Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

Pavel Chinezu - la 520 de ani de la trecerea la cele veșnice

Vajnicul apărător al Creștinătății, genialul și aprigul conducător de oști român bănățean

 

Dr. Tiberiu Ciobanu

 

Unul dintre cei mai valoroși conducători de oști ai Creștinătății medievale, Pavel Chinezu (numit în izvoarele documentare maghiare de epocă, Pál [Paul] Kinizsi sau Pál [Paul] de Kinizs[1]), a trăit între cca. 1432 și 24 noiembrie 1494[2]. El era de origine română[3] (în celebra sa cronică, Nicolae Stoica de Hațeg afirmând că „gheneralu [generalul – n.n.T.C.]  Pau Chinis [Pavel Chinezu – n.n.T.C.], român, pre turci în Banat bătu, turcu pace ceru”[4] și „de acest Paul [Pavel – n.n.T.C.] Chinezu, ce au fost în Timișoara comandant armeii [armatei – n.n.T.C.] ungurești și gubernator [guvernator – n.n.T.C.] Banatului, spun că au fost român”[5]), provenind, după toate probabilitățile, dintr-o familie „humillino genere natus”[6], adică „de origine modestă” (aceasta „dacă ținem seama de afirmațiile unanime ale izvoarelor contemporane potrivit cărora Pavel Chinezu se trage din pătura de jos a poporului”[7]), același cronicar al Banatului scriind că „de Pau Chiniezu ardeleanu spun că au fost român, învățat, macar c-au fost din sat”[8] (unele surse indicând faptul că era feciorul unui brutar-morar)[9].

Se pare că Pavel Chinezu provenea din Banat, numele trăgându-i-se, așa cum afirmă  Bonfini în cronica lui, de la satul său natal („cognomen a paterno pago inditum”[10])[11]. Dintr-un total de 31 de localități denumite Kenez, aflate pe teritoriul României de astăzi, marea majoritate (26) se găsesc în Banat[12], iar „dintre toate toponimele (Kenez – n.n.T.C.) cunoscute nouă, Banatul deține mai bine de jumătate, situație unică, dar plină de semnificații”[13]. De asemenea, „în Banat există și cea mai veche atestare a unei localități Kenez, dacă acceptăm informațiile lui Anonimus asupra localității Kenesna, loc pe unde ungurii au trecut Tisa năvălind asupra ducelui Glad în secolul al X-lea”[14], iar în condițiile în care „acceptăm ideea că această informație ar trebui raportată la realitățile epocii în care Anonimus își scrie cronica – secolul al XII-lea – vechimea toponimului rămâne certă”[15].

Dintre istoricii români care-l consideră pe Pavel Chinezu român bănățean îi amintim, alături de Nicolae Stoica de Hațeg[16], pe August Treboniu Laurian[17], Nicolae Tincu-Velia[18], Patriciu Drăgălina[19] și Vasile Maniu[20].

Intrat în serviciul regalității maghiare (cândva între 1454 și 1458[21]) ca simplu oștean, el va avansa foarte repede în grad, fiind remarcat de Blasius Magyar[22] (sub comanda căruia a slujit în armata maghiară și care l-a luat sub protecția sa), așa cum ne informează Antonio Bonfini, ce notează în cronica lui că Pavel Chinezu sub „Magyare Blasio primum meruit”[23] (adică sub „Blasiu Ungurul a făcut serviciul militar mai întâi”). Ieșind „în întrecerile atletice ale ostașilor și în locurile de antrenament”[24] mereu învingător, Pavel Chinezu a învățat „meșteșugul armelor alături de mentorul său Blasius Magyar, care a fost atât de mulțumit de el, încât la luat tovarăș la lupte și mai apoi i-a dat și fata (adică pe fiica sa – n.n.T.C.) de soție”[25].

Într-un interval de timp, relativ scurt (reușind să se impună „destul de curând în fața camarazilor de arme, a comandanților săi prin curajul și vitejia dovedite în cele mai grele ceasuri ale luptelor”[26]), Pavel Chinezu va ajunge să ocupe înalte dregătorii politico-administrative și militare[27].

Prima atestare documentară, care s-a păstrat peste veacuri, referitoare la Pavel Chinezu datează din 1464[28]. Documentul respectiv, semnalat de istoricul maghiar Dezsö Csánki[29] se referă, în principal, „la o donație regală în favoarea lui Pavel Chinezu, căruia Matia Corvin îi dăruiește posesiunea Kétyi din comitatul[30] Abaúj (…); în cuprinsul actului, Pavel Chinezu este amintit cu titlul de «egregius Paulus Kenezy»”[31], ceea ce „semnifică deja ridicarea sa la rangul de nobil care-i permite să obțină posesiuni din partea regelui (…); oricum la data emiterii donației Pavel Chinezu avea această calitate”[32], de acum înainte el figurând sub acest nume „în diplomele regale în perioada deceniilor următoare, eventual sub o formă apropiată (și anume – n.n.T.C.), «Kinisio»”[33].

În ceea ce privește „epitetul de «egregius» (acesta – n.n.T.C.) este primul (titlu – n.n.T.C.) pe scara ierarhiei feudale indicând totuși un nobil, traducându-se prin strălucit, glorios, ales”[34] și fiind „folosit pentru a desemna categoria micii nobilimi fidelă regelui, aflată în exercițiul unor funcții regale și care beneficiază adesea de grația suveranului”[35].

Că între Pavel Chinezu și protectorul său Blasius Magyar  a existat o relație specială o demonstrează, fără tăgadă,  faptul că „la 20 mai 1472, în fața lui Ștefan Báthory[36], judele Curții regale, se prezintă Blasius Magyar, banul[37] Dalmației și Croației și Pavel Chinezu, familiar[38] al curții regale, cu solicitarea de a li se permite înfrățirea de moșie pentru toate posesiunile lor”[39]. Datorită diferenței „de vârstă dintre cei doi actul primește caracterul unei adopțiuni filiale”[40]. Marele căpitan de oști „Blasius Magyar se obligă să-l introducă pe Pavel Chinezu în jumătatea tuturor cetăților, orașelor, posesiunilor și satelor pe care le stăpânește împreună cu fratele său Clement, cu excepția târgului Adon din comitatul Fejér, care după moarte îi revine soției sale, Barbara”[41]. La rândul său, „Pavel Chinezu se obligă (…) să facă același lucru pentru toate posesiunile pe care le stăpânește sau le va stăpâni”[42]. Demn „de remarcat (este – n.n.T.C.) faptul că nici una dintre acestea nu sunt nominalizate”[43]. La decesul unuia dintre copărtași, posesiunile rămâneau celui care supraviețuia dintre aceștia[44]. „Blasius Magyar avea un fiu, Ladislau de Podmaniczky care va rămâne, împreună cu Pavel Chinezu, moștenitorul tuturor proprietăților mobile și imobile deținute”[45]. Aparent „la prima vedere înfrățirea aceasta îi este nefavorabilă bătrânului Blasius, mult mai bogat și cu un fiu major”[46]. Practic, „în realitate cauzele care au generat actul sunt mult mai complexe și au și părți de natură subiectivă, care țin de trăinicia sentimentelor de prețuire reciprocă stabilite între cei doi de-alungul atâtor ani de lupte, ca și de o, posibilă și dorită, alianță matrimonială între fiica lui Blasius, Benigna și Pavel Chinezu; căsătoria lor se va realiza în anii ce vin («în jurul anului 1475 și nu mai târziu»[47]– n.n.T.C.)”[48]. Blasius Magyar „își apropie viitorul ginere, mâna sa dreaptă și mândria sa de oștean, îngrijindu-se tot mai mult de viitorul său”[49]. Realizându-se „această înfrățire de posesiuni și chiar (…) adopțiunea filială, Pavel Chinezu intră cu drepturi depline în rândul marii nobilimi, deschizându-i-se cele mai largi posibilități de promovare pe scara socială”[50].

Despre acestă „înțelegere survenită între comandanții săi”[51], suveranul de la Buda „Matia Corvin ia cunoștință pe 4 iunie (fiind «de acord cu toate punctele înțelegerii întrucât cei doi au dovedit de nenumărate ori credință față de rege, dându-i acestuia multe dovezi de bravură militară, începând chiar din primele zile ale domniei sale; și-au vărsat sângele pentru izbânzile sale»[52]) și o sancționează pe 14 noiembrie”[53]. În 8 august 1474, aflat la Olomouc, în Slovacia, Matia Corvin „întărește și reconfirmă actul de adopție dintre Blasius Magyar și Pavel Chinezu din anul 1472”[54]. (foto jos. Pavel Chinezu dansind cu un turc in gura - fotografie de epoca)

Recunoscând „serviciile credincioase ale curteanului său «Pauli Kynysy» încă din vremea copilăriei și tinereții acestuia”[55] și faptul că „marele sale merite militare dovedite împotriva dușmanilor s-au soldat de câteva ori și cu suferințe personale, adică răniri”[56], regele Matia Corvin îi face lui Pavel Chinezu „prima mare donație personală”[57]. Acest lucru va fi confirmat printr-un document emis, din Esztergom, la 12 august 1472, în care sunt pomenite „printre primele fapte majore”[58] ale lui Pavel Chinezu „participarea acestuia la campania, din Moldova, împotriva voievodului Ștefan[59], apoi participarea la luptele cu boemii[60], timp de 4 ani”[61], ocazie cu care „și-a dovedit credința și puterea militară în luptele împotriva «ereticilor»”[62] husiți. În fine, „ultimele fapte înșirate de rege sunt cucerirea cetăților Hubina și Nitra din mâinile polonilor când (Pavel Chinezu – n.n.T.C.) a luptat cu deosebită conștiinciozitate pentru salvarea persoanei regale și a armatelor acestuia cu toate că era rănit și putea să moară de pe urma rănii sale”[63]. Donația a constat în „domeniul Nagy-Vázsony, alcătuit din cetatea cu același nume, cu satele Nagy-Vázsony, Csepel, Bakony, Herend, Barnag, Hagy-Szöllös, Kyrtha și părți din satele Kis-Szöllös (toate în comitatul Veszprém) și Abon, Padalics, Thószeg, Bek, Kécske, Kört, Saas, ca și jumătate din posesiunile Veseny, Bekeny și Korekegyháza din comitatul Solnocul exterior, precum și preediile[64] Hegyes și Hollós din comitatul Cenad”[65]. Împreună „cu acestea primește și 14 vămi și vaduri existente în cuprinsul posesiunilor Vaseny și a târgului Warkon”[66]. Peste exact o lună de la emiterea actului regal de donație, deci în „12 septembrie 1472 palatinul[67] Mihail Ország de Guth cere capitlului[68] din Buda să-l introducă pe Pavel Chinezu în posesia drepturilor sale[69], lucru pe care capitlul îl face pe 29 octombrie”[70]. La 8 ianuarie 1473, sosește și „noua și necesara confirmare regală, după acest drum al actelor (…) și o dată cu ea se încheia ciclul juridic”[71].

În 1474, „pe 19 septembrie, aflat la Wroczlaw (Matia Corvin – n.n.T.C.), donează familiarului (Pavel Chinezu – n.n.T.C.) său noi posesiuni”[72]. Este vorba de „domeniul Liethava din comitatul Trenčin[73] compus din (…) 26 de localități, plus jumătate din vama sau tributul orașului Liethava”[74]. În 18 octombrie 1474, „capitlul din Nitra primește ordinul regal și, la 26 decembrie, îl introduce pe beneficiar în posesiunea acestor drepturi comunicând faptul regelui”[75]. Nu peste mult timp, mai exact la 24 mai 1475, Matia Corvin „îi întărește (lui Pavel Chinezu – n.n.T.C.) orașul Levoče (Nemet Lipcse) din Slovacia”[76]. La 5 septembrie 1476 regele îi „reînnoiește lui Pavel Chinezu donația privitoare la domeniul Liethava din comitatul slovac Trenčin”[77]. De asemenea „există mențiuni despre stăpânirea de către el a posesiunilor Beba Veche și Pescari”[78], din Banat, începând cu anul 1478[79]. „Tot în anul 1478 (Pavel Chinezu – n.n.T.C.) primește de la rege posesiunea Somlyó din comitatul Veszprém”[80]. În sfârșit, Pavel Chinezu va obține „la 10 august același an (…) scutire de impozite pentru domeniul său Nagy-Vázsony și dreptul de a-și apăra posesiunea împotriva oricăror ingerințe ale strângătorilor de dări, prin cele mai diverse mijloace – inclusiv forța armată”[81]. Conform unui „fragment de document din anul 1492”[82], începând „din 1478 și până în 1494, orașul și cetatea Timișoara sunt în proprietatea deplină a comitelui[83] de Timiș”[84], căci „reședință cvasipermanentă[85] a comitelui, cetatea Timișoara se  afla și de drept în posesia acestuia”[86]. În ceea ce privește averea lui Pavel Chinezu, aceasta va spori, în primăvara anului 1483, când regele Matia Corvin îi va dărui „un nou domeniu în comitatul Trenčin”[87], astfel că, de la an la an, domeniul său feudal va deveni din ce în ce  mai întins, vrednicul comandant militar bănățean ajungând tot mai bogat și mai influent.

De reținut, ca pe o curiozitate legată de acest războinic absolut, este existența unor mărturii documentare care atestă faptul că a devenit, cu timpul, „unul dintre magnații sensibilizați de noul curent al renașterii”[88], el adunând „în jurul micii sale curți artiști italieni cu faimă”[89].

Referitor la viața sa de familie se știe că din căsătoria cu Benigna, fiica lui Blasius Magyar, Pavel Chinezu nu a avut urmași, așa încât după ce va deceda, văduva lui  fiind „tânără încă (…), se va recăsători de două ori”[90], dar „nu va avea nici acum copii, iar posesiunile sale și ale primului ei soț (…) vor ajunge pe mâini străine după moartea sa”[91]. 

Privitor la fulminanta carieră a bravului bănățean,  se cunoaște că în vremea regilor Matia Corvin și Vladislav al II-lea Jagiello[92], el va ajunge să dețină importante funcții în conducerea Regatului Maghiar. Astfel, în toamna anului 1467 (probabil cu ocazia Dietei voievodatului transilvan întrunită, în octombrie 1467, la Turda, când, după ce reușește să pună capăt răscoalei nobilimii  ardelene [izbucnită în vara aceluiași an], și „mulțumit de evoluția situației”[93], Matia Corvin „își numește câțiva credincioși în diverse funcții locale”[94], printre aceștia numărându-se și Pavel Chinezu[95], căci pe el „craiul [regale – n.n.T.C.] Matiaș foarte îl iubea”[96]) este ridicat la rangul de comite al Maramureșului (deținând în ierarhia militară regală maghiară a vremii cel puțin un grad mijlociu [„tindem să-i acordăm un rol de căpitan”[97], el desprinzându-se acum „de stadiul de mic și respectiv simplu ofițer acționând pe lângă un comandant de oști”[98]], căci altfel nu ar fi putut ocupa o atât de importantă dregătorie politico-administrativă[99]), iar „în 1468 este deja general”[100]. Comite de Maramureș „este prima funcție publică pe care o îndeplinește Pavel Chinezu în administrația regală”[101].

Potrivit izvoarelor vremii, Pavel Chinezu va deveni, în 1476, guvernator militar al Belgradului[102]. Dintr-un „raport trimis din Buda curților italiene la 17 mai 1476 (desigur de către un agent diplomatic al unuia dintre statele din Peninsula Italică – n.n.T.C.) în care se spune textual că: «Paulo Chinis vajvoda, cioe Capitano… in Belgrado»”[103] (adică „voievodul Pavel Chinezu, era căpitan în Belgrad”) aflăm că „la această dată el îndeplinește efectiv funcția de comandant al cetății Belgrad, scriindu-i, cu cîteva zile în urmă, regelui (Matia Corvin – n.n.T.C.) despre pregătirile trupelor otomane aflate în Višegradul bosniac; tocmai scrisoarea sa îi prilejuiește trimisului italian afirmația de mai sus”[104]. Nu se cunoaște cu precizie data la care Pavel Chinezu a preluat comanda garnizoanei puternicei fortărețe dunărene, însă dacă luăm în seamă o serie de informații documentare de epocă referitoare la activitatea lui din acel an se poate concluziona că acest lucru s-a petrecut în primăvară și că a deținut această funcție doar în „perioada de mijloc a anului 1476, perioadă în care se impunea reorganizarea sistemului defensiv din jurul cetății”[105]. Cu siguranță că „după terminarea lucrărilor de aici Pavel Chinezu își încheie misiunea și se deplasează în alte părți ale regatului”[106].

Apoi, Pavel Chinezu este numit ban al Severinului și comite de Timiș[107], demnități pe care le-a deținut începând cu anul 1478[108], pe cea de-a doua exercitând-o până la moartea sa, survenită în 1494[109]. În acestă perioadă (adică între 1478-1494), el a guvernat, practic, întregul Banat, fiind, totodată, în acest interval de timp, investit (cu o scurtă întrerupere) și cu înaltul rang ostășesc de căpitan general (comandant suprem) al oștilor însărcinate cu apărarea „părților de jos ale țării ungurești”[110].

Se știe că „banul de Severin până spre mijlocul secolului al XV-lea și comitele de Timiș – cu precădere după 1400 – , sunt cei doi demnitari care conduc întreaga activitate a Banatului; rolul banului de Severin scade mult după Iancu de Hunedoara[111]; întrucât comitele de Timiș deține – cu foarte scurte întreruperi – și funcția de comandant al trupelor sudice regale, își subordonează în fapt toate celelalte comitate bănățene, inclusiv Banatul de Severin; jurisdicția sa se extinde și asupra Bačkăi din Iugoslavia de azi (Serbia – n.n.T.C.) ca și a Bihorului și a unor zone nord-mureșene din Ungaria de azi”[112], astfel că „funcția de comite de Timiș se ridică printre cele mai însemnate de la curtea regală”[113].

La 31 martie 1478, Pavel Chinezu este atestat documentar ca îndeplinind și dregătoria de comite de Zara[114]. „Această funcție va fi deținută de Pavel Chinezu mai bine de 10 ani, timp în care cumulează și alte asemenea funcții”[115], cum ar fi cele de comite de Veszprém, Bač, Bekes, Bihor, Bodrog, Srem, Valkó și, bineînțeles, de Timiș[116]. De altfel, într-un  document din 1489, Pavel Chinezu apare clar ca exercitând și demnitatea de comite al Bihorului[117].

La  un moment dat, Pavel Chinezu va ajunge  să îndeplinească  și cea mai însemnată dregătorie militară a Regatului Maghiar și anume pe cea de comandant suprem al tuturor forțelor armate ale acestuia[118]. Despre acest lucru scrie în Cronica Banatului și Nicolae Stoica de Hațeg, arătând cum „… craiul Matiaș lui Chiniez, pingă toate titulile dregătoriilor sale, și gheneral norodului unguresc îl făcu”[119]. De fapt, Pavel Chinezu a fost desemnat de Matia Corvin drept comandant suprem al întregii armate maghiare încă din 1478, numirea sa în funcția de comite de Timiș, ban al Severinului și căpitan general doar al trupelor regale din sudul Ungariei (adică a celor ce se confruntau cu oștile Imperiului Otoman) fiind determinată de „rugămintea lui Pavel Chinezu făcută în fața regelui de a nu mai lupta niciodată împotriva creștinilor, ci doar împotriva turcilor”[120]. Căci „sătul de atâția ani de lupă, în care a fost silit să verse sângele creștinilor Europei (în războaiele duse de suveranul său cu Boemia, Polonia, Moldova, Imperiul German – n.n.T.C.), Pavel Chinezu dorește (acum – n.n.T.C.) să lupte (doar – n.n.T.C.) împotriva turcilor otomani, dușmanii creștinătății”[121], așa cum rezultă foarte clar și din raportul diplomatului italian Francesco Fontana, întocmit în anul 1490, în care stă scris că „sono circa XII anni… costui (Pavel Chinezu – n.n.T.C.) ma non vuole andare ad impresa contra Christiani, ma sempre e stato contro Turchi…”[122](adică „sunt aproximativ 12 ani [de când regele Matia Corvin l-a făcut căpitan general al trupelor sale – n.n.T.C.], dar el [Pavel Chinezu – n.n.T.C.], categoric, nu mai vrea să meargă împotriva creștinilor, dar va merge mereu împotriva turcilor”. Remarcabil gest „cu care nici unul dintre contemporanii săi nu se poate lăuda”[123].

Prima consemnare scrisă (de care avem cunoștință) a lui Pavel Chinezu în calitate de comite de Timiș și de „gencium regalium summus capitaneus” (adică de „comandant suprem al tuturor armatelor regale maghiare”) este făcută într-un document datat 13 mai 1478[124]. Acest document oficial (un simplu act de confirmare a unei donații „făcută de fostul voievod al Transilvaniei Blasius Magyar[125]  și de comitele de Timiș, Pavel Chinezu, în favoarea unuia dintre vechii lor slujitori, Ladislau Veres din Hysfalva”[126]) are importanță pentru noi doar pentru că în el, Pavel Chinezu apare ca exercitând cel mai însemnat rang militar din Ungaria. Această mențiune „este singulară pentru întreaga activitate a lui Pavel Chinezu, nemaifiind întâlnită în cuprinsul nici unui alt document”[127]. Mai mult chiar „ea nu a fost folosită nici de istorici, fie din pricina unicitității ei, fie din necunoașterea documentului care o conține”[128]. Numirea lui Pavel Chinezu într-o astfel de funcție este rodul nemijlocit al „faptelor sale de arme din anii trecuți, în special din campania austriacă din 1477”[129]. De asemenea este „cea mai înaltă funcție militară de comandă spre care poate tinde un oștean”[130]. Acum „ea a fost acordată nu unui nobil dintr-una dintre marile familii de magnați, ci unui om ridicat din mijlocul poporului, care a făcut dovada unor neobișnuite dovezi de virtute militară în cursul ultimelor două decenii”[131].

Această stare de lucruri nu va ține însă „prea multă vreme întrucât două mari pericole amenințau regatul în acești ani: turcii la sud și austriecii la vest”[132]. Dat fiind faptul că „Pavel Chinezu își exprimase deja dorința de a nu mai lupta împotriva creștinilor ci doar exclusiv împotriva turcilor și regale i-a înțeles-o”[133] era imperios necesară, din motive de ordin strategic, o împărțire a „trupelor pe două fronturi total opuse, așa încât coordonarea acestora nu putea fi asigurată de un singur om[134]. În consecință „Matia Corvin a împărțit armata în două părți: cea sudică sub comanda lui Pavel Chinezu și cea nordică sub Ștefan Zápolya”[135], astfel că „de la Iancu de Hunedoara și Mihail Szilágyi[136] nici unui comite de Timiș nu i se mai încredințase o asemenea funcție, pe care Pavel Chinezu o va păstra până la moarte”[137].

Prin 1480 regele Matia Corvin îi va extinde autoritatea comitelui de Timiș „în privința apărării antiotomane”[138], acordându-i prerogative speciale asupra unei regiuni „cuprinzând aproximativ 10, apoi 12 și, după anul 1494, 13-15 comitate, reunite în acel căpitănat sudic”[139], care îngloba comitatele Arad, Bač, Bekes, Bihor, Bodrog, Caraș, Cenad, Csongád, Cuvin, Srem, Timiș, Torontal, Valkó și Zarand[140]. Acest «căpitănat sudic» „se întindea de-a lungul Tisei mijlocii și inferioare, a Mureșului, Dunării dar și spre gurile fluviilor Sava și Drava”[141].

Pavel Chinezu a îndeplinit, de asemenea, și una dintre cele mai importante funcții civile din statul feudal ungar și anume pe cea de jude al Curții regale, adică locțiitor juridic al regelui[142], Nicolae Stoica de Hațeg informându-ne și el că în „1494, craiul Vladislav II pre Chiniez îl făcu judex curie  crăirii”[143].

Deși „nu știa nici să scrie și nici să citească”[144], de corespondența sa zilnică ocupându-se omul său de încredere, Iosa de Som (cel care, de altfel, îi va succede „în funcțiile de comite de Timiș și căpitan suprem al țărilor inferioare”[145], fiind „desemnat, la sfârșitul lunii decembrie 1494”[146] de către regale Vladislav al II-lea să le preia, ca unul care fiindu-i atât de apropiat comandantului său cunoștea cel mai bine îndatoririle acestuia, însușindu-și, desigur, de-a lungul numeroșilor ani petrecuți în preajma sa, destul de mult și din măiestria lui politico-militară), Pavel Chinezu s-a ridicat atât de mult în ierarhia clasei conducătoare a Regatului Maghiar, încât a ajuns să se numere printre cei mai de seamă magnați ai acestuia.

Foarte concludent pentru importanța poziției sale la Curtea regală este, printre altele, și faptul că pe la finele anului 1489, Pavel Chinezu iscălește (de fapt și-a pus doar sigiliul, el neștiind să scrie după cum am arătat mai sus), alături de o serie de prelați[147] (printre care îi putem aminti pe „episcopii Toma Bakócz, Sigismund Ernuszt, Ștefan Orbán de Nagylucsei”[148]) și mari nobili, un document oficial prin care regale Matia Corvin le cerea principalilor săi curteni să-l accepte ca urmaș al său la tronul Ungariei pe Ioan Corvin, fiul lui nelegitim[149]. Dintre cei care au semnat acordul scris solicitat de suveranul lor, Pavel Chinezu se plasează „printre primii trei magnați ai regatului (după Ștefan Zápolya și Ștefan Báthory și înainte de Bartolomeu Drágffy, Laurențiu Újláki ș.a. – n.n.T.C.), într-o poziție deosebit de avantajoasă, dar care recompensează pe drept marile sale merite militare”[150].

 Însemnătatea comitelui de Timiș pentru regalitatea maghiară rezultă și din salariul pe care îl primea acesta și anume: „7.000 de florini aur și 11.000 florini convertiți în sare; în comparație cu el voievodul Transilvaniei avea 9.000 florini aur și 3.000 florini convertiți în sare, iar palatinul regatului nu avea decât 4.000 florini aur”[151]. În privința situației financiare a lui Pavel Chinezu se știe că la acea epocă resursele sale bănești depășeau cu mult cea ce i se aloca din vistieria statului pentru „exercitarea funcției de comite și ele constau în primul rând din veniturile posesiunilor proprii”[152], care-l plasau deja printre cei mai de seamă magnați ai Ungariei[153].

Pavel Chinezu este prezent și în diplomația vremii, printre altele el parafând, la 16 decembrie 1487, alături  de reprezentanți ai înaltului cler și ai marii nobilimi  maghiare un acord între Ungaria și Imperiul Romano-German cu privire la garantarea frontierei comune stabilită pe râul Enns în urma unor întrevederi (care s-au încheiat prin semnarea unui armistițiu necesar, tocmai, pentru a se putea ajunge la o înțelegere în această dispută) ce au avut loc între cei doi suverani aflați în conflict[154], regele Matia Corvin și împăratul Frederic al III-lea de Habsburg. De asemenea, la 7 martie 1492, Pavel Chinezu (împreună cu alți fruntași ai nobilimii ungare cum ar fi Ștefan Zápolya, Ioan Corvin, Ladislau Egervári ș.a.), fiind convocat la Buda pentru a valida tratatul de pace cu Austria[155] (încheiat, în 7 noiembrie 1491, la Bratislava și „sancționat de Vladislav al II-lea pe 6 și de Maximilian de Habsburg[156] pe 20 decembrie 1491”[157]) va semna (alături de ceilalți magnați pomeniți) un document prin care recunoștea „valabilitatea acestuia”[158]. Și exemplele pe această temă pot continua, însă ne oprim doar la acestea pe care le-am amintit numai pentru a ne face o idee cu privire la importantul rol jucat de Pavel Chinezu și în acest domeniu de activitate.

„Preocupările lui Pavel Chinezu îmbracă, în timp, aproape toate aspectele caracteristice epocii în care trăiește și stării sale sociale”[159]. Astfel „dintre acestea nu poate lipsi o îndatorire deosebit de plăcută contemporanilor: ctitorirea de biserici și mănăstiri”[160]. Prin urmare, „la 7 februarie 1482 papa Sixt al IV-lea[161] recunoaște meritele deosebite ale lui Pavel Chinezu în ctitorirea bisericii cu hramul Sf. Mihail din localitatea Nagy-Vázsony («una din reședințele sale preferate, alături de Timișoara»[162], aici construindu-și un impunător castel și extinzându-și în permanență, ca întindere, domeniul funciar[163] n.n.T.C.) din comitatul Veszprém, acordându-i iertarea tuturor păcatelor și indulgențe[164][165]. Și în anii care vor urma Pavel Chinezu va acorda atenție celor sfinte, făcând importante donații (în special posesiuni) unor lăcașe de cult[166].

Interesant de amintit este și faptul că Pavel Chinezu l-a cunoscut pe Vlad Țepeș[167], după toate probabilitățile, încă din anul 1462, când tânărul și viteazul oștean regal originar din Banat, a făcut parte din trupele maghiare cu care Matia Corvin a intrat în Transilvania[168], în toamna anului respectiv, chipurile pentru a veni în sprijinul aprigului Dracula, care trădat de marea boierime munteană[169] fusese nevoit să se refugieze în munți (cu oastea de care mai dispunea),  în așteptarea mult trâmbițatului ajutor militar maghiar[170] promis de ruda sa (se pare că Vlad Țepeș era căsătorit cu una dintre surorile lui Matia Corvin[171]). „Este aproape imposibil ca (…) Pavel Chinezu să nu-l fi văzut pe crâncenul voievod muntean”[172], după ce acesta a fost arestat din porunca cumnatului său[173]  și închis în temnițele de la Buda și Visegrad[174]. S-au întâlnit cu siguranță, mai ales, după ce Vlad Țepeș va fi eliberat din închisoare și va fi primit, în cele din urmă „printre curtenii regelui în așteptarea unui moment politic favorabil reînscăunării sale”[175].

Singurele acțiuni militare certe la care au participat, împreună, Vlad Țepeș și Pavel Chinezu sunt „asediul Sabacului (început în noiembrie 1475 acesta se va încheia la 15 februarie 1476, turcii fiind nevoiți, în cele din urmă, să capituleze[176] – n.n.T.C.) și luptele desfășurate în primăvară (este vorba de primăvara anului 1476 – n.n.T.C.) în Serbia și Bosnia”[177], împotriva oștilor sultanului Mahomed al II-lea Cuceritorul[178]. 

Fiind „personalități distincte, cu biografii bine conturate, Vlad Țepeș și Pavel Chinezu au și elemente comune care merită a fi subliniate”[179]. Astfel „amândoi sunt comandanți stăluciți, cu succese răsunătoare pe frontul antiotoman (…); amândurora li se impută cruzimea [exagerată zic urmașii] față de dușmani, uitându-se însă sălbăticia și cruzimea incursiunilor turcești la nordul Dunării, ca și situația politico-militară tulbure care cerea o mână forte pentru clarificarea ei”[180]. Vlad Țepeș și Pavel Chinezu „au înțeles acest comandament al vremii și l-au rezolvat cu mijloacele puse la dispoziție de veacul în care au trăit”[181]. Dacă Vlad Țepeș ar fi avut „o domnie mai lungă (…) după 1476, coroborată cu revenirea lui Pavel Chinezu pe frontul antiotoman de la Dunărea de Jos în calitate de comandant al trupelor regale (1478) ar fi dus în mod cert la un cu totul alt rezultat în luptele cu turcii, cu atât mai mult cu cât ei puteau îndeplinii acel front comun gândit de Ștefan cel Mare”[182]. Cu oastea acestuia „la gurile Dunării, a lui Țepeș la Dunărea de Jos și a lui Pavel Chinezu la confluența acesteia cu cea mijlocie, s-ar fi realizat (indiscutabil – n.n.T.C.) marele deziderat al veacului”[183] și anume, alungarea turcilor din Europa.

Despre actele de cruzime ale lui Vlad Țepeș (pe care le considerăm, de altfel, justificate pe deplin) s-a scris încă din timpul vieții sale (și după moartea sa, însă de cele mai multe ori tendențios și fals), publicul larg fiind bine informat cu privire la acestea. În ceea ce privește ferocitatea manifestată de Pavel Chinezu, pentru a ne face o oarecare impresie, redăm în continuare un fragment din Cronica Banatului, scrisă de Nicolae Stoica de Hațeg: „Turcii cu daruri prin niște vânzători vrea Beligradu a-l lua. Însă, fiind în Beligrad comandant Paul Chinezu, carele simțind, să apără și pre acei răi vânzători pre toți i-au prins, în temniță i-au aruncat, i-au flămânzit, apoi pre unul din ei fript mâncare le-au dat. Și tot așa, pre unul după altul, păn la cel din urmă, pre carele așa l-au lăsat, păn ce de foame chinuit au murit (…). Și cetindu-i aceasta, văz că tirania i-au întrecut vitejia, macar că craiul Matiaș foarte îl iubea”[184].

Adevărul este că nenumăratele raiduri efectuate de turci la nord de Dunăre „s-au soldat aproape întotdeauna cu răpirea sau uciderea unei părți a populației pașnice locale și ducerea ei în robie”[185]. Prin urmare „răbdarea lui Pavel Chinezu ia sfârșit și începe să plătească dușmanului aceste cruzimi inutile”[186] cu aceiași monedă. Sistemul de pază organizat de el de-a lungul fluviului, dovedindu-se extrem de eficient, îi va aduce „anual mulți prizonieri dintre membrii cetelor prădalnice pătrunse în Banat”[187]. Acești  păgâni vor fi cu toții închiși în celulele amenajate în pivnițele castelului din Timișoara, unde vor fi supuși unor suplicii inimaginabile chiar și pentru acea epocă[188]. Evident că dincolo de dorința de a aplica niște binemeritate corecții fizice nemiloșilor jefuitori ai ținutului bănățean și nu numai, Pavel Chinezu s-a folosit de acestea și cu intenția vădită „de a stârni spaimă și groază în rândul dușmanilor, ca mijloc de prevenire a altor incursiuni în zonă[189]. Rafinamentul său în alegerea pedepselor va merge până acolo încât unele dintre acestea vor fi raportate la „preceptele religioase musulmane pe care credincioșii le respectau cu strictețe, dar pe care Pavel Chinezu îi  va obliga să le încalce, înjosindu-i și obținând astfel torturi morale deosebit de eficiente”[190]. Astfel „unii dintre aceștia sunt legați de mâini și de picioare și aruncați drept hrană porcilor înfometați în prealabil; animal spurcat pentru musulmani, a cărui carne sunt opriți să o mănânce, porcul este animalul care-i devorează”[191]. O altă metodă de exterminare a captivilor turci era legarea lor „de roata morii din albia Timișului din fața castelului”[192], care se finaliza cu înecarea acestora „după chinuri îndelungate”[193]. De asemenea, la mulți dintre păgânii capturați li se vor tăia mâinile și picioarele după care vor fi „lăsați să se chinuie astfel până mor”[194]. Lista supliciilor de care au avut parte turcii luați prizonieri este mult mai lungă și o bună parte din ea cuprinde torturi „preluate chiar din arsenalul otoman, datorită eficienței dovedite”[195]. În curând „știrile despre soarta crudă a prinșilor de la Timișoara străbate zona Dunării, trece și în sudul ei și provoacă o spaimă teribilă în rândul trupelor și populației (turcești – n.n. T.C.)”[196]. Acum „numele lui Pavel Chinezu devine sinonim celui al diavolului”[197]. El ajunge „într-atât de cunoscut, inclusiv asprimea sa exagerată, încât turcoaicele își speriau copiii neastâmpărați cu amenințarea că-i dau pe mâna cneazului Pavli (adică a lui Pavel Chinezu – n.n. T.C.)”[198]. Numai „Vlad Țepeș și, mai târziu, Mihai Viteazul se vor mai bucura de un asemenea renume în lumea otomană”[199]. Este adevărat că „metodele sunt deosebit de dure, dar sunt singurele capabile să mențină liniștea la aceste hotare, într-o epocă de moravuri destul de aspre, străbătută de un șir întreg de lupte aprige”[200].

 Pavel Chinezu s-a remarcat, în mod deosebit, în luptele cu turcii pe care i-a înfrânt în numeroase bătălii (printre care se evidențiază, în mod deosebit, cea de pe Câmpul Pâinii considerată de specialiști drept cea mai mare biruință obținută de Creștinătate asupra Imperiului Otoman, după remarcabila victorie repurtată de către Iancu de Hunedoara, în iulie 1456, la Belgrad[201] și după răsunătoarea izbândă dobândită de Ștefan cel Mare, în ianuarie 1475, la Vaslui[202])[203] și al căror dușman neîmpăcat a rămas până la sfârșitul vieții sale (ultima sa mare victorie asupra otomanilor obținând-o la Belgrad, în ianuarie 1494, deci chiar în anul în care va trece la cele veșnice)[204]. Referitor la decesul teribilului conducător de oști bănățean se știe că a avut loc la scurt timp după încheierea cu succes a expediției din octombrie – noiembrie 1494, condusă de el la sud de Dunăre, chiar pe teritoriul stăpânit de Imperiul Otoman[205] (cârmuit la aceea dată de sultanul Baiazid al II-lea[206]), când „după zilele grele ale campaniei, starea sănătății sale, și până acum precară, se înrăutățește considerabil”[207], silindu-l „să se oprească în castelul Sf. Clement de la Sava”[208]. Cuprins în zilele care au urmat de „o stare febrilă permanentă”[209] pe care „nici odihna nu-l mai ajută să o depășească”[210], el va înceta din viață „după câteva zile de suferință (…), la 24 noiembrie 1494 în acest loc”[211]. Moartea i-a fost cauzată de un nou și extrem de puternic atac de apoplexie, iar dispariția lui a produs o mare tristețe printre creștini, ea fiind deplânsă până și de regele Ungariei de atunci, Vladislav al II-lea. Toate acestea sunt prezentate și de Nicolae Stoica de Hațeg în cronica sa din care aflăm că în „1494 (…), Chiniez bătu turcii în Servia și le luo Semendria, de unde în Srem trăcând, la Sfântul Clement muri; de a căruia moarte craiul nu să potea mângăia; el, Chinez, de apoplecsie (: șlag) lovit au fost”[212] sau că Pavel Chinezu „carele în Timișoara și-n Beligrad gheneral gubernator, vestit voevod oștilor, el 25 de ani Timișoara, Banatu au domnit, – [la moșia sa] – au murit; de moartea acestui viteaz craiul au plâns”[213].

Corpul neînsuflețit al marelui erou al Creștinătății „va fi transportat în scurt timp pe posesiunea sa de la Nagy-Vázsony și va fi înmormântat în mănăstirea ctitorită de el însuși, în prezența celor apropiați”[214]. Pe piatra lui funerară a fost inscripționat următorul text în limba latină:«Vasonia claustra erexit Kinisius heros/Illius in hoc marmorea tumulla ossa cubant»[215] (adică «Castelul Vásony l-a ridicat eroul Kinizsi/Oasele lui se odihnesc în acest mormânt de marmură»).

Mormântul lui Pavel Chinezu „s-a aflat la mare cinste până la anul 1541, data transformării Ungariei centrale în pașalâc[216] otoman, dar distrugerile suferite în decursul acestei epoci au adus castelul și mănăstirea în ruine”[217]. Uitarea se va așeza asupra locului în care și-au găsit odihna veșnică rămășițele pământești ale marelui și viteazului comandant militar maghiar de origine română și „abia la sfârșitul secolului al XVIII-lea familia nobiliară Zichy din Nagy-Vázsony reface cetatea și orașul”[218], ocazie cu care „sunt descoperite mormântul, piatra tombală păstrată fragmentar, sabia, cămașa și coiful de zale”[219] ale lui Pavel Chinezu. Osemintele sale au fost reînhumate, iar obiectele găsite ce i-au aparținut, amintite mai sus, vor fi predate Muzeului Național Maghiar din Budapesta[220].

În aniiʼ60 ai veacului al XX-lea, „cetatea și castelul de la Nagy-Vázsony au fost restaurate de către statul maghiar, înființându-se și un muzeu memorial în cuprinsul acestuia”[221]. Referitor la locul de veci al lui Pavel Chinezu, printre localnici circulă o legendă comform căreia în timpul stăpânirii otomane un războinic turc ar fi tras cu pistolul în piatra funerară aflată deasupra mormântului marelui dispărut, însă glonțul a ricoșat ucigându-l pe nesăbuitul profanator, ceea ce a dus la răspândirea lugubrei păreri „că și după moarte Pavel Chinezu continuă să omoare turci”[222].

Dintre toate izvoarele narative „fie ele contemporane sau mai târzii, care – narând evenimentele unei anumite perioade istorice – îl amintesc în paginile lor și pe Pavel Chinezu (…) se detașează ca  importanță cronica scrisă de italianul Antonio Bonfini[223] în ultimele două decenii ale veacului în discuție (al XV-lea – n.n.T.C.)”[224]. Cu toate că este „concepută ca o cronică de curte, dacă nu oficială măcar oficioasă, narațiunea sa oferă (totuși – n.n.T.C.) cele mai interesante informații contemporane despre faptele lui Pavel Chinezu”[225]. Antonio Bonfini „l-a cunoscut personal (pe Pavel Chinezu – n.n.T.C.) la curtea regală (a Ungariei – n.n.T.C.) și a fost martor ocular la o parte a acțiunilor sale”[226], ba mai mult, el „a avut la dispoziție documentele emise de cancelaria regală și a stat de vorbă cu unii dintre participanții la campaniile sale militare”[227]. Prin urmare, „și-a adunat astfel un imens material biografic, pe care l-a așezat, cronologic în paginile cronicii sale”[228]. Deși „multe dintre afirmațiile lui Antonio Bonfini au părut, la un moment istoric dat, fanteziste sau cu un redus coeficient de probabilitate”[229], dacă coroborăm informațiile lui „cu alte izvoare, documentare sau narative după caz”[230], suntem îndreptățiți „să afirmăm că aproape toate datele citate de el reflectă purul adevăr”[231]. În concluzie, „valoarea documentar-informativă a cronicii lui Antonio Bonfini este mai presus de orice îndoială, chiar dacă rolul său de cronicar de curte sau moda timpului i-au impus și unele figuri de stil mai aparte”[232].

Trimisul special al ducelui de Milano la Buda, Francesco Fontana, ne-a transmis și el peste veacuri, într-un raport întocmit pentru stăpânul său[233] „o serie de observații asupra principalelor personaje”[234] de la Curtea regală a Ungariei, care au jucat un rol important, în conducerea acesteia, în perioada celor câteva luni tulburi ce au urmat morții regelui Matia Corvin (este vorba de aprilie-iulie 1490[235]), survenită la 6 aprilie 1490[236]. Informațiile culese de către ambasadorul milanez au fost „scrise în intervalul mai multor săptămâni de observații atente și directe asupra subiecților”[237] și „în ciuda unui oarecare schematism, propriu scrierilor epocii, trăsăturile fizice și morale ale personajelor descrise sunt surprinse cu un deosebit simț al realității”[238]. Printre personalitățile „descrise de pana necruțătoare a italianului”[239] se numără și «Chines Paolo (Pavel Chinezu – n.n.T.C.)»[240].

 Despre bravul comite de Timiș, Fontana notează că „el era ginerele lui Blasius Magyar, fiind morar de meserie la începuturile sale”[241]. Că s-a înrolat în armata maghiară ca darabant, adică oștean în trupele de infanterie[242]. „Din această situație este scos de către viitorul său socru și de către rege care-l fac unul dintre apropiații lor”[243]. Drept răsplată „pentru faptele sale de arme (Matia Corvin – n.n.T.C.) îi donează numeroase posesiuni, valoarea acestora ridicându-se la 80.000 ducați de aur”[244]. De mai bine „de 12 ani regele l-a făcut căpitan general al părților sudice ale regatului, întrucât nu a mai dorit să lupte împotriva creștinilor, ci doar a turcilor”[245]. Celebrul conducător de oști bănățean „are în acest an 1490 (anul în care Fontana își întocmește raportul – n.n.T.C.) o vârstă de circa 58 de ani, este scund ca statură, dar gros și păros ca un urs; este însă un soldat deosebit de puternic”[246]. Această caracterizare a lui «Chines Paulo», făcută de diplomatul italian, „este mult mai expresivă decât cea făcută de Bonfini și oferă amănunte care nu mai sunt aflate niciunde altundeva”[247]. Totodată ea „confirmă (…) unele afirmații bonfiniene care ar fi trecut altfel drept legende greu controlabile”[248]. În consecință „considerăm știrile lui Francesco Fontana deosebit de prețioase pentru cunoașterea mai profundă a personajului istoric”[249] Pavel Chinezu.

Indiscutabil că „după Iancu de Hunedoara”[250], Pavel Chinezu „a fost poate cel mai cunoscut și mai cântat erou al luptei antiotomane din Transilvania și Banat în a doua jumătate a veacului XV”[251].

Totuși, deși cei doi mari conducători de oști ai Creștinătății medievale au avut multe în comun (pornind de la originea etnică [cea română] și continuând cu faptul că „amândoi s-au ridicat, de la simplul rang de oștean, la cea mai înaltă funcție militară”[252], că și unul și altul s-au bazat „în campaniile lor pe toate clasele și păturile sociale interesate”[253] să stăvilească expansiunea „împărăției” turcești și chiar să înlăture, acolo unde era cazul, dominația acesteia, că ambii „au ajuns la cele mai înalte funcții și în alte domenii de activitate”[254] decât cel ostășesc ș.a.), „aceste asemănări ori cât de multe pot fi, trebuie privite (ținând cont de – n.n.T.C.) circumstanțe, întrucât Pavel Chinezu a reușit, doar în timpul celor două campanii antiotomane din 1494 (prima, derulată între sfârșitul lunii ianuarie și începutul lui februarie[255], iar cea de-a doua, așa cum am mai arătat, în lunile octombrie-noiembrie[256] – n.n. T.C.), să se apropie sau (chiar – n.n. T.C.) să-și egaleze ilustrul antecesor”[257].

În concluzie „Pavel Chinezu este cea mai strălucită personalitate militară a epocii corviniene”[258], această opinie bazându-se pe o remarcabilă performanță (destul de rar înregistrată în cartea de aur a marilor victorii repurtate pe câmpurile de luptă de-alungul întregii existențe a omenirii) și anume aceea de a nu fi fost niciodată învins „în cariera sa de conducător de oști antiotomane între anii 1478-1494”[259]. Totodată viteazul comite de Timiș este, practic, și „ultimul general ridicat din rândul poporului, fapt explicat prin totala adeziune a acestuia la idealul luptei antiotomane, în cea de-a doua jumătate a secolului al XV-lea”[260]. Din păcate „de la el nu s-a mai ridicat nici un astfel de conducător de oști”[261].

 

 Conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu

 


[1] Cristian Ioan Popa, Lupta de pe Câmpul Pâinii (13 octombrie 1479). De la universalitatea lied-ului medieval la recuperarea eroilor naționali, în „Terra Sebus. Acta Musei Sabesiensis”(Anuarul Muzeului Municipal „Ioan Raica” din Sebeș), nr. 2, Sebeș, 2010, p. 269. În documentele vremii, redactate în limba latină, numele lui Pavel Chinezu apare sub forma Paulus Kenesys sau Kenesy, Kinisi etc. (Antonio Bonfini, Rerum Hungaricarum decades quatuor cum dimidia, Buda, 1770, p. 578), iar în cele în italiană Paulo Chines (Chinis) sau Paulo de Kynys (Iván Nagy, Albert Nyáry, Magyar Diplomácziai Emlékek Mátyás király korából, II și IV, Budapesta, 1876 și 1878, p. 309 și respectiv 210-211; Constantin Rezachevici, Pavel Chinezu - un vajnic luptător pentru libertate din veacul XV, în „Magazin istoric”, Anul IX, nr. 2 [95], București, 1975, p. 33).

[2] Dicționar enciclopedic, vol. V, Editura Enciclopedică, București, 2004, p. 250; Ioan Hațegan, Pavel Chinezu, Editura Helicon, Timișoara, 1994, p. 5, 209.

[3] Ibidem, p. 5; Alexandru Papiu-Ilarian, Istoria Românilor din Dacia Superioară, I, Viena, 1851, p. 44; August Treboniu Laurian, Temisiana sau scurtă istorie a Banatului Temisianu, Cu tipariulu Collegiului Național, Bucuresci (București), 1848, p. 72; Constantin Diaconovici Loga, Enciclopedia Română, Editura „W. Krafft”, Sibiu, 1898, p. 809; Aurel Cucu, Cetatea și harta cetății Timișoara. Studiu tehnic și istoric, Editura Minerva, Lugoj, 1931, p. 76; Dinu C. Aron, Cnejii (chinejii) români. Contribuții la studiul lor, Timișoara, 1938, p. 78; Ion Stoia-Udrea, Marginale la istoria bănățeană, Editura Institutului Cultural de Vest, Timișoara, 1940, p. 21.

[4] Nicolae Stoica de Hațeg, Cronica Banatului (studiu introductiv, ediție, glosar și indice de Damaschin Mioc), ediția a II-a revăzută, Editura Facla, Timișoara, 1981, p. 118.

[5] Ibidem, p. 120.

[6] Antonio Bonfini, op. cit., p. 578.

[7] Ioan Hațegan, op. cit., p. 52.

[8] Nicolae Stoica de Hațeg, op. cit., p. 123.

[9] Ioan Hațegan, op. cit., p. 69.

[10] Antonio Bonfini, op. cit., p. 578.

[11] Ioan Hațegan, op. cit., p. 52.

[12] Ibidem, p. 54.

[13] Ibidem; Coriolan Suciu, Dicționar istoric al localităților din Transilvania, vol. I, Editura Academiei R.S.R., București, 1967, p. 125, 772; vol. II, Editura Academiei R.S.R., București, 1968, p. 293, 295, 303, 306, 315, 337, 345, 350, 355, 370, 386, 429; Frigyes Pesty, Krassó vármegye története, vol. II, Budapesta, 1882, p. 40, 280; vol. III, Budapesta, 1883, p. 135, 188, 189, 265, 296; vol. IV, Budapesta, 1884, p. 191; Documenta Romaniae Historica. C. Transilvania, Secolele XIV-XV, vol. II, Editura Academiei R.P.R., București, 1953, p. 319; Traian Birăescu, Banatul sub turci, Editura revistei „Vrerea”, Timișoara, 1934, p. 46.

[14] Ioan Hațegan, op. cit., p. 54.

[15] Ibidem.

[16] Nicolae Stoica de Hațeg, op. cit., p. 118, 120, 123.

[17] August Treboniu Laurian, op. cit., p. 72.

[18] Nicolae Tincu-Velia, Istorioară bisericească politico-națională a românilor peste tot mai ales a celor ortodocși orientali din Austria și distincțiunea bănățenilor de pretențiunile ierarhice și politice ale colonilor sârbești din Austria, Tipografia Arhidiecezană, Sibiu, 1865, p. 68.

[19] Patriciu Drăgălina, Din istoria Banatului Severin, vol. I, Editura autorului,  Tipografia Diecezană, Caransebeș, 1899, p. 88.

[20] Vasile Maniu, Disertațiune istorico-critică și literară tractândă despre originea românilor din Dacia Traiană, Typariul lui M. Hazay și a fiului Guilomu, Timișoara, 1857, p. 516.

[21] Ioan Hațegan, op. cit., p. 68, 72.

[22] Blasius Magyar de fapt Blasius Podmaniczky, care „era ceh sau slovac de origine, dar s-a făcut cunoscut sub numele de «maghiar», adică «ungurul», datorită serviciilor aduse regelui Matia Corvin” (Ibidem, p. 68), în calitate de mare conducător de oști al acestuia (Ibidem, p. 74, 75, 80, 90, 94, 150, 156; vezi și ro.wikipedia. org/wiki/Blasius_Magyar). Matia I Corvin a fost rege al Ungariei între 1458 și 1490 (Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 564).

[23] Antonio Bonfini, op. cit., Buda, 1770, p. 578.

[24] Ioan Hațegan, op. cit., p. 72.

[25] Ibidem; Antonio Bonfini, op. cit., Buda, 1770, p. 578.

[26] Ioan Hațegan, op. cit., p. 74.

[27] Ibidem, p. 17.

[28] Ibidem, p. 78.

[29] Dezsö Csánki, Magyarország törtánelmi földrajza a Hunyadiak korában, vol. I, Budapesta, 1890, p. 278, lucrare în care autorul  indică o sursă din Arhiva Națională Maghiară (Ibidem).

[30] Comitat, în Evul Mediu, unitate administrativ-teritorială în unele țări din Europa Apuseană și Centrală, inclusiv în Ungaria și Transilvania (Tiberiu Ciobanu, „Fortissimus athleta Christi”, Iancu de Hunedoara 555, Editura Eurostampa, București, 2011,  p. 209).

[31] Ioan Hațegan, op. cit., p. 78.

[32] Ibidem, p. 78-79.

[33] Ibidem, p. 79.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Este vorba despre Ștefan I Báthory de Ecsed (vezi Câmpul Pâinii, în Enciclopedia bătăliilor din istoria românilor, coordonator George Marcu, Editura Meronia, București, 2010), care a trait între 1430-1493 și a fost voievod al Transilvaniei din 1479 până în 1493 (Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p. 461). Foarte ambițios, acesta va fi numit, în 1471, de către Matia Corvin ca jude al Curții regale (deținând această funcție până la moartea sa), el „fiind preocupat îndeaproape de organizarea armatei transilvănene(Cristian Ioan Popa, op. cit., p. 276; Ferencz Szakály, Pál Fodor, A kenyérmezei csata [1479, október 13], în „Hadtörténelmi közlemények”, III, nr. 2, Budapesta, 1998, p. 318). Datorită „firii sale belicoase, alăturată cruzimii pe care o arătase în nenumărate rânduri (îndeosebi împotriva secuilor – n.n.T.C.), István (Ștefan – n.n.T.C.) Báthory va sfârși prin a fi detronat în anul 1493”(Cristian Ioan Popa, op. cit., p. 276), decedând la scurt timp după aceea (vezi și en.wikipedia.org).

[37] Ban, titlu purtat în Ungaria, începând din secolele XIII-XIV, de dregătorii regali ce conduceau, de regulă, o regiune de graniță, aceștia având largi atribuții politice, administrative, juridice și militare (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 202).

[38] Familiar, în Ungaria medievală, slujitor regal sau nobiliar. Persoană (de obicei făcând parte din mica nobilime, ai cărei membri erau numiți servientes sau familiares) aflată în slujba Curții regelui sau a celei unui magnat (mare nobil feudal), ce îndeplinea, îndeosebi, sarcini militare dar, în unele cazuri, și administrative. Familiarii proveneau din cele mai diverse straturi ale societății, de la nobili, orășeni, oaspeți (coloniști străini) și până la țărani, însă cei de origine nobilă erau mult mai numeroși decât ceilalți (Istoria poporului român [sub redacția acad. Andrei Oțetea], Editura Științifică, București, 1970, p. 124, 125; György Bónis, Hübériség és rendiség a közepkori magyar jogban, Budapesta, 2003, p. 166, 169; Martyn Rady, Nobility, Land and Service in medieval Hungary, Palgrave, 2000, p. 7; Diana Iegar, Relația de familiaritate în comitatul Ugocea secolului al XV-lea, de pe www.medievistica.ro).

[39] Ioan Hațegan, op. cit., p. 97; A Zichy és vasonkeói gróf  Zichy család idösbb ágának okmánytára, XI, Budapesta, 1931, p. 105-107.

[40] Ioan Hațegan, op. cit., p. 97.

[41] Ibidem; A Zichy és vasonkeói gróf  Zichy család idösbb ágának okmánytára, XI, p. 105-107.

[42] Ioan Hațegan, op. cit., p. 97; A Zichy és vasonkeói gróf  Zichy család idösbb ágának okmánytára, XI, p. 105-107.

[43] Ioan Hațegan, op. cit., p. 97.

[44] Ibidem; A Zichy és vasonkeói gróf  Zichy család idösbb ágának okmánytára, XI, p. 105-107.

[45] Ioan Hațegan, op. cit., p. 97; A Zichy és vasonkeói gróf  Zichy család idösbb ágának okmánytára, XI, p. 105-107.

[46] Ioan Hațegan, op. cit., p. 97; A Zichy és vasonkeói gróf  Zichy család idösbb ágának okmánytára, XI, p. 105-107.

[47] Ioan Hațegan, op. cit., p. 173.

[48] Ibidem, p. 97.

[49] Ibidem.

[50] Ibidem.

[51] Ibidem.

[52] Ibidem.

[53] Ibidem; A Zichy és vasonkeói gróf Zichy család idösbb ágának okmánytára, XI, p. 105-107.

[54] Ibidem, XI, p. 154-156; Ioan Hațegan, op. cit., p. 101.

[55] Ibidem, p. 98; A Zichy és vasonkeói gróf Zichy család idösbb ágának okmánytára, XI, p. 122-124.

[56] Ioan Hațegan, op. cit., p. 98.

[57] Ibidem.

[58] Ibidem.

[59] Ibidem; A Zichy és vasonkeói gróf Zichy család idösbb ágának okmánytára, XI, p. 122. Ștefan cel Mare a fost domnitorul Moldovei între 12 aprilie 1457 și 2 iulie 1504 (Constatin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din  Țara Românească și Moldova, vol. I [Secolele XIV-XVI], Editura Enciclopedică, București, 2001,  p. 804).

[60] Boemii, adică locuitorii Boemiei, denumirea teritoriului pe care s-a constituit, în anul 1197, regatul feudal al cehilor cunoscut, în Evul Mediu, și sub numele de Boemia (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 204).

[61] Ioan Hațegan, op. cit., p. 98.

[62] Ibidem.

[63] Ibidem.

[64] Prediu, adică latifundiu, domeniu, proprietate funciară (Dicționar explicativ ilustrat al limbii române, Editura Arc și Editura Gunivas, Chișinău, 2007, p. 1540).

[65] Ioan Hațegan, op. cit., p. 98.

[66] Ibidem.

[67] Palatin, în Evul Mediu, mare demnitar la Curțile suveranilor din centrul și apusul Europei, în Ungaria având atribuțiile unui vicerege (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 230; Dicționar enciclopedic, vol. V, p. 158).

[68] Capitlul, corpul canonicilor unei catedrale catolice, care se ocupă de organizarea cultului și de administrarea catedralei și a bisericilor din oraș; adunare periodică a canonicilor; adunare de călugări sau de alți clerici catolici; loc unde se țin asemenea adunări (Dicționar explicativ ilustrat al limbii române, p.  291).

[69] Ioan Hațegan, op. cit., p. 98; A Zichy és vasonkeói gróf Zichy család idösbb ágának okmánytára, XI, p. 124-127.

[70] Ioan Hațegan, op. cit., p. 98; A Zichy és vasonkeói gróf Zichy család idösbb ágának okmánytára, XI, p. 127-128.

[71] Ioan Hațegan, op. cit., p. 98; A Zichy és vasonkeói gróf Zichy család idösbb ágának okmánytára, XI, p. 128-129.

[72] Ioan Hațegan, op. cit., p. 101; Sándor Tatay, Kinizsi Pál, Budapesta, 1951, p. 513.

[73] Antal Nagy, Trencsén vármegye, Budapesta, 1941, p. 277.

[74] Ioan Hațegan, op. cit., p. 101.

[75] Ibidem, p. 102; Jószef Teleki, A Hunyadiak kora Magyarországon, XI, Pesta, 1862, p. 16.

[76] Ioan Hațegan, op. cit., p. 103; Sándor Ivics, A magyarországi szerbek története, vol. I, Budapesta, 1909, p. 867.

[77] Ioan Hațegan, op. cit., p. 113; Jószef Teleki, op. cit., XI, p. 558-560.

[78] Ioan Hațegan, op. cit., p. 128.

[79] Ibidem; Jenö Szentklaray, A csanád egyházmegyei plébániák története, I, Timișoara, 1898, p. 302.

[80] Ioan Hațegan, op. cit., p. 129-130; Dezsö Csánki, Magyarország történelmi földrajza a Hunyadiak korában, III, Budapesta, 1897, p. 211.

[81] Ioan Hațegan, op. cit., p. 128;  A Zichy és vasonkeói gróf Zichy család idösbb ágának okmánytára, II, Budapesta, 1895, p. 203.

[82] Ioan Hațegan, op. cit., p. 196; Samu Borovszky, Temes Vármegye, Budapesta, f.a., p. 27.

[83] Comite, conducător al unui comitat, având largi atribuții administrative și militare (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 209).

[84] Ioan Hațegan, op. cit., p. 196. Între 1478-1494, așa cum vom vedea în continuare, Pavel Chinezu a deținut funcția de comite de Timiș (Ibidem, p. 121, 211; Nicolae Stoica de Hațeg, op. cit., p. 121, 123).

[85] Cvazipermanent, adică aproape permanent, „cvazi”, provenind din cuvântul latin „quasi”, care înseamnă „aproape”, „cam”, „pe jumătate”, „aproximativ”( Dicționar explicativ al limbii române, ediția a II-a, Editura Univers enciclopedic, București, 1998, p. 256).

[86] Ioan Hațegan, op. cit., p. 196.  

[87] Ibidem, p. 167.

[88] Ibidem, p. 174.

[89] Ibidem; István Éri, A Nagy-Vázsonyi Kinizsi vár, Budapesta, 1957, reeditare în 1979; Idem, Reneszánsz dombormü töredékek a Nagy-Vázsonyi Kinizsi várból, în „Müvészettörténeti Értésitö”, VII, Budapesta, 1958, p. 132-133; Idem,  A Nagy-Vázsonyi Pálos kolostor lelete, în „Müemlékvédelem”, 1959/1960, Budapesta, 1964, p. 85-94; Idem,  A Nagy-Vázsonyi Kinizsi anfamaradványai, în „A Veszprém Múzeumok Közleményei”, I, Veszprém, 1963, p. 341-343.

[90] Ioan Hațegan, op. cit., p. 173.

[91] Ibidem.

[92]  Vladislav al II-lea Jagiello a fost rege al Boemiei din 1471, iar începând cu 1490 și al Ungariei, pe care le-a cârmuit până în 1516, când a decedat (Istoria lumii în date, p. 120, 564).).

[93] Ioan Hațegan, op. cit., p. 85- 86.

[94] Ibidem, p. 86.

[95] Ibidem.

[96] Nicolae Stoica de Hațeg, op. cit., p. 120.

[97] Ioan Hațegan, op. cit., p. 80.

[98] Ibidem.

[99] Ibidem.

[100] Ibidem.

[101] Ibidem, p. 85.

[102] Ibidem, p. 109.

[103] Iván Nagy, Albert Nyáry, op. cit., II, p. 309.

[104] Ioan Hațegan, op. cit., p. 110.

[105] Ibidem.

[106] Ibidem.

[107] În „1478, crai Matiaș pre gheneralu Pau Chiniezu graf (în germană, conte sau comite – n.n.T.C.) Timișorii și ban Severinului îl făcu” (Nicolae Stoica de Hațeg, op. cit., p. 121).

 [108] Ibidem; Ioan Hațegan, op. cit., p. 121.

[109] Nicolae Stoica de Hațeg, op. cit., p. 123; Ioan Hațegan, op. cit., p. 209, 211; Dicționar enciclopedic, vol. V, p. 250.

[110] Nicolae Iorga, Observații și probleme bănățene, Editura Academiei Române, București, 1940, p. 36-37. În cei 16 ani, cât Pavel Chinezu s-a aflat în fruntea sa, Banatul a cunoscut (datorită unor măsuri benefice luate de vrednicul și autoritarul comite de Timiș) o substanțială consolidare a potențialului său economic, dar și a importanței sale militare în cadrul Regatului Maghiar (vezi capitolul Comitele de Timiș din Ioan Hațegan, op. cit., p. 118-133).

[111] „Ultimul mare cruciat european” (Ioan-Aurel Pop, Numele din familia regelui Matia Corvinul: de la izvoarele de epocă la istoriografia contemporană, în „Studii și materiale de istorie medie”, XXVI, București, 2008, p. 138), Iancu de Hunedoara „a fost unul dintre cei mai mari conducători politico-militari din Europa secolului al XV-lea, el remarcându-se, îndeosebi, în cadrul luptei antiotomane din vremea sa, al cărei inițiator și lider principal este considerat, în unanimitate, a fi fost, atât de către contemporanii săi cât și de posteritate” (Tiberiu Ciobanu, op. cit.,p. 15). Născut pe la 1407 (potrivit altor opinii între 1386-1388, în 1390 sau 1392 și, în fine, prin 1395-1396), el l-a avut drept tată pe „oșteanul (cavalerul – n.n.T.C.) curții regelui” (Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 338) Voicu, fiul lui Șerbu (un important cneaz român din Țara Hațegului [Camil Mureșan, Iancu de Hunedoara, ediția a II-a, revăzută și adăugită, Editura Științifică, București, 1968, p. 40]), iar ca mamă pe Elisabeta de Marginea, „ce provenea, la rându-i, tot dintr-o familie de mici nobili hunedoreni, originari, probabil, din târgul și districtul românesc bănățean Marginea” (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 15-16). Iancu de Hunedoara a murit, în 11 august 1456, răpus de ciumă, imediat după ce oștile creștine conduse de el au obținut celebra victorie de la Belgrad asupra uriașei armate turcești comandată personal de sultanul Mahomed al II-lea Cuceritorul (Camil Mureșan, op. cit., p. 41; Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 15, 27). Mare om politic și genial conducător de oști, el a deținut înalte demnități în cadrul Regatului Ungar, pornind de la cea de ban al Severinului (numit în 1438) și continuând cu cele de comite de Timiș, comite al secuilor, voievod al Transilvaniei (între 1441-1446 și 1448-1450), locțiitor și căpitan general al Ungariei (din 1445), căpitan al Belgradului (din 1446), regent  sau guvernator general al Ungariei (din iunie 1446 până în 1453), comite perpetuu și ereditar de Bistrița și căpitan suprem al oștilor Regatului Maghiar, din februarie 1453 și până la moartea sa (Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, București, 1986, p. 213; Camil Mureșan, op. cit., p. 51-52; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 411, 412; Istoria României în date, p. 92, 461; Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 24-26). Iancu de Hunedoara a fost tatăl lui Matia I Corvin, poate cel mai de seamă dintre  regii Ungariei (Ibidem, p. 192, 193).

[112] Ioan Hațegan, op. cit., p. 121.

[113] Ibidem, p. 122. În calitate de comite al Timișului (dar, așa cum vom vedea în continuare, și al altor comitate), precum și de căpitan general al trupelor însărcinate cu apărarea frontierei sudice a Ungariei, Pavel Chinezu s-a numărat printre principalii membri ai Consiliului regelui maghiar, el activând (datorită faptului că era, înainte de toate, militar de carieră) cu precădere în Consiliul de război al acestuia.

[114] Dezsö Csánki, op. cit., III, p. 198; János Karácsonyi, Oklevélkivonatok a gr. Pongrácz család levéltárából, în „Történelmi Tár”, Budapesta, 1896, p. 527.

[115] Ioan Hațegan, op. cit., p. 129.

[116] Vezi planșa Comitate conduse de Pavel Chinezu, în Ioan Hațegan, op. cit., dar și Bács-Bodrog vármegye monographiája, II, Zombor, 1896, p. 52.

[117] Dezsö Csánki, op. cit., I, p. 644.

[118] Ioan Hațegan, op. cit., p. 5. Prin numirea sa în  această funcție, Pavel Chinezu va deveni  principalul factor de decizie, după rege, în Consiliul de război al statului feudal maghiar.

[119] Nicolae Stoica de Hațeg, op. cit., p. 121.

[120] Ioan Hațegan, op. cit., p.117; Iván Nagy, Albert Nyáry, op. cit., IV, p. 211.

[121] Ioan Hațegan, op. cit., p. 117.

[122] Iván Nagy, Albert Nyáry, op. cit., IV, p. 211.

[123] Ioan Hațegan, op. cit., p. 117.

[124] Imre Nagy, Gyula Nagy, Ferencz Deák, Hazai oklevéltár 1234-1536, Budapesta, 1879, p. 435-436.

[125] Blasius Magyar, gloriosul general al lui Matia Corvin, a fost voievod al Transilvaniei între 1473 și 1475 (Istoria României în date, p. 461).

[126] Ioan Hațegan, op. cit., p. 127; Imre Nagy, Gyula Nagy, Ferencz Deák, op. cit., p. 435-436.

[127] Ioan Hațegan, op. cit., p. 127.

[128] Ibidem.

[129] Ibidem.

[130] Ibidem.

[131] Ibidem.

[132] Ibidem. Austria era posesiunea Habsburgilor al căror reprezentant, Frederic al III-lea, deținea, la acea vreme, titlul de împărat al Imperiului Romano-German (el a domnit între 1440-1493, fiind încoronat ca atare abia în 1452; Frederic al III-lea de Habsburg a fost ultimul împărat încoronat la Roma (Istoria lumii în date, p. 561).

[133] Ioan Hațegan, op. cit., p. 127.

[134] Ibidem.

[135] Ibidem.

[136] Mihail (Mihály) Szilágyi conte de Horogszeg, a trait între 1400-1461 și a fost cumnatul lui Iancu de Hunedoara, soția acestuia Elisabeta (Erzsébet Szilágyi) fiindu-i soră (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 190). El s-a numărat printre colaboratorii cei mai apropiați ai lui Iancu de Hunedoara, participând la mai toate bătăliile purtate de acesta, cum ar fi cele de la Varna (1444), Kossovopolje (1448) și Belgrad (1456). După 23 noiembrie 1457, când Ladislau al V-lea Postumul, regele Ungariei (între 1444-1457 [Istoria lumii în date, p. 564]; fiind minor, între 1446-1453, statul feudal maghiar a fost condus de Iancu de Hunedoara în calitate de regent sau guvernator general al acestuia [Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 25-26]) a decedat, Mihail Szilágyi a fost ales regent al Ungariei (în 1458). În această calitate l-a ajutat pe nepotul său de soră, Matia Corvin (fiul lui Iancu de Hunedoara) să devină suveran al Regatului Ungar (Szilágyi Mihály, Mátyás király nagybátyja, Budapesta, 1913; Péter  Kovács, Mattia Corvino, Roma, 2000; András Kubinyi, Matthias rex, Budapesta 2008; Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 190). „Recunoscător acesta l-a acoperit cu onoruri, printre altele numindu-l comite perpetuu de Bistrița” (Ibidem; András Kubinyi, Magyarorszag története 1301-1526 [Istoria Ungariei…], Budapesta, 1998, p. 20-30). El a mai îndeplinit și funcțiile de comite de Timiș, ban de Mačva, căpitan al Belgradului (Ioan Hațegan, op. cit., p. 73) și, bineînțeles, căpitan general al trupelor regale din sudul Ungariei (Ibidem, p. 127). „Aliat cu Vlad Țepeș, împotriva turcilor, Mihail  Szilágyi va fi capturat de aceștia, în noiembrie 1460, pe când străbătea Bulgaria, fiind ucis la Istanbul, în 1461 (…), în chinuri groaznice, prin tăierea în două cu fierăstrăul” (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 190-191; Radu Florescu, Raymond T. McNally, Dracula: Prince od many faces-His life and his times, Boston, 1989, p. 130).

[137] Ioan Hațegan, op. cit., p. 127.

[138] Ibidem, p. 155.

[139] Ibidem.

[140] Vezi planșa Partium (Căpitănatul sudic 1478-1494), în Ioan Hațegan, op. cit.

[141] Ibidem, p. 155.

[142] Ibidem, p. 17. Ocupând această înaltă dregătorie, Pavel Chinezu va ajunge să se numere printre cei mai importanți și apropiați sfetnici ai regelui Ungariei.

[143] Nicolae Stoica de Hațeg, op. cit., p. 123.

[144] Ioan Hațegan, op. cit., p. 211; Miklós Istvánffy, Regni Hungariae Historia, Köln, 1685, p. 25.

[145] Ioan Hațegan, op. cit., p. 211.

[146] Ibidem; Frigyes Pesty, A temesi Bánság elnevézesének jogosulatlansága, Pesta, 1868, p. 26.

[147] Prelat, înalt demnitar bisericesc, aparținând treptei episcopale (Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 233).

[148] Ioan Hațegan, op. cit., p. 177.

[149] Ibidem. Fiu nelegitim, adică rezultat în afara căsătoriei; natural; bastard (Dicționar explicativ al limbii române, p. 683).

[150] Ioan Hațegan, op. cit., p. 177.

[151] Ibidem, p. 127.

[152] Ibidem, p. 127-128.

[153] Ibidem, p. 128.

[154] Ibidem, p. 175; Jószef Teleki, op. cit., XII, Pesta, 1863, p. 375.

[155] Ioan Hațegan, op. cit., p. 189.

[156] Maximilian I de Habsburg, fiu al lui Frederic al III-lea, a fost împărat al Imperiului Romano-German între 1493-1519 (Istoria lumii în date, p. 561). Din inițiativa părintelui său a fost ales și încoronat, în 1486, ca rege al Germaniei și asociat de către acesta la domnia imperiului. După moartea celui care i-a fost tată, Maximilian de Habsburg a fost ales împărat fără a se mai aștepta, însă, ratificarea papală. Abia în 1508, cu consimțământul papei Iulius al II-lea (acesta a „păstorit” creștinătatea catolică între 1503 și 1513- Ibidem, p. 556), el își ia titlul de împărat al Sfântului Imperiu Roman de Neam German, nefiind încoronat de papă deoarece a considerat drumul până la Roma mult prea periculos (Enciclopedie de istorie universală, Editura All Educațional, București, 2003, p. 874).

[157] Ioan Hațegan, op. cit., p. 188.

[158] Ibidem, p. 189.

[159] Ibidem, p. 160.

[160] Ibidem.

[161] Sixt al IV-lea a fost Suveran Pontif între 1471 și 1484 (Istoria lumii în date, p. 556).

[162] Ioan Hațegan, op. cit., p. 160.

[163] Ibidem, p. 160-161.

[164] Indulgență, aici cu sensul de iertare totală sau parțială a păcatelor pe care Biserica Romano-Catolică o acordă credincioșilor ei în schimbul unei sume de bani. Document ce conține textul rugăciunilor care trebuie spuse pentru a obține această iertare (Dicționar explicativ al limbii române, p. 487).

[165] Ioan Hațegan, op. cit., p. 160; Jolán Balogh, A müvészet Mátyas király udvarában, I, Budapesta, 1966, p. 248.

[166] Ioan Hațegan, op. cit., p. 173.

[167] Vlad Țepeș a fost voievod al Țării Românești în 1448; între 1456-1462 și în 1476 (Istoria lumii în date, p. 568).

[168] Ioan Hațegan, op. cit., p. 108.

[169] Ștefan Andreescu, Vlad Țepeș Dracula între legendă și adevăr istoric, ediția a II-a, Editura Enciclopedică, București, 1998, p. 149-150.

[170] Ioan Hațegan, op. cit., p. 108.

[171] Nicolae Iorga, Scrisori de boieri-Scrisori de domni, ediția a III-a, Vălenii de Munte, 1932, p. 164; Cronicile slavo-române din secolele XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan (ediție revăzută și completată de P.P. Panaitescu), Editura Academiei R.P.R., București, 1959, p. 212.

[172] Ioan Hațegan, op. cit., p. 108.

[173] Radu Ștefan Ciobanu, Pe urmele lui Vlad Țepeș, Editura Sport-Turism, București, 1979, p. 215-216.

[174] Ioan Hațegan, op. cit., p. 108.

[175] Ibidem.

[176] Ibidem, p. 107.

[177] Ibidem, p. 108-109.

[178] Mahomed (Mohamed sau Mehmed) al II-lea (născut la 29 martie 1432) a fost sultanul Imperiului Otoman între 18 februarie 1451 și 3 mai 1481. El a mai avut două scurte domnii între 12 iulie-1 noiembrie 1444 și decembrie 1444-5 mai 1446, când tatăl său, sultanul Murad al II-lea (ce a cârmuit la rându-i statul turcilor otomani din 31 mai 1421 până în 3 februarie 1451, cu excepția intervalelor amintite mai sus, când a renunțat la tron, cedându-i-l fiului său Mahomed al II-lea) a abdicat în favoarea sa. Mahomed al II-lea este considerat „adevăratul fondator al Imperiului Otoman”, căruia după 1453 (anul în care a cucerit Constantinopolul, motiv pentru care a și fost supranumit „Fatih”, adică „Cuceritorul”) i se va spune și padișah, adică „împărat” (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 380; Tiberiu Ciobanu, Dicționar de familii domnitoare, în Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz și cel mai ager dintre principii creștini», Editura Eurostampa, Timișoara, 2013, p. 216).

[179] Ioan Hațegan, op. cit., p. 109.

[180] Ibidem, p. 109-110.

[181] Ibidem, p. 110.

[182] Ibidem.

[183] Ibidem.

[184] Nicolae Stoica de Hațeg, op. cit., p. 120.

[185] Ioan Hațegan, op. cit., p. 193.

[186] Ibidem.

[187] Ibidem.

[188] Ibidem.

[189] Ibidem.

[190] Ibidem.

[191] Ibidem.

[192] Ibidem.

[193] Ibidem.

[194] Ibidem.

[195] Ibidem.

[196] Ibidem.

[197] Ibidem.

[198] Ibidem.

[199] Ibidem.

[200] Ibidem.

[201] Camil Mureșan, op. cit., p. 195-201; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 246-250.

[202] Ibidem, p. 311-321.

[203] Multă vreme după obținerea măreței biruințe de pe Câmpul Pâinii, aceasta va reprezenta un adevărat  „reper pentru regalitatea maghiară în lupta antiotomană, această victorie nemaifiind egalată de o alta, eventual doar de cea din 1523 de la Szentdemeter (pe Sava – n.n.T.C.), umbrită însă de înfrângerile dramatice ce o flanchează (căderea Belgradului [august 1521 – n.n.T.C.] şi Mohács [29 august 1526 – n.n.T.C.]”- Cristian Ioan Popa, op. cit., p. 294; Ferencz Szakály, Pál Fodor, op. cit., p. 335). Ca urmare a categoricei izbânzi militare, câștigate la 13 octombrie 1479 de forțele militare creştine, expedițiile întreprinse de turci în spaţiul intracarpatic s-au împuținat simțitor și și-au pierdut tot mai mult din amploare (Ștefan Pascu, Voievodatul Transilvaniei, vol. IV, Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1989, p. 472; Anton E. Dörner, Câmpul Pâinii într-un manuscris din veacul al XIX-lea, în „Anuarul Insitutului de Istorie din Cluj-Napoca”, XLI, Cluj-Napoca, 2002, p. 225). Nicolae Iorga are însă o altă părere și anume că turcii au fost „răspinşi, dar nu aşa încât să nu fie de temut îndată după aceasta” (Nicolae Iorga, Istoria românilor, ediția I, vol. IV, Cavalerii, București, 1937,  p. 199).

[204] Ioan Hațegan, op. cit., p. 200, 209; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. VIII, București, 1894, p. 29; Dicționar enciclopedic, vol. V, p. 250.

[205] Ioan Hațegan, op. cit., p. 207-209. „Pentru a determina cu precizie amploarea distrugerilor provocate regiunilor limitrofe otomane (cu ocazia acestei ultime expediții militare condusă de Pavel Chinezu – n.n. T.C.), ca și pentru posibilitățile nebănuite care se deschideau trupelor regale este relevantă mărturia lui Petru More, sol regal aflat atunci la Istanbul”(Ibidem, p. 208; Miklόs Istvánffy, op. cit., p. 22). Astfel „de îndată ce veștile despre înaintarea rapidă a creștinilor au ajuns aici, trupele din garnizoana capitalei otomane se retrag în partea asiatică a acesteia de frica «cnezului Pavli»” (Ioan Hațegan, op. cit., p. 208), adică a lui Pavel Chinezu. „Dacă conducătorii campaniei ar fi cunoscut situația probabil că ar fi înaintat până la Sofia cel puțin, căci nu ar fi întâmpinat nici o rezistență. Din păcate momentul favorabil este pierdut, dar Pavel Chinezu lasă în urma sa o faimă nepieritoare, atât în ținuturile creștine, cât și în cele musulmane” (Ibidem). De reținut este și faptul că „odată cu el se retrag spre Dunăre și circa 40.000 de creștini spre a scăpa de robia turcească”(Ibidem).

[206] Baiazid al II-lea „Vali”, adică „Guvernatorul” sau „Cârmuitorul”, a domnit asupra Imperiului Otoman din 21 mai 1481 până în 25 aprilie 1512 (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 381).

[207]  Ioan Hațegan, op. cit., p. 209. Încă din mai-iunie 1492, Pavel Chinezu a suferit un atac de apoplexie (pierdere bruscă a cunoștinței și a posibilității de mișcare datorită, în special, unei hemoragii cerebrale-Tiberiu Ciobanu, Glosar, în op. cit., p. 175) „mai ușor și fără urmări vizibile” (Ioan Hațegan, op. cit., p. 194), urmat, în iarna anilor 1492-1493, de unul mai grav, care a avut consecințe devastatoare pentru sănătatea sa (Ibidem). „Viața zbuciumată, temperamentul său vulcanic, modul de alimentație caracteristic epocii și clasei sociale din care făcea parte, sunt elemente care au dus la apariția atacului de apoplexie” (Ibidem). Criza, din primăvara-vara anului 1492, a fost urmată de „o perioadă grea, la început cu imposibilitatea de a se mișca, apoi cu mișcări grele care necesitau transportul său în trăsură” (Ibidem). Extrem de puternic, noul atac a cauzat paralizarea completă a părții drepte a corpului (inclusiv a feței și gurii) bravului comite de Timiș (Ibidem). „Sunetele pe care le scotea erau neinteligibile și abia după eforturi grele a reușit să se facă înțeles de câțiva dintre cei apropiați, prin sunete, gesturi și mimică”(Ibidem). Vreme de „doi ani de zile, Pavel Chinezu va trăi în acest fel purtat din loc în loc în trăsură, cu interpreți permanenți, dar va continua să participe activ la viața publică (inclusiv la campaniile militare – n.n. T.C.), în ciuda infirmității”(Ibidem). Boala sa apare consemnată în câteva documente de epocă (Albert Berzeviczky, Acta vitam Beatricis reginae Hungariae illustrantia, Budapesta, 1914, p. 273; Felicián Gondan, A kӧzépkori Pálos-rend és nyelvemlékei [Festetich és Czech kodex], Pécs, 1916, p. 11).

[208] Ioan Hațegan, op. cit., p. 209.

[209] Ibidem.

[210] Ibidem.

[211] Ibidem.

[212] Nicolae Stoica de Hațeg, op. cit., p. 123.

[213] Ibidem.

[214] Ioan Hațegan, op. cit., p. 209.

[215] Ibidem, p. 210.

[216] Pașalâc, denumire generică ce desemna un teritoriu devenit provincie a Imperiului Otoman (Tiberiu Ciobanu, Glosar, în „Fortissimus athleta Christi”, Iancu de Hunedoara 555, p. 231).

[217] Ioan Hațegan, op. cit., p. 210.

[218] Ibidem.

[219] Ibidem.

[220] Ibidem.

[221] Ibidem.

[222] Ibidem; Ferencz Temesváry, Kinizsi Pál a hagyományokban és az irodalom müfajában, în „Folia Historica”, VII (A Magyar Nemzeti Müzeum Evkönyve), Budapesta, 1979, p. 91.

[223] Rerum Hungaricarum decades quatuor cum dimidia, Basel, 1568; alte ediții (pe care le-am utilizat în elaborarea studiului nostru) au apărut, în 1581, la Frankfurt și în 1770, la Buda.

[224] Ioan Hațegan, op. cit., p. 9.

[225] Ibidem, p. 9-10.

[226] Ibidem, p.10.

[227] Ibidem.

[228] Ibidem.

[229] Ibidem.

[230] Ibidem.

[231] Ibidem.

[232] Ibidem.

[233] Iván Nagy, Albert Nyáry, op. cit., IV, p. 210-211. Acesta era Gian Galeazzo Maria Sforza, care a urcat pe tronul ducatului de Milano în 1476, ocupându-l până în 1494, când va deceda. Fiind, însă, încă minor la preluarea titlului ducal, guvernarea puternicului stat nord-italian a fost asigurată, în numele său, mai întâi de către mama sa, Bona de Savoia și de consilierul acesteia, Cicco Simonetta, iar din 1481, de către unchiul lui, Ludovico al II-lea Moro („Maurul”), care își va însuși coroana ducală la moartea nepotului său (Enciclopedie de istorie universală, p. 1153).

[234] Ioan Hațegan, op. cit., p. 180.

[235] Ibidem, p. 178-180.

[236] Ibidem, p. 178.

[237] Ibidem, p. 180.

[238] Ibidem.

[239] Ibidem.

[240] Iván Nagy, Albert Nyáry, op. cit., IV, p. 210.

[241] Ioan Hațegan, op. cit., p. 181.

[242] Ibidem.

[243] Ibidem.

[244] Ibidem.

[245] Ibidem.

[246] Ibidem; Iván Nagy, Albert Nyáry, op. cit., IV, p. 210. Se știe, de altfel, că Pavel Chinezu, deși „era de statură obișnuită, deci mijlocie – cel mult spre 1,70 m – (era – n.n.T.C.) foarte robust” (Ioan Hațegan, op. cit., p. 70), căci „Bonfini, care l-a cunoscut mai bine (…) spune clar că” (Ibidem) vestitul „gheneral crăiesc” originar din Banat „inauditis animi corporisque viribus fuit: statura, robore, lineamentisque membrorum Herculi  prorsus assimilis” (Antonio Bonfini, op. cit., Buda, 1770, p. 578), adică avea un trup foarte solid „iar conformația mâinilor și picioarelor îl făcea să fie asemuit lui Hercule” (Ioan Hațegan, op. cit., p. 70).  De asemenea, cărturarul ardelean, Aron Densușianu, îl numește, la rândul său, pe Pavel Chinezu „Erculele romanu”, adică „Herculele român” (Aron Densușianu, Suveniruri și impresiuni de caletoria [II], în „Familia”, Anul I, nr. 9, Oradea, 1865, p. 111), iar „umanistul Bonfinius (Antonio Bonfini – n.n.T.C.), transpunând personajele Iliadei (lui Homer – n.n.T.C.) la curtea lui Matei (Matia – n.n.T.C.) Corvin – asemuit cu Achile – îl compară pe Pavel Chinezu cu puternicul Ajax” (Constantin Rezachevici, Pavel Chinezu - un vajnic luptător pentru libertate din veacul XV, p. 33).

[247] Ioan Hațegan, op. cit., p. 181.

[248] Ibidem.

[249] Ibidem.

[250] Constantin Rezachevici, Pavel Chinezu - un vajnic luptător pentru libertate din veacul XV, p. 33.

[251] Ibidem.

[252] Ioan Hațegan, op. cit., p. 17.

[253] Ibidem.

[254] Ibidem.

[255] Ibidem, p. 200-201.

[256] Ibidem, p. 207-209.

[257] Ibidem, p. 17.   

[258] Ibidem.

[259] Ibidem.

[260] Ibidem.

[261] Ibidem.

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)