Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

PATRICIU DRAGALINA:

II. DISTRICTELE ROMÂNEŞTI DIN BANAT

 

Tiberiu CIOBANU

 

 

În Din istoria Banatului Severin, vol. I, de Patriciu Drăgălina, urmează secvenţa intitulată Districtele române ale Banatului severinean şi starea socială a locuitorilor săi. Este vorba despre o parte substanţială, care, ca lucrare de sine stătătoare, ar avea dimensiunile unei broşuri de vreo 50 de pagini, aşa cum vor apărea mai târziu în istoriografia bănăţeană studii pe această temă[1]. Acestea au atras atenţia asupra lor şi au fost incluse în bibliografia istoriografică specială, dedicată districtelor româneşti din Banat, în timp ce, de-a lungul vremii, prima lucrare sub aspect cronologic, a lui Patriciu Drăgălina, este rareori pomenită şi, adesea, doar incidental.

Drăgălina mărturiseşte că în studiul său „îl urmează pas cu pas”[2] pe Pesty Frigyes, folosind lucrarea acestuia A Szörény vármegyei hajdani oláh kerületek, Budapesta, 1876, „meritoasă, asupra districtelor valahe din Comitatul Severin, dacă facem abstracţiune de conclusiunile sale tendenţioase”[3]. Dar, în afară de istoricul maghiar, îi este de ajutor şi Nicolae Densuşeanu cu a sa Revoluţiunea lui Horia în Transilvania şi Ungaria 1784-1785, scrisă pe baza documentelor oficiale; autorul bănăţean a reţinut din aceasta trimiterile la o seamă de acte din secolele XIII-XIV, emise de cancelariile Regatului Ungar. Unul din aceste documente se referă la „pactul încheiat la 1247 între Bela IV şi între Rembald, marele magistru al ioaniţilor”[4], din care reiese că „pe teritoriul [Banatului] Severinului au esistat mai multe ţărişoare cu autonomie proprie; iar îndatoria românilor la serviţii militare e o dovadă eclatantă că, deja, p-atuncea populaţiunea română din această provinţă era organisată milităreşte”[5]. Constatăm din acest citat că Drăgălina intuieşte că viitoarele districte privilegiate s-au suprapus unor mai vechi formaţiuni politice româneşti, acele „ţărişoare”, a căror existenţă o deduce din documentul prezentat. Totodată mai lasă de înţeles că populaţia românească din acele „ţărişoare” era organizată militar, organizare care va continua şi se va perfecţiona şi în cadrul districtelor, astfel că românii bănăţeni au fost un însemnat factor militar în apărarea graniţelor de sud ale Regatului Ungar în faţa atacurilor otomane. Până la intrarea acelor „ţărişoare” sub stăpânirea Regatului Ungar, organizarea militară a acestora era la fel cu a românilor din celelalte formaţiuni politice. Drăgălina sesizează că mai târziu, pe teritoriul Banatului „organizaţiunea militară a districtelor era analogă organizaţiunei românilor din alte provinţe”[6]. Vechile instituţii teritorial-administrative ale românilor au fost numite de autorităţile Regatului Ungariei, la începutul stăpânirii lor în Transilvania şi Banat, aşa cum le numeau locuitorii autohtoni, „adică ţări (terrae), voievodate, cnezate, dar după 1300 devine curentă, în anumite condiţii, noţiunea de districte ale românilor (districtus valachorum). „Districtele sunt teritorii relativ bine delimitate geografic (pe văi, în depresiuni etc), multe dintre ele fiind nuclee ale unor vechi formaţiuni politice, în care populaţia românească a reuşit să rămână compactă”[7]. Astfel sunt definite districtele în istoriografia zilelor noastre, sintetizându-se informaţiile documentare despre aceste realităţi istorice.

 

Drăgălina, în baza izvoarelor istorice – cunoscându-le prin filiera lui Pesty Frigyes – a intuit trăsăturile specifice ale districtelor româneşti şi s-a străduit să le evidenţieze, încercând să se ridice în sfera unor teoretizări privind anumite caracteristici fundamentale ale vieţii sociale a locuitorilor autohtoni din Banatul Evului Mediu, trăsături specifice relevate de această vivace şi durabilă organizaţie românească, care avea pemanent o puternică tendinţă de autonomie. Important este faptul că Drăgălina îşi rânduieşte, într-o viziune istorică naţională, materialul documentar extras din istoriografia maghiară, îndeosebi din mereu citata lucrare A Szörény vármegyei hajdani oláh kerületek de Frigyes Pesty. În principal, el este interesat să semnaleze pulsaţia vieţii româneşti învederată de acele instituţii «valahe», să arate persistenţa „dreptului consuetudinariu român şi legea veche a districtelor (jus Valachie, antiqua lex districtuum valachicalium)”[8]. Acestea dovedesc că „organizaţiunea (instituţia socială – n.n. T.C) proprie” a românilor reflecta un grad înalt de „autonomie”[9], integrată, treptat, în cadrele politice administrative ale Regatului Maghiar, aceasta suportând transformările prin care a trecut societatea locală sub presiunea noilor realităţi sociale şi politice de tip occidental.

 

În privinţa regimului de autonomie pe care le-au avut districtele româneşti din Banat în Evul Mediu, sunt concludente adunările generale („obşteşti”) în cadrul acestora, exemplificate de Drăgălina, el începând astfel un demers istoriografic care, revigorat după Primul Război Mondial, va continua până în zilele noastre, încercându-se să fie utilizate toate sursele documentare posibile, în studii concepute de fiecare dată potrivit stadiului evoluţiei gândirii istorice din România la momentul respectiv. În prezent, bunăoară, se consideră că „studierea instituţiilor şi a celorlalte aspecte ale societăţii româneşti din zonele de munte ale Banatului medieval este cu atât mai utilă cu cât, în secolele XIV-XV, această regiune, sub aspectul organizării sociale, a fost una dintre cele mai conservatoare din cuprinsul teritoriului locuit de români din cadrul regatului feudal ungar. Progresul cercetării, reconstituirea realităţilor regiunii din epoca anterioară consemnării lor în documente, inclusiv stabilirea vechimii feudalităţii româneşti, este însă condiţionată de abordare interdisciplinară a problemelor, un rol determinant revenind în acest sens arheologiei”[10]. Tocmai dintr-o asemenea perspectivă sunt elaborate lucrările Banatul în secolele IV-XII de Adrian Bejan (Editura de Vest, Timişoara, 1995) şi Banatul Montan în Evul Mediu de Dumitru Ţeicu (Editura Banatica, Timişoara, 1998).

 

Patriciu Drăgălina, prezentând adunările din districtele româneşti, nu foloseşte conceptele de „adunări cneziale” sau „adunări obşteşti”, „care vor fi încetăţenite în istoriografia românească abia în zilele noastre”[11]. Însă precizează caracterul lor judiciar (evidenţiind aspecte ale autonomiei juridice a românilor, mai ales prin aplicarea acelui „ius valachicum”) sau alte funcţii ale acestora, constând în reglementarea obligaţiilor faţă de regalitate ori în atitudinea regalităţii faţă de unii reprezentanţi ai românilor din districte, adeverirea unor proprietăţi etc. Iată un exemplu prezentat de Patriciu Drăgălina în acest sens: iscându-se neînţelegeri pentru o bucată de pământ între Bogdan de Mâtnic[12] şi Radul, fiul lui Voinic, pe de-o parte, şi locuitorii Caranului[13], pe de alta, banul Severinului, Ioan Trentul, a mers, în anul 1376, la faţa locului pentru rezolvarea litigiului; însă nemulţumirile au continuat mult timp şi după ce s-a efectuat hotărnicirea, cu bună învoială, în faţa lui Ioan Trentul, aşa că, în anul 1391, banul Nicolae Peren (de Perény) împreună cu nobilii şi cnezii din patru provincii[14] şi districte – Sebeş, Lugoj, Caran şi Comiat (Nobiles et kenezios districtuum et provintiarum quatuor scilicet de Sebes, de Lugas, ac de Karan et Komyath) – au judecat procesul dintre nobilii de Mâtnic şi orăşenii (şi „oaspeţii” regali) din Caran; s-a adeverit astfel că terenul reclamat a fost din vechime în proprietatea lui Bogdan şi, prin urmare, a fiului său Ştefan (quod prenarrata particula terre semper et ab antiquo ipsius Bogdan de Muthnuk et per consenquens Stephani filii eiusdem fuisset), astfel că s-a hotărât ca lotul cu pricina să fie al Mâtnicenilor[15].

 

Pe marginea acestor procese cu participarea districtelor amintite, Patriciu Drăgălina comentează astfel: „Districtele ni se prezintă aici ca o corporaţiune organică şi e semnificativ că nu se face pomenire că s-ar ţinea de teritoriul vreunui Comitat. Acest moment e decisiv pentru autonomia districtelor române”[16]. Despre asemenea adunări judiciare reunite, cu participarea districtelor învecinate, Viorel Achim e de părere că sunt mărturii ale unei „practici feudale a rezolvării litigiilor patrimoniale în prezenţa vecinilor şi megieşilor în calitate de martori [care] este comună dreptului vechi românesc – practicat în mod curent în partea de răsărit a Banatului şi menţionat în mod expres, începând cu sfârşitul secolului al XIV-lea[17] – şi dreptului Regatului Ungar”[18]. Alt exemplu: Petru, fiul lui Deş (Dees) de Temeşel (nobilus Kenezius de Temeshel) împreună cu fraţii săi, Halmag, Cristofor şi Mihai, şi-au pierdut actele de proprietate pentru satele Crivina[19] şi Patak; prin urmare, ei s-au adresat, în anul 1390, regelui Sigismund de Luxemburg pentru reconfirmarea lor în proprietăţile respective; din porunca regelui, a acţionat Ioan, banul Severinului, care a convocat adunarea obştească din comitatele Sebeş, Lugoj şi Mehadia (nobilibus et alterius status hominibus comitatuum Sebes, Lugoj et Mihald) pentru a se pronunţa în această cauză; în baza adeveririlor de la acea adunare care a atestat că actele de stăpânire fuseseră pierdute în timpul atacului oastei lui Dan al II-lea, voievodul Ţării Româneşti, asupra cetăţii Mehadia, regele Sigismund de Luxemburg a reconfirmat proprietăţile respective pentru fraţii amintiţi. Autorul lucrării Din istoria Banatului Severin, pornind de la faptul că, în documentul citat de Pesty, apare termenul „comitat”, ca sinonim al districtului, vine cu explicaţia: „Teritoriile acestea, numite provinţe şi comitate, au fost districte române (subl. P.D.). Ceea ce se confirmă prin întâmplările ce au urmat mai târziu. Numirea «provinţa» (provincie – n.n. T.C.) şi «comitat» sunt o nouă dovadă că districtele aveau autonomia lor proprie şi că nu erau „mai pre jos decât comitatele ţării”[20]. De fapt, documentele din secolele XIV-XV reflectau realitatea scriptică, într-un fel confuză, pe atunci, când, nu numai în cazul Banatului, vechile structuri teritoriale româneşti (numite, după anul 1300, de autorităţile Regatului Ungar, „districtus Valachorum”), „au coexistat o vreme cu noile forme de organizare, create dinspre vest spre est, comitatele…”[21]. Tot aşa, în documentele bănăţene din secolul al XIV-lea, este folosit de multe ori, şi termenul „provincia” pentru tipul de structură teritorială a districtului, punându-se, astfel, semnul egalităţii între „districtus” şi „provincia”[22].

 

Alt exemplu dat de Drăgălina: în anul 1406, regele Sigismund de Luxemburg reconfirmă pentru Dionisie, fiul lui Ciuca, satul Lopataka sau Mihălinţi (Lopathaka alio nomine Myhalyanch) din districtul Comiat, răsplătindu-l astfel pentru meritele sale miltare; autorul arată că a menţionat această reconfirmare regală pentru a atrage atenţia că în actul doveditor se menţionează că asupra acelei proprietăţi „au stăpânit progenitorii [lui Dionisie] după usul chinezilor (quam ut fertur ipsi et eorum progenitores, more keneziatus, hactenus tenuissent et possedissent)”. Folosim acest prilej, în care este pomenită localitatea Mihălinţ, să precizăm că aceasta a existat pe Valea Pogănişului, în districtul Comiat. Însă, „satul Mihălinţ, care se mai numea şi Valea Calului, datorită informaţiilor lacunare este dificil de localizat în spaţiul Văii Pogănişului”[23].

 

Alte exemple: Szeri Posa, comite suprem al Comitatului Căraş, a donat, în anul 1352, fiilor lui Ştefan de Mâtnic mai multe pământuri părăsite din valea râuleţului Mâtnic, investindu-i pe aceştia cu drepturi judiciare pe care le aveau cnezii provinciei Sebeş (în provincia Sebus); comitele Caraşului era împuternicit să se amestece în rânduielile altui district, datorită prerogativelor avute ca înalt demnitar, Posa fiind castelan al Sebeşului (castelanus de Sebus)[24]. Printr-o scrisoare din 8 iunie 1451, adresată „pretorilor” (conducătorilor) celor şapte districte româneşti[25] (nobilibus viris, judicibus nobilium septem sedium Volachicalium), se cerea convocarea unei adunări a scaunului de judecată pentru a lămuri dacă regele Albert dăruise banului Mihai de Cerna şi lui Nicolae de Bizerea cetatea Drencova. Adunarea generală judiciară s-a ţinut la Sebeş (Caransebeş) în anul 1452 „în joia de după Bobotează”[26], împrejurare în care s-a adeverit că regele Albert dăruise banului de Severin, Mihail de Cerna şi nobilului Nicolae de Bizere cetatea Drencova, împreună cu domeniul acesteia, dar că actele de donaţie se pierduseră în timpul unui atac al armatei otomane[27].

 

Întrunirea reprezentanţilor celor şapte districte la Caransebeş, precum şi alte adunări judiciare reunite ar învedera – după Drăgălina – că abia pe la jumătatea secolului al XV-lea („care timp se poate zice epoca de aur a românilor din Ungaria şi Transilvania”[28]), „comunitatea districtelor române” se înfăţişează „ca o corporaţiune de sine stătătoare”. Într-adevăr cele şapte districte româneşti amintite (la care se adaugă şi Ilidia) alcătuiau o uniune teritorială autonomă, care, după 5 ani, va fi recunoscută, printr-o semnificativă diplomă emisă de regalitate. Adunarea districtelor la Caransebeş, în 1452, „anunţă, de fapt, uniunea teritorial-adminstrativă a districtelor privilegiate din Banat”[29].

 

Înainte de a se referi la diploma privilegială din 1457, prin care regele Ladislau al V-lea Postumul (1444-1457) garanta autonomia a 8 districte bănăţene din zona de munte a Banatului de Sud, Drăgălina, având în vedere că districul Comiat şi-a legat o perioadă din istoria sa de numele lui Iancu de Hunedoara, îşi continuă referirile la aceste formaţiuni teritoriale, începând cu districtul al cărui sediu era „situat în basenul Pogăniciului, în apropierea comunei Iersig (Egerseg)”[30]. Astfel localizează Drăgălina aşezarea care a dat numele districtului Comiat. Aceasta, împreună cu districtul aparţinător, au fost zălogite, în anul 1435, de către Sigismund de Luxemburg, Huniadeştilor, pentru 1500 de galbeni, sumă pe care regele o împrumutase de la Iancu de Hunedoara. În anul 1437, districtul a fost din nou zălogit lui Iancu de Hunedoara şi fratelui său Ioan, pentru suma de 1500 florini[31]. Comiatul a rămas aproape un sfert de veac în folosinţa fraţilor Hunedoreşti. A scăpat de zălogire, în anul 1456, când locuitorii districtului Comiat i-au plătit lui Iancu de Hunedoara banii pe care el îi împrumutase regelui Sigismund de Luxemburg. În urma acestei plăţi, ei au trimis la rege pe Vasa Gamza cu rugarea ca districtul lor „să se reîncorporeze celorlalte şapte districte române”[32]. Urmare a stăruinţelor lui Vasa Gamza, s-a anulat zălogirea, iar districtul Comiat a fost reintegrat oficial în rândul celorlalte districte, amintite mai sus, printr-o diplomă specială, din 29 august 1457, precum şi prin diploma privilegială acordată în aceeaşi zi, celor 8 districte româneşti din sud-estul Banatului, ambele diplome fiind semnate de regele Ladislau al V-lea Postumul.

 

După cum reiese din mai multe documente – arată Patriciu Drăgălina – districtului Comiat i-au aparţinut localităţile Zorlenţi, Remetea, Valea Mare, Deseşti, Duleu, Valeapai etc., toate acestea fiind aşezate de-a lungul râului Pogănici, astfel că se poate susţine că acest district a cuprins zona din valea şi de pe coastele râului amintit, de la izvoarele sale până către Blajova.

 

În studiul lui Viorel Achim, Districtul Comiat. Contribuţie la geografia istorică a Banatului în Evul Mediu, apărut, prima dată, în „Analele Banatului”, serie nouă, Arheologie-Istorie, II, 1993, se face o localizare complexă: „între Gamza şi posesiunile Mâtnicenilor din stânga Timişului, trebuie să fi fost hotarul dintre Sebeş şi Comiat”[33]. „Spre vest, districtul Comiat se învecina cu întinsul domeniu feudal Ersig, aflat în stăpânirea familiei Himfi, una din marile familii nobiliare din Banat, beneficiară a multor danii regale, cuprinzând un mare număr de sate la ieşirea în câmpie a Pogănişului şi a Bârzavei”[34]. „Din informaţiile furnizate de documentele din secolele XIV-XV privitoare la district şi la situaţia patrimonială a satelor din împrejurimi rezultă că districtul Comiat corespundea teritoriului actualelor sate Duleu, Valea Mare, Fărliug, Remetea-Pogănici, Dezeşti, Zorlenţu Mare şi Zorlencior din nord-vestul judeţului actual Caraş Severin. Această zonă cu aspect colinar are ca ax Pogănişul, râu care pe această porţiune curge de la est la vest, iar în câmpie de la sud-est spre nord-est, vărsându-se în Timiş, în apropiere de Timişoara. Lungimea văii în zona corespunzătoare districtului din Evul Mediu este de cca 22 km, iar lăţimea ei variază între 5 şi 12 km. Districtul Comiat ocupa o suprafaţă restrânsă, de cca 200 kmp”[35].

 

Începând referirea la districtul Ilidia, Patriciu Drăgălina precizează că acesta apare, pentru prima dată, în izvoarele documentare ale secolului al XIV-lea. Într-o scrisoare a regelui Ludovic cel Mare din 1363 – arată autorul lucrării Din istoria Banatului Severin – se consemnează că nişte stăpâni de pământ din Socolari se plâng că asupra unor iobagi ai lor au comis atrocităţi Ladislau, comite supreme al Cuvinului (Keve), împreună cu vice castelanii săi. Iobagii respectivi se aflau pe moşia Găvoşdia[36]; de acolo au fost duşi cu forţa la Ilidia (ad villam Ilyeed). De asemenea, în acea plângere se arată că pârâţii amintiţi au răpit nişte pământuri din Găvoşdia şi Socolari, pe care stăpânii lor le-au avut în posesiune de pe timpul castelanului Ioan, fiul lui Hentiu (Hench), şi al lui Szeri Posa (1325)[37].

 

În prezentarea localităţii Ilidia, cuprinsă în Registrul aşezărilor medievale, inclus în lucrarea Banatul Montan în Evul Mediu de Dumitru Ţeicu (Editura Banatica, Timişoara, 1998), se menţionează că: „Satele aparţinând districtului Ilidia, de pe Valea Vicinicului, au fost consemnate documentar începând cu anul 1312” (p. 340). Din această formulare s-ar putea înţelege că a fost atunci amintit şi districtul Ilidia. Dar, până în prezent, se ştie sigur că nu a fost atestat nici un district bănăţean, înainte de anul 1343. „Cele mai importante districte bănăţene sunt amintite după 1343-1347: Ilidia, Almăj, Sebeş, Caran (devenite prin unire Caransebeş), Caraşova, Bârzava, Comiat, Lugoj şi Mehadia”[38] – susţine un specialist al domeniului, istoricul Ioan-Aurel Pop. Din această perspectivă, Patriciu Drăgălina greşeşte afirmând că „existenţa districtului Mediei (Mehadiei – n.n. T.C) se constată de la începutul sutei XIV”[39]. El se baza pe faptul că „o diplomă a regelui Carol Robert numeşte la 1323 pe Blasiu, marele comis regesc, castelanul Meediei; tot în acest an şi în cel următoriu funcţionează în aceeaşi calitate Dionisie, marele stolnic al regelui”[40]. Eroarea autorului lucrării Din istoria Banatului Severin constă în faptul că nu face diferenţiere între localitate (cetate) şi districtul care poartă numele aşezării. Ca şi în cazul de faţă adeseori avem în documente atestarea, mai timpurie, a aşezării, decât a districtului omonim. Dumitru Ţeicu subliniază că Dionisie Szechi este cel dintâi castelan cunoscut al Mehadiei, el fiind atestat într-un act din martie 1322. Cetatea aceasta a fost construită „într-o zonă omogen românească, în care a fost organizat în cursul veacului al XIV – lea districtul românesc Mehadia[41]. Prima atestare a districtului Mehadiei este evidenţiată de Costin Feneşan şi s-a făcut prin actul de danie din 19 iulie 1376, care confirmă stăpânirea moşiei Valea Bolvaşniţa din districtul Mehadia de către cnezii Surianu, Bogdan, Dimitrie, Toma şi Vlasici[42]. Interesant este faptul că, în încheierea sumarelor informaţii despre districtul Mehadia, Drăgălina uită ceea ce a spus la început despre prea timpuria atestare a acestuia şi scrie că „prima aparenţă a districtului Meedia”[43] este în anul 1387. Atunci, Ştefan Losonczy (Losonc) a donat satul Potoc lui Petru, fiul lui Dees, care a fost cnez în districtul Meedia (kenezius districtus nostri regalis Myhald), ca răsplată pentru fidelitate şi serviciile aduse la eliberarea reginei Maria din prizonieratul la croaţi[44].

 

Despre districtul Almăj, Patriciu Drăgălina deţine puţine informaţii. Acesta, în documente, apare cu denumirea „Halmos” sau „Halmas”. Într-un document nedatat, păstrat în arhiva familiei Kállay, sunt înfăţişate nişte atrocităţi făcute de nobili şi cnezi din districtul Almăj (nobiles kenezii in districtu Halmas commorantes), acele fapte reprobabile fiind păgubitoare pentru fraţii Himfy din satul Cosgya (aşezare dispărută şi încă nelocalizată)[45]. Într-o situaţie similară, în anul 1430, maestrul Ordinului Teutonilor, Nicolae Redwitz, s-a deplasat în Almăj, ca să se pronunţe în privinţa unor grave acuze împotriva cnezilor şi nobililor din acel district[46]. În anul 1484, regele Matia Corvinul consfinţeşte, printr-o diplomă, reconfirmarea lui Iakob Gărlişteanul („cu titlu nou de donaţiune”) în stăpânirea satelor Rudăria, Prilipeţi, Marginea etc., din districtul Almăj (in districtu de Halmas existentes)[47].

 

După ce arată că, în timpurile vechi, într-un loc pe lângă cursul superior al râului Caraş, a existat aşezarea Caraş (Krassófö) unde a fost centrul districtului cu acelaşi nume, Drăgălina aminteşte numele unor „degnitari”, legaţi de această zonă: Magistrul Nicolae de Erd-Somlyo[48] şi de Krassó (1323); Thouka de Ersumlya et Krassófö (1335); castelani de Crassofew, fără indicarea numelui lor (1389); într-o diplomă, din anul 1437, se consemnează că, în acel an, castelanul Caraşului, împreună cu oamenii şi cnezii săi au avut de gând să prade moşiile lui Himfy de Remetea[49]. Drăgălina aminteşte foarte vag o referire la districtul Caraş, menţionând doar că acesta este atestat într-un proces al Ciorneştilor prin mărturisirea unui anumit George, fiu al lui Maro din districtul Caraş[50]. Clară este informaţia cum că regele Sigismund de Luxemburg, în anul 1392, i-a donat lui Nicolae Peren (Perény) cetatea Er-Somlyó, apoi Krossofew (Caraşul) şi satele Iabolnak şi Vărădia. Autorul susţine că districtul Caraş „a fost aşternut de-a lungul râului Caraş şi că frumoasele sate din basenul său, cum sunt d.e. Mârcina, Vărădia, Cacova, Ticfani, Goruia şi Gârleşti, au format teritoriul său”[51].

 

Potrivit localizării făcute de Patriciu Drăgălina, de la Reşiţa către sud-vest, la izvoarele râului Bârzava, era în vechime aşezarea Bârzava, centrul districtului cu acelasi nume (Borza fö). Istoricul caransebeşan arată că prima menţiune documentară a acestui district este pentru anul 1370, „când palatinul Ladislau, într-o congregaţiune a comitatului Căraş, ţine judecată asupra chinezului Balint, pe care îl condamnă pentru tâlhării. Acest Balint şi-a avut ubicaţiunea în satul lui Petru, fiu al lui Balk, care sat s-a ţinut de teritoriul districtului Bârzova”[52]. Într-un act de donaţie, din anul 1400, este pomenit George Orbonaş de Borzafew, cel care – după părerea lui Drăgălina – a fost castelan al acestui district. Într-un act emis de capitlul din Arad, privind o învoială dintre George Găman şi Ioan Bizerea, sunt amintite nişte terenuri din districtele Caransebeş şi Bârzava[53]. Ultima dată este atestat districtul Bârzava, în anul 1597, când acesta este menţionat ca făcând parte din comitatul Severin.[54]

 

Revenind asupra localizării districtului respectiv, Patriciu Drăgălina precizează că acesta era constituit din satele aşezate „pe văile şi pe clinele râului Bârzava, de la Văliug până dincolo de hotarele comunei Jidovini. Cumpăna apelor e hotarul natural între 2 provinţe (districte – n.n. T.C.) învecinate. Aşa şi în cazul de faţă marginile districtului avem să le căutăm pe culmea dealurilor în care se află cumpăna între basenul râului Bârzava şi al Pogănişului de o parte, şi între al Căraşului de altă parte”.[55] Districtul Bârzava – încheie Patriciu Drăgălina trasarea hotarului acestuia – „s-a mărginit la N cu districtul Comiat, iar la S cu al Căraşului”.[56]

 

Drăgălina face referiri şi la districtul Lugoj, dând informaţia că, în anul 1442, regele Vladislav I a poruncit capitlului din Arad să introducă în posesie pe cnezii români Nicolae Turcin de Gamza şi pe Mihai Corneth, în moşiile  Berzos, Chehohaba şi Ohabiţa, pentru merite credincioase (pro fidelium servitiorum meritis... valachorum keneziorum districtus Lugas)[57]. E vorba, de fapt, de o reconfirmare în posesiune, pentru că moşiile în cauză le aveau numiţii cnezi de la „voievodul şi banul Ioan”, adică erau donaţii de la Iancu de Hunedoara[58].

 

În anul 1464, regele Matia Corvinul a încălcat o prevedere privilegială importantă, legiferată prin decretul regal dat de Ladislau al V-lea Postumul, în anul 1457. În diploma care consfinţea privilegiile districtelor Lugoj, Sebeş, Mehadia, Almăj, Caraşova, Bârzava, Comiat şi Ilidia se interzicea să se facă donaţii regale, împotriva voinţei românilor, îndeosebi unor persoane care nu aveau proprietăţi în districtele amintite. Cu toate acestea, Matia Corvinul a donat ,,cetatea Jdioara şi opidul Lugoj, dimpreună cu satele şi teritoriul aparţinătoriu acestor oraşe, lui Ioan Pongrácz, care era voievod al Transilvaniei şi işpanul Secuilor”[59]. La aceasta se adaugă „altă volnicie”[60] pe care a comis-o Matia Corvinul în anul 1487. Atunci, stingându-se familia nobiliară Dobrota, el a donat moşiile acesteia („Câmpul Frumos – un prediu al districtului” Lugoj) fiului voievodului Pongrácz[61]. Drăgălina îşi exprimă mirarea că, avându-se în vedere însemnătatea districtului Lugoj, în documente mai vechi nu se pomeneşte nici măcar numele unui castelan al acestuia. Sunt menţionaţi doar câţiva comandanţi târzii ai cetăţii Lugoj, „care s-a numit castrum, castellum şi arx”[62]. Aceştia sunt Petru de Tincova, „castellanus castri Lugas” (1529), Ioan Băbos, „vice castellanus arcis Lugas” (1591), Ioan Szepsi, „provisor arcis” (1597), Ladislau Floka, „capitaneus arcis” (1658) şi Toma de Rapşa, „provisor arcis” (1658)[63]. La început – „în timpurile dintâi” – scrie Drăgălina, încercând să dea o explicaţie – castelanii din Jdioara au fost „guvernatorii districtului Logoj”[64], fapt confirmat, de „o epistolă a lui Iacob de Măcicaş, Ioan More şi Vasa, castelani ai Jdioarei (castelani castri Sydovar), în care se zice că ei au ţinut judecată împreună cu nobilii provinţei lugojene (in sede nostra iudiciarie unacum nobilibus comprovincialibus sedis Lugas) asupra pretenţiunilor lui Iacob de Marga şi Sandriu Sysman”[65]. Drăgălina notează şi castelanii de Jdioara, anume pe Dionisie, stolnic reg[al], totodată castelan al Meediei (1323); Sigismund Losonczy, castelanus de Sydowar, Orsova, Miháld, Sebes şi a mai multor cetăţi (1419); Ladislau Chap( Ţap) şi fratele său Ştefan (1432); Francisc Kis (Micul) şi Ioan diacul (1440); Iacob Pongrácz de Szentmiklos, comes de Sydowar et Somlyo (1454); Grigorie Bethlen (1464); Iacob Măcicaş, Ioan More, Vasa (1470); Iacob Măcicaş (1478); Ioan More (1485); Ioan Endrédi, praefectus castri Szidowar (1466)[66]. În documente din timpul Bathoreştilor (1578 şi 1585), Jdioara a aparţinut districtului Caransebeşului, ceea ce dovedeşte că aceasta îşi pierduse însemnătatea mai înainte – conchide autorul lucrării Din istoria Banatului Severin – şi constată că „abia acum, când nu existau castelani «de Sydowar», cetim despre castelanii logojeni”[67].

 

Cu începere din timpul lui Matia Corvinul – observă Drăgălina – cetatea Lugojului şi teritoriul aparţinător şi-au schimbat stăpânii într-un mod mai aparte, acestea fiind când ale regalităţii, când în proprietate privată. Bunăoară, regele Ungariei (a stăpânit doar partea apuseană a acesteia între 1526-1563) Ferdinand I (şi împărat al Germaniei între 1556-1564) a dat ordin ca să se restituie lui Lévai Forgács şi Ioan Pastoi, Lugojul, Zsidovarul şi Recaşul, pentru ca, la sfârşitul secolului al XVI-lea, domeniul respectiv să fie iarăşi în posesia regelui, „căci numai astfel pot avea înţeles scrisele principelui Sigismund Bathory de la 1593: „opidum nostrum Lugas, ac castellum în eodem oppido et districtus Lugas”[68]. Pe vremea aceea, în Lugoj, locuia Elisaveta, soţia lui George Palatici, care era Ban al Caransebeşului şi Lugojului – împrejurare care este interpretată de Drăgălina în sensul că, pe atunci, în această localitate era reşedinţa banilor[69].

 

Nobilimea districtului Lugoj (în sensul de universitas) a fost menţionată, ultima dată, în anul 1609. Atunci principele Ardealului, Gabriel Bathory a donat cancelarului său, Grigorie Nemethy, Lugojul, cu districtul aparţinător. Împotriva acestei donaţii a protestat „fibirăul” lugojan Nicolae Tóysa „în numele tuturor senatorilor, al comunei, al universităţii nobililor, precum şi în numele celorlalţi români şi cnezi ai oraşului şi districtului Lugoj”, invocând „vătămarea privilegiilor garantate nobilimei din districtele româneşti”.[70] Această „plânsoare a lugojenilor e cântecul dureros de lebădă”[71], concluzionează cu mâhnire, Patriciu Drăgălina, regretând pierderea gloriei de odinioară a districtelor româneşti privilegiate din Banat. Dealtfel, continuă istoricul caransebeşean, doar după şase ani – în 27 septembrie 1615 – dieta din Cluj şi-a dat „sentinţa de moarte asupra districtelor române, declarând Lugojul, Caransebeşul etc. de averea (în proprietatea – n.n. T.C.) fiscului”[72]. „De-aici înainte – spune Drăgălina – rugina copleşeşte faptele strălucite ale nobilimei române”[73]. În scrisul său, el îşi exprimă nostalgia vechilor vremuri, când, în anul 1419, „se face amintire despre nobilimea districtuală, ca «universitas nobilium», cu ocazia unei judecăţi ţinute în opidul Caran”[74], la care au participat reprezentanţii districtelor Sebeş, Lugoj, Caran şi Comiat, sau, când, în anul 1478, nobilimea districtului Lugoj îşi manifestă puterea judiciară „întărind, cu jurământ, că Perlo şi suburbiul Jdioarei au avut totdeauna hotare separate”[75]. Pe atunci, districtele româneşti îşi aveau epoca cea mai înfloritoare, forţa lor militară se impusese cu tărie în apărarea hotarelor sudice ale Regatului Ungar, fapt care îl determinase pe Ladislau V Postumul să le recunoască drepturile, prin Diploma privilegială din 1457. Drăgălina atrage atenţia că, mai târziu, în anul 1654, „privilegiile pe care le primiră lugojenii de la principele George Rakoczy (…) nu se pot asemăna cu privilegiile lui Ladislau V; de aceea nici prezentul principelui transilvănean nu le-a aprins inima pentru cauza unor Domnitori (regi unguri – n.n. T.C.) de la care au avut să îndure mai mult rău decât bine”[76] .           

 

Pentru prima oară, în istoriografia românescă referitoare la Banatul medieval, Patriciu Drăgălina face o succintă prezentare a unor aspecte privind districtele româneşti, din Comitatul Timiş[77]. El arată că, „afară de districtele înşirate în literele privilegiate ale regelui Ladislau V, a căror existenţă de altcum se constată şi din actele publice ale timpurilor mai vechi, au mai fost şi altele. Numitul rege, înşirând într-o diplomă, din 30 ianuarie 1453, meritele lui Ioan Hunyadi, donează lui şi fiilor săi cetăţile Gurghiu, Turda şi Mureş, precum şi districtele valahe ale comitatului Timiş: Swdya, Monostor, Bosar şi Supan, dimpreună cu satele şi apartenenţele lor”[78]. Actul de intrare în posesiune este datat 14 septembrie din acel an, dar, în acesta, în locul districtelor Bosar şi Monostor, apare districtul Thwerd (Fârdea). Corect arată Drăgălina că localitatea Furdia (Fârdea) era cunoscută în veacurile XVI-XVII „sub numele Ferde=Furdea şi era centrul unui district valahic. Ferde, Thwerd sau Thwrd e Furdia (Fârdea – n.n.T.C.) de astăzi”[79].

 

Viorel Achim menţionează că, în anul 1427, moşiile regale (possessiones regales) Fârdea, Bujor, Mănăştur şi Swgya au fost zălogite lui Ioan de Gara, iar în 1440, moşia Bujor a fost donată lui Iancu de Hunedoara. Nuanţând informaţia istorică, acelaşi cercetător precizează că „la mijlocul secolului al XV-lea în documentele care consfinţesc trecerea regiunii în stăpânirea Corvineştilor, aceleaşi structuri teritoriale păstrându-şi numele şi hotarele, cuprinzând un mare număr de sate, sunt consemnate ca „districte româneşti” (districtus walachales, districtus wolachicales). Sunt amintite cu acest nume Suggia, Jupani, Fârdea, Bujor şi Mănăştur în mai multe acte din anii 1453-1454”[80].

 

Patriciu Drăgălina localizează districtul Suggya, Sugdia sau Swdya, în valea Begheiului, între Chizătău şi Făget. El îşi bazează susţinerea acestei localizări pe faptul că, şi în vremea lui, în acea zonă existau localităţile Leucuşeşti, Rădmăneşti, Răchita, Cladova, Gruin, care aparţinuseră acelui district. Viorel Achim nu face nici o trimitere la referirile lui Drăgălina privind districtele de pe Valea Begheiului. Sub aspectul localizării satului dispărut Sudia, acceptă părerea lui C. Suciu[81] care consideră că era situat pe lângă Leucuşeşti. Totodată semnalează apropierea pe care a făcut-o Nicolae Drăganu[82] între toponimul acesta, cunoscut în mai multe variante (Sugdia, Swgya, Swgg, Sudya etc.) şi termenul „jude”[83]. Localizarea celorlalte districte amintite nu ridică nici o problemă, pentru că satele situate în sud-vestul Făgetului, care erau centrele lor, există şi în prezent: Bosar=Bujor (astăzi, localitatea Traian Vuia – n.n. T.C.), Supan=Jupani, Monostar=Mănăştur[84].

 

Patriciu Drăgălina remarcă faptul că „nu se constată din acte că districtele acestea s-au împărtăşit din drepturile şi privilegiile districtelor române înşirate în diploma lui Ladislau V. Întâmplările petrecute mai târziu însă confirmă invederat – susţine el, fără să ne ararte documente doveditoare – că românii, populaţiunea exclusivă a districtelor numite, s-au bucurat de drepturile şi beneficiile fraţilor din cele opt districte privilegiate”[85]. Adevărul este că cele opt districte în discuţie „se aflau într-o strânsă legătură administrativ-judiciară, confirmată de regalitate printr-un privilegiu la 1457, prin care se recunoşteau vechile lor libertăţi ca răsplată pentru meritele cnezilor şi nobililor români în lupta antiotomană”[86]. Acest motiv esenţial, al confirmării privilegiilor districtelor româneşti acordate de regalitatea maghiară, apare foarte clar şi în documente publicate de Eudoxiu de Hurmuzaki[87], înainte, cu un deceniu, de apariţia lucrării Din istoria Banatului Severin de Patriciu Drăgălina, astfel că ar fi fost normal ca acestea să fie cunoscute de istoricul caransebeşean. Celelalte districte din Banat, încă 27, „ca şi cele din Zarand, Bihor, Crasna, Satu Mare, Cluj, Solnoc sau Dăbâca, nu au obţinut confinţirea în scris sub formă de privilegii a vechilor lor libertăţi”[88], tocmai pentru că nu formau un organism administrativ teritorial de graniţă care să aibă sarcina fundamentală a apărării hotarelor Regatului Ungar de atacurile armatei otomane. Dar, totuşi, trebuie să avem în vedere că, la mijlocul secolului al XV-lea, zona cursului superior al Begheiului a căpătat o importanţă strategică deosebită, în condiţiile războaielor antiotomane. De aceea, Iancu de Hunedoara a întărit în drepturi mica feudalitate românească de aici, fiind determinat, în primul rând, de raţiuni militare[89]. Considerând că şi districtele de pe Valea Begheiului se bucurau de drepturi „întemeiate pe autonomia proprie a districtelor”[90], Drăgălina îşi explică, „nesupunerea” acestora faţă de forurile administrative ale Comitatului Timiş, ivindu-se, astfel, mari neînţelegeri care „nu s-au putut complana pe calea judeţelor (proceselor de judecată – n.n. T.C.) ordinare, ci dieta însăşi a trebuit să intervină”.[91] Aceasta a decretat, prin „Legea nr.32 din anul 1518”, „anexarea districtelor Mănăştur, Suggya şi Margine la Comitatul Timiş”[92]. Iată verdictul citat şi comentat de Drăgălina: „Considerând că districtele Mănăştur, Suggya şi Margine de prezent nu sunt nici spre folosul Ungariei, nici al Transilvaniei (qui in presens nec Transilvaniae, nec Hungariae deserviunt) şi considerând că locuitorii acestora sunt mai mult spre dauna şi stricăciunea altor locuitori din ţară (qui de medio inhabitatorum eorundem districtuum plurima damna et pericula Regnicolis inferuntur), dieta decretează anexarea acestora la comitatul Timiş”[93]. Drăgălina menţionează că Pesty Frigyes susţine: „După ce s-a pronunţat acest verdict, care infierează districtele române, ele dispar pentru vecie de pe terenul istoric”.[94] Aplicarea „Legii nr. 32”, între anii 1518-1526, e greu de crezut că s-ar fi putut săvârşi – subliniază Drăgălina – în condiţiile istorice, în care „tronul Ungariei se clătina sub picioarele regelui imbecil” Ludovic al II-lea.

 

Drăgălina avea cunoştinţă că au existat 16 districte româneşti: 1.Caransebeş, 2.Lugoj, 3.Meedia (Mehadia – n.n. T.C.), 4.Almăj, 5.Ilidia, 6.Caraş, 7.Bârzava, 8.Comiat, 9.Suggya (Sugdea), 10.Bojor (Bujor – n.n. T.C.), 11.Mănăştur, 12.Jupani, 13.Margine (Margina – n.n. T.C.), 14.Furdea (Fârdea – n.n. T.C.); „către acestea adăogăne: 15.Icuş, zălogit la anul 1439 de regele Albert lui Ioan Huniadi şi 16.Făget” – îşi încheie istoricul lista cu această categorie de formaţiuni teritoriale autohtone. El pomeneşte districtul Icuş, numai în această listă. Date concludente despre acesta ne oferă Viorel Achim în studiul amintit despre aceste formaţiuni teritoriale de pe Valea Begheiului. Icuşul era cel mai întins dintre districtele din zona respectivă. Este localizat în „zona izvoarelor Begheiului, la hotarul istoric al Transilvaniei”[95]. Despre Margina şi Făget, ca districte, Drăgălina nu ne dă nici o informaţie. De fapt cunoştea documentele în care apăreau localităţile respective ca fiind centre de districte. Într-o notă de la subsolul paginii, la studiul lui Viorel Achim, se menţionează că „Ioan Bekes va îndeplini la începutul secolului al XVI-lea slujba de castelan al cetăţii Hunedoara şi al castelelor Mănăştur, Margina şi Haţeg”[96]. În harta districtelor româneşti de pe Valea Begheiului, publicată de Viorel Achim[97], Margina apare ca localitate în districtul Icuş. Potrivit delimitării suprafeţei acestui district în harta respectivă, vatra Făgetului de astăzi este cuprinsă tot în acest district. Însă nici măcar numele acestei aşezări nu apare pe harta în discuţie.

 

Pentru Drăgălina rămâne o problemă nelămurită, anume în ce raport s-au aflat districtele cu cetăţile din Banat: Mehadia, Orşova, Jdioara, Bocşa (Bokcsa), Găureni (Gewriu, Górény), Peth, Sviniţa, Drencova (Dranko) etc. Spre deosebire de cetăţi – susţine el – care, în mare parte, au fost construite în timpul ocupaţiei maghiare, „districtele Valahice se pierd în vechimea timpurilor; probabil că basa lor s-a pus pe timpul lui Achtum, de la anul 1000 d.Cr. Cu date positive s-a constatat existenţa lor în secolul XIV”[98]. Acest fapt ar putea fi, în limbajul istoriografic contemporan, echivalent cu formularea că districtele româneşti sunt vechi „enclave de organizare” autohtone (al căror germeni existau înainte de epoca lui Ahtum) care „au reuşit să supravieţuiască”[99] noilor condiţii istorice din Transilvania şi Banat, în timpul dominaţiei maghiare, din Evul Mediu. În privinţa vechimii acestor formaţiuni teritoriale, Drăgălina invocă şi diploma dată de Ladislau al V-lea Postumul, în 29 august 1457, prin care se legiferează reconfirmarea unor vechi privilegii ale districtelor româneşti, actualizarea unor drepturi care au fost respectate de regii anteriori („et per predecessores nostros reges Hungariae ipsis concesa sunt”[100]). Motivul care l-a determinat pe Ladislau V Postumul „să întărească privilegiile tuturor nobililor, chinezilor şi ale celorlalţi români districtuali” a fost – arată Drăgălina – „mulţămita şi recunoştinţa sa pentru credinţa şi pentru serviţiile pe care le făcuseră întru apărarea vadurilor Dunării, contra deselor incursiuni ale turcilor şi la expediţiuni în afară (tum vero consideratis fidelatibus et fidelium serviciorum meritis eorundem universorum nobilium et keneziorum ac ceterorum Valachorum... in custodia tuicione vodorum  Danubii contra crebros incursus Turcorum[101]). Potrivit prevederilor incluse în diploma respectivă, cele 8 districte – Ilidia, Almăj, Caran, Sebeş (ultimele două devenite prin unire, Caransebeş), Caraşova, Bârzava, Comiat, Lugoj şi Mehadia – constituiau un organism administrativ-judiciar unitar, care trebuia să se păstreze ca atare, astfel că „nimănuia, nici chiar maiestăţii regeşti, nu-i [era] iertat a despărţi satele şi moşiile de la olaltă, nici a le vinde străinilor, numai celor ce vor fi recunoscuţi de binemeritaţi de către nobilii şi valahii acestor districte”[102]. Cele 8 districte – spune Drăgălina – aveau conducătorul lor („comite” – îl numeşte el) „care să le facă dreptate”[103]. Dacă cei în cauză nu erau mulţumiţi de sentinţa dată de acesta, ei puteau să facă recurs la judele Curiei şi la rege. Celelalte reglementări prevăzute în diploma privilegială sunt sintetizate astfel de Drăgălina: „dacă comitele sau vicecomitele (comites et vice comites) ar avea să încaseze pedepse în bani, nu este permis a le lua trăgătorii, vacile şi namaele. Pedepsele în bani să nu se încaseze fără intervenţia solgăbirăului. Nobilii şi cnezii valahi sunt scutiţi de dare, averile lor şi ale iobagilor [sunt] scutite de execuţii. Nobilii valahi sunt a se considera ca nobili veritabili ai ţării. Procesele contra iobagilor le deliberează nobilimea, iar cele contra nobililor şi cnezilor se judecă înaintea comitelui”[104]. Obligaţia românilor din cele 8 districte privilegiate era să întreţină în stare bună fortăreţele şi cetăţile şi să apere, ca şi înainte, vadurile Dunării de atacurile armatei otomane.

 

Pe lângă privilegiile acestea, românii din districtul Sebeşului au beneficiat şi de alte drepturi care au fost garantate prin acte regale. Astfel, de pildă, Sigismund de Luxemburg „le concede comerciul liber, scutit de vamă în ţara întreagă”[105]. Având în vedere (ca şi Sigismund de Luxemburg) pagubele şi jertfele caransebeşenilor în urma invaziilor armatei otomane, precum şi meritele lor în cadrul expediţiilor armatei maghiare împotriva turcilor, Vladislav al II-lea a reconfirmat acest privilegiu, în anul 1491.

 

Familia Bizerea, bunăoară, din districtul Caransebeş, s-a afirmat de-a lungul timpului în lupta antiotomană, fapt pentru care a fost răsplătită cu importante donaţii de către autorităţile Regatului Ungar. Dar, în împrejurarea unei năvăliri a armatei turceşti în Banatul de Severin, acestei familii i s-au distrus actele donaţionale. Referindu-se la reconfirmarea donaţiilor familiei Bizerea de către Cancelaria Regală, Drăgălina atrage atenţia asupra faptului că donaţiile de pământ în districtul sebeşan se făceau „după normele obişnuite la valahi”[106]. Aceste norme – se specifică în actul de donaţie al regelui Vladislav I pe seama lui Nicolae Bizerea[107] – sunt acelea „pe care le-au observat şi predecesorii săi la conferirea donaţiilor de pământ”[108].

 

Patriciu Drăgălina nu cunoştea din documente în ce constă normele respective, dar consideră că acestea „trebuie să fi fost nişte condiţiuni şi formalităţi deosebite de usul practicat de comitate, căci altfel adausul din urmă (din actul emis de Vladislav I) n-ar avea nici un înţeles”[109].

 

Se cunosc proteste foarte ferme din partea nobililor români împotriva actelor de donaţie pentru persoane străine care nu posedau moşii în cadrul districtelor româneşti. Astfel, în anul 1563, Nicolae Pobora şi Găvrilă Pökri se ridică împotriva dispoziţiilor regelui Ioan II Sigismund Zapolya, care donase moşii în comitatul Severin cancelarului său Mihai Csáky, pe acesta făcându-l proprietar al averii stinsei familii româneşti Găvan. În protestul lor se menţiona că donaţia respectivă s-a efectuat în mod abuziv, ilegal pentru că „ne videlicet maestas regia cui piam in comitatu ipso Zewriniensi bona non habenti, bona conferi possit”. Un alt binecunoscut protest a fost al unui grup de nobili români, condus de Petru Măcicaş care, la sfârşitul veacului al XVII – lea, s-au împotrivit numirii în funţia de comite al comitatului Severin a lui Mihai Sava, pentru că acesta nu poseda avere în acel comitat, aceasta fiind o condiţie esenţială reclamată de rânduielile districtelor româneşti, consfinţită, anterior, prin reglementările regale[110].

 

Patriciu Drăgălina dă câteva exemple semnificative privind efectuarea proceselor în adunările judiciare, conform normelor legii româneşti (iusta antiquam et
approbatam legem districtuum valachicalium universorum
). George Găman, fiul lui Ladislau, a fost acuzat de nobilul Kopaz că i-a incendiat o moară, în anul 1478, din valea râului Bizerea (Bistra), fapt pentru care i-a cerut despăgubire 60 fl. Întrucât pârâtul n-a recunoscut delictul, vicebanii severineni Iacob de Marga şi voievodul Rayn hotărăsc să se rezolve cazul într-un proces reglementat după cum prevedea legea veche şi aprobată a districtelor româneşti. Astfel s-a convenit ca, în locul a 11 martori – după cum cerea legislaţia Regatului Ungar – să jure pentru acuzat o singură persoană, aceasta fiind aleasă de reclamant. Kopaz l-a numit, în acest scop, pe nobilul Nicolae Bizerea, care a depus jurământ în favoarea lui Găman şi, în consecinţă, acestuia i s-a recunoscut nevinovăţia. Interesant că, după 22 de ani, deci pe la 1500, acelaşi George Găman a fost citat înaintea scaunului de judecată al vicebanilor severineni”
[111] de către văduva aceluiaşi Nicolae Bizerea care jurase pentru Găman, în anul 1478, acesta fiind acuzat că a rămas dator familiei Bizerea cu o oarecare sumă cât a fost preţul mai multor haubiţe[112] pe care acuzatul le-a cumpărat de la Nicolae Bizerea. Întrucât părţile împrocesuate n-au putut lămuri situaţia, aplicând „recerinţele dreptului valahic” (jure Valachie requirente), banii severineni Iacob Gârlişteanul şi Petru Măcicaş, au hotărât să se aplice Jurământul – vechea procedură etnojuridică românească a cărei eficienţă întru relevarea adevărului nu putea fi pusă la îndoială. Văduva lui Nicolae Bizerea şi-a susţinut prin jurământul pe sfânta cruce adevărul reclamaţiei sale.

 

Tot acelaşi George Găman a ajuns în instanţă, fiind invinuit de sora sa Dorotea, soţia lui Ioan Turcul,  întrucât când s-a măritat dorea ca după moartea tatălui ei, „să fie escontentată conform dreptului valahic” (jure Valachie requierente), doleanţă cu care fratele ei nu era de acord, acesta râvnind la toată averea părintească.

 

Un alt caz, tot de pe atunci, de pe la începutul secolului al XVI-lea, îl priveşte pe Gobre de Călugăreni, fiul lui Bogdan; el, fiind înglodat în datorii, a fost nevoit să-şi zălogească, la 1503 o seamă de coproprietăţi. În acest scop, potrivit „usului valahic” (juxta ritum Volachie), a convocat de trei ori pe coproprietarii lui, îndeosebi pe rudeniile lui moştenitoare ale decedatului Toma de Remetea ca să preia zălogirea părţilor sale din avere, pentru ca aceasta să nu ajungă pe mâini străine. Acest caz este grăitor în privinţa întâietăţii pe care o aveau rudeniile şi vecinii de pământuri în privinţa obţinerii unor bunuri, la zălogiri de terenuri. Tot aşa şi la cumpărarea lor, trebuiau să fie îmbiaţi întâi neamurile şi vecinii, pentru a nu fi înstrăinate moşiile respective. De curând, s-a subliniat că ceea ce Drăgălina şi alţi istorici numiseră „drept valahic” sau „drept românesc” în documentele respective referitoare la Banat, trebuie tradus corect prin „dreptul Ţării Româneşti” (Volachia este substantiv şi nu adjectiv!)[113]. Faptul este semnificativ pentru caracterul etnic românesc al Banatului colinar şi montan.        

 

Sintagma „universitas nobilium” este înţeleasă destul de vag de Drăgălina, fiind interpretată doar în sensul că aceasta „documentează autonomia proprie, îndeosebi a celor 8 districte severinene, asupra cărora s-a extins privilegiile lui Ladislau V”[114].

 

Administraţia districtelor – arată acelaşi istoric – „a fost condusă în parte de comiţii supremi ai comitatului Caraş şi în parte de banii Severinului cu sediul în Caransebeş, iar mai târziu în Logoj”[115]. Banul era şeful tuturor districtelor; era ajutat de doi castelani, numiţi „vicecomiţi, pârcălabi şi vicespani. În fruntea fiecărui district a stat un solgăbirău (iudex nobilium), un notariu şi mulţi asesori ai scaunului de judecată; care formau primul for de judecată de la care se înainta apelaţiune la tabla banului şi d’aci la curie, sau, în timpurile când Banatul Severinului aparţinea Transilvaniei, la principii acestei ţări”[116]. „Banul era şi conducătorul oastei din districte, iar conducătorul unui corp de armată se pare a fi fost voievodul”[117] – scrie Drăgălina – „şi al despărtămintelor mai mici, chinezul”[118]. Din documentele publicate de N. Densuseanu în lucrarea Revoluţiunea lui Horia..., Patriciu Drăgălina a extras numele a trei voievozi din Banatul de Severin: Milutin[119], voievod în Mehadia, Stoica[120] şi Rain, voievozi în Caransebeş[121]. În privinţa lui Rain, Drăgălina greşeşte considerându-l voievod de Caransebeş. Potrivit datelor documentare avute de Viorel Achim, Rain era, într-adevăr, voievod şi deţinea funcţia de viceban de Severin (1477-1478). El este amintit într-un document emis la Caransebeş în 11 iunie 1478 de vicebanii de Severin, care confirmă ţinerea unei adunări judiciare a districtului Caransebeş, în 30 octombrie 1477, în care se judeca cauza nobilului Gheorghe, fiul lui Ladislau Găman de Bizere, acuzat că ar fi incendiat o moară de pe râul Bistra aparţinând nobilului Kopaz de Vad. Vicebanii care au prezidat adunarea judiciară a districtului Caransebeş în calitate de demnitari regali, fiind şi emitenţi ai actului din 11 iunie 1478, au fost Iacob de Marga şi Rain voievodul (Rayn Waywoda). Pornind de la prezenţa acestui voievod la adunarea judiciară respectivă, Viorel Achim face câteva precizări de mare importanţă: „Este evident că menţionarea aici a termenului de «voievod» nu este condiţionată de vreun caracter deosebit al procesului – care urmează organizarea obişnuită a justiţiei în districtele româneşti din Banat, bine reprezentată documentar pentru districtul Caransebeş – ci se datorează calităţii de voievod pe care o avea unul din vicebani. Prezenta unor români – cum sunt cei doi din 1478 – în slujbele de ban şi viceban de Severin este obişnuită pentru a doua jumătate a secolului al XV-lea, când a sporit rolul elementului local în apărarea graniţelor dunărene a regatului. În epoca lui Matia Corvinul banii şi vicebanii de Severin erau recrutaţi în special din rândul feudalilor din zonă. Rain este singura menţiune a prezenţei unui voievod într-o astfel de slujbă. Ea este relevantă pentru modul de conducere a banului de Severin în această epocă; nu se poate afirma, aşa cum am putea fi tentaţi, că unul din vicebanii de Severin era şi voievod, având o funcţie de reprezentare a societăţii şi structurilor locale româneşti. Calitatea de voievod pe care o posedă Rain are, evident, valoare la nivelul societăţii locale, foarte probabil într-unul din districtele bănăţene”[122]. Aşadar, nu este sigur că era „voievod de Caransebeş”, cum consideră Drăgălina. Mai mult chiar: „Fără noi date documentare identificarea voievodului Rain este imposibilă. Excludem apartenenţa lui la una din marile familii româneşti din Banatul medieval, care, în general, au o genealogie recognoscibilă. Lipsa particulei nobiliare întăreşte această prezumţie şi pare să sugereze chiar nedeţinerea de către el a titlului nobiliar”[123].

 

În privinţa statutului cnezului român în cadrul comunităţii săteşti, Patriciu Drăgălina are, în general, o viziune clară, cunoscându-i, în primul rând „funcţiunile diferite” ale acestuia: conducătorul satului, şeful unui mic corp de ostaşi, intermediarul între comunitate şi autorităţi, calitate în care strângea dările şi îşi mobiliza sătenii pentru efectuarea unor lucrări de interes public[124]. Demnitatea de cnez era ereditară. Pentru activitatea lui, cnezul primea câte „două sesiuni supuse unor dăjdii în bani”[125]. Cnezii formau o „castă liberă, de sine stătătoare, intermediară între nobili şi ţărani”[126]. Din rândurile acestora s-au afirmat marile familii bănăţene care au fost intrat în rândurile nobilimii fiind nevoite să adopte religia de rit apusean, unii „trecând de la catolicism şi la reformaţiune”, ceea ce, în timp, a determinat contopirea ei în cadrul nobilimii maghiare. Drăgălina dă câteva nume „din pomelnicul acestor apostaţi: Fiath, Josica, Măcicaş, Gârlişteanul (Gerlistzei), Găman, Racoviţa, Peica, Simon, Pribek, Todor, Vaida (Vodă), Fodor, Floare, Bizerea, Micşa, Ivul, Ombozy, Laczugh, Berta, de Marga, Tornia, Bobik, Hălmagh, Kun, Floka”[127].

 

Am prezentat detaliat secvenţa Districtele române ale Banatului severinean şi starea socială a locuitorilor săi, din volumul I al lucrării Din istoria Banatului Severin, de Patriciu Drăgălina, pentru a releva marea bogăţie de informaţii pe această importantă temă[128] pe care ni le dă acest cercetător din Caransebeş, informaţii care vor reapare în numeroase împrejurări, în scrierile altor istorici care s-au ocupat de districtele româneşti din Banat. O mare parte din aceştia citează doar sursele primare documentare, îndeosebi maghiare, fără să-l mai pomenească pe autorul de faţă, care le-a folosit, pentru întâia oară, într-o onestă primă sinteză istorică, în limba română.

Prin elaborarea şi publicarea studiului despre districtele româneşti, Patriciu Drăgălina a împlinit un deziderat, exprimat cu tărie în ultimul pătrar al veacului al XIX-lea, îndeosebi de către Vasile Maniu şi Vincenţiu Babeş. Este ciudat că nu se cunoaşte nici o reacţie a lui Vincenţiu Babeş faţă de lucrarea lui Drăgălina, care cuprinde această substanţiala parte despre districtele româneşti. Babeş propusese un premiu din partea Academiei Române tocmai pentru o lucrare de istorie axată pe această temă. Din păcate, nu avem surse documentare în privinţa relaţiilor dintre Vincenţiu Babeş şi Drăgălina. În ce priveşte modul cum a fost percepută personalitatea lui Vincenţiu Babeş de către Patriciu Drăgălina este concludentă dedicaţia pe care acesta i-o acordă pe lucrarea Din istoria Banatului Severin, Partea III, Caransebeş, 1902: „Magnificenţei Sale distinsului învăţătoriu al poporului român, Dl Vincenţiu Babeş, în semn de profund respect. Patriciu Drăgălina”[129].

 

Prof. Dr. Tiberiu CIOBANU

Mai 2009, Timişoara

 

[1] Iuliu Vuia, Districtus Walachorum. Cercurile româneşti bănăţene. Cele din Timiş reconstruite pentru prima oară. Editura  „Analele Banatului”, Timişoara, 1930, 50 p. (este ciudat faptul că I. Vuia nu face nici o trimitere la lucrarea lui Drăgălina, ca şi cum aceasta nu ar fi existat); Traian Simu, Organizarea politică a Banatului în Evul Mediu, Tipografia ,,Corvin”, Lugoj, 1941, 42 p.

 

[2] Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, Partea I, Istoria Banatului Severin până la căderea Turnu Severinului în mâinile turcilor, la anul 1524, Caransebeş, 1899, p .101.

 

[3] Ibidem, p.102.

 

[4]4 Ibidem.

 

[5] Ibidem. Drăgălina citează din documentul cuprins în lucrarea Revoluţiunea lui Horia ... de N. Densuşeanu: „volumus, quod memorati Olahi ad defensionem terrae et ad injurias propulsandas seu viciscendas, que ab extraneis, nostrae ditioni non subiectis, inferentur iam dictis fratibus (domus hospitalis Jerosolymitani) cum apparatu suo bellico assistare (sublinierea lui P.D.).

 

[6] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 141-142.

 

[7] Ioan-Aurel Pop, Transilvania în secolul al  XIV-lea şi în  prima jumătate a  secolului al XV-lea (cca 1300-1456) (Capitolul Districtele româneşti), în Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2003, p. 244.

 

[8] Patriciu Drăgălina, op. cit.,  p. 144.

 

[9] Ibidem.

 

[10] Viorel Achim, Consideraţii asupra componenţei adunărilor obşteşti ale districtului Caransebeş în secolul al XV-lea,  în  Banatul în Evul Mediu, Bucureşti, 2000, p. 86.

 

[11] Ioan-Aurel Pop, Mărturii documentare privind adunările cneziale ca instituţii româneşti din Transilvania şi Banat în veacurile XIV-XV, în „Revista de istorie”, XXXIV, nr. 11, Bucureşti, 1981; Idem,
Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV-XV
, Cluj-Napoca, 1991; Viorel Achim, O instituţie românească în Banatul medieval: adunările obşteşti din
districte
, în „Revista de istorie”, XLI, nr. 2, Bucureşti, 1988.

 

[12] La nota de la subsolul paginii, Drăgălina precizează: „Mutnic e numele unei comune din apropierea Caransebeşului” (op. cit., p. 103). Noi adăugăm că familia cnezială-nobiliară Mâtnic era printre cele mai bogate familii româneşti din Banatul Montan (vezi Traian Popa, Familia Mutnic, în ,,Revista Institului Social Banat-Crişana”, XIII, Timişoara, 1944, p. 526-538), alături de familiile Bizere (Costin Feneşan, Familia romănească Bizere şi moşiile ei de pe Valea Pogonişului(1443-1447), în „Sargetia”, XVI-XVII, Deva, 1982-1983, p. 267-279), Măcicaş, Fiat de Armeniş, Bobul de Vlădeşti (Viorel Achim, Consideraţii asupra componenţei adunărilor obşteşti ale districtului Caransebeş în secolul al XV-lea, în Banatul în Evul Mediu, p. 78-88).

 

[13] Centrul unui district românesc, pe a cărei vatră este localitatea Căvăran, azi având numele Constantin Daicoviciu, în apropierea Caransebeşului. Ioachim Miloia în lucrarea Căvăranul în Evul Mediu (O rectificare istorică), apărută în ,,Analele Banatului”, nr. 1, fasc. 8,

Timişoara, ianuarie-martie 1931, p. 33-57, a demonstrat că aşezarea Caran a avut o evoluţie proprie, diferită de a târgului Sebeş, de care-l despărţea o distanţă de vreo 15 km. Opinia aceasta a fost validată în istoriografia românească, nu cea a lui Pesty Frigyes care localiza Caranul lângă Sebeş (de pe vatra actualului Caransebeş), amândouă aşezările fiind într-o zonă pe malurile Sebeşului, despăţite de apele acestui râu (Pesty Frigyes, A Szörényi Bánsag és Szörény vármegye története, II, Budapest, 1877, p. 116). Drăgălina, în op. cit., p. 105, prezintă (considerând-o valabilă) localizarea lui Pesty: ,,Oraşul Sebeş cuprindea odinioară ambii ţărmi ai râului de acelaşi nume; iar în faţa sa pe ţărmul drept al Timişului se afla Caranul. Fiecare din aceste două orăşele, foarte apropiate, avea magistratura sa proprie. Din contopirea lor s-a format un singur oraş cu numele Caransebeş. În graiul poporului de rând – menţionează Drăgălina – şi azi se foloseşte numele Sebeş”.

 

[14] „Provincia” şi „districtul” sunt termeni care desemnează acelaşi tip de formaţiune politco-administrativă.

 

[15] Iarăşi, doar temporar s-au liniştit lucrurile în legătură cu acea bucată de pământ devenită obiect de litigiu între Mâtniceni şi locuitorii Caranului, astfel că procesul se redeschide în anul 1419, acesta desfăşurându-se în faţa unui tribunal condus de banul Sigismund, înlocuitorul lui Nicolae de Pereny. Din nou au participat nobilii şi cnezii din Sebeş, Lugoj, Karani şi Komiat („unacum nobilibus et kenezys Sebes, Lugas, Karan  et Komyath districtuum”(Pesty Frigyes, Krassó vármegye törtenete, III, Budapest, p. 289, apud. Viorel Achim, Consideraţii asupra adunărilor judiciare reunite ale districtelor medievale din Banat, în Banatul în Evul Mediu, p. 90).

 

[16] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 104.

 

[17] Viorel Achim (în op. cit., p. 91) menţionează în nota de la subsolul paginii, că prima atestare a acestei practici este într-un document din 1390-1392, iar pentru vechiul drept românesc face trimitere la studiul lui Gh. Ciulei, Procese civile judecate după „jus valachicum” în Banat, în „Banatica”, VI , Reşiţa, 1981, p. 225-236.

 

[18] Viorel Achim, Consideraţii asupra adunărilor judiciare…, în Banatul în Evul Mediu, p. 91.

 

[19] Patriciu Drăgălina, în nota de la subsolul paginii scrie, în legătură cu localitatea Criva: „O parte a muntelui Cernivir, anume aceea care se întinde între Rusca şi Domaşnia, se zice Pedeş. La poalele sale a fost comuna Criva, constatătoare din: Criva superioară, inferioară şi Criva de mijloc”. Vezi Pesty Frigyes, A Szörényi Bánsag etc. [és Szörény Vármegye] története, vol. II, p. 273. Dumitru Ţeicu vine cu o contribuţie mai exactă în localizarea acelei aşezări dispărute, anume că vatra acesteia a fost în perimetrul actualei comune Domaşnea, „în apropiere de Poarta Orientală, situată la poalele versantului vestic al munţilor Cernei”. (Dumitru Ţeicu, Banatul Montan în Evul Mediu, Timişoara, 1998, p. 317).

 

[20] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 104.

 

[21] Ioan-Aurel Pop, Transilvania în secolul al XIV-lea şi în prima jumătate a secolului al XV-lea, în Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541),  p. 244.

 

[22] Viorel Achim, Districtul Comiat. Contribuţie la geografia istorică a Banatului în Evul Mediu, în Banatul în Evul Mediu, p. 26-27. Autorul exemplifică, arătând că, într-un document din 1366, se consemnează: „provincia seu districtu de Sebes”; în altul din anul 1411: „in districtu sive provincia Sebes”.

 

[23] Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 354.

 

[24] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 106.

 

[25] Districtele Lugoj, Caransebeş, Mehadia, Almăj, Caraşova, Bârzava şi Comiat.

 

[26] Patriciu Drăgălinaop. cit., p. 108.

 

[27] Viorel Achim, Consideraţii asupra adunărilor judiciare reunite ale districtelor medievale din Banat, în Banatul în Evul Mediu, p. 94. Autorul arată că acea zi de „joi după Bobotează” era data de 13 ianuarie 1452, când s-au adunat reprezentanţii celor şapte districte la Caransebeş.

 

[28] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 107.

 

[29] Viorel Achim, op. cit., p. 96.

 

[30] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 108.

 

[31] Viorel Achim, Districtul Comiat. Contribuţie la geografia istorică a Banatului în Evul Mediu, în Banatul în Evul Mediu, p. 34.

 

[32] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 109.

 

[33] Viorel Achim, op.cit., loc. cit., p. 27.

 

[34] Ibidem, p. 28.

 

[35] Ibidem, p. 29.

 

[36] Patriciu Drăgălina notează: „Găvoşdia e numele unui sat aproape de Lugoj. Acesta nu poate fi identic cu satul despre care se face amintire în diploma lui Ludovic. Aflăm însă o comună almăjană cu acelaşi nume. Deşi aceasta astăzi  nu există mai mult, totuşi numele său l-a păstrat un râuleţ din hotarul comunei almăjene Dalbojeţi, ceea ce ne îndreptăţeşte  a crede că aci trebuie să punem locul Găvoşdiei, despre care e vorba în diploma lui Ludovic” (Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 111).

 

[37] Ibidem.

 

[38] Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 245.

 

[39] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 112.

 

[40] Ibidem, p. 113.

 

[41] Dumitru Ţeicu, op. cit., p. 113.

 

[42] Costin Feneşan, Districtul românesc Mehadia, în „Banatica”, nr. 5, Reşiţa, 1979, p. 272.

 

[43] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 114.

 

[44] Ibidem.

 

[45] Ibidem, p. 115.

 

[46] Ibidem.

 

[47] Ibidem, p. 116. Autorul menţionează că nu cunoaşte locul în care a existat satul Margine. Dumitru Ţeicu, în op. cit., p. 350, numeşte această localitate Margianova, localizând-o în comuna Eftimie Murgu (fostă Rudăria). „Documentul din anul 1484 – scrie Dumitru Ţeicu – o menţionează alături de Prilipeţ, Arneacu şi Sălişte (…). Un şes arabil din valea Rudăriei se numeşte Mărgeanova (…). În aceeaşi zonă, la Bănia, Valea Mică se mai numeşte şi Marginea”. Credem că ultimul toponim este mai convingător în privinţa încercării de a localiza satul Margine.

 

[48] „Erd-Samlyó sau Ersumlya – notează Drăgălina – a fost o cetate aproape de Şemloc. Comuna zace în Comitatul Timiş şi se ţine de protopresbiteratul Vârşetului” (Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 116).

 

[49] Ibidem.

 

[50] Ibidem.

 

[51] Ibidem, p. 117.

 

[52] Ibidem.

 

[53] Ibidem, p. 117-118.

 

[54] Ibidem, p. 118.

 

[55] Ibidem.

 

[56] Ibidem, p. 118.

 

[57] Ibidem, p. 119.

 

[58] Ibidem.

 

[59] Ibidem, p. 120.

 

[60] Ibidem.

 

[61] Ibidem.

 

[62] Ibidem, p. 121.

 

[63] Ibidem.

 

[64] Ibidem.

 

[65] Ibidem.

 

[66] Ibidem, p. 121-122.

 

[67] Ibidem, p. 122.

 

[68] Ibidem, p. 123.

 

[69] Ibidem.

 

[70] Ibidem.

 

[71] Ibidem.

 

[72] Ibidem, p. 124.

 

[73] Ibidem, p. 122.

 

[74] Ibidem.

 

[75] Ibidem.

 

[76] Ibidem, p. 124.

 

[77] Ibidem, p.125. (Abia la începutul ultimului deceniu al secolului trecut a apărut un studiu despre aceste districte. E vorba de lucrarea Districtele medievale româneşti de pe valea superioară a Begheiului de Viorel Achim, în „Anuarul  Institutului de istorie Cluj-Napoca”, XXX, 1990-1991, p. 23-35 şi în volumul Banatul în Evul Mediu,  p. 11-24. În continuare vom face trimiteri la lucrarea din carte).

 

[78] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 124-125.

 

[79] Ibidem, p. 125.

 

[80] Viorel Achim, op. cit., p.16.

 

[81] C. Suciu, Dicţionar istoric al localităţilor din Transilvania, II, Bucureşti, 1968, p. 404-405.

 

[82] N. Drăganu, Românii în veacurile IX-XIV pe baza toponomiei şi onomasticii, Bucureşti, 1933, p. 255.

 

[83] Viorel Achim, op. cit., p. 15.

 

[84] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 126.

 

[85] Ibidem, p. 127.

 

[86] Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 145.

 

[87] Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II, partea a 2-a, Bucureşti, 1890, p. 94-95.

 

[88] Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 145.

 

[89] Viorel Achim, op. cit., p. 20.

 

[90] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 126.

 

[91] Ibidem.

 

[92] Ibidem.

 

[93] Ibidem, p. 127.

 

[94] Ibidem. Viorel Achim susţine: „Districtele din sud-estul Banatului şi-au încetat existenţa odată cu ocupaţia otomană din 1552. O parte a zonei a fost eliberată în cadrul ofensivei antiotomane, din 1594-1595, şi alipită principatului Transilvaniei, fiind inclusă în comitatul Hunedoara. Cu prilejul repunerii în stăpânire din ultimii ani ai secolului al XVI-lea sunt amintite unele din vechile districte; ele sunt însă altceva decât districtele atestate în secolul al XV-lea sau la începutul secolului al XVI-lea.”(Viorel Achim, op. cit., p. 24).

 

[95] Ibidem , p. 17.

 

[96] Ibidem.

 

[97] Ibidem, p. 23.

 

[98] Patriciu Drăgălina, op. cit.,  p. 128.

 

[99] Ioan-Aurel Pop, op. cit., p. 244.

 

[100] Patriciu  Drăgălina, op. cit., p. 128.

 

[101] Ibidem, p. 129.

 

[102] Ibidem, p. 129-130.

 

[103] Ibidem, p. 130.

 

[104] Ibidem. Gh. Vinulescu ignoră contribuţia lui Drăgălina privind prezentarea privilegiilor acordate districtelor româneşti (vezi Gh. Vinulescu, Privilegiile districtelor româneşti din Banat, în volumul Fraţilor Alexandru şi Ioan Lăpedatu la împlinirea vârstei de 60 de ani, Bucureşti, 1936, p. 869-876).

 

[105] Patriciu Drăgălina, op. cit.,  p. 130. Pe tema privilegiilor Caransebeşului în Evul Mediu este axat studiul lui Costin Feneşan, Despre privilegiile Caransebeşului până la mijlocul secolului XVI-lea, în „Banatica”, II, Reşiţa, 1973, p. 157-163.

 

[106] Patriciu Drăgălina, op. cit.,  p. 131. Vezi şi Costin Feneşan, Despre privilegiile Caransebeşului şi Căvăranului în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în „Anuarul Institutului de arheologie şi istorie, Cluj-Napoca” XX, 1977, p. 303-311.

 

[107] Patriciu Drăgălina, op. cit.,  p. 131. Preluând sugestii de la Pesty Frigyes, satul Bizerea (Bizere) – localitate dispărută în secolul al XVII-lea – este localizat de Drăgălina pe lângă Vercerova-Obreja, din Valea Bistrei, în apropierea Caransebeşului. „Deoarece, în şirul comunelor, despre care se face amintire în diplome, lîngă Bizerea se amintesc totdeauna şi satele şi prediile Calova, Pleşa, Vercerova, Obreja, Glîmboca, Mal; iar Calova, Pleşa şi Vercerova sunt 3 văi (odinioară sate) în hotarul Obrejei, locul satului Bizěrea numai lângă Vercerova-Obreja a putut să fie” – afirmă categoric Drăgălina (op. cit., p. 131). Dumitru Ţeicu îi atribuie lui F. Milleker localizarea corectă a acestei aşezări. „Cel care a intuit şi a localizat aşezarea medievală Bizere pe Valea Bistrei, în apropiere de Obreja şi Ciuta a fost istoricul şvab F. Milleker” – scrie Dumitru Ţeicu, în lucrarea Banatul Montan în Evul Mediu, p. 300.

 

[108] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 131-132.

 

[109] Ibidem.

 

[110]   Ibidem.

 

[111] Ibidem, p. 133.

 

[112] Drăgălina explică în nota de la subsolul paginii 134 a lucrării sale: „Haubiţe, numite la cronicarul Ureche şi puşte huşnite erau un fel de tunuri, folosite de husiţi la anul 1423, din care se împroşca inamicul cu petri, mai târziu cu şrapnele, gloanţe de fier etc. Au fost introduse în Ungaria verosimil de Ioan Huniadi”.

 

[113] Ioan-Aurel Pop, Judecăţi după „dreptul Ţării Româneşti” în Banat în jurul anului 1500, în vol. Vilaietul Timişoarei (450 de ani de la întemeierea paşalâcului), 1552-2002  (redactor responsabil prof. univ. dr. Doina Benea), Timişoara, 2002, p. 27-33.

 

[114] Patriciu  Drăgălina, op. cit., p. 136. Despre această problemă: Ioan-Aurel Pop, Instituţii medievale româneşti. Adunările cneziale şi nobiliare (boiereşti) din Transilvania în secolele XIV-XV, Cluj-Napoca, 1991. În mod special despre situaţia din Banat vezi Viorel Achim, O instituţie românească în Banatul medieval: adunările obşteşti din districte, în Banatul în Evul Mediu, Bucureşti, 2000, p. 63-86 (p. 71: ,,Universitas nobilium et keneziorum districtus Sebes existencium” adică „obştea nobililor şi a cnezilor din districtul Sebeş”; p. 72: ,,Nos universi nobiles in districtu Sebes commorantes” sau ,,Nos universitas nobilium et keneziorum de districtu Karansebes” adică ,,obştea nobililor şi a cnezilor din districtul Caransebeş”; p. 75: ,,Universitas kenezyorum et aliorum Olachorum de districtu Sebes”. Autorul precizează că: „formula uzitată de la sfârşitul secolului al XIV-lea este «Universitas nobilium et keneziorum», cum apare în cele mai multe documente, iar de la mijlocul secolului al XV-lea sunt amintiţi numai nobilii – prima astfel de adunare fiind atestată în 1440 la Sebeş: Nos universi nobiles de districtu Sebes – chiar dacă vor mai exista şi în continuare adunări comune ale nobililor şi cnezilor”).

 

[115] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 136.

 

[116] Ibidem.

 

[117] O bună lămurire a problemei voievozilor din Banat îi aparţine lui Viorel Achim, care a publicat primul studiu de sinteză, reprezentativ, pe această temă: Voievozii din districtele româneşti din Banat, în „Studii şi materiale de istorie medie”, XII, Bucureşti, 1994, p. 95-119, republicat în volumul Banatul în Evul Mediu, p. 98-128. Ca modestă prioritate cronologică istoriografică pe tema respectivă, se cuvine să fie amintit articolul lui N. Tomiciu, Chinejii şi voievozii în Banat, în „Dacia”, Timişoara, 2 octombrie 1939, p. 9.

 

[118] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 142.

 

[119] Viorel Achim, op. cit., p. 110: ,,Voievodul Milutin-Mihail din Mehadia. Patru documente din intervalul 1439-1452 atestă, direct sau indirect, pe voievodul din Mehadia”.

 

[120] Ibidem, p. 114: Ştefan Stoica din Caransebeş, jude şi voievod (1498, 1505). Două documente atestă prezenţa voievodului la Caransebeş, centrul opidan cel mai important din partea de răsărit a Banatului şi reşedinţa districtului cu acelaşi nume”.

 

[121] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 142 .

 

[122] Viorel Achim, op. cit., p. 114.

 

[123] Ibidem.

 

[124] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 142. Pentru statutul cnezilor bănăţeni şi obligaţiile lor faţă de regalitate, vezi Costin Feneşan, Districtul românesc Mehadia la sfârşitul secolului al XIV-lea, în „Banatica”, V,  Reşiţa, 1979. De asemenea, Maria Holban, Mărturii asupra rolului cnezilor de pe marile domenii din Banat în a doua jumătate a secolului al XIV-lea, în „Studii şi materiale de istorie medie”, II, Bucureşti, 1957. Şi, în mod special: Avram Andea Banatul cnezial până la înstăpânirea habsburgică, Reşiţa, 1996.

 

[125] Patriciu Drăgălina, op. cit., p. 143.

 

[126] Ibidem.

 

[127] Ibidem.

 

[128] „Pentru istoriografia noastră, structurile sociale, îndeosebi situaţia feudalităţii româneşti precum şi organizarea şi funcţionarea districtelor din zonele de munte, cu toate elementele care confereau acestora caracteristicile unor autonomi etnico-teritoriale, sunt aspectele cele mai importante în cercetarea istoriei medievale a regiunii cuprinse între Mureş, Tisa, Dunăre şi extremitatea vestică a Carpaţilor Meridionali” – precizează Viorel Achim în studiul Mutaţii în statutul unor sate cneziale din Banat în epoca angevină. Cazul de la Biniş (în volumul Banatul în Evul Mediu, p. 44).

 

[129] Dedicaţie rămasă până în prezent inedită, aflată pe o carte din fondul Bibliotecii Judeţene Timiş, cota III/ 6840, 9 (R) D. 73, exemplar intrat în patrimoniul acestei instituţii în anul 1932, având numărul de înregistrare 90/ 1932 şi fiind evaluat, pe atunci, la preţul de 100 lei.

 


-------------------------------------------
-- Formular: 'Parerea'
-------------------------------------------

1. Ce doriti sa ne transmiteti?:''
2. Tema / articolul / autorul::'Dr. Tiberiu Ciobanu'
3. Numele si prenumele Dvs.:'Nicolae Vasiliu'
4. Adresa Dvs. E-mail:'nicolae-vasiliu@web.de'
5. Numarul Dvs. de telefon (fix):''
6. Numarul Dvs de telefon (mobil):''
7. Textul mesajului Dvs.:'Stimate domnule dr. Ciobanu,
As dori sa va multumesc pentru informatiile atât de utile si interesante pe care ni le furnizati despre istoria Banatului. Eu însumi sunt resitean (actualmente predau la un liceu din Germania/Stuttgart - limbi straine); scrierile Dvs. sunt o posibilitate extraordinara de a arata si de a explica elevilor germani Vestul României în contextul Uniunii Europene. Articolele pe care le publicati constituie un adevarat curs postuniversitar pentru cititorii Dvs. Va apreciez aportul deosebit la promovarea istoriei Banatului prin editia bilingva romano-engleza a ultimei Dvs. carti. Cu deosebita stima.
Prof. Nicolae Vasiliu. '


 

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com