HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Dr. Tiberiu CIOBANU

STĂPÂNIREA OTOMANĂ ÎN BANAT

ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ REFERITOARE LA BANATUL MEDIEVAL

 

PATRICIU DRĂGĂLINA - IV.

                                                                                        

În capitolul Severinul sub stăpânirea turcilor 1658-1688, din această lucrare, există, pentru prima dată în istoriografia românească despre Banatul medieval, prezentarea unor realităţi istorice specifice rânduielilor impuse de administraţia otomană. Murad al III-lea (1574-1595) a împărţit teritoriul în eialete (vilaiete), adică provincii (unităţi administrative în Imperiul Otoman), apoi, fiecare din acestea le-a subîmpărţit în „sandgeacuri” sau „districte” – cum le consideră Drăgălina. De fapt, „sangeac” înseamnă steag, drapel, fiind vorba despre unităţi administrativ-militare otomane, conduse de sangeacbei (bei de sangeac)[1]. Vilaietul Timişoarei a cuprins sangeacurile „Timişoara, Cenad, Becicherec, Ceacova, Panciova, Lipova, Moldova Nouă, Orşova şi mai târziu Lugoj-Caransebeş”[2]. Autorul menţionează că, potrivit învăţăturilor Coranului, orice pământ cucerit de turci era considerat proprietate a padişahului. Sultanul îl dăruia, împreună cu localităţile existente pe terenul respectiv, paşilor[3] şi begilor (beilor)[4], „distinşi pe câmpul de luptă”[5]. Moşiile marilor proprietari din teritoriile cucerite erau distribuite „spahiilor[6] (călăreţi) care erau obligaţi la serviţii militare”[7]. Drăgălina precizează că „feudele mari (primite de spahii – n.n. T.C.) se ziceau siamete, cele mai mici timare”[8], acestea fiind surse de venituri foarte mari pentru otomani. Sistemul administrativ al dărilor, la care erau obligate teritoriile cucerite de turci, a fost perfectat pe timpul sultanului Soliman cel Mare (sau Magnificul). Defterdarul (vistiernicul) Halil a alcătuit un proiect al dărilor pe care l-a introdus în aşa-zisul „defter” (registru de dare), potrivit căruia sumele prevăzute acolo trebuiau să fie încasate şi să fie vărsate în vistieria statului otoman. Vestitul defter al lui Halil – arată Drăgălina – „a rămas în vigoare cât timp a durat stăpânirea turcească”[9].

Autorităţile otomane nu au recunoscut drepturile şi privilegiile nobilimii ungare, de aceea aceasta a părăsit comitatele subjugate de turci. Drăgălina precizează că, după ce Banatul de Caransebeş-Lugoj a ajuns sub turci, nobilimea de aici a părăsit zona respectivă în două rânduri. „Prima emigrare – scrie Drăgălina – s-a întâmplat îndată după pactul ruşinos al lui Achaţiu Barcsai (principe al Transilvaniei între 1658-1660), când numărul emigranţilor a fost atât de mare, încât dieta transilvăneană s-a văzut îndemnată să dispună prin lege sălăşluirea lor”[10]. A doua părăsire a districtelor Caransebeş şi Lugoj a nobilimii de aici s-a întâmplat „înainte de anul 1675”, datare făcută de Drăgălina şi bazată pe faptul că atunci s-a discutat în dieta din Alba-Iulia despre „scutirea de dare pe trei ani a nobilimei”[11] din districtele amintite. Autorul subliniază că „nici pribegii aceştia, dar nici descendenţii lor n-au ocupat mai mult moşiile strămoşeşti (e vorba de nobilii români – n.n. T.C.), căci trecând Banatul din mâinile turcilor în ale austriecilor, prin sistemul nou de guvernare în anumite ţinuturi, drepturile şi privilegiile lor au fost şterse”[12].

Pentru elaborarea acestui capitol consacrat Severinului sub stăpânirea turcească 1658-1688, autorul lucrării Din istoria Banatului Severin s-a documentat foarte bine în privinţa sistemului de dări care era aplicat în teritoriul ocupat de otomani. De aceea, Drăgălina se referă în cunoştinţă de cauză la haraci, zeciuială, darea de pământ. Acestora şi altor dări şi obligaţii li se adaugă robota pentru stat: „Creştinii, în timp de pace – scrie Drăgălina – trebuiau să muncească gratuit câte 40 şi mai multe zile la adaptarea sau renovarea fiortificaţiilor, iar în timp de război să transpoarte în ţări străine, foarte îndepărtate, lemnele, muniţiunea şi alte provisiuni. Era o întâmplare oarbă dacă cineva putea să se reîntoarcă în sânul familiei; oasele celor mai mulţi rămâneau în pământ străin”[13]. În privinţa sistemului juridic, Drăgălina arată că la reşedinţa fiecărui sangeac era circumscripţia judiciară condusă de cadiu, dregătorul otoman însărcinat cu aplicarea dreptului religios şi cu controlul administraţiei. Alături de cadiu, istoricul caransebeşan îl menţionează pe muftiu, acesta fiind demnitarul care dădea sentinţa juridico-religioasă numită fetvă, ca interpret al legii musulmane (şeriat) şi şef al clerului mahomedan. În general, pedepsele puteau fi răscumpărate în bani, ceea ce ducea la manifestarea deplină a corupţiei în sistemul juridic otoman. Procesele care nu atingeau interesele autorităţilor otomane erau lăsate pe seama competenţelor instanţelor populaţiei autohtone, cu condiţia raportării invariabile către cadiu a hotărârilor luate. Faptul era necesar şi datorită impunerii unei taxe obligatorii pentru fiecare caz judiciar. Drăgălina constată că „toleranţa faţă de instituţiunile popoarelor subjugate a fost o caracteristică în istoria Imperiului otoman. Turcul nu-şi bătea mult capul cu administraţiunea şi jurisdicţiunea locuitorilor creştini; era mulţumit dacă supuşii plătiau dările obişnuite”[14]. Drăgălina observă cu surprindere în materialul documentar parcurs de el că, la anul 1670, Dănilă Kun şi Sigismund Fiath, iar mai târziu Petru Măcicaş se intitulau vicespani ai comitatului Severin, ceea ce îl face să presupună că Severinul nici în timpul dominaţiunii otomane n-a încetat a-şi exercita drepturile administrative comitatense, astfel că localnicii „îşi alegeau vicecomiţii şi solgăbirăii săi”[15].

În privinţa vieţii româneşti din sangeacul Caransebeş-Lugoj, prezintă un interes deosebit informaţia privind o cerere din anul 1673. Atunci, begul (beiul) Mustafa al sangeacului Caransebeş-Lugoj i-a solicitat principelui Mihail Apafi I (1661-1690) „estrădarea celor 30-40 de iobagi fugari sebeşeni care s-au sălăşluit în Haţeg”[16]. La aceasta, principele Transilvaniei i-a răspuns că „nu poate împlini rugarea, fiind cunoscut tuturora că locuitorii Caransebeşului n-au fost nicicând iobagi, ci liberi cetăţeni[17].

Desele confruntări armate austro-otomane de la sfârşitul secolului al XVII-lea, apoi cele de la începutul veacului următor, care s-au soldat cu eliberarea Banatului de sub dominaţia turcească (şi instaurarea administraţiei austriece) sunt prezentate în capitolele: Războiul de 16 ani 1683-1699. Leopold I 1658-1705[18] şi Stăpânirea turcească asupra Timişanei 1699-1718. Anii din urmă ai lui Leopold I; Iosif I. 1705-1711; Carol III (ca împărat al VI-lea) 1711-1740[19], mare parte din aspectele prezentate aici – îndeosebi cele bănăţene în contextul istoric central şi sud-est european – având prioritate în istoriografia românească despre Banatul din acea perioadă a epocii moderne[20]. Desprindem câteva momente importante din istoria Banatului de atunci, prezentate de Drăgălina. În anul 1688, generalul austriac Veterani cu trupele sale a eliberat de sub turci cetăţile Şoimoş şi apoi Lipova[21] şi Lugojul. În vara anului 1688, Veterani a cucerit Jdioara şi Caransebeşul, ultima cetate fiind considerată de comandantul austriac că deţine un loc foarte însemnat pentru poziţia sa strategică. Potrivit unui acord între comandanţii celor două oşti, garnizoana otomană dezarmată a fost escortată în bună pace spre Dunăre, dar când a ajuns în apropierea Orşovei, a fost atacată de 800 de „rasciani”, fiind măcelărită complet. Această întâmplare i-a înspăimântat pe turcii din Orşova, încât au părăsit-o, în foarte mare grabă, lăsând, astfel, fără luptă, fortăreaţa în mâna imperialilor[22]. După scurt timp Orşova a fost recucerită de turci. Avându-se în vedere importanţa strategică a Orşovei, Ladislau, marchizul de Baden, i-a poruncit comandantului militar Herbeville să recucerească această cetate. El a reuşit ca în data de 16 august 1689, să împrăştie oastea curuto-turcească din faţa Orşovei, însă din cauza creşterii excesive a nivelului apelor Dunării, nu a putut să atace fortificaţiile unde s-a adăpostit armata otomană. La rându-i, Herbeville a fost nevoit să se retragă prin Mehadia, în zona Almăjului, ca să aştepte acolo momentul prielnic pentru a continua lupta cu turcii.

Chiar în acele împrejurări când în Banatul de sud, „pretutindenia creştinii se aflau într-o situaţiune aproape disperată”, a avut loc strălucita victorie împotriva turcilor, la Nissa (Niş), fapt care a revigorat lupta antiotomană. Ludovic de Baden, comandantul suprem al trupelor imperiale, simţindu-se acum stăpân pe situaţie, i-a scris împăratului că şi-a propus să cureţe de turci regiunile dunărene, să creeze astfel o zonă de siguranţă de-a lungul fluviului, ajungând în stăpânirea cetăţilor Vidin, Cladova, Golumbăţ şi Rama, până la Semendria. În felul acesta s-ar fi izolat garnizoanele turceşti din Timişoara şi Oradea Mare – care n-ar rezista, în asemenea situaţie.

După greaua înfrângere a turcilor, în 24 septembrie 1688, la Niş, Emeric Thököly (principe al Transilvaniei între 1690-1691) cu trupele sale curuto-otomane a părăsit Orşova şi s-a retras în mare grabă spre Vidin. Apaffy, guvernatorul Transilvaniei, murise în 15 aprilie 1690, în locul lui, sultanul, numindu-l pe Thököly căruia i-a trimis un corp de armată. Totodată  le-a ordonat hanului tătar şi principelui Constantin Brâncoveanu al Ţării Româneşti să-l sprijine pe Thököly, pentru a ocupa Transilvania. La 17 septembrie 1690, la Caransebeş s-a făcut unirea regimentelor armatei principale austriece cu cele ale lui Siegbert Heisler, care patrulau în zona Orşova-Caransebeş. După pribegirea lui Tökölz la turci – se arată în continuare – împăratul Leopold n-a mai avut probleme în stăpânirea Transilvaniei, dar a pierdut tot ceea ce a câştigat, în anul 1689 în lupta antiotomană. Aceasta pentru că marele vizir Fazâl-Mustafa paşa Köprüllü-Zade (între 1689-1691) a cucerit Vidinul, Nişul, Cladova, Golumbăţ şi Orşova Nouă. La 1 octombrie a asediat Belgradul, iar după câteva zile l-a cucerit printr-un impetuos asalt. A trecut Dunărea şi, în foarte scurt timp, a înlăturat asediile din partea creştinilor – care durau la Timişoara şi la Giula – apoi a cucerit Lipova, Lugojul şi Caransebeşul. În toamna anului 1690, „căzu în mâinile seraschierului şi Orşova”[23].

În anul 1691, înverşunata confruntare armată dintre Austria şi Turcia a continuat cu înteţire sporită. Austriecii voiau să-şi recâştige poziţiile pierdute, turcii se străduiau din răsputeri să-şi apere cetăţile cucerite. În acest scop, otomanii aveau sub arme 120 000 de oşteni, între care o parte însemnată erau tătari, iar armata creştinilor însuma 80 000 militari. Împăratul Leopold a reînnoit pentru marchizul de Baden mandatul de comandant suprem al aramatei, iar „apărarea Banatului şi a Transilvaniei a încredinţat-o zelosului Veterani”[24].

Încă de la începutul anului 1691, mai exact, la 16 ianuarie, a fost trimisă la Caransebeş o armată austriacă, sub conducerea colonelului Bolland. După o luptă crâncenă la porţile cetăţii, în care au murit 500 de turci, oştenii austrieci, conduşi de Bolland şi de locotenent-colonelul Antonio, au pus stăpânire pe Caransebeş. Apoi, oştenii austrieci, comandaţi de Bolland şi de Antonio, au cucerit cetăţile Jdioara şi Lugoj. Paşa Timişoarei, aflând cele întâmplate, a trimis o hoardă de tătari (pe care o avea la el) să cucerească menţionatele cetăţi pierdute. Ce s-a întâmplat în continuare este înfăţişat concis şi sugestiv de Drăgălina: „Bolland văzând planul turcilor aşeză 300 sârbi în ajutorul garnisoanei din Caransebeş, cu porunca să se susţină până la venirea sa; aducând cu sine artilerie şi un corp de sârbi, aşeză tunurile pe un platou, din apropierea oraşului, iar ostăşimea o ascunse într-o vale prin care trebuia să se retragă inimicii. Bubuitul tunurilor înspăimântă tătarii într-atâta, încât, lăsându-se de asediu, o luară la fugă spre valea în care pândeau cetele creştine. Aici se născu un măcel îngrozitoriu; o parte a tătarilor e ucisă, altă parte e prinsă, şi numai puţini se mântuiră cu fuga în Muntenia”[25].

Pe timpul acestor războaie, populaţia românească din Severin, îndeosebi din districtele Lugoj şi Caransebeş, „a suferit cumplit”[26], multe localităţi pustiindu-se. Între acestea şi Orşova „se arată deşartă de locuitori”[27]. În primăvară, a revenit pe scena istorică personajul Tököly, fidelul otomanilor, adunându-şi cetele la Orşova, pentru a merge în ajutorul marelui vizir Köprüllü. Datorită cruzimilor oştenilor curuţi, locuitorii Severinului erau atât de îngroziţi, încât la 23 iulie – data sosirii lui Thököly la Caransebeş – garnizoana împreună cu cetăţenii au părăsit oraşul. Apoi, în 27 iulie, Thököly, la Lugoj „a fost întâmpinat cu gloanţe”[28]; însă garnizoana de aici era slabă, aşa că a fost nevoită să se retragă în grabă către Transilvania. Tököly, nemaiavând opoziţie, a putut să meargă, prin Timişoara şi Pancevo, la Semlin, unde s-a unit cu grosul armatei otomane, împreună cu aceasta luând parte la lupta de la Slankamen, din 19 august 1691, în care au învins austriecii[29]. Drăgălina menţioneză că Ludovic de Baden, în raportul său către împărat, scrie că „lupta de la Slankamen e cea mai sângeroasă din secolul XVII”, iar pentru susţinerea acestei afirmaţii, autorul lucrării Din istoria Banatului Severin prezintă o statistică a jertfelor umane din acea cumplită bătălie. Ca prin minune, ciudatul personaj istoric Thököly „a scăpat teafăr şi, încuibându-se la Palanca Nouă, aşteptă să se arunce la ocaziune asupra Ardealului sau să recucerească din nou cetăţile Lugojul şi Caransebeşul, care le luase Veterani de la curuţi, îndată după victoria de la Slankamen”[30].

În anii 1692, 1693, 1694 – constată Drăgălina – ambele părţi beligerante, austriacă şi otomană – „dezvoltară puţină energie, fiindcă încordările anilor precedenţi le slăiră puterile”[31]. Însă, totuşi, atrage atenţia istoricul nostru, în Banatul Severinului s-au petrecut „lucruri vrednice de amintire”[32]. Astfel, în urma zvonului că Thököly cu oastea curută urma să atace Banatul, generalul Vetreani a obţinut fonduri pentru întărirea fortificaţilor cetăţilor Lipova, Lugoj şi Caransebeş. Dar, concomitent cu aceste lucrări a năvălit în Banat o armată de vreo 4000 de turci, pentru a-i da ajutor garnizoanei din Timişoara, timp în care, în zonele Caransebeş şi Lugoj, jefuiau şi incendiau („tăciunăreau”) curuţii, care au încercat – dar nu au reuşit – să cucerească cele două cetăţi omonime. În anul 1692, oastea din Caransebeş era condusă de locotenent-colonelul Inovitz. Din această localitate, atunci, Veterani l-a înştiinţat pe Antonio, în Almăj, „să ia măsurile necesare pentru fortificarea peşterei Piscabara”. Tot din Caransebeş a fost trimisă o oaste „rasciană” pentru apărarea Almăjului împotriva posibililor atacuri ale armatei otomane. Dar, „miliţia rasciană”, ajunsă în Almăj, „s-a purtat mai rău decât păgânii”[33].

Pentru prima dată în istoriografia românească despre Banatul medieval şi modern timpuriu, Drăgălina face pertinente comentarii de geografie istorică, referitoare la Clisura Dunării. Precizează în subsolul paginii 39: „Clisura se zic strîmtorile Dunării de la Baziaş până la Orşova. Aici, la poalele unuia din dealurile care formează Clisura Dunării (subl. lui P.D.) nu departe de fosta cetate Peth, unde maiestosul fluviu are numai 200 m în lăţime, se află o tavernă cunoscută românilor sub numele Piscabara. La o distanţă de 1 km dăm de o altă peşteră mai mică, un fel de antefortificaţiune a Piscabarei cu care stă în legătură printr-o văgăună boltită, formată prin erosiunea apelor. Marsigli o numeşte Marecobila. Din aceste cuiburi de piatră o mână de oamnei înarmaţi este în stare să împiedice comunicaţiunea liberă a flotilei turceşti”[34].

Veterani, dându-şi seama de importanţa strategică a acestor locuri, a dispus să se efectueze fortificarea lor şi ocuparea acestora „cu o garnizoană ocomodată împrejurărilor locale”[35]. La 16 martie 1692, căpitanul Dominic du Soix, a ajuns aici, cu 300 de ostaşi (din Sibiu). Comandantul trupelor din Almăj, locotenent-colonelul Inovitz, a primit ordin să ia legătura cu căpitanul numit mai sus şi să-l aprovizioneze cu muniţie, ceea ce reuşit să îndeplinească doar cu mari sacrificii, pentru că, fiind primăvară, s-a umflat Dunărea, provocând în zonă primejdioase inundaţii. În acea împrejurare, Veterani, omul faptelor, a pretins ca hotărârea sa să fie îndeplinită. „Astfel – scrie Drăgălina – cu nespuse greutăţi, trecând tunarii peste pâraie umflate, peste abisuri şi lunecuşuri necălcate de roţile carelor, s-au transportat la Dunăre 5 tunuri din care 3 au fost plasate la peştera Piscabara şi două la Marecobila”[36]. În preajma peşterii Piscabara – excepţional loc strategic – până în 2 mai 1692, lupta s-a desfăşurat fără încetare. Victoria turcilor a fost determinată de sosirea lui Ali, paşa Belgradului „cu putere nouă”. Urcându-se arnăuţii pe stâncile de deasupra peşterii de unde rostogoleau bolovani asupra austriecilor, căpitanul d`Arman, lipsindu-i gloanţele şi praful de puşcă, a fost obligat să capituleze[37]. Momentul istoric întâmplat la acea peşteră este înfăţişat astfel de Drăgălina: „Patruzeci şi cinci de zile ţinu apărarea în contra unui inamic superior în puteri. Din partea apărătorilor au căzut 25 viteji; cei în viaţă erau aproape toţi răniţi şi torturaţi de sete şi de gazurile prafului de puşcă din peşteră. Cuprinderea (cucerirea – n.n. T.C.) ei care d`aci înainte se zice «peştera lui Veterani» a costat 2.000 de oameni turcilor”[38].

După moartea sultanului Ahmed al II-lea (1691-1695), în februarie 1695, pe tronul Imperiului Otoman a ajuns Mustafa al II-lea (1695-1703). Acesta „voind să fanatiseze masele şi să ridice curajul lâncezit al musulmanilor, s-a obligat prin hatişerif a conduce în persoană armatele contra «ghiaurilor» şi, pe când consiliul imperial dezbătea asupra planului de război, oastea turcească luase deja ofensiva”[39]. Aceasta a trecut Dunărea, sultanul urmărind să ocupe întreg Banatul, apoi să invadeze Transilvania, prin defileul Mureşului, pe la Lipova. Naraţiunea decurge alert: la 7 septembrie 1692, o parte din trupele turceşti vor cuceri această cetate; lupte grele cu turcii a purtat Veterani la Lugoj, cu începere din 23 septembrie 1692, când, de pe la amiază, l-a atacat o hoardă de tătari; celălalt flanc al trupelor sale a fost atacat în mare forţă de o armată numeroasă otomană, aceasta reuşind să captureze tunurile austriecilor; cu un ultim extraordinar efort al oastei lui Veterani au fost recuperate tunurile, viteazul comandant pierind însă în crâncena luptă; stingerea lui din viaţă a constituit o grea pierdere pentru oastea creştină.

În urma acestei bătălii, turcii au ocupat Lugojul şi, după câteva zile, Cransebeşul, de unde armata austriacă, în frunte cu Pfeffershofen, s-a retras spre Porţile de Fier ale Transilvaniei, lăsând în mâinile turcilor 16 tunuri şi mari cantităţi de praf de puşcă şi de ghiulele.

Sultanul Mustafa a renunţat la invadarea Transilvaniei şi, pornind din Caransebeş, a trecut prin Mehadia, Jupalnic, Orşova, Turnu-Severin, Nicopole, Adrianopole şi a ajuns în 12 noiembrie 1692 la Constantinopol, „unde, intrând cu triumf în Serail, s-a intitulat «biruitorul cetăţilor Lipova, Lugoj şi Caransebeş»”[40]. După retragerea grosului oastei turceşti la Constantinopole, armata austriacă şi-a propus recucerirea cetăţilor bănăţene, apărate, de altfel destul de slab, de un număr redus de oşteni otomani. Friederich August, principele-elector (făcea parte din colegiul care îl alegea pe împărat) al Saxoniei, comandând o armată de 60.000 de combatanţi şi având o artilerie puternică, a asediat Timişoara, în luna august 1696. Dar, fiind înştiinţat că sultanul Mustafa a trecut Dunărea şi că vine în ajutorul turcilor din Timişoara a întrerupt asediul şi a pornit în întâmpinarea armatei otomane. În 26 august 1696 a avut loc lângă Olaş o mare bătălie între cele două armate, care a durat toată ziua. În timpul nopţii, turcii s-au retras, plecând la Panciova, apoi la Belgrad şi, de aici, la Constantinopole. Pentru întreţinerea alimentară şi pentru solda armatelor imperiale s-au pus dări mari asupra populaţiei din Banat, fapt care a revoltat pe locuitorii districtului Caransebeş, într-atât încât au refuzat să plătească. Împotriva lor au fost trimişi 500 de ostaşi germani şi sârbi, care aveau ordin ,,să pârjolească satele şi să stoarcă prin jaf preţul contribuţiunii. Ţărănimea se opune cu arma şi numai după vărsare de sânge a fost în stare ostăşimea să aducă la Caransebeş prada şi vitele rocvisate”[41]. Revolta aceasta a fost primul semnal al bănăţenilor, care se opun schimbării „jugului de lemn turcesc cu cel de fier austriac” – după cunoscuta formulate a cronicarului secui Mihail Cserei.

În anul 1697, în locul principelui elector al Saxoniei, Friederich August (devenit rege al Poloniei sub numele de August al II-lea Saski; a domnit între 1697-1706 şi 1709-1733), împăratul Leopold I a numit în fruntea armatei pe prinţul Eugeniu de Savoia. Acesta, prin geniul său militar, a adus servicii nepreţuite Curţii din Viena. În 11 septembrie 1697, armata austriacă în frunte cu Eugeniu de Savoia a obţinut la Zenta o răsunătoare victorie împotriva oastei otomane, condusă de însuşi sultanul Mustafa al II-lea. Straniul personaj Thököly, cu ocazia acestei lupte, îşi va încheia „cariera” militară. El „a fost între cei din urmă care au părăsit castrele şi, luând, după fuga sultanului, ceea ce a fost mai preţios s-a dus la Nicomedia (Asia minoră), unde şi-a sfârşit zilele ca principe titular de Caransebeş, Lugoj şi Vidin”[42].

În privinţa istoriei Banatului din acele timpuri, deosebit de importante sunt câteva aspecte care pun în lumină manifestarea elementului românesc. Bunăoară, Petru Măcicaş avea un rol însemnat în conducerea „afacerilor adminsitrative ale Severinului”[43]. El, încă în anul 1689, a fost ales vicecomite. Petru Măcicaş – precizează Drăgălina – „a îndeplinit totdeauna şi agendele comitelui suprem”[44]. Acesta, în anul 1697, împreună cu 98 bărbaţi au apărat Caransebeşul, respingând trei asalturi ale turcilor şi curuţilor care erau în număr de 2000. Atunci, lui Măcicaş, turcii i-au ars casa şi i-au pustiit averea. În ciuda primejdiei turceşti, Petru Măcicaş a rămas mai departe la Caransebeş, întreţinând, acolo spiritul luptei antiotomane. E de reţinut că, după alungarea turcilor din Banat, în Caransebeşul lui Petru Măcicaş s-a adunat nobilimea românească a Severinului, „de prin comitatele transilvănene şi de prin alte oraşe mărginaşe”[45]. La acea adunare – din păcate nedatată de Drăgălina – s-a luat hotărârea să se trimită la Viena o delegaţie, care să ceară reconfirmarea privilegiilor şi moşiilor pe care nobili le-au pierdut în timpul invaziilor otomane.

Probabil – consideră Drăgălina – la Caransebeş s-au adunat aceiaşi nobili care se întruniseră în 22 iulie 1695, ca să protesteze împotriva intrării nedreptăţite în posesia unor moşii a unor persoane străine, precum şi împotriva numirii în funcţia de comite suprem a lui Mihai Sava care, fiind străin şi neavând proprietăţi în zonă, nu avea dreptul să deţină o asemenea funcţie, potrivit prevederilor privilegiale garantate de regii Ungariei. Protestatarii de atunci erau „George şi Ioan Vălatz, Lazăr Tornia, Ianăş Gârlişteanul, Luca Olea, Mihai Puy (Pui), Mihai Ivul, Nicolae Giurma, Ioan Ungur, Ioan Decriciova, Ioan şi Nicolae Tomia, Martin Gander, Găvrilă Floca, Ianăş Florea, Găvrilă Giurme, Simion şi George Gârlişteanu, Nicolae Tot, Gavrilă Lăţug, Nicolae Găman, Moise Franciu, Petru Iosica, Mihai şi Găvrilă Leucoviţa, G. Mărganul, Ales. Vităn, I. Bobic, Gaspar Nandra, Gavrilă More, Gavrilă Iocşa, Ştefan Rusori, Petru Lometa, Mathia Sebeşanul, George Raşca, Mihai Fodor, Petru Măcicaş, Ştefan Fiath, Mihai Găman, Iacob Olas”[46].

Revenind la lupta antiotomană, organizată pe plan european, Drăgălina reţine că, în anul strălucitei victorii de la Zenta (1697), Austria a încheiat cu Franţa pacea de la „Risvic”, fapt care i-a înlesnit împăratului Leopold I să continue în 1698 războiul împotriva turcilor. Însă şi sultanul Mustafa al II-lea, înălţând steagul Profetului în Constantinopol, şi-a chemat la arme supuşii din toate părţile Imperiului Otoman. La 26 ianuarie 1699, prin mijlocirea Angliei şi a Olandei, cele două puternice imperii – austriac şi otoman – au semnat tratatul de pace de la Carlovăţ (Karlowitz). Abia după un an s-a ajuns la o înţelegere între cele două puteri în privinţa problemelor în discuţie. Astfel, s-a hotărât, între altele, ca Transilvania să fie a Austriei, iar Timişana să fie cedată Imperiului Otoman. S-a prevăzut de asemenea ca zidurile cetăţilor Lipova, Lugoj şi Caransebeş să fie dărâmate. Demolarea fortificaţiilor cetăţilor Lugoj şi Caransebeş s-a făcut în anul 1701. Pornind de la acest eveniment, Drăgălina se referă la contemporanul său, căpitanul pensionar George Băcilă „unul din cei mai inteligenţi ofiţeri ai regimentului de infanterie nr. 43”[47]. Acesta, în urma unor temeinice cercetări a elaborat un studiu despre cetatea Caransebeş. Drăgălina reproduce textul informativ despre această cetate, primit de la căpitanul George Băcilă[48]. Într-adevăr rezultatele cercetărilor lui Băcilă sunt valoroase, acestea aducând, prima dată în istoriografia românească, date preţioase despre cetatea Caransebeşului, obţinute în baza investigaţiilor ruinelor acesteia, existente în a doua jumătate a secolului al XVIII-lea. Desprindem şi noi un citat din acest material, pentru a evidenţia o inedită şi fertilă opinie, cu caracter mai general, despre cetatea respectivă: „Arealul considerabil (4 ha) cuprins de zidurile vechi, precum şi faptul că nu s-a zidit după usul Evului Mediu pe dealuri neaccesibile, ci la un loc din punct de vedere comercial şi strategic bine aşternut, sunt dovadă că nu un oarecare domn feudal, condus de interese particulare, ci comunitatea unor civi (cetăţeni – n.n. T.C.) pătrunşi de conştiinţa binelui obştesc (să avem în vedere interesele districtelor valahice cu sediul în Caransebeş, unde se ţineau adunările legislative şi militare pentru deliberarea afacerilor districtuale) au fost motorii (motivele – n.n. T.C.) ridicării acestei cetăţi. În documentele evului nou ni se arată Caransebeşul ca cetate regnicolară”[49].

În monumentala lucrare Castelarea Carpatica de Adrian Andrei Rusu[50] şi în valoroasa carte Banatul Montan în Evul Mediu, de Dumitru Ţeicu[51], nu se face nici o referire la textul util al lui George Băcilă – publicat de Drăgălina – care ar fi luminat anumite aspecte privind cetatea Caransebeşului. În privinţa formei se arată că: „Cetatea avea în vechime forma unui şasăunghiu neregulat. Fiind două din cele şase unghiuri, foarte obtuse, ni se impune forma unui patru unghiu, ale cărui patru laturi corespond aproximativ celor patru regiuni universale. Ruinele zidurilor vechi se văd şi se pot urmări în toată extensiunea lor. Au l ˝ m în grosime şi după obiceiurile Evului Mediu au fost probabil prevăzute cu creastă şi cu turnuri la distanţă de câte 65-150 m”[52]. În ce priveşte evoluţia fortificaţiei, „folosirea artileriei aduse cu sine reconstruarea (reconstruirea – n.n. T.C.) cetăţii. Reconstruarea s-a făcut la tot cazul pe la mijlocul veacului 17; cu ocaziunea aceasta se ridicară 5 bastioane în giusul cetăţii vechi, anume: 1. bastionul transilvănean, la N.O.; 2. bastionul regal la N.V.; 3. bastionul arhiducesc la S.V.; 4. bastionul Orşovei la S.O.; 5. bastionul împărătesc între 1 şi 4. Se înţelege de la sine – precizează George Băcilă – că numirile acestea sunt adoptate abia din timpurile posterioare dominaţiunei turceşti”[53]. Şi, în fine, ultimul citat în care se arată că exista un raport din 1695 despre această cetate şi că nu a fost distrusă complet în 1701: „Starea neglesă a cetăţii o cunoaştem din raportul care-l subşterne Malesherbes la anul 1695 comandei militare din Ardeal; în această stare a rămas până la spargerea ei, întâmplată la 1701. Demolarea s-a făcut ca la clacă ca să se satisfacă în formă dipoziţiunilor păcii de la Belgrad, ceea ce o constată decursul luptelor din anii 1716-1718, când ni se arată iaraşi ca cetate existentă”[54].

Drăgălina adastă asupra desfăşurării luptelor dintre austrieci şi turci, la Petrovorodin şi la Timişoara, în aceste bătălii remarcându-se geniul militar al prinţului Eugeniu de Savoia. Otomanii din cetatea Timişoarei s-au predat în data de 13 octombrie 1716, în urma unui greu asediu din partea armatei austriece, care a durat 44 de zile. În urma acestei victorii a Imperiului Austriac au fost uşor de cucerit, până la sfârşitul anului, şi celelalte cetăţi din Banat (Panciova, Palanca Nouă, Cuvinul, Ada-Kaleh, Mehadia etc.), cu toată strădania turcilor de a-şi păstra aşezările ocupate. Prin pacea de la Pojarevaţ (Passarowitz), încheiată la 21 iulie 1718, s-a pus capăt confruntărilor armate dintre asutrieci şi otomani. Potrivit tratativelor de pace, „turcii predară Timişana până la Orşova, Banatul Craiovei (părţile muntene până la Olt) şi Serbia de la Belgrad până la râul Timoc”[55].

Potrivit propunerii lui Eugeniu de Savoia, la Curtea de la Viena s-a dispus ca „pe baza dreptului armelor Banatul să se separe de Ungaria şi să se administreze ca provinţă autonomă, după cum se administrează şi se guvernează provinţele ereditare austriece”[56]. Astfel, începe o nouă epocă istorică a Banatului, acesta dobândind un alt statut politic care-l va ajuta să se integreze în structurile socio-economice central europene.

Lucrarea Din istoria Banatului Severin este prima lucrare de sinteză în limba română a unei părţi însemnate din această provincie, care învederează îndrăzneala autorului de a face o activitate ştiinţifică de pionierat, într-un mediu cultural austro-ungar, în care se afirmase o bogată istoriografie în limbile maghiară şi germană despre acest ţinut.

Istoricul şi scriitorul bănăţean Ion Stoia-Udrea, personalitate marcantă timişoreană din perioada interbelică, spunea despre Patriciu Drăgălina că „ne-a dat în Istoria Banatului Severin o lucrare de înaltă valoare istorică, nici până astăzi depăşită”[57]. Desigur că astăzi lucrarea îşi are locul mai ales într-un capitol de istoria istoriografiei, deoarece cercetările despre Banatul medieval şi modern au progresat foarte mult între timp. Raportând-o la faza istoriografiei bănăţene în limba română de la sfârşitul veacului al XIX-lea şi începutul secolului XX, lucrarea poate fi preţuită pentru o seamă de merite ştiinţifice incontestabile, între care un loc aparte îl ocupă punerea în lumină a multor aspecte ale Evului Mediu din Banat. Autorul preia multe date şi fapte din sintezele maghiare şi germane ale timpului, precum şi dintr-o seamă de lucrări româneşti. Uneori preia aceste date tale-quale, dar adesea o face în spirit critic, îşi pune întrebări – unele naive –, încearcă soluţii, caută răspunsuri, apelează la cunoscători, face chiar cercetări de teren. Rezultatele sunt, la final, meritorii, lucrarea lui Patriciu Drăgălina putând oferi şi astăzi sugestii importante celor interesaţi.

 

NOTE

[1] Ioan Haţegan, Glosar de termeni turco-osmani, în vol. Vilaietul Timişoarei, redactor responsabil prof. univ. dr. Doina Benea, Timişoara, 2002, p. 163.

[2] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 11.

[3] Titlu oficial al vizirilor şi marilor demnitari militari otomani; în cazul de faţă guvernatori ai provinciilor.

[4] La fel, guvernatori ai unor provincii. Denumirea era dată şi unor notabili sau comandanţi creştini, uneori inclusiv domnitorilor români.

[5] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 12.

[6] Spahiu (sipah) – denumirea a două categorii distincte în organizarea militară otomană (de cavalerie): 1) cu solde, care aparţineau oastei permanente (kopukulu); 2) cu feude care făceau parte din oastea de provincie numiţi timarioţi, zaini etc. (Ioan Haţegan, op. cit., p. 181).

[7] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 12.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, p. 11.

[10] Ibidem, p. 13.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem, p. 17.

[14] Ibidem, p. 21-22.

[15] Ibidem, p. 19.

[16] Ibidem, p. 20.

[17] Ibidem.

[18] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 21-57.

[19] Ibidem, p. 58-103.

[20] Cele mai importante lucrări despre dominaţia turcească în Banat: George Popoviciu, Istoria românilor bănăţeni, Lugoj, 1904 (Capitolul Domnia turcilor asupra Banatului. De la căderea Timişorii, 1552, până la recuperarea ei în anul 1716, p. 235-299); Traian Birăiescu, Banatul sub turci, Timişoara, 1934; Idem, Cultura apuseană, turcii şi maghiarii (turcii în centrul Europei), Timişoara, 1935; Ion Stoia-Udrea, Cine s-a răsculat la 1594 în Banat, în vol. Marginale la istoria bănăţeană, editura Institutului Cultural de Vest, Timişoara, 1940, p. 57-67; Ion Totoiu, Contribuţii la problema stăpânirii turceşti în Banat şi Crişana, în „Studii”, XIII, Bucureşti, Cristina Feneşan-Bulgaru, Problema instaurării dominaţiei otomane asupra Banatului, Lugojului şi Caransebeşului, în „Banatica”, 4, Reşiţa, 1977; Idem, Începutul dominaţiei otomane asupra Banatului la 1541, în „Revista Arhivelor”, 49, I, Bucureşti, 1987, p. 43-45; Idem, Constituirea principatului autonom al Transilvaniei, Bucureşti, 1997; Idem, Cultura otomană a vilayetului Timişoara (1552-1716), Editura de Vest, Timişoara, 2004; Teodor Trâpcea, Aspecte privind starea economică, socială şi politică a paşalâcului de la Timişoara, în „Studii de Istorie a Banatului”, IV, Timişoara, 1976; Radu Păiuşan, Corneliu Sav, Lupta antiotomană în Banat şi Mihai Viteazul, în „Studii de istorie a Banatului”, IX, Timişoara, 1983; Aurel Decei, Încercările lui Sigismund Bathory de a elibera Banatul şi Timişoara de sub turci, în „Tibiscus”, III, 1974; Călin Fezeleu, Statutul Principatului Transilvaniei în raporturile cu Poarta Otomană (1541-1688), Cluj-Napoca, 1996; Mihail Guboglu, Mustafa Mehmed, Cronici turceşti privind Ţările Române. Extrase, vol. I-III, Bucureşti, 1966, 1970, 1980; volumul Vilaietul Timişoarei (450 de ani de la întemeierea paşalâcului),  1552-2002, redactor responsabil: prof. dr. Doina Benea, Timişoara, 2002. Cităm o parte din lucrările incluse aici: Petru Iambor, Cucerirea Banatului de către turci şi transformarea lui în paşalâc (1552); Ioan Haţegan, Beilerbei de Timişoara. Contribuţii la cronologia beilerbeilor timişoreni; Alexandru Rădulescu, Istorie şi demografie în Banatul otoman (1552-1716) – realităţi şi ipoteze; Nicolae Săcară, Florin Ban, Consideraţii administrativ-fiscale cu privire la perioada ocupaţiei otomane în Banat; Tiberiu Ciobanu, Lupta bănăţenilor împotriva dominaţiei otomane în vremea lui Mihai Viteazul; Dumitru Tomoni, Cetatea Făgetului în timpul stăpânirii otomane; Ioan Haţegan, Marlen Negrescu, Timişoara în anul 1663, după descrierea lui Henrik Ottendorf.

[21] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 24. La subsolul paginii 24, Drăgălina notează: „Stahremberg, Veterani şi Picolomini au condus coloanele austriece asupra cetăţii. 2000 ostaşi musulmani, femei, bătrâni, copii şi imensă pradă căzu cu această ocaziune în mâna creştinilor. O sută din femeile cele mai frumoase le-au împărţit între ei ofiţerii, iar bătrânii şi pruncii sunt trimişi la Timişoara”.

[22] Ibidem.

[23] Ibidem, p. 28.

[24] Ibidem, p. 34.

[25] Ibidem, p. 36. Drăgălina notează la subsolul paginii 36: „Griselini arată că 3.000 tătari năvăliseră asupra districtelor Lugoj şi Caransebeş, şi 15.000 erau gata să invasioneze în Transilvania”.

[26] Ibidem, p. 36.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem, p. 37.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem, p. 37-38.

[31] Ibidem, p. 38.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem, p. 39.

[35] Ibidem, p. 41.

[36] Ibidem.

[37] Ibidem, p. 42.

[38] Ibidem, p. 43.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem, p. 47.

[41] Ibidem, p. 49.

[42] Ibidem, p. 51.

[43] Ibidem, p. 52.

[44] Ibidem.

[45] Ibidem.

[46] Ibidem, p. 52-53.

[47] Ibidem, p. 64.

[48] Ibidem, p. 64-66.

[49] Ibidem, p. 64.

[50] Adrian Andrei Rusu, Castelarea Carpatica, Cluj-Napoca, 2005. La p. 507, despre cetatea din Caransebeş se spune: „Cetatea a dispărut complet şi planul ei iniţial a fost presupus din desene de secolul XVII (1688 sau 1692). Ele redau un poligon (cu 10 laturi?) incluzând un turn cu baza rectangulară (Die Ratirade) la mijlocul unei laturi de nord-vest. Fortificaţia a fost înglobată cu dispoziţie central-vestică, în ansamblul poligonal alungit al oraşului. Există doar câteva sondaje arheologice care au dat doar peste incinta târzie (Gh. Sebestyen, O pagină din istoria arhitecturii României. Renaşterea, Bucureşti, 1987, p. 96, fig. 120; L. Groza, Aspecte militare ale Caransebeşului medieval, Lugoj, 1993, p. 11; Dumitru Ţeicu, Banatul Montan în Evul Mediu, p. 212)”.

[51] Dumitru Ţeicu, Banatul Montan în Evul Mediu, Timişoara, 1998, p. 212: „Fortificaţia medievală din Caransebeş a constituit până în momentul actual, într-o mică măsură, obiectivul cercetării istorice şi arheologice. Reconstituirea cetăţii regale din secolele XIII-XIV s-a făcut îndeobşte pe baza planurilor din secolele XVII-XVIII. Astfel, planuri din prima jumătate a secolului al XVII-lea dovedesc că cetatea din zid, din secolele XIII-XIV a avut un plan poligonal cu 8-10 laturi. Un turn rectangular exterior este marcat pe una din laturi. O descriere a cetăţii Caransebeşului de la mijlocul secolului al XVII-lea rămasă de la Evlia Celebi, redă nucleul iniţial ca o «puternică cetate interioară, în cinci colţuri, solid construită»”.

[52] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 64.

[53] Ibidem, p. 65.

[54] Ibidem, p. 66.

[55] Ibidem, p. 76.

[56] Ibidem, p. 77.

[57] Ion Stoia-Udrea, Schiţă pentru o istorie culturală a Banatului, în volumul Marginale la istoria bănăţeană, Timişoara, 1940, p. 113.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com