Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Percepţia şi desfăşurarea judecăţii ţigăneşti la neamul romilor gabori

Prof. Gabriel Sala (foto)

Impresii si pareri personale in FORUM

 

   Judecata ţigănească, deşi puternic amprentată ca mod de desfăşurare de nomadism, precum şi de statutul social al rromilor, marginal de la venirea acestora în Europa până în epoca contemporană, îşi găseşte corespondentul aproximativ, în sfaturile bătrânilor din comunităţile rurale medievale româneşti. Născute ambele cu scopul de a rezolva problemele comunităţii, ghidate după reguli specifice, nici una nici alta nu îşi datorează geneza dorinţei colectivităţi de a înfrunta autoritatea tutelară a boierului, nobilului sau funcţionarilor statului. Această tendinţă de preluare a atribuţiilor judecătoreşti, de descentralizare la nivel de justiţie locală medievală, este consecinţa reţinerilor provocate de o simbioza între teama şi respectul faţă de autoritate, de puternicii locului şi nu în ultimul rând de complexele nomadului faţă de sedentar.

    Comunităţile tradiţionale formate din reprezentanţi ai categoriilor sociale defavorizate, au preferat ca problemele minore, în speţă cele care nu lezau interesele economice şi autoritatea elitelor locale, să fie rezolvate în interior, fără o intervenţie desăvârşită dintr-un exterior, perceput ca o forţă aşezată, mai mult sau mai puţin gratuit, pe un pedestal intangibil, deci inhibatoare, inabordabilă, total în afara problemelor ordinare ale membrilor comunităţii. Această formă de protecţie a colectivităţii faţă de tot ce nu aparţinea ca mentalitate, mod de viaţă şi mai ales ca prezenţă fizică grupului, a determinat sudarea coeziunii interne a acestuia, cutuma justiţiară tradiţională fiind acceptată tacit sau oficial, de către reprezentanţii autorităţii statului, în spiritul tolerării obiceiurilor locului sau ale comunităţii. La ţigani, cutuma justiţiară îmbracă o formă originală, atât ca evoluţie temporală cât şi ca mod de desfăşurare, în mare parte datorită statutului social, cu mult mai marginal comparativ cu cel al românilor, dacă ne raportăm la caracteristicile sociale specifice spaţiului mioritic, unde antagonismul structurii psihice sedentar-nomad, a generat sau degenerat în transformarea rromilor în robi, statut social inferior celui de rumân, vecin sau iobag,  caracteristice ţăranilor dependenţi.

    Astfel, tendinţa de autoprotecţie a şatrei s-a dezvoltat poate mai intens ca la grupurile tradiţionale alcătuite din neromi, având cu certitudine şi o superioară continuitate temporală, tocmai datorită persecuţiilor, izolării faţă de majoritarii caracterizaţi printr-o altă filozofie de viaţă, precum şi datorită neputinţei afirmării ţiganului pe scara socială, în condiţiile în care acesta îşi asuma pe lângă identitatea etnică romă, tradiţiile şi modul de specific de trai. Complexele sociale au determinat ca reacţie inversă, creionarea propriei lumi, cu legi şi mentalităţi specifice, iar un factor decisiv în acest sens l-a reprezentat şi imposibilitatea ca ţiganii să se poată raporta la elite ale societăţii şi culturii majoritarilor, de aceeaşi etnie, structură sufletească şi principii de viaţă, spre deosebire de românii din comunităţile tradiţionale, pentru care accesul în cercurilor elitiste nu reprezenta teoretic o noţiune abstractă, ci eventual o treaptă superioară de evoluţie pe scara socială, un model educativ idealizat, l-a care nu îi era interzis să viseze.

    Astfel, dacă la români apartenenţa la grupurile elitiste reprezenta plafonul maxim de evoluţie socială, marginalizarea istorică a ţiganilor a determinat o reacţie inversă, modelul social oficial devenind un antimodel. Aceeaşi reacţie în sens invers le-au avut complexele de inferioritate, care  au generat dispreţ pentru valorile gadjiilor, chiar dacă sunt evidente asemănările şi similitudinile cu comunităţilor româneşti arhaice, la nivel de tradiţii, obiceiuri mentalităţi. Referindu-ne la judecata ţigănească în general, efectul a fost accentuarea tendinţelor intrinsece, astfel că un străin nu poate beneficia de dreptul de a apela la judecata romă pentru rezolvarea unor divergenţe avute cu un reprezentant al grupului şi nici onoarea de a fi judecat în calitate de acuzat de către patriarhii comunităţii, Gaborii ghidându-se după principiul conform căruia „numai gaborii pot fi judecaţi de gabori”1. Practic, comunitatea ignoră faptele condamnabile in interior, dacă sunt comise asupra unui individ din afara grupului, acest exclusivism manifestându-se şi în privinţa ţiganilor din alte neamuri.

         În cadrul judecăţii gaborilor, se ţine cont de ierarhizarea ce defineşte colectivitatea, astfel că un gabor care a greşit nu poate fi judecat decât de cel puţin egalii săi, normele care-i ghidează în viaţa comunitară nepermiţând ca un reprezentant de vază al clanului să fie tras la răspundere de inferiori lui pe scara socială2. Analogiile soborului cu sfaturile bătrânilor din comunităţile arhaice româneşti sunt evidente şi prin prisma faptului că vârsta reprezintă o condiţie pentru ca membrul venerabil al comunităţii, să devină judecător. Aceştia au datoria la rândul lor, ca atunci când este cazul să restabilească, aplicând cutumele justiţiare specifice, pacea în comunitate, soborul neavând un rol represiv, ci în primul rând datoria de a împăca părţile aflate in conflict, chiar dacă  obţinerea râvnitei linişti comunitare se realizează, totuşi, prin pedepsirea vinovatului3.

    Gaborii, ca de altfel orice grup tradiţionalist de ţigani, nu apelează la instanţele de judecată ale statului, pentru rezolvarea divergenţelor, deschiderea unui proces fiind echivalentă cu o mare ruşine, deci implicit cu pierderea prestigiului şi respectului comunitar4. Ideea de unică autoritate justiţiară a judecăţii ţigăneşti este adânc implementată în mentalul colectivităţii şi, ca urmare, romii au încredere că doar apelând la procedura supusă studiului, pot obţine dreptatea, orice altă instanţă judecătorească neavând competenţa de a rezolva divergenţele dintre Gabori.

Aceasta investire supraevalutivă a soborului reprezintă consecinţa marginalizării seculare şi  periferizării sociale, generatoare de etnocentrism, reticenţa faţă de străini şi implicit de autoritatea statului, determinându-i pe gabori să nu apeleze la justiţia oficială, ci la judecata ţigănească, desigur atunci când este cazul.

   De asemenea, conflictele cu gadjii, indiferent de natura acestora,  de gravitatea faptelor şi de prejudicile morale sau materiale, erau rezolvate în exclusivitate cu ajutorul membrilor comunităţii, chiar dacă pentru acest lucru se apela la forţă sau violenţă, grupul cultivând în prezent valori nonagresive. Desigur, pentru evitarea problemelor de acest gen, relaţiile cu străinii erau şi pe alocuri mai sunt în rândul gaborilor cât se poate de glaciale în profunzime, eventual calde doar la nivel superficial, contactele cu ceilalţi limitându-se în general la prestarea de activităţi meşteşugăreşti, iar mai nou relaţii comerciale. Paradoxal, deşi nu apelează la organele justiţiei statului, ca mijloc de a obţine dreptatea, gaborii respectă legile şi evită încălcarea acestora. Un gabor „care a făcut puşcărie” indiferent de context, chiar dacă „îşi apăra familia sau a accidentat pe cineva din greşeală” îşi pierde respectul comunitar5. Astfel, normele juridice şi pârghiile de manifestare a autorităţi statului, sunt percepute ca tabuuri, respectate pentru a evita oprobiul public si nu convingerilor în principiile sistemului legislativ, chiar dacă, la nivel practic, conceptul de justiţie statală ca mod de rezolvare a litigiilor, cu persoane din interior sau chiar din exterior, nu exista pentru ţiganii în cauză. Reticenţa faţă de autorităţile statului îşi are originile în secolele de persecuţie îndurate de strămoşii ţiganilor şi desigur ai gaborilor, în mentalul colectiv persistând ideea de respingere din partea celor care aplicau legea, astfel că „gaborii au înfiinţat judecata ţigănească pe timpul Austro-Ungariei, pentru că îi băteau si înjurau jendarii, dacă mergeau la tribunal”6.

  Fără a analiza lipsa de concordanţă cu realitatea istorică, judecata ţigănească având desigur rădăcini cu mult mai vechi, rămâne corectitudinea percepţiei cauzelor care au determinat accentuarea etnocentrismului comunitar, autoizolarea grupului şi crearea de valori specifice, respectiv raportul legiuitor- ţigan. Instinctul de protejare sangvinică, specific populaţiilor arhaice, care a evoluat în instinct de protejare comunitară, de conservare a propriilor valori, precum şi presiunile din exterior de care am amintit mai sus, i-au determinat şi pe gabori să considere că unica formă viabilă de împărţire a dreptăţii, o reprezintă judecata ţigănească tradiţională. Unitatea grupului nu este nicidecum consecinţa relaţiilor specifice unei societăţi idealizate, ci mai degrabă o necesitate impusă de teama de un exterior inhibator, corelat cu etnocentrismul specific. Sudura clanului s-a produs progresiv, odată cu derularea timpului istoric, prin unitate de grup fiind satisfăcut instinctul de conservare şi de autoprotecţie. Astfel, tendinţele intrinsece au cimentat conştiinţa de forţă  a colectivităţii, care la rândul ei este indisolubil legată de pacea comunitară, la orice neam de ţigani şi nu doar la gabori. Cea mai mică defecţiune în mecanismul relaţiilor paşnice dintre membrii, orice situaţie tensionată în viziunea colectivităţii este percepută ca fiind sinonimă cu un atentat la integritatea grupului. De aceea, după convocarea judecăţii ţigăneşti, apropiaţi părţilor conflictuale încearcă împăcarea amiabilă a acestora, fără a mai  apela la funcţionalitatea completului de judecată, fapt care certifică practic existenţa unor probleme în interiorul grupului7.

  Oficializarea divergenţelor determină mobilizarea comunităţii, astfel încât membrii colectivităţii se întrunesc la data stabilită pentru a fi martori în speţă la stingerea conflictului şi reinstaurarea linişti, adică rezolvarea problemelor, pe baza principiilor dreptăţi ţigăneşti, nu dintre doi membri sau două familii ale neamului, ci ale întregii colectivităţi. Relaţiile de tip patriarhal caracteristice grupului, se manifestă şi prin faptul că singurul care poate convoca judecata ţigănească este bărbatul, inclusiv în situaţia ipotetică în care propria-i nevastă este „acuzată pe nedrept că a greşit cu altul, şi chiar femeia vrea să demonstreze gaborilor, că nu e adevărat, ca să nu o vorbească pe la spate lumea, pe ea şi pe familia ei”8

    În ciuda statutului social periferic al femeii, în colectivitatea supusă studiului, aceasta se poate apăra şi îşi exprima poziţia faţă de o acuzaţie nefondată9. Judecata ţigănească, dat fiind specificul neamului, nu are un caracter intim, problemele indiferent de natura lor, fiind discutate pe larg în cadrul procesului. Practic cutuma justiţiară, provoacă un  interes general în comunitate, procesul acaparând atenţia grupului, iar această monopolizare de energii sociale transformă problema dintr-una cu caracter personal, în una cu caracter general, metamorfoză care constituie fundamentul unităţii, liniştii, perpetuării comunităţii romilor gabori. Procedura tradiţională pretinde ca structura ierarhică, specifică grupului, să se regăsească şi în modul de dispunere teritorială a asistenţei la procesul desfăşurat sub cerul liber, asistenţă formată exclusiv din gabori, şi anume organizarea unui cerc în care primele rânduri sunt ocupate de bărbaţi, dispuşi la rândul lor, în teritoriu, în funcţie de importanţa pe care o deţin aceştia în colectivitate, în spatele acestora, la periferia cercului, stând femeile si copiii, ultimii fiind, şi prin această modalitate, familiarizaţi de mici cu obiceiurile Gaborilor10.

   Întreruperea bruscă a unui vorbitor cu prestigiu, în colectivitate, reprezintă o gravă eroare şi „este o mare ruşine pentru gaborul care face asta”11, însă, desigur în anumite contexte, o alocuţiune din asistenţă este permisă şi chiar binevenită, dacă se utilizează formulele clasice de politeţe, prin care vorbitorul îşi exprimă profundul respect pentru judecători şi privitori, scuzându-şi astfel întreruperea inoportună, după care îşi exprimă poziţia în calitate de participant direct la evenimentele judecate „adică spune ce a văzut el, nu altceva, că nu i s-a cerut părerea”12. Completul de judecată, nu cuprinde un număr fix de membrii, acesta oscilând în funcţie de statutul social şi forţa financiară a părţilor aflate în litigiu, însă „trebuie să fie minim trei judecători, dar poţi aduce şi zece - cincişpe ţigani”13. Cu statutul de judecător sunt investiţi doar reprezentanţii elitelor neamului, personalităţi care se bucură de apreciere, respect, credibilitate şi au autoritate morală asupra celorlalţi membrii ai colectivităţii, această investire fiind condiţionată şi de apartenenţa la o familie bună, cu forţă economică: „ca să fii cineva între gabori îţi trebuie nume, valoare şi bani”14.

   Deoarece calitatea de judecător reprezintă corolarul respectului de care beneficiază gaborul,  numărul judecătorilor este extrem de mic, raportat, desigur, la numărul total al membrilor comunităţii şi este de la sine înţeles că retragerea investirii este indisolubil legată de pierderea prestigiului, retrogradarea efectuându-se de asemenea tacit, ca în orice comunitate care nu este ghidată de reguli scrise, ci de norme morale transmise de la o generaţie la alta pe cale orală, şi este consecinţa unei greşeli grave.  Memoria colectivă consemnează faptul că până la începutul secolului XX, doar un grup restrâns de gabori deţineau această calitate, lor revenindu-le onoare şi obligaţia de a stinge conflictele dintre romi, în cadrul cutumei justiţiare tradiţionale. Această ierarhizare a autorităţii a fost posibilă în condiţiile în care ţiganii gabori erau nomazi, iar şatrele se adunau pentru iernat, conform obiceiurilor străvechi ale comunităţii, în zona localităţii trei sate15 şi automat grupul recunoştea de facto o autoritate unitară, dată fiind interacţiunea fizică de câteva luni între membri grupului. În momentul în care gaborii sau semisedentarizat, în perioada interbelică, construindu-şi case în localităţile Crăciuneşti, Budiu, Cocoşi sau Hărţău, grupul elitist de judecători în prima fază s-a dispersat, după care a înregistrat o evoluţie numerică ascendentă, în cadrul comunităţilor locale impunându-se elitele locului, care formal recunoşteau şi recunosc autoritatea morală a Crăciuneştiului. Migraţia gaborilor după al doilea război mondial şi stabilirea acestora în diferite oraşe ale Transilvaniei şi nu numai, a determinat dispersarea ireversibilă a grupului care, datorită extinderii zonei de habitat şi creşterii numerice, şi-a pierdut unitatea. Astfel, fiecare grupare a fost silită să-şi creeze şi investească cu autoritate elitele proprii, care, în calitate de judecători, rezolvă pe plan local problemele majore ale comunităţii din subordine. Creşterea numărului de judecători, generată în primul rând de consideraţii de ordin practic, nu a determinat, cel puţin deocamdată, alterarea cutumei justiţiare specifice. De asemenea există o ierarhizare a judecătorilor în funcţie de „rang, familie şi localitatea de unde îi sunt strămoşii”, astfel încât, dacă este cazul şi „au probleme de rezolvat, îi judecă judecătorii mari din Crăciuneşti, Budiu sau alte sate”, însă „Gaborii de cel mai mare rang nu puteau şi nu pot fi judecaţi, decât de Dumnezeu”16.

   Practic, şefii comunităţilor, devin infailibili din punct de vedere al membrilor neamului, în momentul în care li se acordă autoritatea specifică bulibaşei ţigăneşti, această percepţie a conducătorului perpetuându-se în timp de la vechi ţigani transilvăneni, asupra cărora şeful şatrelor avea drept de viaţă şi de moarte. Infailibilitatea, care  se manifesta în trecut în toate domeniile vieţii sociale nomade şi aspectele derivate din ierarhia caracteristică gaborilor, s-a adaptat noilor realităţi ale modernismului sedentar, prin metamorfoza autorităţii reale, palpabile, într-o autoritate morală bazată pe respectul impus rangul elitei: „cum să-l judec eu pe cel mai mare dintre gabori? Nu-i voie aşa ceva”17. Valoarea judecătorilor impune şi recunoaşterea materială a meritelor acestora în sensul că sunt plătiţi, pentru participarea la judecata ţigănească, cu sume ale căror consistenţă creşte direct proporţional cu statutul social şi forţa economică a celor care solicită procesul tradiţional şi, nu în ultimul rând, cu natura litigiului: „se poate ajunge şi la peste zece mii de euro de judecător”18. Această formă de remunerare a celor care aplică legea arhaică este cunoscută în cadrul neamului cu apelativul de mită, termenului lipsindu-i desigur forma semantică consacrată, toate cheltuielile legate de proces, inclusiv cele colaterale, respectiv masă, transport, cazare, fiind suportate de către reclamant, care achită sumele, cerute de judecători, înainte de începerea procesului.  

     În privinţa modului de desfăşurare a cutumei justiţiare, tradiţia s-a conservat atât ca formă cât şi ca fond, procedura impunând judecătorilor alegerea unui preşedinte, care coordonează desfăşurarea procesului, ceilalţi având în primul rând rolul de  juraţi, cu menţiunea că au dreptul şi chiar obligaţia de a adresa întrebări părţilor aflate în conflict19. Fiecare dintre părţi sunt reprezentate de un avocat, „ales dintre apropiaţii familiei, de rang cât mai mare şi mai bine văzut decât cel pe care îl apără” iar, rolul acestuia este de intermediar între judecători şi cel pe care-l reprezintă, de garant al valorii clientului său în faţa comunităţii şi, nu în ultimul rând, de interpus între cele două părţi, aflate în conflict, deoarece prin simpla sa prezenţă îi impune părţii adverse o atitudine conciliatorie şi reprimarea instinctelor agresive20. Practic, indiferent de natura conflictului, tratarea cu lipsă de respect a celeilalte părţi este taxată de comunitate şi judecători, fiind percepută ca o persiflare la adresa statutului social comunitar al garantului, în speţă avocatului: „vinovatul sau nevinovatul nu se ceartă între ei, că imediat zice avocatul ce tu te cerţi cu mine. Şi atunci trebuie să tacă, că-i ruşine mare. Dacă au avocaţi, nici nu vorbesc unul cu altul”21. Avocatul apărării, garant al clientului său, tratează cu maxima responsabilitate cutuma justiţiară, apărarea unui individ, ce a comis o gravă greşeală din punct de vedere al grupului, considerat mutual vinovat colectivitate, indiferent de hotărârea judecătorilor (relativă pentru că depinde mult de jurământul ţigănesc, efectuat după un ritual care va fi analizat pe larg mai târziu) putând determina deteriorarea prestigiului, mai ales dacă vinovatul în ciuda evidenţelor, îşi va susţine pe durata procesului nevinovăţia: „rişti să pierzi rangul, dacă aperi un mincinos”22.

  Totuşi, teoretic, orice acuzat beneficiază de prezumţia de nevinovăţie, aşa că indiferent de faptă are dreptul la un proces complet şi implicit la un avocat care să-l apere. Judecata ţigănească debutează imediat după răsăritul soarelui, şi judecători sunt cei care deschid cutuma justiţiară, utilizând desigur formule tip, procedura impunând o introducere graduală în subiect, discuţiile axându-se pe probleme generale ale comunităţii23. Treptat însă, după epuizarea introducerii, unul dintre judecători, de obicei cel investit cu statutul de preşedinte, prezintă asistenţei motivaţia întrunirii, nu înainte de o ultimă tentativă de a împăca pe cale amiabilă părţile24. După eşuarea acestei ultime şanse de soluţionare a conflictului, este declarată începerea judecăţii ţigăneşti. Preşedintele este cel care alege primul vorbitor, adresând o serie de întrebări legate de litigiu, iar cel căruia i se dă cuvântul, de cele mai multe ori, este avocatul apărării care prezintă pe larg asistenţei trăsăturile de caracter şi meritele acuzatului, după care acuzarea se va referi pe larg la natura litigiului, evitând amănuntele25. După informarea celor prezenţi, reprezentanţii juriului, în funcţie de inspiraţia de moment, vor diseca în profunzime datele problemei, fiind interpelaţi atât părţile implicate în proces, cât şi martorii acestora, un factor cu caracter decisiv, în adoptarea hotărârii finale de către juraţi,  reprezentându-l pledoaria avocaţilor. Judecătorii au obligaţia morală de a urmări cu maximă atenţie şi spiciurile acestora, adevărate capodopere oratorice din perspectiva comunităţii, mai ales că nimic nu se consemnează scriptic, precum şi declaraţiile reclamantului, ale acuzatului şi după cum s-a menţionat martorilor, adresându-le pe baza acestora o serie de întrebări26, pentru o edificare cât mai temeinică asupra datelor problemei sau elucidarea unor aspecte contradictorii ale declaraţiilor. Martorii, la rândul lor, nu pot fi contestaţi de către nici una dintre cele două părţi, neţinându-se cont nici de existenţa unor relaţii de rudenie cu cei implicaţi în litigiu, în virtutea considerentului că la „ judecata ţigănească nu se minte”27. Aceştia şi chiar avocaţii, nu sunt indispensabili derulării judecăţii ţigăneşti, rămânând la libera alegere a părţilor dacă apelează la aceştia, în funcţie şi de natura litigiului. Judecătorii au misiunea de a soluţiona „jigniri, furturi, neînţelegeri la avere sau la bani, furturi de fete, înşelări între soţi, şi altele. La noi nu există, din moşi strămoşi, crime sau violuri. Oricum, şi dacă ar fi, nu s-ar judeca pentru că nu există ruşine mai mare, decât să nu se mărite fată o gaboreasă”28. După finalizarea audierilor, urmează dacă este cazul, unul dintre momentele cheie ale procesului, respectiv prestarea jurământului ţigănesc. Efectuat în faţa comunităţii, reprezentată de asistenţă, acesta are un caracter sacru, infailibil şi ca urmare „gaborul care jură este obligat să spună tot adevărul”29, deoarece în caz contrar are valoarea unui blestem extrem de periculos pentru familie, copii, şi pentru cel care se jură strâmb. Sacralitatea jurământului, la nivelul percepţiei gaborilor, determină ca numai un individ inconştient să denatureze sub jurământ adevărul şi din acest motiv, „cel care se ştie cu musca pe căciulă îşi recunoaşte vina”30.

         Ferindu-ne de idealizarea relaţiilor comunităţii în cauză, în situaţia deloc ipotetică în care un gabor pătează prin minciună jurământul ţigănesc, comunitatea îl va sancţiona ulterior prin marginalizarea şi anularea  statutului social, atât datorită minciunii, care nu se uită şi nu se iartă, cât şi blestemului care planeză asupra mincinosului şi familiei sale. În anumite litigii colectivitatea acordă anticipat verdicte, această realitate comunitară atrăgând şi acordarea de pedepse în condiţiile în care judecătorii se află în imposibilitatea de a sancţiona după merit făptuitorul, datorită prestării jurământului sacru de către acesta din urmă. Comunitatea îşi asumă şi în acest caz, rolul de supervizor, de justiţiar, în scopul de a conserva şi a menţine nealterate principiile morale definitorii ale neamului, pedepsindu-l pe cel vinovat de denaturarea adevărului ţigănesc, denaturare sinonimă în context cu un atentat la normele specifice. Trebuie menţionat faptul că jurământul nu poate fi contestat sau comentat de către gaborii prezenţi la proces, indiferent de rezervele pe  care le au faţă de autenticitatea actului, deci, formal şi doar la nivel teoretic, legământul reprezintă, prin prisma ochilor critici ai asistenţei, momentul de maximă sinceritate al procesului31.

De asemenea, pentru a-şi demonstra bunele intenţii, nepărtinirea, corectitudinea, incoruptibilitatea, judecătorul este silit de regulile arhaice să presteze jurământul ţigănesc, având autoritatea de a pretinde martorilor prestarea legământului, dacă din punctul lor de vedere este cazul, pentru ca mărturiile acestora să aibă credibilitate sau măcar să fie luate în considerare de către membrii juriului32.     

Sistemul de valori a impus jurământul ţigănesc şi nu viceversa, legământul tradiţional nefiind generatorul sistemului de valori ci fundamentul acestuia, astfel că rolul cutumei justiţiare este de a soluţiona situaţii contradictorii, ce depăşesc limitele de competenţă a judecătorilor, aflaţi în impas, după epuizarea procedurii de ascultare a părţilor şi martorilor. Astfel, jurământul arhaic, nu reprezintă o etapă în derularea procesului, ci doar o alternativă în identificarea adevărului, folosită în situaţi extraordinare de către comunitate, un mod de depăşire a unei crize survenite în rezolvarea litigiului, datorată unor semne de întrebare, existente după analiza probelor şi ale declaraţiilor. Totuşi, jurământul ţigănesc,  nu este prestat doar în cazuri limită ci şi în condiţiile în care un membru al colectivităţii, căruia „i-au ieşit vorbe”33, în legătură cu un posibil adulter, furt etc, doreşte alungarea oricărei îndoieli din ochii critici ai comunităţii şi reabilitarea totală, ca persoană demnă de respectul cuvenit. Actul ritualic, anulează calomniile făcute la adresa persoanei lezate, fiindu-i imaculată demnitatea, deoarece „o femeie sau un bărbat de care se zice că ar fi greşit cu altul sau alta, dacă face jurământul înseamnă că nu are nici o vină” 34.

În cadrul derulării cutumei tradiţionale, unde se ivesc neclarităţi, contradicţii sau incertitudini, judecători stabilesc care dintre părţile implicate va face jurământul, iar dacă se consideră că este cazul se poate cere şi martorilor prestarea ritualului, desigur credibilitatea acestora fiind indisolubil legată, în context, de profunda investire a obiceiului în cauză,  prin educaţie gaborii percepând amintitul act ritualic, ca un moment   de puritate extremă, care nu trebuie pângărit prin minciună. Sacralitatea jurământului determină, în concepţia colectivităţii, necesitatea sincerităţii totale a celui implicat în ritual, în caz contrar „blestemul se abate peste mincinos”35. Ca urmare, marea majoritate a problemelor dintre gabori îşi găsesc rezolvarea în momentul în care sunt forţaţi să presteze jurământul ţigănesc: „ când este de jurat, vinovatul  nu jură pentru că este periculos”36.

                 Convingerea că denaturarea ritualului atrage ca un magnet nenorocirile asupra mincinoşilor şi apropiaţilor săi, este adânc întipărită în mentalul colectiv, astfel că subiecţii abordaţi în redactarea lucrări au susţinut că toate cazurile de minciună s-au încheiat în mod tragic. Practic superstiţia nu reprezintă altceva decât protejarea actului ritualic de desacralizare şi de dezavuare, pierderea misterului reprezentând şi anularea unor pârghii vitale în menţinerea unităţii neamului în cauză. Jurământul ţigănesc se execută după reguli prestabilite, care presupun folosirea unor elemente ritualice, care au rolul de a întări  adevărul şi a atrage forţele răului, în caz de minciună, cea ce este echivalent cu un certificat de garanţie a sincerităţii participanţilor activi la proces: „ se ia o bâtă, se ascute la un capăt şi se face la celălalt capăt al ei o cruce,  iar peste cruce se sfarmă  pită şi sare. Bâta se împlântă în mijlocul ţiganilor. Jurământul se face în genunchi cu faţa la soare. Se jură cu patru degete încrucişate, două de la stânga două de la dreapta, peste crucea de la bâtă. Jurământul se face pe familie, pe nepoţi, pe fraţi, pe părinţi. Pe ce ai tu mai scump! Judecătorii îţi zic pe ce să te juri şi tu aia faci. Dacă nu, înseamnă că minţi”37.  În jurământul propriu zis un loc central îl ocupă familia, datorită semnificaţiei acesteia pentru gabor, sentimentelor profunde investite în membrii familiei şi, ca urmare, este pusă în balanţa adevărului şi implicată în legământ, ca un element indispensabil în aflarea dreptăţii, „pentru că pe familie nu se minte”38.

Legământul sacru  constituie în principiu un certificat de garanţie pentru comunitate a faptului că s-a făcut dreptatea ţigănească şi implicit s-a restabilit pacea în comunitate, obiectiv a acestei instituţii a neamului studiat, propria lor istorie învăţându-i să nu îşi irosească fără rost energiile, în vendete, certuri sau duşmănii: „judecătorii cam ştiu ce sa întâmplat şi ei vor în primul rând să spele ruşinea vinovatului în faţa gaborilor şi să facă dreptate şi pace între ţigani că n-are rost să se răzbune unul pe altul, şi la sfârşitul judecăţii zic `hai să facem pace`. Dacă vede pe tine că-ţi pare rău, te mai iartă. Dacă eşti căpos, şi nu îţi recunoşti greşeala, atuncia te pun ei la punct”39. După prestarea jurământului părţile sunt silite să îngroape măcar formal securea războiului, strângându-şi mâinile, un gest simbol al legăturilor indivizibile şi indestructibile din interior.

   Consumarea jurământului oficializează încheierea cercetărilor judecătoreşti şi, în consecinţă, nu se mai adresează întrebări nici unui individ, implicat direct sau indirect în litigiu, trecându-se la etapă finală a judecăţii ţigăneşti, respectiv stabilirea verdictului, desigur în condiţiile în care, persoanele conflictuale, nu s-au împăcat după prestarea jurământului de către una dintre părţi:” la sfârşit, dacă ce omul a jurat, te întreabă dacă eşti mulţumit! Dacă nu, te împacă ei”40.  Verdictul este rezultatul unei deliberări, fără o durată prestabilită de timp, a membrilor juriului, care îşi reamintesc unul altuia declaraţiile martorilor, a avocaţilor, astfel încât, pe baza detaliilor prezentate, să se ajungă la dreptatea ţigănească. Judecătorii trebuie să realizeze un consens total, asupra fiecărei probleme discutate, în cadrul unei şedinţe de deliberare, cu caracter intim, ferite de ochi curioşilor, unde, pe baza celor auzite în cadrul desfăşurării cutumei justiţiare şi, cel puţin teoretic, întipărite în memorie, trag concluzii logice, fac o serie de raţionamente şi deducţii logice, al căror corolar îl reprezintă tocmai dreptatea ţigănească41. Stabilirea verdictului se efectuează prin consens, un singur judecător, de altă părere, fiind suficient pentru prelungirea deliberărilor şi, în final „spargerea judecăţii”, ceea ce presupune plecarea tuturor participanţilor, pasivi sau activi, la cutuma justiţiară la casele lor, după ce în prealabil sunt anunţaţi oficial că membrii juriului nu au adoptat o concluzie, care să se bucure de unanimitate, deci discuţiile pe marginea procesului se vor prelungi, iar data la care se va da verdictul va fi făcută publică ulterior42.     Timpul alocat dezbaterilor nu este prestabilit şi în consecinţă „acestea pot dura câteva ore”, iar întrunirea „nu se sparge, şi poate ţine şi câteva săptămâni, până se înţeleg între ei”43, însă în această ultimă situaţie, judecătorii nu au dreptul să intre în contact, direct sau indirect, cu vreuna dintre cele două părţi, desigur pentru a se evita influenţarea sau coruperea juraţilor. Nerealizarea, conform memoriei colective doar ipotetică, a consensului, determină declararea incapacităţii judecătorilor de a ajunge la un numitor comun, astfel încât se impune o nouă organizare a cutumei justiţiare, fără ca vreuna dintre cele două părţi să plătească juraţii44. În condiţiile în care membrii juriului sunt pe aceeaşi lungime de undă, se stabilesc capetele de acuzare ale reclamatului, precum şi acuzele nefondate, care necesită o analiză critică efectuată în faţa comunităţii, după care, indiferent de timpul alocat dezbaterilor, este adusă la cunoştinţa colectivităţi reluarea cutumei justiţiare ce intră în etapa sa finală, respectiv anunţarea verdictului. În cadrul pronunţării verdictului, judecătorii fac apel la toată arta oratorică, de care dispun, pentru a convinge asistenţa de logica raţionamentelor, motivaţia abordării pozitive sau negative ale acuzelor sau temeinicia verdictului, în virtutea respectării principiilor aplicării dreptăţii ţigăneşti. Ca urmare, membrii juriului, se străduiesc să emită judecăţi de valoare, dovedind gaborilor că dispun de abilitate în exprimare, perspicacitate deductivă, experienţă, deci merită încrederea cu care au fost investiţi. Fiind adepţii unei culturi a ruşinii, promovând respectul datorat necondiţionat superiorilor pe scara ierarhică, reprezentanţii neamului în cauză pun mare preţ pe vorbele meşteşugite, astfel că  talentul oratoric reprezintă un mijloc, deloc insignifiant, de triere a valorilor: „ca să fii respectat trebuie să ştii să le vorbeşti ţiganilor. Că doar nu poţi să îi faci să te asculte cu bătaia”45. Pronunţarea verdictului se face utilizând o tonalitate adecvată, care să impună respect şi, în acelaşi timp, să dea sentimentul asistenţei că se bucură de apreciere din partea vorbitorului, fie preşedintele juriului fie un simplu membru al acestuia. Totodată, pe parcursul derulării cutumei justiţiare,  judecătorii obţin un nou certificat de garanţiei a propriei valori, a influenţei pe care o au printre gabori , deoarece „cuvântul lor este ascultat”46, şi din acest motiv fiecare dintre juraţi vorbesc pe rând asistenţei, utilizând formule de respect la adresa judecătorului care îi dă cuvântul, astfel încât să nu rămână neelucidat nici un aspect al datelor problemei care au generat divergenţele. Sancţiunile, desigur în cazurile în care se impun, sunt de două tipuri,  şi anume morale sau financiare, respectiv plata unor despăgubiri civile în bani, aur sau obiecte valoroase din punct de vedere material pentru gabori47, pedeapsa extremă a excluderii din comunitate caracteristică altor neamuri de romi, precum şi ţiganilor transilvăneni din secolul XIX48, nefiind măcar reţinută de colectivitate ca formă aplicată de sancţionare a unor delicte grave, deşi teoretic această măsură drastică este stipulată de regulile nescrise ale dreptului ţigănesc specifice grupului. Funcţionabilă doar la nivel teoretic, pedeapsa exilării şi etichetării vinovatului ipotetic cu statutul de paria pentru comunitate,  reprezintă totuşi un barometru important al conservării relaţiilor arhaice dintre membrii colectivităţii.

      Majoritatea sancţiunilor aplicate în urma finalizării cutumei justiţiare se rezumă la plata unor despăgubiri civile, impuse vinovatului în favoarea părţii vătămate sau nevinovate, deoarece litigiile care reclamă o astfel de finalitate sunt preferate de gabori a fi rezolvate pe calea judecăţii ţigăneşti. La rândul lor sancţiunile morale se aplică în faţa asistenţei, fără menajamente, iar cel supus oprobiului public este obligat de mentalităţile specifice, să adopte o atitudine smerită, pentru a dovedi că este receptiv la rezervele colectivităţii faţă de faptele sale reprobabile. Sentimentul de jenă generat de critică însemnă foarte mult pentru gabori, a căror cultură promovează sub toate aspectele ideea de ruşine faţă de comunitate: „Nu-i mai ruşine pentru gabor, decât să te facă de râs la judecată ”49. Indiferent de natura litigiului, deci inclusiv cazurile de moştenire, partaj de avere, neânţelegeri în privinţa banilor, după pronunţarea verdictului, părţile sunt consultate cu privire la justeţea sancţiunilor prin prisma propriei percepţii, subiective prin definiţie, iar „dacă sunt mulţumite”, sancţiunile se vor aplica în funcţie de hotărârea judecătorilor, pentru asigurarea păcii comunitare: „Tata a moştenit de la bunicul meu un pahar foarte valoros. Era băiatul cel mare şi la moştenire, la noi, la gabori, îi favorizat. Fratele mai mic, a lui tata, o primit două pahare, nu aşa valoroase. O fost nemulţumit şi o chemat judecata ţigănească. Acolo, numai cu minciuni o umblat şi pentru împăcare tata o fost obligat să plătească 40.000 de lei despăgubiri, pentru că a dat mulţumire hotărâri judecătorilor. După aia i-a părut rău, dar n-a mai avut ce face. Oricum paharul lui l-o vândut cu 1.700.000 de lei”50. În condiţiile în care, una dintre cele două părţi, consideră că măsurile juraţilor nu-şi găsesc justificare morală în legile dreptului ţigănesc îşi declară public insatisfacţia, cu privire la modalităţile practice de soluţionare a conflictului,  precum şi dorinţa expresă de a face recurs. Rejudecarea cazului, urmează aceeaşi procedură, cu deosebirea că vor fi alţi judecători, iar sumele cerute de către aceştia, respectiv mita, vor fi mult mai consistente: „Poţi face recursuri câte vrei, dar te costă! De la judecată la judecată tot mai mult plăteşti mita. Şi la recurs cam tot aşa eşti judecat, numai că pierzi bani mai mulţi. Dreptatea ţigănească îi dreptate. Nu prea găseşti alţi gabori, să-ţi facă pe plac”51. Sentinţele judecătoreşti, în condiţiile în care ambele părţi au acceptat verdictul, nu pot fi ulterior contestate, iar plata sumelor impuse de către juriu sub forma despăgubirilor civile se poate efectua pe loc în faţa asistenţei, victima fiind astfel „îndreptăţită sau pacea făcută între ţigani”52. Dacă partea amendată nu este solvabilă, la libera înţelegere, se stabileşte un termen limită pentru efectuarea plăţilor, depăşirea acestuia determinând creşterea sumei datorită „dobânzilor pentru întârziere”53, stabilite de judecători după pronunţarea verdictului. Respectarea sancţiunilor teoretic este obligatorie, în virtutea faptului că judecata aparţine comunităţi şi nu judecătorilor, percepuţi în context ca simple instrumente de control pentru supravegherea respectării şi aplicării principiilor dreptului ţigănesc: „Ce zic bătrânii este lege şi nu există să nu respecţi ce au hotărât ei”54. Practic însă, conform regulilor nescrise, tergiversarea la nesfârşit a momentului achitării obligaţiilor materiale impuse de judecători, acordă dreptul creditorului de a răpi un membru al familiei debitorului, drept gaj contra datoriilor aferente, logica îndemnându-ne să concluzionăm că  grupul s-a confruntat cu astfel de situaţii pe parcursul evoluţiei sale, din moment ce există acest procedeu de rezolvare a situaţiilor extreme: „Nu ţi se plăteşte poţi lua pe cineva din familie nevastă, băiat, fată…şi atunci sigur dau bani. Persoana răpită este tratată cu respect, numai că este păzită şi nu poate pleca acasă. Îi ca un fel de sclavă, că de obicei se fură femeile.. le pune la muncă, le dă mâncare, dar nu-şi bate nimeni joc de ea. Sora mea a fost luată, pentru că tata după ce a cumpărat un pahar, o trebuit să plătească intermediarului 50.000 pe vremea comuniştilor. Că aşa or zis bătrânii la judecată. Tata n-o prea vrut să plătească, aşa că i-au luat fata. Imediat tata a împrumutat banii, şi-a adunat câteva neamuri, şi-a plecat după sora mea. Dacă îi făceau ceva, era moarte de om. O plătit şi i-or dat-o înapoi. Până la urmă s-au înţeles şi n-a mai dat dobândă”55. Permisivitatea gaborilor vis a vis de această metodă ultimativă, ce obligă membrul rău platnic al grupului să-şi achite îndatoririle băneşti, se datorează instinctelor protecţioniste în sensul menţinerii intacte a integrităţii sistemului specific de valori, ce include ca element de bază şi judecata ţigănească, adică principalul organism prin care se aplică dreptatea. Este posibil ca procedeul de intimidare a debitorului să se fi manifestat, ca procedură inclusă în dreptul ţigănesc, începând abia cu secolul al XIX-lea, când se accentuează presiunea civilizatoare, din perspectivă desigur sedentară, a autorităţii statului, influenţele de nuanţă modernistă asupra şatrelor de gabori determinând pierderea autorităţii bulibaşei, care secole dea rândul a dispus, după bunul plac, de viaţa supuşilor săi siliţi la supunere necondiţionată56. Deteriorarea influenţei conducătorului, a determinat adoptarea unei soluţii pentru acoperirea vidului de autoritate la acest nivel, iar răpirea unui membru al familiei individului ce a neglijat hotărârea colectivităţii, reprezenta o modalitate eficientă de prevenire a actelor de indisciplină din interior, care ar fi dezavuat pe termen lung judecata tradiţională şi implicit ar fi afectat ireversibil unitatea şi forţa grupului, periclitându-i existenţa. Cu toate acestea este evident că sedentarizarea gaborilor, creşterea numerică a acestora, dispersarea lor în teritoriu şi nu în ultimul rând evoluţia societăţii, sunt elemente cu caracter decisiv în îngreunarea procesului de menţinere a cutumei justiţiare arhaice ca unică modalitate de rezolvare dintre gabori, ca pârghie de control comunitar al respectului pentru propriile tradiţii. Forma străveche de manifestare a autorităţii judecăţii ţigăneşti reprezintă deja istorie, raportând doar cutuma justiţiară nomadă la cea sedentară, o incursiune în timp pentru a analiza mentalul vechilor gabori,  fiind imposibil de realizat datorită lipsei izvoarelor istorice scrise şi a mărturiilor orale directe. Totuşi, comunităţile de romi gabori din marile oraşe transilvane, percep deocamdată judecata tradiţională ca cea mai pură modalitate de a obţine dreptatea, atât la nivel de elite cât şi în cazul indivizilor cu un statut social periferic în cadrul colectivităţii, înţelepciunea bătrânească a patriarhilor grupului fiind pentru ei, în virtutea principiilor etnocentrismului, superioară tuturor instituţiilor şi legilor statului.

 

Prof. Gabriel Sala

 

Note

1. Interviu cu Gabor Francisc, n. 1948, loc. Târgu-Mureş, str. 8 Martie, nr. 35.

2. Idem

3. Informaţie primită de la Matei Mikloş, n. 1973, loc. Arad, str. Liviu Rebreanu, nr. 6.

4. Informaţie primită de la Gabor Mate

5. Interviu cu Gabor Matei, n. 1980, loc. Arad, str. Lungă, nr. 14.

6. Idem

7. Informaţie primită de la Rostaş Luiza, n. 1928, loc. Târgu-Mureş, str. Viilor, nr. 30.

8. Interviu cu Gabor Matei, n. 1949, loc. Târgu-Mureş, str. Podeni, nr. 13.

9. Gabriel Sala, Studiu asupra statutului femei, mentalităţilor şi obiceiurilor din clanul   

ţiganilor gabori, în Ziridava XXIV, Arad, ed. Trinom, 2005, p. 438.

10. Informaţie primită de la Gabor Matei

11. Interviu cu Gabor Ştefan, n. 1952, loc.Crăciuneşti, nr. 42.

12. Interviu cu Gabor Tundor, n. 1965, loc Crăciuneşti, nr 43.

13. Idem

14. Interviu cu Matei Mikloş

15. Informaţie primită de la Burcea Ştefan, n. 1950, loc. Crăciuneşti, nr. 57.

16. Interviu cu Burcea Ştefan  

17. Interviu cu Gabor Matei

18. Interviu cu Gabor Ruski, n. 1943, loc Crăciuneşti, nr. 574.

19. Idem

20. Interviu cu Burcea Ştefan

21. Interviu cu Gabor Szuszana, n. 1963, loc. Arad, str. Lungă, nr. 14.

22. Interviu cu Burcea Iancu, n. 1961, loc Crăciuneşti, nr. 661.

23. Informaţie primită de la Burcea Ştefan

24. Idem

25. Informaţie primită de la Gabor Ruski

26. Idem

27. Interviu cu Gabor Ianoş, n. 1969, loc. Arad, str. Marnei, nr. 8.

28. Interviu cu Gabor Szuszana

29. Idem

30. Interviu cu Mikloş Elisabeta, n. 1933, loc. Arad, str. Andrei Şaguna, nr. 37.

31. Informaţie primită de la Gabor Ştefan

32. Idem

33. Interviu cu Rostaş Luiza

34. Interviu cu Stoica Lajos, n. 1965, loc. Arad, str. Alexandru Volta, nr. 37.

35. Interviu cu Mate Gabor

36. Interviu cu Gabor Tundur

37. Idem

38. Interviu cu Burcea Iancu

39. Idem

40. Interviu cu Gabor Szuszana

41. Informaţie primită de la Gabor Matei

42. Informaţie primită de la Gabor Ruski

43. Idem

44. Informaţie primită de la Gabor Ştefan

45. Interviu cu Gabor Ştefan

46. Idem

47. Interviu cu Stoica Lajos

48. Delia Grigore, Curs de antropologie şi folclor rrom, Bucureşti, ed. Credis, 2001, p. 130

49. Interviu cu Burcea Ştefan

50. Interviu cu Gabor Szuszana

51. Idem

52. Interviu cu Gabor Mate

53. Interviu cu Rostaş Luiza

54. Idem

55. Interviu cu Gabor Szuszana

56. Heinrich von Wlislocki, Asupra vieţii şi obiceiurilor ţiganilor transilvăneni, Bucureşti, ed.

Kriterion, 1998, p. 22  

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)