s death from reliable sources in Constantinople, where he was held hostage. The circumstances of the prince’s death make this version plausible. In an attempt to counter the great vizir’s machinations, Pătraşcu promised 5,000,000 piastres in order to win favour in the sultan’s eyes. This is considered to be the most substantial gift offered by rulers of Moldavia and Wallachia to the sultan in the 16th century. Pătraşcu paid 216,232 piastres on 17 January 1558 and the money entered in the accounts of the Ottoman Treasury.

Pătraşcu the Good ended tragically his existence, after three years and nine months of ruling (March 1554-December 1557). His place was taken by Socol of Răzvad and Cornăţel for a month then Mircea the Boor was reenthroned on 25 January 1558. His return was followed by a new exile of the boyars into Transylvania. They were headed by Socol who, crossing over the mountains, did not forget to take with him the personal treasure of the former prince and the toll for the previous year owed to the Turks, 400,000 ducats.

With regard to the prince’s family it is known that he was married to Voica and they had four children: Maria, married to Tudor, the son of great chancellor Radu of Drăgoieşti, and three sons – Peter (the future prince Peter Cercel), Vintilă (who also ruled) and Pătraşcu (who claimed the throne in 1576). He had two sons from his extra-marital relations: Radu Florescu, whose mother was Maria from Floreşti, and Michael the Brave, whose mother was Tudora or Teodora, related to the powerful family of the Cantacuzins. Michael used to call himself “Io Michael voivod …the son of great and kind-hearted late Io Petraşco voivode”. Worthy of consideration is the fact that the former illegitimate son would be one of the most active partisans of the latter accompanying him to Istanbul to get the firman.

Pătraşcu the Good was buried in the church of Dealu monastery, near Târgovişte, the foundation of his grandfather, Radu the Great. His gravestone bears the date of his death, 26 December 1557, but the unanimous opinion of the specialists is that he passed away on 24 December 1557. Probably when the inscription was carved they took into account the day of his burial which, according to the church canons, happened three days after his death.

 

Comentarii de la cititori

 

-------------------------------------------
-- Formular: Parerea
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:
felicitari
2. Tema / articolul / autorul::
domnii scurte, dar insemnate din istoria romanilor de prof.tiberiu ciobanu

3. Numele si prenumele Dvs.: gheorghe cornea

4. Adresa Dvs. E-mail: cornea_gheorghe_2006@yahoo.com

5. Numarul Dvs. de telefon (fix):0213 228219

6. Numarul Dvs de telefon (mobil):

7. Textul mesajului Dvs.:articol scris cu documentare serioasa ,despre o perioada mai putin abordata din istoria romanilor

 


 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)