Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

 

 

Patrimoniul imaterial fărşerot,

moscopolean şi meglenoroman (2)

 

Autor: Prof. univ. dr. Adina Berciu-Draghicescu & Dr.Virgil Coman

 

Cercetare de teren 2010-2012

La scurt timp de la stabilirea în Cerna, meglenoromânii, alături de confraţii nord-dunăreni şi reprezentanţi ai unor etnii din Dobrogea au urcat pe scena căminului cultural interpretând individual sau în grup şi cântece din repertoriul meglenoromân. Spre exemplu, în anii ’70 ai secolului trecut, formaţia acestei localităţi avea 31 de instrumentişti, cei mai mulţi fiind de origine meglenoromână. Sigur, nici horele din sat nu lipseau.  Din păcate, astăzi mai cântă doar unul dintre ei, la fluier, dar nu este de origine meglenoromână, el provenind dintr-o familie mixtă de români nord-dunăreni şi bulgari.

În anul 1997, în cadrul unui program de cultivare şi promovare a tradiţiilor locale, dar mai cu seamă cele meglenoromâne, a luat fiinta pe lângă Biblioteca comunală ,,Dumitru Cerna”, în colaborare cu şcoala din localitate şi cu sprijinul autorităţilor locale, Formaţia artistică „Altona”, coordonată de bibliotecara Dumitra Petrică. Membrii acesteia au vârste cuprinse între 8 şi 17 ani şi sunt elevi la şcoala din localitate sau la licee din municipiile Tulcea şi Constanţa. Încă din primii ani de la înfiinţare, această formaţie artistică a participat la unele festivaluri din ţară, iar în anul 2011 a ajuns până în Belarus unde s-a bucurat de un real succes.

Legat de moştenirea meşteşugurilor tradiţionale, după 1940 în Cerna îşi desfăşurau activitatea şi o serie de meseriaşi de origine meglenoromână, respectiv fierari, dogari, zidari, croitori, tâmplari ş.a. Ţesutul la război era practicat, la rândul său şi de meglenoromânce. Cu timpul, însă, aceste ocupaţii au fost abandonate, în mare măsură. Unele se practică  într-o formă evoluată de către urmaşii celor care s-au stabilit în centrele urbane. Există şi meseriaşi care au ales să muncească în state din Uniunea Europeană precum Grecia, Italia, Spania ş.a.

Având în vedere şi faptul că principala îndeletnicire a meglenoromânilor a fost agricultura, astăzi cei mai mulţi dintre ei lucrează tot în acest domeniu, individual sau în cadrul unor asociaţii agricole. Viticultura, pomicultura, apicultura, creşterea animalelor şi prelucratul laptelui reprezintă alte ocupaţii ale meglenoromânilor. La exploatarea importantelor resurse de granit de pe teritoriul comunei Cerna, participă şi lucrători de origine meglenoromână. Nici comerţul nu este neglijat. Sigur, în rândurile acestei comunităţi mai există şi finanţişti, medici, profesori, jurişti ş.a.

În ultimii ani au exista preocupări privind reînvierea şi perpetuarea unor sărbatori şi obiceiuri tradiţionale cât şi a meşteşugurilor practicate de înaintaşi. Alături de activitătile organizate de Formaţia artistică „Altona”, în anul 2007, la Cerna, timp de cinci luni s-a derulat proiectul  Meşteşugurile – punte de legătură între nord şi sud, trecut şi viitor, coordonat de Anamaria Cazacu, având ca obiectiv reînvierea ţesutului şi cusutului, printre participante numărându-se şi eleve de origine meglenoromână.

Între propunerile privind măsurile ce ar trebui întreprinse pentru perpetuarea sărbătorilor şi obiceiurilor moştenite de la înaintaşi, respectiv a meşteşugurilor tradiţionale, fără îndoială, ca şi în cazul aromânilor, cel mai important rol revin familiei. Totodată, opinăm că ar fi benefic să fie organizate o serie de cursuri opţionale pentru mai buna cunoaştere a culturii şi tradiţiilor meglenoromâne, cât şi introducerea unor cursuri practice astfel încât elevii să cunoască şi să deprindă unele îndeletniciri tradiţionale (ţesutul la război, împletitul ş.a.). În acelaşi timp, se impune elaborarea unor proiecte cu tematică referitoare la comunitatea meglenoromânilor pentru atragerea de fonduri guvernamentale şi europene.

Principalele concluzii rezultate în urma cercetării de teren la meglenoromânii din Grecia şi Republica Macedonia

Cu ocazia cercetărilor de teren efectuate în perioada 27 iulie - 9 august 2011 la meglenoromânii din Grecia şi Republica Macedonia am constatat că în mare măsură sărbătorile şi obiceiurile tradiţionale din ciclul familial şi calendaristic au fost adaptate stilului de viaţă din zilele noastre. Altele au fost împrumutate de populaţia majoritară a statelor în care trăiesc. Spre exemplu, atât meglenoromânii din Grecia cât şi cei din Republica Macedonia au preluat colindele din patrimoniul imaterial existent la aceste popoare, fenomen întâlnit şi în situaţia celor din România. Unele au fost, însă, perpetuate, focul ritual din Ajunul Crăciunului practicându-se încă în Grecia la Arhaggelos (Oşani) şi Perikleea (Berislav). Nici turta cu ban nu lipseşte de pe masa din seara de Ajun.

În Republica Macedonia, la Huma, de peste un deceniu a fost reluat un vechi obicei, acela al sacrificării de berbeci (mgl. curbane) şi prepararea lor după o reţetă tradiţională, cu ocazia hramului bisericii, la finalul slujbei religioase toţi cei prezenţi fiind serviţi cu aceste bucate. Din dorinţa de a reînvia obiceiurile practicate la nuntă şi botez, primarul „neoficial” din Huma a organizat fiului său în mod tradiţional nunta, dar şi botezul nepoţilor, în biserica din această localitate. Interesant de semnalat este şi faptul că la Gevgelja a existat până în anul 1998, pentru mai bine de şase ani, o emisiune în dialectul meglenoromân, la un post regional de radio, realizată de profesorul Minčev Duče care a promovat cultura şi tradiţiile meglenoromâne.

Din păcate, cântecele şi jocurile tradiţionale mai sunt cunoscute astăzi doar de cei în vârstă şi interpretate foarte rar. Dacă în Grecia nu există niciun ansamblu folcloric, în Republica Macedonia, în ultimele aproape două decenii a existat unul, la Gevgelja, dar în prezent acesta nu mai este activ.

În ceea ce priveşte moştenirea de la înaintaşi a meşteşugurilor tradiţionale, treptat, după al Doilea Război Mondial, cele mai multe au fost abandonate. Unele se practică  într-o formă evoluată de către urmaşii celor care s-au stabilit în centrele urbane (trusturi de constructii, fabrici de mobilă ş.a.). Cei mai mulţi practică, în continuare agricultura, dar şi pomicultura, viticultura, legumicultura şi într-o mai mică măsură creşterea animalelor. Nu este însă mai puţin adevărat faptul că tinerii meglenoromâni din centrele urbane lucrează în mai toate domeniile de activitate, asemenea celor din România.

În urma discuţiilor purtate cu cei intervievaţi s-au desprins o serie de propuneri privind măsurile ce ar trebui întreprinse pentru perpetuarea sărbătorilor şi obiceiurilor moştenite de la înaintaşi, a cântecelor, jocurilor şi a meşteşugurilor tradiţionale. Principalul rol revine, în opinia noastră, în continuare, educaţiei din familie dar nici şcoala şi biserica nu trebuiesc neglijate. Din păcate, populaţie tânără mai există doar la Arhaggelos, Karpi şi Perikleea, iar în Republica Macedonia la Gevgelja unde s-au stabilit, după al Doilea Război Mondial, cei mai mulţi dintre meglenoromânii din Huma.

Organizarea unor cursuri opţionale în şcolile frecventate de copiii de origine meglenoromână, susţinerea unor ansambluri folclorice, amenajarea unor centre culturale multifuncţionale care să găzduiască întrunirile ocazionale ale membrilor comunităţii din localitatea respectivă, dar şi înfiinţarea unor Institute Culturale Române la Skopje şi Salonic considerăm că ar fi la fel de benefice.

Principalele concluzii rezultate în urma cercetării de teren la fârșeroții și moscopolenii din Albania.

Cu ocazia cercetărilor de teren efectuate între 27iulie -10 august 2011 la aromânii din Albania am constatat că aceştia au moştenit de la bunici şi părinţi atât sărbătorile şi obiceiurile din ciclul familial cât şi cele din ciclul calendaristic. Din păcate, datorită restricţiilor impuse de regimul comunist albanez caracterizat printr-un ateism greu de imaginat, în care biserica şi slujitorii ei nu au mai jucat niciun rol, practicile şi ritualurile religioase au dispărut efectiv din anul 1966, când au fost emise o serie de documente cu caracter legislativ menite a le interzice. Prin urmare, majoritatea bisericilor construite şi întreţinute în special cu sprijinul statului român au fost distruse, aceeaşi soartă având-o, însă, şi celelalte edificii religioase indiferent de cult.

Comparativ cu aromânii din restul statelor sud-est europene, cei din Albania au avut cel mai mult de suferit, tocmai datorită interzicerii oricărui serviciu religios oficial. Au existat, însă, şi unele excepţii, care au reuşit să treacă peste aceste bariere. Spre exemplu, botezul s-a săvârşit, în multe cazuri, în casă, fără preot, de regulă de către cel mai în vârstă membru al familiei. Câtă nevoie aveau de serviciile religioase se poate observa şi din faptul că, după căderea regimului comunist, mulţi tineri de origine aromână, bursieri ai statului român s-au botezat în bisericile din România.

Astăzi, tradiţia botezului la biserică a reînviat, tinerele familii botezându-şi copiii la Biserica românească „Schimbarea la faţă” din Corcea sau la bisericile ortodoxe reconstruite în special în centrele urbane, dar şi în unele sate.

Referitor la obiceiurile practicate la nuntă, în bună măsură acestea nu au mai fost practicate, în special în cadrul familiilor mixte în care soţia era de origine aromână, deoarece avea întâietate moştenirea culturală din partea soţului. Situaţia este asemănătoare cu ceaa familiilor mixte din România. Au existat şi familii în care tradiţiile şi obiceiurile moştenite de la înaintaşi au fost perpetuate, în unele situaţii, într-o formă puţin evoluată, firesc, tocmai datorită modernizării. Treptat, după 1990, tinerele familii au început a se cununa religios în biserici, un rol important în acest sens jucându-l, iniţial Paraclisul „Sf. Sotir” amenajat în fosta şcoală românească, iar în ultimii ani Biserca românească „Schimbarea la faţă” din Corcea. Aceasta a fost reconstruită din temelii după 1990, cu fonduri primite de la statul român (peste 2 miliarde de lei), iar paroh al bisericii este preotul Dumitrache Veriga.

Dacă în mod tradiţional nunţile se desfăşurau sâmbătă şi duminică, astăzi există situaţii în care ele se organizează şi în zilele de miercuri şi joi. Explicaţia constă în faptul că unele familii de aromâni lucrează în special în state din Uniunea Europeană ca: Italia, Spania, Franţa, Germania, Grecia ş.a., iar luna august este dedicată concediilor de odihnă, astfel încât revin acasă în Albania şi se căsătoresc civil şi religios. Practic, se evită posibilitatea suprapunerii lor şi implicit se oferă invitaţilor condiţiile participării la mai multe astfel de evenimente.

Au existat şi situaţii în care unii bursieri ai statului român s-au cununat religios în România prin întemeierea de familii mixte între aromâni şi români nord-dunăreni, dar şi cazuri în care au întemeiat familii de aromâni prin căsătorie cu tineri şi tinere de origine aromână proveniţi din familii care s-au stabilit în România în perioada interbelică, iniţial în judeţele Caliacra şi Durostor, iar în urma aplicării prevederilor Tratatului de la Craiova din 7 septembrie 1940, în judeţele Constanţa şi Tulcea (dar şi în Bucureşti sau în judeţele Ialomiţa, Călăraşi, Timiş ş.a).

În ceea ce priveşte obiceiurile practicate la înmormântare, în mare măsură acestea au fost perpetuate cu excepţia interzicerii serviciului religios după 1966. Şi în această situaţie, după 1990, treptat, familiile de aromâni au început să-şi înmormânteze defuncţii cu preoţi, iar astăzi cele mai multe dintre acestea  apelează la serviciile preoţilor. Există şi unele excepţii în cazul familiilor nevoiaşe sau necredincioase, în special cele mixte.

Legat de obiceiurile cu dată fixă (Crăciunul, Anul Nou ş.a.) şi cele cu dată mobilă (Paştele ş.a.) în ciuda restricţiilor, acestea s-au practicat într-o oarecare măsură, în special în mediul rural, dar şi în familiile tradiţionaliste din mediul urban, chiar şi înroşitul ouălelor, care însă, se realiza în taină, pentru a nu avea probleme cu autorităţile. Astăzi situaţia este mult schimbată în bine, comparativ cu perioada comunistă, ele fiind practicate  atât de către persoanele în vârstă (60-80 de ani), de  cele mature (30-59 de ani) dar şi de cei tineri (16-29 de ani) şi copii. Sigur, în mare măsură, acestea s-au adaptat unor condiţii impuse de societate şi de urbanizare.

O altă problematică asupra căreia am stăruit a fost aceea a cântecelor şi jocurilor tradiţionale. Multe dintre ele, unele specifice numai regiunii din care provin, sunt cunoscute nu numai de aromânii în vârstă, ci şi de cei maturi, care cântă atât singuri, cât şi alături de cei în vârstă. Cei tineri şi copiii, cunosc numai câteva cântece şi jocuri învăţate în familie sau în cadru organizat (cei care freventează Şcoala Aromână din Divjaka şi cei care sunt membri ai ansamblurilor folclorice). În general acestea sunt interpretate la nunţi şi botezuri, sărbători, petreceri organizate cu prilejul aniversării zilei de naştere sau onomastice, cu prilejul unor vizite la rude sau prieteni, dar şi în cadru organizat, la serbări şcolare sau festivaluri de folclor.

Despre existenţa în trecut a unor ansambluri folclorice subiecţii intervievaţi nu aveau cunoştintă, însă, în prezent, în localităţile care au făcut obiectul cercetării noastre am primit informaţii potrivit cărora există astăzi ansambluri folclorice la: a) Pogradeţ, fondat în 2001, care numără 15 membri;b) Divjaka, fondat în 1996, care numără 25 de membri; c) Permet, fondat în 1994, care numără 12 membri; d) Fier, a existat după 1990 un ansamblu folcloric dar în prezent nu mai activează.

În ceea ce priveşte moştenirea de la înaintaşi a meşteşugurilor tradiţionale am constatat că cele mai multe se practică, însă, unele într-o formă evoluată. Urmaşii aromânilor constructori de altă dată conduc astăzi importante trusturi de construcţii în numeroase centre urbane din Albania. Tâmplăria şi sculptura sunt practicate cu pasiune de Ziso Musha şi fiul său Mario Musha din localitatea Fier (i-am cunoscut cu ocazia cercetărilor noastre). Acesta din urmă  este absolvent al Academiei de Artă din Tirana. Ţesutul la război este  practicat, în mod tradiţional, de Maria Simaku, în varsta de 72 de ani, din Divjaka, o parte din produsele sale decorând cu gust interiorul casei în care locuiește.

În localitatea Andon Poçi funcţionează astăzi câteva ferme de păsări şi animale, ateliere de tâmplărie, societăţi de construcţii şi chiar o fabrică de îmbuteliat apă. Din dorinţa de a-şi promova cultura şi tradiţiile, dar şi pentru a introduce în circuitul agro-turistic această aşezare, în ultimii ani a fost amenajat un mic muzeu etnografic unde sunt expuse piese originale ce au aparţinut unor familii de aromâni stabiliţi în Andon Poçi.

Alături de practicarea acestor meşteşuguri, am constatat că aromânii din Albania desfăşoară o serie de îndeletniciri tradiţionale ca: oieritul – mult sub nivelul de altă dată, asemenea celor din judeţul Constanţa, agricultura, legumicultura, altele în formă evoluată, dar şi unele noi. Prelucrarea laptelui, spre exemplu, se realizează astăzi prin intermediul tehnologiei de ultimă generaţie cum este cazul fraţilor Bakalli din Saranda, microîntreprinderea de industrializare a laptelui având-o chiar în satul natal Skala, pe care am vizitat-o cu ocazia cercetărilor noastre. Vestitelor hanuri de altă dată întâlnite de-a lungul sau la întretăierea marilor drumuri comerciale ce străbăteau Peninsula Balcanică le-au luat locul restaurantele şi hotelurile ale căror patroni sunt şi aromâni. Între aceştia, am remarcat ospitalitatea şi profesionalismul de care a dat dovadă Llambi Busho din Pogradeţ.

Viticultura este astăzi practicată cu succes de familia Kokoneshi din Divjaka. Ne-a reţinut atenţia, în mod deosebit şi Thoma Musha din Fier, inginer chimist, care împreună cu familia sa se ocupă de fabricarea berii. Ca şi în cazul celor din judeţul Constanţa, unii tineri aromâni sunt renumiţi contabili sau finanţişti, angajaţi ai unor bănci sau companii, apoi medici, profesori, jurişti ş.a. Îmbucurător este faptul că o parte din aceştia au fost bursieri ai statului român şi s-au întors în ţara natală, unde îşi fac datoria cu succes.

În urma discuţiilor purtate cu cei intervievaţi s-au desprins o serie de propuneri privind măsurile ce ar trebui întreprinse pentru perpetuarea sărbătorilor şi obiceiurilor moştenite de la înaintaşi, a cântecelor, jocurilor şi a meşteşugurilor tradiţionale. Accentul a fost pus pe creşterea numărului de şcoli de genul celei de la Divjaka, refacerea bisericilor construite la finele secolului XIX şi primele decenii ale secolului XX, cu sprijinul statului român sau, după caz, construirea de biserici noi. Nu în ultimul rând, ne-a reţinut atenţia problematica amenajării unor muzee de artă populară cu specific aromânesc în Tirana sau în oraşele cu potenţial turistic, precum: Pogradeţ, Corcea, Saranda, Elbasan, Divjaka, Moscopole.

Principalul rol revine, în opinia noastră, în continuare, educaţiei din familie dar nici şcoala şi biserica nu trebuiesc neglijate. Totodată, considerăm că, în lipsa şcolilor, pe termen scurt, s-ar putea adopta modelul din România, prin introducerea unor cursuri opţionale de cultură şi tradiţii aromâne, în şcolile albaneze frecventate de elevii de origine aromână, iar în funcţie de posibilităţile financiare şi resursele umane, acolo unde se doreşte în mod expres, deschiderea unor şcoli cum este cea din Divjaka.

În ceea ce priveşte refacerea vechilor biserici sau construirea unor biserici noi, rolul cel mai important ar trebui să revină, în primul rând enoriaşilor, sigur, neexcluzându-se şi ajutorul din partea confraţilor care trăiesc astăzi în afara Albaniei. Lipsa de preoţi constituie, însă, o problemă care ar putea fi rezolvată prin oferirea unor burse de către România aromânilor care ar dori să urmeze cursurile facultăţilor de teologie şi apoi să fie hirotoniţi.

Cercetările de teren ne-au oferit posibilitatea să cunoaştem şi care sunt posibilităţile de amenajare a unui muzeu de artă populară, mai exact dacă există inventarul necesar. În această privinţă am constatat că numeroase familii de aromâni păstrează piese care, adunate în colecţii, ar putea constitui baza inventarului unor muzee de acest gen. Mai mult, acestea sunt şi dispuse să le ofere pentru un astfel de scop nobil.

Măsurilor propuse de cei intervievaţi, li se pot adăuga altele. Una ar fi aceea a creării unor centre culturale multifuncţionale, care să găzduiască întrunirile ocazionale ale  aromânilor din localitatea respectivă. Ele ar trebui să cuprindă săli de clasă pentru cursurile opţionale, sau cursuri practice pentru deprinderea unor meşteşuguri tradiţionale, spaţii expoziţionale pentru amenajarea unor expoziţii de artă populară cu caracter permanent şi, nu în ultimul rând, câte o bibliotecă. Pentru susţinerea activităţilor cultural-ştiinţifice ale aromânilor, ar fi oportun să se pună bazele unui Institut Cultural Român la Tirana dar şi redeschiderea Institutului Român de la Saranda.

Sigur, toate acestea nu se pot realiza decât numai la solicitarea comunităţilor de aromâni din Albania, cu sprijinul autorităţilor de la Tirana, al celor de la Bucureşti, al confraţilor cu posibilităţi financiare din regiunile în care trăiesc şi al celor din diaspora. .

Volumul de studii ( 600 de pagini) realizat în urma documentării şi deplasării noastre la aromânii și meglenoromânii din Albania,Republica Macedonia și Grecia  şi la cei originari din Albania  dar stabiliţi în România va fi publicat dar va fi și plasat în format pdf pe Portalul  pe care-l vom construi.Beneficiarii direcţi ai  Proiectului sunt:

 

1.         Comunităţile în care s-au derulat investigaţiile de teren: în România,  aromânii originari din Albania care s-au stabilit în  Constanţa, Palazu Mare, Ovidiu şi Nisipari, precum și megleniții din Cerna dar cu iradiere şi mai departe spre celelalte zone locuite de aceştia. În Albania: fărşeroţii și moscopolenii din Pogradeţ, Librazhd, Elbasan, Golem, Divjaka, Fier, Saranda/Skala Gjirokaster, Andon Poci,Permet, Corcea, Moscopole, dar cu iradiere şi în celelate  zone locuite de aceştia.Iar în Republica Macedonia și Grecia comunitățile de megleniți din localitățile:Skoplije,Ghevghelia,Huma,Bitolia,Krushevo,Salonic,Kalambaka,Glykomilia,Hrisomilia,Perivoli,Axiopolis.

2.         Publicul fârşerot moscopolean și meglenit participant la discuţiile/interviurile şi la anchetele de teren.

3.         Publicul specializat, comunitatea ştiinţifică din România ,Republica Macedonia, Albania și Grecia

 

Comunităţile menţionate, considerăm că sunt principalele beneficiare ale cercetării noastre, contribuind la creşterea gradului de conştientizare a necesităţii prezervării patrimoniului lor cultural,imaterial în mod special, condiţie esenţială în menţinerea identităţii lor culturale şi lingvistice. Nici nu se putea altfel, tema Proiectului având acest caracter de pluridisciplinaritate. Domeniile sunt variate dar conexe tematicii alese.

Cercetarea noastra ,Portalul si volumul publicat  are drept grup ţintă,  si publicul românesc şi european interesat de comunitatea aromânilor(fârșeroții și moscopolenii) din Albania, albanezii din Albania precum și de comunitatea meglenoromânilor din Republica Macedonia și Grecia şi mai larg, are drept ţintă de asemenea, comunitatea  aromânilor din Peninsula Balcanică şi din  România. Studiul/cartea şi CD-urile realizate, vor fi transmise asociaţiilor aromânilor,meglenoromânilor, consulatelor, ambasadelor şi institutelor culturale ale României din Peninsula Balcanică, bibliotecilor, institutelor de cercetare şi universităţilor din statele balcanice.

Materialul va putea fi utilizat pentru promovarea politicilor culturale ale statului român la Consiliul Europei - în problematica comunităţii aromâne din Balcani şi, în general, pentru susţinerea politicilor privind „românii din afara".

 

Echipa a constatat că, în ciuda vicisitudinilor istoriei şi a transformărilor profunde, determinate în primul rând de progresul tehnologic, fărşeroţii şi moscopolenii ,meglenoromânii deopotrivă,au continuat să îşi păstreze  limba,religia,tradiţiile, obiceiurile şi meşteşugurile moştenite de la înaintaşi. Nu este însă mai puţin adevărat faptul că, ei sunt hotărâţi să facă acelaşi lucru şi în viitor, înlăturând orice bariere politice sau de altă natură.

 

Autor: Prof. univ. dr. Adina Berciu-Draghicescu & Dr.Virgil Coman 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)