Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

PATRICIU DRĂGĂLINA:

III. BANATUL ÎN PERIOADA 1526-1658

Dr. Tiberiu CIOBANU

Grafica de Roca (Agero)

 

 

Partea a II-a a lucrării Din istoria Banatului Severin de Patriciu Drăgălina cuprinde perioada în care acest ţinut a fost „sub stăpânirea principilor ardeleni până la predarea cetăţilor Caransebeş şi Lugoj în mâinile turcilor (1526-1658)”, cum se precizează pe coperta interioară, „de gardă” a cărţii.

 

În prima secvenţă a acestei părţi sunt prezentate momentele istorice semnificative, răsfrânte asupra Banatului de Severin, în timpul regilor Ungariei, Ferdinand I (1526-1576) şi Ioan I Zapolya (1526-1540). Patriciu Drăgălina a fost un bun cunoscător al istoriei Regatului Ungar, având, totodată, anumite intuiţii de psihologie socială, potrivit cărora înţelegea derularea evenimentelor istorice. În virtutea unor determinante de acest fel ale firii umane, atât de deschisă la satisfacerea unor interese proprii inclusiv prin corupţie, autorul pune adesea degradarea societăţii dintr-o anumită epocă tocmai pe seama acestei tare. Pe atunci, „ţara era sfâşiată în 2 tabere (una a lui Ferdinand I, cealaltă a lui Ioan Zapolya – n.n. T.C.) şi un resbel civil din cele mai crunte îşi luase începutul; când iubirea de patrie amorţise şi vânarea după interese particulare copleşise inimile celor mai de frunte fii ai patriei, care, pentru ajungerea unor scopuri particulare şi mârşave, nu se sfiau a reclama ajutorul turcesc, iar alţii îşi pun reazemul în nişte mercenari adeseori mai necruţători decât feroşii ieniceri – e vădit că vorba nu putea să fie de prosperarea şi binele patriei !”[1]. În luptele dintre cele două partide pentru tronul Ungariei, la început au biruit partizanii lui Ioan Zapolya. Apoi, după ce nu l-au mai susţinut saşii şi românii, el a trebuit să fugă în Polonia. Având convingerea că numai cu sprijinul străin va putea să rămână pe tronul Ungariei, Ioan Zapolya l-a trimis la Constantinopol pe iscusitul său diplomat, Hieronim Laszky, care, colaborând cu Aloisie Gritti, omul de încredere al sultanului, câştigă bunăvoinţa suveranului otoman în favoarea lui Ioan Zapolya. Dar nici Ferdinand I nu s-a lăsat mai prejos, ci a trimis la sultan doi soli – pe Hobordanetz şi Weixelberger – care, pentru prima oară în istoria Austriei, au dus tratative cu Înalta Poartă. La întrebarea marelui vizir în legătură cu cetăţile reclamate de Ferdinand I, i s-a răspuns că, între altele, acesta vrea să aibă Turnu Severin, Peth, Orşova şi Mehadia. A rămas memorabilă reacţia marelui vizir Ibrahim care a spus: „Mă cuprinde mirarea că Ferdinand nu cere chiar Constantinopolul”[2]. Drăgălina afirmă că din această relatare rezultă că atunci „Turnu-Severinul, Orşova, Peth şi Media, aceste cetăţi însemnate ale Banatului de Severin, erau deja în mâinile turcilor”[3]. Dar stăpânirea turcească asupra acestora a fost de scurtă durată, aşa după cum reiese din unele donaţii pe care le-a făcut Ioan Zápolya în regiune, în anul 1529. Atunci regele Ioan Zapolya i-a dăruit lui Mihai Sebeşanul nişte moşii din districtul Mehadiei, care au aparţinut lui Pavel Zenthe, cel ce făcuse parte din partida lui Ferdinand I. În continuare Drăgălina precizează că în acele vremuri atât de tulburi şi – după dezastrul de la Mohács – rău prevestitoare, arătându-se iminenta extindere a stăpânirii sau influenţei covârşitoare a puterii otomane în nordul Dunării şi în Europa Centrală, românii bănăţeni „închinau, dintre aceşti doi regi, cătră acela de la care sperau sprijinul cel mai puternic în contra turcilor”[4]. El exemplifică numindu-l pe Petru de Racoviţa, jude sebeşan, despre care, în anul 1534, se arăta că „îl va servi cu plăcere” pe Ferdinand. Însă, precizează Drăgălina, „ţinutul dintre Mureş şi Tisa a fost, pe lângă Transilvania, căminul Zápolyaniştilor şi aici – se poate zice – era adevărata sa putere. Drept dovadă, raportul lui Alexie Thurzó cătră Ferdinand, prin care îi spune că Zápolya a ridicat din Transilvania şi din ţinutul Caransebeşului 4000 de ostaşi. Tot atunci a recrutat Valentin Török în districtul logojo-caransebeşan 1000 de călăreţi, spre paguba simţitoare a partidului german”[5].

 

Regele Ioan Zápolya s-a stins din viaţă, în 24 iulie 1540, la foarte puţin timp după ce soţia sa Izabela a născut pe fiul lor, Ioan Sigismund, care va fi de fapt principe al Transilvaniei, purtând şi pretinzând de drept titlul de rege al Ungariei (care a avut doar parţial acoperire reală). Drăgălina încearcă să clarifice aceste dese schimbări de autoritate şi cuprinde într-o singură secvenţă din lucrarea sa perioadele în care la conducerea Regatului Ungar au fost: 1) Ferdinad I în vest, Ioan al II-lea Sigismund Zapolya şi mama sa Isabela în est (1540-1551); 2) Ferdinand I asupra întregii Ungarii, cu excepţia părţii centrale devenită paşalâc turcesc (1551-1556); 3) Ferdinand I doar în vest, Isabela şi Ioan al II-lea Sigismund Zapolya în est (primul între 1556-1563, iar următorii doi între 1556-1559); 4) Maximilian, în vest (1563-1572) şi Ioan al II-lea Sigismund Zapolya în est (1559-1571). E de reţinut din acel timp, în primul rând faptul că, la 29 august 1541 – adică după 15 ani de la catastrofa întâmplată la Mohács – turcii s-au instalat în capitala Ungariei, eveniment istoric cu consecinţe grave în această parte a Europei.

 

În istoria Banatului de atunci, rămâne semnificativ momentul din 21 iulie 1551 când generalul Castaldo „a primit, în numele lui Ferdinand, coroana din mâinile Izabelei şi prin aceasta stăpânirea asupra Ardealului şi a Banatului. Petru Petroviciu[6], credinciosul ei, trebui să predeie cetăţile Timişoara, Lipova, Logoj, Caransebeş şi Becicherec şi să se retragă la Munkács”[7]. În felul acesta Banatul a ajuns pentru prima oară sub stăpânirea Habsburgilor austrieci. Din scrisoarea lui Ferdinand către Castaldo reiese aprecierea calităţilor militare ale bănăţenilor severineni. Drăgălina le pune în lumină acum, cu o atenţie specială, folosind şi o expresie care se va impune în istoriografia românească despre Banatul medieval, aceea că în veacul al XVI-lea, în Severin era „căminul condotierilor răsăriteni”[8].

 

În amintita scrisoare, Ferdinand îi spusese lui Castaldo că „după ce va câştiga Logojul şi Caransebeşul, va aduna cavalerie foarte multă din aceste districte, ai căror locuitori sunt distinşi prin hărnicie şi virtuţi militare”[9]. Acelaşi Ferdinand l-a îndemnat pe Martinuzzi, „genialul vistiernic al Transilvaniei”[10], într-o scrisoare din 5 noiembrie 1551, „să facă tot ce-i va sta în putinţă ca să ţină Logojul şi Caransebeşul în credinţă către rege, iar aceia care l-au părăsit, să-i câştige în partea sa”[11]. Se dorea acest lucru, pentru că pe atunci importanţa militară a bănăţenilor severineni în Regatul Ungar era pusă alături de cea a celor trei stări din Transilvania, cum reiese cu claritate din scrisoarea lui Ferdinand către Castaldo: „staturile ardelene şi caransebeşenii, credincioşi nouă, dispun de atâta putere, încât sunt capabili de rezistenţă” (împotriva turcilor – n.n. T.C.) şi „am trimis scrisoare către cele 3 naţiuni ale Transilvaniei şi către caransebeşeni, şi le-am pus la inimă apărarea ţării”[12].

 

Stăpânirea lui Ferdinand asupra Severinului a fost de foarte scurtă durată (doar în anul 1551, probabil cu începere din 7 februarie)[13]. Tratativele încheiate cu Isabela pentru predarea Transilvaniei au stârnit furia sultanului care i-a ameninţat drastic pe transilvăneni în frunte cu Martinuzzi că îi va trece prin ascuţişul sabiei dacă nu-l vor susţine pe Ioan Sigismund să se menţină pe tronul regal.

 

În anul 1551, Mohamed Socoli, beglerbegul Rumeliei – scrie Drăgălina – (e vorba de Mehmed Sököllü, ce va deveni, în 1565, mare vizir, ocupând această funcţie până în 1579 – n.n. T.C.) a primit ordin de la Înalta Poartă să organizeze invazia armată în Ungaria, pentru a o supune cât mai repede. Cu evidentă uşurinţă au fost cucerite de armata otomană cetăţile „Bece[14], Becicherec[15], Cianad[16] şi Lipova[17], apărată de Ioan Petcu[18], care cad după olaltă, fără multă vărsare de sînge în mâinile duşmanului”[19]. Drăgălina menţionează că „numai asaltul Timişoarei a fost respins, de astădată, de Ştefan Losonczy”[20]. Asedierea acestei cetăţi a început în 13 octombrie 1551, iar în 24 octombrie s-a produs un atac puternic al imperialilor asupra tranşeelor otomane. A doua zi, otomanii şi-au început retragerea spre Bečei.

 

În 29 octombrie, imperialii au recucerit Cenadul. Cu începere din 30 octombrie trupe din garnizoana Timişoara au pornit la urmărirea armatei otomane aflate în retragere. Sunt recucerite de imperiali cetăţile ocupate de otomani. Mai anevoioasă a fost recucerirea Lipovei. Trupele imperiale, comandate de Castaldo, au început asedierea acestei cetăţi în 4 noiembrie 1551. Ulama paşa a capitulat după 20 de zile de asediu. I s-a promis liberă trecere la părăsirea cetăţii, dar trupele ungureşti, participante la asediu, au atacat coloana turcească. Rănit, Ulama paşa a scăpat din învălmăşala luptei şi a fugit la Belgrad. Se va răzbuna crunt, în anul următor, când armata turcă va recuceri Timişoara.

În 30 martie 1551, Ştefan Losonczy a fost numit comite de Timiş şi căpitan suprem al părţilor sudice (de jos) ale regatului. A primit plata pentru 500 călăreţi şi 2000 pedestraşi, direct din vistieria regală[21]. Cu începere din luna mai 1551 – ni se spune – la cetatea Timişoara se fac lucrări de fortificare, sub conducerea arhitectului Martino da Spazio. Se ştia că, în scurt timp, Timişoara va fi atacată de armata otomană. La 24 iunie 1552, Kasâm, beiul de Becicherec, a ajuns cu 1.500 călăreţi în faşa Timişoarei. În 26 iunie, a sosit aici artileria otomană de asediu. După două zile, a ajuns la Timişoara şi Ahmed paşa cu un puternic dispozitiv militar necesar pentru asedierea cetăţii. Între apărătorii cetăţii erau şi o sută de oşteni caransebeşeni[22]. Până în 19 iulie – când în tabăra otomană au sosit noi ajutoare – asediaţii au respins trei asalturi ale armatei otomane. În 24 iulie, otomanii au intrat în oraş, iar în 26 iulie, apărătorii cetăţii sunt nevoiţi să încheie un acord de capitulare cu turcii, pentru a putea părăsi Timişoara. „Zadarnică fu bravura lui St. Losonczy şi a ostaşilor săi – scrie Drăgălina; el trebui să se închine forţei numerice şi să predeie cetatea în 26 august, aşadară după o asediere de aproape o lună de zile”[23]. La ieşirea garnizoanei din cetate, turcii „s-au revanşat” pentru încălcarea legilor cavalereşti ale capitulării din anul trecut, la Lipova, măcelărindu-i acum, pe Ştefan Losonczy şi pe oştenii săi. „Soarta sa tragică a cântat-o mai mulţi poeţi ai Ungariei”[24] – menţionează Patriciu Drăgălina. Odată cu căderea Timişoarei sub turci, începe o nouă epocă pentru acest oraş şi pentru Banat, aceea a stăpânirii otomane. „Timişoarea era un stâlp puternic al Ungariei” – precizează Patriciu Drăgălina. „Căderea ei a fost totodată perderea acelei provinţe, care, de la începutul veacului XVIII, se zice Banatul timişan” (subl. lui P.D.).

 

Dar o bună parte din Banat, anume „Craina (zona Mehadiei) Almăjul, regiunile muntoase ale Clisurei şi cele de dincolo de munţii almăjeni, până la împreunarea râului Căraş cu Dunărea, de astădată n-au fost călcate de piciorul inimicului. Această stare a durat până la trădarea lui A. Barcsay, petrecută faţă de Logoj şi Caransebeş”[25], în luna septembrie 1658.

 

O altă căpetenie militară din Banatul acelei epoci este Petru Petrovici care, fără îndoială, a fost o proeminentă personalitate istorică. El s-a afirmat în funcţia de comite de Timiş şi căpitan suprem al forţelor armate din regiunile sudice ale Banatului (până în august 1551) iar, mai apoi, şi în calitate de „sandjac”[26] al districtelor Caransebeş şi Lugoj, „care sunt eliberate de tributul ce până aici (în 1552 – n.n. T.C.) aveau să-l plătească turcilor”[27]. Este de reţinut faptul că Petrovici, în ultima lui ipostază politico-administrativă, a reuşit să asigure o mai bună apărare a celor două districte şi să înalţe turnuri de observare în câteva zone de aici. Drăgălina exemplifică, menţionând anumite „forticaţiuni cum sunt Peatra Turnului, după cum e numită în graiul poporului ruina din vecinătatea comunelor Rueni-Turnul[28] şi turnul de observaţiune de lângă Meedia”[29] (Mehadia – n.n. T.C.). Petru Petrovici s-a stins din viaţă în luna octombrie a anului 1557.

 

Ferdinand I a decedat în 25 iunie 1564. I-a urmat la tron Maximilian (care, sub numele de Maximilian al II-lea, a fost împărat al Germaniei, între 1546-1576; a fost şi rege al Ungariei, între 1563-1572, stăpânind, practic, doar partea apuseană a acesteia). Regele Ungariei răsăritene, Ioan al II-lea Sigismund Zapolya, a murit în anul 1571. Lui Maximilian i-a urmat la tron Rudolf al   II-lea (împărat al Germaniei între 1576-1612 şi rege al Ungariei apusene între 1572-1608) şi lui Ioan al II-lea Sigismund Zapolya i-a fost succesor Ştefan Báthory, ca principe al Transilvaniei, între 1571-1576). În etapele următoare Sigismund Bathory (1581-1597; 1598-1599; 1601; 1601-1602), Andrei Bathory (1599) şi, îndeosebi Mihai Viteazul (1593-1601) sunt personalităţile care influenţează desfăşurarea principalelor evenimente istorice din Ungaria, Transilvania şi Banat. Drăgălina se dovedeşte a fi un bun cunoscător al istoriei acestei perioade şi învederează o remarcabilă vocaţie de sinteză, calităţi care, din păcate, nu i-au fost apreciate de către istoriografii români ulteriori ai Banatului medieval.

 

Din marea bogăţie de informaţii istorice din lucrarea sa, desprindem două cazuri speciale, unul referitor la „nobilitatea logojenilor, obţinută de la regina Isabela, la anul 1551”[30] şi celălalt la „întărirea privilegiilor districtuale”[31] ale românilor, în 30 aprilie 1609, la Alba Iulia, de către Gabriel Báthory (principe al Transilvaniei între 1608-1613). Documentul reginei Isabela a rămas mai puţin cunoscut în istoriografia românească.[32]. De aceea îl reproducem, în traducerea din latină a lui Drăgălina: „Isabela, din graţia lui Dumnezeu, regina Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei etc., dăm de ştire tuturor ce se cuvine că, în urma suplicei subşternute Maiestăţii Noastre prin nişte credincioşi ai noştri, luând în consideraţiune fidelitatea, alipirea şi serviciile credincioase ale fidelilor noştri curteni nobili valahi (consideratis fide et fidelitate fidelibusque serviciis fidelium nostrorum Egregiorum Nobilium Valachorum) şi ale universităţii întregi din opidul Logoj dovedite în prezent şi în trecut, în diferite locuri şi în toate timpurile sântei noastre coroane, apoi serenisimei noastre maiestăţi regale, precum şi nouă şi ilustrăţii sale fiului nostru, concedem din plenitudinea graţiei noastre deosebite lor şi tuturor următorilor şi moştenitorilor lor insigniile acestei marce, adecă lupul şezând d’asupra coroanei, precum mâna zugravului l-a depins în colori la începutul sau în capul acestor litere privilegiale şi ne învoim prin prezenta (et presentibus elargimur) ca dânşii, erezii şi urmaşii lor să poarte după usul altor armatori îndreptăţiţi, marca aceasta în luptă, la jocuri cu lancea (hastiludiis) la turnire, dueluri şi cu ocaziunea tuturor celorlalte exerciţii nobilitare şi militare, precum şi s-o folosească la sigiliuri, velinţe, covoare, inele şi la case, cu un cuvânt în toate uneltele şi obiectele de trebuinţă; să se bucure şi să benefecieze de toate şi singuratecile graţii, onoruri şi libertăţi de care supuşii armatori de aceeaşi categorie ai regatului nostru din consuetidine sau de jure se folosesc şi sunt părtaşi, pentru ca memoria şi gratitudinea numelui nostru să rămână veşnică între dânşii şi între erezii şi posteriorii celor numiţi; întru confirmarea şi eternă aducere aminte a acestor lucruri am binevoit a dispune estradarea literelor privilegiale, prevăzute cu sigiliul de care ne folosim ca regină a Ungariei. Dat în oraşul (civitas) nostru Alba-Iulia, la Înălţarea Domnului (7 mai, anul 1551)”[33].

 

La fel, actul privilegial emis de cancelaria lui Gabriel Báthory rareori a intrat în atenţia istoricilor români, aceasta explicându-se prin faptul ca prevederile din documentul respectiv nu s-au aplicat niciodată, ba mai mult o primă grea încălcare a legământului principelui Transilvaniei a fost făcută tocmai de el, de autorul „hrisovului din chestiune”, aşa cum vom vedea mai departe. Documentul prezintă importanţă pentru că măcar în principiu sunt aduse în actualitate, la începutul secolului al XVII-lea, vechile privilegii ale celor opt districte româneşti din Banat.

 

Drăgălina a tradus textul latinesc publicat de Pesty Frigyes în lucrarea Krassó vármegye története (volumul IV, Budapesta, 1883, documentul 520, p. 521):

 

„Noi Gavrilă, din graţia lui Dumnezeu, principele Transilvaniei, Domnul părţilor Regatului Ungar, comitele secuilor etc., aducem la cunoştinţă celor ce se cuvine să ştie că în numele şi în persoana fidelilor şi generoşilor nobili Ioan Lugosy, Mahai Dees, alias Literati, Martin Banias şi George Radul ni s-au arătat şi prezentat atât în numele lor propiu, cât şi a tuturor celorlalţi nobili şi cnezi, precum şi a celorlalţi valahi din districtele Logoj, Sebeş, Media, Almăj, Caraşova, Bârzava, Comiat şi Ilidia – două documente (litterae); primul (document), un act confirmatoriu, donaţional esemţional şi privilegial al serenismului Domn, de fericită aducere-aminte, Ladislau, din graţia lui Dumnezeu odinioară, rege al Ungariei, Boemiei, Dalmaţiei, Croaţiei etc., duce al Austriei şi Stiriei marchion al Moraviei etc., e scris pe pergament, întărit şi autentificat cu sigiliul aceluiaşi Domn rege, imprimat în ceară roşie a pecetei veriabile, acăţate de acest document prin care numitul Domn rege întărise şi confirmase pe sama valahilor nobili şi a cnezilor toate privilegiile, libertăţile, imunităţile şi prerogativele date şi concese, între condiţiunile şi cautelele, între care li s-au fost conces de regii de mai înainte. Pe lângă aceasta garantează (Ladislau) ca în numitele opt districte să nu se dea altora posesiuni, decât numai acelora pe care valahii şi nobilii numiţi (antefatis Walachis et Nobilibus) îi vor afla demni ca să fie remuneraţi pentru serviţii credincioase. Le garantează mai departe că: nimenea nici însăşi Maiestatea Sa Regească să n-aibe dreptul a despărţi satele şi posesiunile sau a le conferi cuiva, ci să rămână pentru vecie a sântei coroane a ţării, susnumitul district Comiat să se împreune la cele 7 districte numite; între dânşii numai comitele să ţină Judecată, putând şi având dreptul să apeleze la Judele curiei şi de la acesta nemijlocit la Maiestatea Regească. Li se concede mai departe că, dacă comiţii sau vicecomiţii ar avea să încaseze pedepse în bani (in exigendis Bisargiorum oneribus) să nu li se secvestreze calul, armele şi oile[34] şi că încasarea pedepselor se poate şi are drept să se facă numai în prezenţa unui solgăbirou. În fine, se arată că sunt scutiţi de dare şi că averile şi bunurile nobililor şi iobagilor lor sunt scutiţi de a se înfăţoşa la alte judecătorii. Ba încă li se concede ca pârile nobilimei contra iobagilor lor să se ridice şi judece de nobilii lor înşişi, iar ale nobilimei înaintea comitelui, de unde procesul se poate înaintea la curie şi d`aci la Maiestatea Sa Regească. Celalalt (document) e un act de donaţiune al serenismei Doamne Isabela, din graţia lui Dumnezeu odinioară regina Ungariei, Dalmaţiei, Croaţiei etc., scris pe hârtie simplă, întărit cu sigiliul privat al reginei, imprimat în ceară roşie. Considerând mai pre sus de orice îndoială şi serviciile credincioase, atât prezente, cât şi viitoare ale obştei opidului Logoj. Maiestatea ei donează tuturor Logojenilor şi următorilor lor pe vecie oareşcare emblemă sau insignii de nobilitare (quaedam arma seu nobilatis insignia) care în aceste litere, publicate în cele ce urmează sunt descrise şi explicate, precum şi libertăţile şi prerogativele ce le-au câştigat în urma acestei embleme. Rugarea umilimă, subşternută nouă, în numele susnumiţilor: Ioan Lugosy, Mihai Dees alias Literati, Martin Banias şi George Radul şi a tuturor celorlalţi nobili, cnezi şi valahi ai districtelor numite ca să recunoaştem, ratificăm şi întărim aceste 2 documente şi toate câte se cuprind întrânsele şi ca toate să le inducem din cuvânt în literele prezente, luând-o Noi în consideraţiune aflăm că se cuvine ca toate acestea sa fie din partea noastră pe vecie întărite şi confirmate pentru dânşii şi pentru toată posteritatea şi succesorii lor (urmează, în întregime Diploma privilegială a lui Ladislau al V-lea Postumul, după care urmează documentul, din 1551, al reginei Isabela, apoi încheierea lui Gabriel Bathory – n.n. T.C.). Auzind şi satisfăcând cu îndurare rugării premise, subşternute Nouă, am dispus ca literile donaţionale, esempţionale şi privilegiale de mai înainte, amândouă, a serenisimului rege Ladislau şi a serenisimei regine Isabela, care nu s-au abrogat, nici nu s-au şters şi nici într-o privinţă nu sunt suspecte ci sunt lipsite de orice înşelăciune şi suspiţiune – să se inducă şi să se înscrie, fără scurtare şi fără adaus, din cuvânt în cuvânt în literele Noastre prezente; şi fiind din partea Noastră referitoriu la cuprins, clausule, article şi la toate punctele lor asupra modului de estradare şi a legitimităţii, în virtutea carora se etestează adevărul, acceptate şi ratificate – dăm consimţământul Nostru la toate câte se cuprind în aceste două documente şi le confirmăm pentru toate timpurile pentru ei şi pentru succesorii şi posteriorii lor; le promitem şi le concedem ca să uziteze şi beneficieze în general şi în special de toate libertăţile, inmunităţile şi prerogativele care le-au avut şi de care s-au folosit până aici, escepţionând însă dreptul permanent al fiscului nostru. Întru confirmarea şi veşnica memorie a acestui lucru am binevoit a dispune: a se estrada pe sama tuturor nobililor, cnezilor, valahilor şi a celorlalţi locuitori ai opidului nostru Logoj şi a celor opt districte numite literile privilegiale prezente, prevăzute şi întărite cu sigiliul nostru autentic. Dat în oraşul nostru Alba-Iulia la 3 aprilie 1609. Gavrilă principe, Stefan Kendi”[35].

 

Abia se împlinise luna de la întărirea acestor privilegii din partea principelui Transilvaniei, Gabriel Bathóry, că el însuşi le şi ignorase. Nu mai târziu decât în 8 mai 1609, la capitlul transilvănean de la Alba-Iulia, s-a înfăţişat o delegaţie constituită din şase persoane, pentru a protesta „în numele judelui primariu Nicolae Toysa, a senatorilor, a Universităţii nobililor şi a celorlalţi români şi cnezi ai opidului şi districtului Logoj, pentru că principele Gavrilă Báthory a donat, cu vătămarea privilegiilor, consiliarului său, lui Grigore Némety, oraşul şi districtul Logoj, dimpreună cu apartenenţele aflătoare în Comitatul Severin”[36].

 

La sfârşitul volumului II al lucrării Din istoria Banatului Severin de Patriciu Drăgălina, autorul prezintă Registrul (lista – n.n. T.C.) organelor de guvernare şi administraţiune ale Severinului până la a. 1658. Materialul este constituit în baza lucrării A Szörényi Bánság és Szörény vármegye, vol. I, 1878, de Pesty Frigyes şi a colecţiei de Documente privitoare la istoria românilor, iniţiată de Eudoxiu de Hurmuzaki, vol. V-VI, 1894-1895. În lunga listă, de 32 pagini, sunt prezentaţi banii Severinului, anii în care au avut funcţia respectivă şi, pe scurt, referinţele istorice despre ei, existente în documente; la fel „banii caransebeş-logojeni”, apoi (fără date din documente) „vice-banii Severinului” şi „vicecomiţii, solgăbirăii, notarii şi juraţii comitatului Severin”, acestora menţionându-li-se (unde a fost cazul) şi demnitatea de castelan.

 

Prof. Dr. Tiberiu CIOBANU

August 2009, Timişoara

 

[1] Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, Partea II, Editura autorului, Tipografia Diecezană din Caransebeş, 1900, p. 4.

[2] Ibidem, p. 6.

[3] Ibidem, p. 7.

[4] Ibidem, p. 9.

[5] Ibidem, p. 10.

[6] Drăgălina consideră că Petrovici, în calitate de comite suprem al Timişului şi de ban al Caransebeş-Lugojului, a avut o putere deosebită, reuşind astfel să o slujească eficient pe regina Isabela. Drept răsplată, aceasta a numit Lugojul „civitas reginalis”, iar Ioan Sigismund a numit Caransebeşul „civitas regia nostra”, aşadar cele două aşezări având un rang privilegial, precum Buda, Pesta şi Timişoara. „În astfel de oraşe – scrie istoricul caransebeşan – siguranţa persoanei fiecărui cetăţean era garantată prin legi particulare. Acela care, în astfel de cetăţi, trăgea sabia fără causă şi vulnera vreun cetăţean se pedepsea cu pierderea capului” (Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 18).

[7] Ibidem, p. 19.

[8] Ibidem, p. 18.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem, p. 18-19.

[11] Ioan Haţegan, Banatul în faţa cuceririi otomane, 1551-1552. Repere cronologice, în „Patrimonium Banaticum”, Direcţia pentru Cultură, Culte şi Patrimoniul Cultural Naţional a Judeţului Timiş, IV/ 2005, Editura Mirton, Timişoara, 2006, p. 151: 17 februarie – „Lugojul şi Caransebeşul sunt în mâna împăratului Ferdinand”. Şi cetăţile Marginea şi Mănăştur au ajuns sub stăpânirea lui Ferdinand; 19 mai: ,,Provisorul cetăţii Hunedoara scrie despre faptul că cetăţile Margina şi Mănăştur sunt de o săptămână în mâna imperialilor” (Ibidem, p. 151).

[12] Ibidem.

[13] Ibidem.

[14] Bečei pe Tisa (castelan al acestei cetăţi era Toma de Santana). La 11 septembrie 1551, trupele otomane au ajuns la Bečei şi au asediat cetatea. În 16 septembrie, au ajuns acolo şi marele vizir Mehmed cu trupele sale. În 19 septembrie, cetatea a fost cucerită prin predarea acesteia. Cei 200 de luptători imperiali au fost lăsaţi să plece. Kasâm paşa este numit sangeacbei de Bečei, el fiind, astfel, primul otoman atestat într-o asemenea demnitate pe teritoriul Banatului (Ibidem, p. 154).

[15] Becicherecul Mare (în prezent Zrenyanin din Serbia), cetate asediată şi cucerită de otomani în 24-25 septembrie 1551 (castelan imperial fiindu-i Laurenţiu Balogh). Aici se înfiinţează primul sangeac – unitate militară şi administrativă otomană de pe teritoriul Banatului, cuprinzând zonele Bečei, Becicherecu Mare, Ciacova, Semlocu Mic, Ilidia (Ibidem).

[16] Cenad, cucerit în septembrie de trupele otomane, conduse de Ulama paşa. În această lună Kamber bei a cucerit Nădlacul, Mihaloglu Ahmed bei a ocupat Ciala, lângă Arad. Tot atunci au fost cucerite de otomani cetăţile Igriş, Felnoc, Zădăreni, Nădlac, Chelmac, Păuliş, Mândruloc (Ibidem).

[17] Cetatea a fost asediată şi cucerită de armata otomană, în 6-8 octombrie 1551, fiind condusă de Ulama paşa şi de vizirul Mehmed  Sököllü.

[18] Castelanul Ioan Pethö de Gerse.

[19] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 23.

[20] Ibidem, p. 23-24.

[21] Ioan Haţegan, op. cit., p. 162.

[22] Ibidem, p. 165.

[23] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 26.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem, p. 27. „A. Barcsay – scrie Patriciu Drăgălina – a condus cu înţelepciune afacerile districtelor Caransebeş şi Lugoj până la 1658” (Ibidem, p. 138); dar „ambiţiosul ban era hotărât să se urce cu orice preţ în scaunul Transilvaniei” (Ibidem, p. 141); ca să-şi împlinească acest deziderat, „Logojul şi Caransebeşul se predau turcilor. Din venitele acestor districte, care dimpreună cu satele şi cu iobagii lor se despart de Transilvania şi se anexează sandjacului timişan, se trimit anual 15.000 galbeni ca milostenie la Mecca şi Medina” (Ibidem, p. 142).

[26] Ibidem, p. 33.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem; Despre acest monument feudal: Nicolae Săcară, Donjonul de la Turnu-Ruieni, în vol. Dincolo de zidiri, Timişoara, 2002, p. 95-104. Făcând trimitere la lucrarea lui Drăgălina, menţionează: „Unii autori au atribuit ridicarea donjonului din Turnu-Ruieni banului de Caransebeş, Petru Petrovici, pe la mijlocul veacului al XVI-lea”.

[29] Idem, Castrum Myhald, în vol. Dincolo de zidiri, p. 53-83. O privire de ansamblu vizând o seamă de cetăţi medievale din Banat, vezi Theodor Trâpcea, Despre unele cetăţi medievale din Banat, în „Studii de istorie a Banatului”, I, Universitatea din Timişoara, 1969.

[30] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 119.

[31] Ibidem, p. 118.

[32] Prima oară a fost publicat, în traducere română, de Vasile Maniu, în Disertaţiune istorico-critică şi literară tractândŭ despre originea românilor din Dacia Traiană, Timişoara, 1857, p. 542-543.

[33] Şi acest document a fost publicat prima dată, în limba română, tot de Vasile Maniu, în lucrarea menţionată anterior.

[34] Drăgălina menţionează în nota de la subsolul paginii: ,,În documentul original e scris aues (paseri), în copiile capitlului din Alba-Iulia însă oves (oile)”.

[35] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 119-121; 126-127. Patriciu Drăgălina precizează la subsolul paginii 127: „Originalul se află în arhiva de documente a familiei Macskás. Documentul lui Báthory e scris pe pergament. La începutul textului e zugrăvită emblema de nobilitare a logojenilor. D-asupra coroanei se ridică în coloare albastră un lup alb. Nişte adnotări arată că documentul acesta l-a decopiat recvisitorii capitlului din Alba-Iulia, la cerearea lui George Simion şi Ludovic Fiat, în 5 iunie 1659, aşadară imediat după predarea Logojului şi Caransebeşului în mâinile turcilor. Cu căderea acestor oraşe, cele opt districte îşi pierdură autonomia de până aici. Străbunii noştri, însă, în speranţa unui viitor mai bun, purtară grijă să-şi asigure o copie autentică a privilegiilor uzurpate de turci, ca la timpuri potrivite să  revendice drepturile avitice. La rugarea lui Sima Stefanoviciu protojude al Logojului, a senatorului orăşănesc George Stefanovici şi a notarului Moise Popovici, împăratul Francisc I a ordonat capitlului numit să estradee o nouă copie autentică a documentului din chestiune, ceea ce s-a şi făcut în 24 august 1800. Copia din urmă o păstrează biserica grec. ort. rom. din Logoj”.

[36] Ibidem, p. 128.

 

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com