Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

DOMNII SCURTE, DAR ÎNSEMNATE DIN ISTORIA ROMÂNILOR

PETRU CAZACUL

 Prof. Tiberiu CIOBANU, Timişoara (foto)

 

Prof. Tiberiu Ciobanu

 

□ Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;

□ Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

 

 

Înscriindu-se şi el printre domnitorii de seamă ai Moldovei, cu toate că nu a domnit nici trei luni, Petru Cazacul, a fost cel de-al şaselea domnitor moldovean care a purtat numele de Petru. El a guvernat din august până în 24 octombrie 15921, fiind unul dintre fiii nelegitimi ai lui Alexandru Lăpuşneanu (domnul Moldovei între 1552-1561 şi 1564-1568)2, rezultat dintr-o relaţie a acestuia cu o femeie a cărei identitate nu se cunoaşte. Deşi a cârmuit doar câteva luni, datorită dârzeniei cu care s-a opus oştilor invadatoare turco-tătare şi ardelene, trimise de sultanul Murad al III-lea (1574-1595)3 şi de principele Sigismund Bathory (1581-1597; 1598-1599; 1601 şi 1601-1602)4, pentru a-l reînscăuna pe Aron Tiranul (1591-1592 şi 1592-1595)5 şi a readuce statul românesc est-carpatin sub controlul acestora (dar şi al demnităţii cu care şi-a înfruntat călăii până în ultima clipă), Petru Cazacul ocupă un loc de cinste în galeria de aur a voievozilor noştri.

Potrivit rapoartelor unor diplomaţi occidentali, care l-au cunoscut personal, cum ar fi Bierbaumer, reprezentantul arhiducelui Ferdinand de Tirol la Praga, Petru Cazacul „avea o înfăţişare foarte frumoasă, înalt şi puternic, cu părul negru şi ştia multe limbi”. Această descriere (făcută într-o epistolă trimisă, la 13 septembrie 1588, de către diplomatul amintit, stăpânului său)6 este adeverită şi de cea a lui Mateo Zane, ambasadorul Veneţiei la Istanbul, care, la 14 noiembrie 1592 (pe când viteazul voievod român era adus aici ca prizonier), a avut prilejul să-l privească de aproape şi să constate şi el că „era un om de statură mare şi cu aspect foarte frumos, care ştia multe limbi”7.

În ceea ce priveşte porecla sa, aceasta nu i-a fost dată în timpul vieţii, ci mult mai târziu, căci abia, în cea de-a doua parte a secolului al XVII-lea, într-o interpolare la cronica lui Grigore Ureche (realizată de Simion Dascălul), apare ca „Pătru Vodă Cazaculu”8. De fapt, chiar, în veacul al XVI-lea, el era cunoscut mai mult ca „Petru Polonul”, aşa cum însuşi Papa de la Roma, Clement al VIII-lea (1592-1605)9, îl pomeneşte într-un document de epocă10.

Hălăduind o vreme şi pe la Pragurile Niprului, unde şi-a făcut mulţi prieteni, printre vajnicii zaporojeni, care îl vor fi îndrăgit datorită ţinutei sale impunătoare şi plăcute, dar, mai ales, a bărbăţiei şi vitejiei neasemuite, de care a dat dovadă în scurta şi tumultoasa lui existenţă (calităţi foarte preţuite în căzăcime), el s-a identificat cu aceştia (astfel că a fost receptat, de mulţi dintre contemporanii săi, ca fiind de origine căzăcească). De aceea, de aici, din ţinutul Zaporoje, Petru va primi ajutor militar, ori de câte ori va avea nevoie, şi, prin urmare, nu întâmplător i s-a atribuit (probabil, totuşi, şi pe când încă mai trăia) acest supranume, de altfel foarte apreciat în epocă, îndeosebi de moldoveni11 (cazacii fiind consideraţi pe atunci, drept, poate, cei mai neînfricaţi războinici din Europa).

Despre activitatea sa din tinereţe, avem puţine informaţii, însă se ştie cu siguranţă că a stat o vreme la Istanbul (unde a încercat, însă, în zadar, să obţină recunoaşterea sa ca pretendent de drept la coroana Muşatinilor), înrolându-se în forţele armate ale Imperiului Otoman (în timpul campaniilor purtate de acestea, în Persia), împrejurare folosită de el pentru a-şi însuşi limba turcă (în care a ajuns foarte repede să vorbească şi să scrie cu mare uşurinţă)12.

Avem, de asemenea, indicii că, în vara anului 1586, s-a derulat prima lui încercare de a prelua tronul părintesc. Se pare că, având şi suţinerea secretă a marelui cneaz şi ţar al Moscovei, Feodor (1584-1598)13, şi a regelui Poloniei, Sigismund al III-lea Vasa (1587-1632)14, tânărul Petru întreprinde, împreună cu 15.000 de cazaci, o expediţie în Moldova, fiind, însă, învins de oastea lui Petru Şchiopul (1574-1577; 1578-1579 şi 1582-1591)15, care va trimite la Înalta Poartă, în 12 iunie 1586, patruzeci de cazaci capturaţi (şi tot atâtea capete tăiate de la cei căzuţi în luptă) cu această ocazie16.

După 1586, el porneşte spre apusul Europei, ocazie cu care învaţă noi limbi străine. Călătorind foarte mult, el poposeşte, în cele din urmă, la Curtea regelui Spaniei, Filip al II-lea (1556-1598)17, care (pentru că se prezentase drept conte de Serin) îl ajută cu o sumă considerabilă de bani (1.000 de coroane). Intrând apoi, pe teritoriul Sfântului Imperiu Roman de Neam German, Petru se foloseşte, în continuare, de identităţi false, cum ar fi cea a unui comisar imperial (pe care şi-a atribuit-o, la trecerea sa prin Köln). Ajungând la Praga, unde se afla principala reşedinţă a împăratului Rudof al II-lea (1576-1612)18, din cauza faptului că era într-o permanentă criză finaciară şi nu reuşea întotdeauna să-şi plătească datoriile, va fi aruncat, în septembrie 1588, în închisoare, mai întâi la Weisenthurm şi, apoi, la Tallenburg, unde va sta până în martie 1589. Acum, el încearcă să demonstreze cu acte originea-i princiară, folosindu-se, pentru aceasta, de singura sa dovadă, şi anume scrisorile primite de la surorile sale (fiicele recunoscute ale lui Alexandru Lăpuşneanu), măritate în Polonia19. Cu toate că le prezintă unor demnitari ai suveranului austriac, aceştia fac abstracţie de ele, expediindu-l, în primele zile ale lunii aprilie 1589, la Viena, unde, pus în lanţuri, va munci la repararea fortificaţiilor acesteia20.

La insistenţele unor influenţi membri ai nobilimii polone, el va fi eliberat din temniţele habsburgice, refugiindu-se în ţara binefăcătorilor săi, unde, o vreme, va sta în preajma marelui diplomat Andrei Taranowski21.

Recunoscut de către regele Poloniei, Sigismund al III-lea Vasa, ca descendent al lui Alexandru Lăpuşneanu (căci Petru întreţinea o intensă corespondenţă cu Tofana, fiică sigură a Lăpuşneanului, care-l considera, aşa cum rezultă din scrisorile ei, drept frate)22, el obţine, în 1591, totala susţinere a acestuia şi a marelui cancelar şi hatman Jan Zamoyski, în vederea dobândirii tronului Moldovei. În iunie 1592, cei doi vor interveni, prin intermediul ambasadorului polon la Istanbul (oferind 20.000 de taleri padişahului şi 80.000 marelui vizir), pentru investirea sa ca domn. Sunt refuzaţi, însă, sub pretextul că demersul lor era tardiv, scaunul domnesc de la Iaşi fiind ocupat deja. Totuşi, Petru Cazacul este chemat la Înalta Poartă, în eventualitatea primirii steagului de domnie pentru Ţara Românească, ceea ce însemna, practic, acceptarea sa oficială ca pretendent23.

În această calitate, el se stabileşte, la 27 iunie 1592, în apropierea graniţei polono-moldave, mai exact în Podolia, la Cameniţa (nu departe de Hotin)24, unde leagă prietenie cu starostele acesteia, Jazlowiecki, care-i va susţine şi el cauza pe lângă Jan Zamoyski25. Cu această ocazie, protopopul ortodox al armenilor, de aici, Hovhanes, înregistrează în cronica sa că la acea dată „un anume Petru a fost numit domn al Valahiei; era fiul domnului Alexandru. Mult timp el a mers din ţară în ţară pe la regi, pe urmă a venit la Cameniţa, unde a stat un timp”26.

În aşteptarea avizului favorabil, din partea regelui, de a declanşa intervenţia armată în Moldova (pentru obţinerea căruia îl trimisese la acesta ca mediator pe Andrei Taranowski), Petru este contactat de o seamă de boieri moldoveni, care, recunoscându-i obârşia princiară, îl roagă să vină în ţară şi să preia puterea în locul lui Aron Vodă (ce, fiind între timp mazilit şi chemat de sultan să dea socoteală pentru abuzurile sale, plecase, în 17 iunie 1592, la Istanbul)27, aşa cum aflăm, tot de la cronicarul armean, care ne informează, că „după plecarea acestuia (a lui Aron Vodă la Poartă – n.n. T.C.) boierii valahi au jurat în faţa lui Petru, pe care l-au condus la scaunul domnesc, unde l-au instalat şi s-au supus lui”28.

La 9 iulie 1592, la Hotin, soseşte un ceauş împărătesc, pe nume Ali, trimis de sultan pentru a verifica dacă, într-adevăr, aşa cum îl reclamaseră unii boieri (partizani ai „Tiranului”), Petru strânsese, la Cameniţa, o armată constituită din cca 10.000 de oameni (era vorba, bineînţeles, de o informaţie falsă şi tendenţioasă, menită a trezi mânia padişahului împotriva „domnişorului”, ce aspira la tronul strămoşilor săi). Invitat în seara aceleiaşi zile, la Cameniţa, dregătorul turc constată că aici staţionau doar obişnuitele trupe, ce asigurau securitatea frontierei polone şi află de la gazdele sale că, de fapt, Petru ar fi avut aprobarea de principiu a sultanului pentru demersurile sale.

După o întrevedere avută de ceauşul otoman cu tânărul pretendent (ocazie cu care aceştia au întreţinut, o îndelungată convorbire în limba turcă, în timpul căreia amândoi şi-au dat seama, cu satisfacţie, că fuseseră camarazi de arme într-unul din războaiele purtate de oştile otomane în îndepărtatul Iran), Ali se „jură pe credinţa lui mahomedană”, dinaintea oficialilor poloni, că-l cunoştea mai de mult pe acesta şi că era cu siguranţă „os domnesc” din spiţa Lăpuşneanului. De asemenea, el promite că, odată întors la Istanbul, va face tot posibilul pentru a-i înlesni obţinerea domniei, sfătuindu-i totodată pe nobilii poloni, prezenţi la discuţie, să se adreseze şi ei, în scris, Înaltei Porţi pentru a adeveri legitimitatea pretenţiilor protejatului lor (lucru ce îl vor şi face, împreună cu epistola, trimisă de ei, plecând către Istanbul şi o scrisoare redactată în limba turcă şi semnată de Petru, prin care acesta îşi revendica moştenirea)29.

La aceeaşi dată (9 iulie 1592), Petru Despot Alexandrovici – aşa cum obişnuia să-şi spună strănepotul lui Ştefan cel Mare (domnul Moldovei din 14 aprilie 1457 până în 2 iulie 1504)30 – îi scrie lui Zamoyski, rugându-l să facă demersuri pe lângă rege, pentru a-l determina pe acesta să poruncească starostelui de Cameniţa să-l sprijine cu oaste, cerându-i, totodată, şi lui ajutor militar (asigurându-l, de asemenea, cu această ocazie, că-l contactase şi pe sultan, care, pasămite, îi era favorabil)31.

De altfel, Petru s-a străduit, în permanenţă, să ajungă la o înţelegere cu turcii, promiţând chiar (sfătuit de suţinătorii săi de la Curtea sultanului, care-l asigurau că astfel va primi investitura în doar câteva săptămâni)32, în schimbul steagului de domnie, să ia asupră-i, sumele datorate Porţii de către Petru Şchiopul şi Aron Tiranul. Mai mult, însuşi Dionisie Rally, Mitropolitul de Târnovo, i-a făcut rost de 100.000 de taleri pentru achitarea tributului, el fiind gata să se pună chezaş pentru plătirea, în totalitate, a acestuia33.

În ciuda acestui fapt, sultanul nu se arată grăbit să-l înalţe ca domn, deşi tronul moldav „ieste deşărtu”34 (trecuse peste o lună de când Aron Vodă plecase la Istanbul), astfel că, pierzându-şi răbdarea, Petru, bucurându-se atât de susţinere din interiorul ţării (unde avea destui adepţi printre marii boieri sătui de cârmuirea sângerosului său frate vitreg), cât şi din partea magnaţilor poloni Gaspar Bekes, Andrei Tarnowski şi Jazlowiecki, starostele Cameniţei (care aveau aprobarea regelui şi a marelui cancelar şi hatman al Coroanei), şi dispunând de oaste alcătuită din „poloni şi cazaci”35, intră în Moldova (după 25 iulie 1592), şi ajungând la Iaşi, pe la sfârşitul lunii iulie sau începutul lui august 1592, îşi inaugurează scurta guvernare („au apucat scaunul la Iaşi şi au domnit două luni”)36. Avem de-a face cu o adevărată intervenţie polonă, aşa cum, de altfel, recunoaşte, cu sinceritate, în cronica sa, Martin (Joachim) Bielski atunci când consemnează faptul că „ai noştri l-au dus în scaun”37 (nefiind, deci, vorba de o simplă incursiune a cazacilor), fapt ce va atrage nemulţumirea sultanului (căci Aron Tiranul reuşise, datorită puternicilor săi protectori-creditori, să fie reinvestit ca domn, înainte de 18 iulie 1592)38, care va trimite mai multe scrisori regelui Poloniei, prin intermediul cărora îi atrăgea atenţia acestuia să nu se amestece în numirea domnitorilor din Ţările Române (ponegrindu-l, totodată, pe protejatul său).

Deşi, înainte de 12 iunie 1592, când Petru îi solicitase, în calitate de pretendent, domnia, sultanul Murad al III-lea îl recunoscuse drept descendent al Muşatinilor, acum, supărat că urcase pe tron cu ajutorul „leşilor” (polonilor – n.n. T.C.) şi fără asentimentul său, el începe (din 26 august 1592) să-l denigreze, scriindu-i suveranului de la Varşovia că voievodul român nu era cel care se pretindea (confundându-l, intenţionat, cu un alt frate al lui, pe care-l chema tot Petru – însă şi Mihail – mort de ciumă, în 1576, la Istanbul). De asemenea, reproşându-i monarhului polon că încălcase tratatul de pace încheiat între ei, că Petru expedia, la nord de Nistru, nenumărate bogăţii, că portul şi vama turcească, de la Tulcea, fuseseră prădate de creştini (care luaseră, cu această ocazie, 1.000 de „dreptcredincioşi” în robie) şi multe altele, „măritul padişah” îi cere cu tărie să înceteze a-l mai sprijini pe nepotul lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517)39, informându-l totodată că, în caz contrar, îi va declara război40.

La 8 octombrie 1592 (într-o scrisoare adresată surorii sale, Tofana), noul domn se intitula „Petru Despot Alexandrovici cu mila lui Dumnezeu domn şi adevărat moştenitor al ţării Moldovei”, înştiinţând pe toată lumea că „am luat locul străbunilor noştri, ai ţării Moldovei, ţara noastră de moştenire”41.

Primit cu bucurie, atât de boierimea ostilă „Cumplitului” Aron Vodă, cât şi de ţărănime (care, ştiindu-l prieten cu vitejii cazaci, spera într-o renaştere a vremurilor lui Ion Vodă cel Viteaz, voievodul atât de iubit şi respectat de popor, ce a domnit din februarie 1572 până la 11 iunie 1574)42, Petru Vodă încearcă să-şi consolideze domnia.

Cu toată petiţia dusă, la 19 septembrie a anului 1592, de către boierii moldoveni, adversari ai „Tiranului”, la Înalta Poartă, prin care aceştia protestau împotriva numirii, din nou, a acestuia la domnie, cerând, totodată, recunoaşterea sa43, Petru Cazacul (care, deşi solicită sprijin de la principele Transilvaniei, Sigismund Bathory, nu-l va primi, căci acesta din urmă, prieten, de altfel, al lui Aron Vodă, dorea în secret să unească sub sceptrul său toate cele trei ţări româneşti, astfel că refuză până şi să i se înfăţişeze solia „Cazacului”, trimiţând-o înapoi la acesta, fără măcar să o asculte)44 va pierde tronul moldav (cu toate că promisese chiar un peşcheş uriaş, în valoare de 1.000.000 de galbeni, sporirea haraciului şi scutirea contribuabililor de taxe pe o perioadă de trei ani)45.

Înainte de 6 septembrie 1592, padişahul va porunci lui Sigismund Bathory (ordinul scris va ajunge, la Alba Iulia, în 18 septembrie 1592)46 să pornească cu oastea sa în sprijinul lui Aron Vodă (aşteptându-se la o serioasă împotrivire din partea lui Petru, care chemase sub arme „oastea cea mare” a ţării)47, însă principele ardelean nu se grăbeşte (dispunând mobilizarea secuilor, braşovenilor şi a altor categorii militare, abia după 25 septembrie 1592)48, deşi el îi scria sultanului, la 28 septembrie, că trupele sale se aflau, deja, în Moldova49, unde Aron Vodă (urmat de importante forţe armate turceşti, de la sudul Dunării) se găsea, dinainte de 19 septembrie 1592 (el confruntându-se, într-o primă etapă, cu cetele ţăranilor ridicate la luptă de Petru Cazacul)50. După mai multe solicitări, venite, atât din partea lui Aron Vodă şi a lui Veli Aga, capugibaşa (comandantul oştirii otomane ce-l însoţea pe acesta), cât şi din cea a lui Hasan paşa, beilerbeiul Rumeliei (ce traversase şi el bătrânul fluviu, pe la Silistra, la 1 octombrie 1592, înaintând spre Moldova)51, la 3 octombrie 1592, o mie de oşteni ardeleni, conduşi de Gaspar Sibrik (comandantul gărzii principelui transilvan), care era secondat de Moise Szekely, pătrund din Ţara Bârsei, prin trecătoarea Oituz, în Moldova, unde fac joncţiunea cu armata otomană (trimisă de sultan, pentru a-l reînscăuna pe Aron Vodă), mărşăluind, apoi, spre Iaşi52.

Atacat de oastea turcească (estimată, probabil, exagerat de izvoarele vremii, la 40.000 de oşteni)53 a fratelui său vitreg (căci Aron Tiranul era şi el fiul nelegitim al lui Alexandru Lăpuşneanu), la care se adăugau şi oştenii transilvăneni, trimişi împotrivă-i de Sigismund Bathory, şi, neprimind nici un ajutor de la protectorul său, regele polon, Sigismund al III-lea Vasa (care se temea de o eventuală invazie turco-tătară, dacă s-ar fi implicat), el se retrage spre Iaşi (după ce reuşise, vremelnic, să împiedice înaintarea adversarilor săi), unde urmărea să se apere prin pădurile din împrejurimi54.

În cele din urmă, cu toate atacurile întreprinse, din ordinul său, de cazaci asupra garnizoanelor turceşti din Tighina, Chilia şi Tulcea (ei ajungând, cu această ocazie, până la Marea Neagră55, prin care urmărea să creeze o diversiune, menită a uşura manevrele puţinelor trupe de care mai dispunea, Petru Cazacul este înfrânt, la 14 octombrie 1592, mica sa armată fiind în parte distrusă, în parte, capturată56.

Rănit, în mai multe rânduri (căci, potrivit firii lui eroice, s-a avântat mereu în vâltoarea luptelor, pentru a-şi încuraja oamenii), trădat, se pare, de cavaleria boierilor şi rămas doar cu mercenarii ce alcătuiseră, pe vremea fostului domn, garda acestuia, el este făcut prizonier de aceştia şi predat lui Aron Tiranul57, care, aşa cum aflăm dintr-un raport al ambasadorului veneţian la Poartă, datat 14 noiembrie 1592 (acelaşi în care era descris Petru Cazacul), „l-a avut în mână prin trădare pe Petru Voievod”58.

Cu privire la modul în care Petru Cazacul a fost prins, au circulat, în epocă, mai multe variante („se povesteşte în diferite chipuri <despre locul> şi felul în care a ajuns în mâinile ungurilor şi apoi în ale lui Aron”)59, existând cu siguranţă şi posibilitatea ca, el predându-se ardelenilor, cu condiţia de a nu fi dat pe mâna rivalului său şi a turcilor, aceştia să-şi fi încălcat angajamentele, aşa cum transpare şi dintr-o epistolă adresată, în decembrie 1592, de către Sigismund Bathory lui Aron Vodă, din care tragem concluzia că, între domnul moldovean şi soldaţii principelui, au intervenit anumite disensiuni („Tiranul” reproşându-le acestora că „nu au ştiut să se poarte” cu el), probabil tot în contextul capturării „Cazacului”60.

Semnificativ, pentru a înţelege împrejurările date, dar şi personalitatea lui Petru Vodă, este şi discursul ţinut de veneţianul Paolo Giorgio, la Alba Iulia, în faţa lui Sigismund Bathory, la 10 ianuarie 1593, din care aflăm că: „… totuşi, Petru Vodă Cazacul, care fusese ales de moldoveni ca domn al lor, s-a apărat frumos împotriva turcilor cu acei preapuţini oameni care-i avea, astfel că i-a oprit să intre în ţara sa; nu i-ar fi lăsat niciodată să treacă Siveso (Siretul – n.n. T.C.), apă foarte mare care aproape desparte Moldova de Ţara Românească, dacă nu s-ar fi înspăimântat de oamenii Alteţei Voastre, pe care i-aţi trimis în ajutorul lui Aron şi care au fost cauza retragerii voievodului cazac spre casă”61. Iată cum, din nou, interesele meschine ale unor capete încoronate vecine şi creştine, în acelaşi timp, au făcut posibilă înfrângerea a încă unui vrednic luptător antiotoman român, din secolul al XVI-lea, astfel că, ce nu au reuşit turcii păgâni, au înfăptuit fraţii întru credinţă.

După ce i-a fost predat de către ardeleni (la scurt timp de la urcarea sa în scaunul domnesc de la Iaşi, petrecută, în 18 octombrie 1592)62, Aron Tiranul l-a tratat pe fratele său vitreg (înrudirea lor fiind probabilă doar după tată) ca pe un „lotru ce s-a numit Pătru”, ce a îndrăznit să vină „asupra ţării noastre”63, poruncind să-i fie tăiate nasul şi urechile. Despre această faptă a sa se va afla în capitala otomană, înainte de 31 octombrie 1592, odată cu sosirea aici a cca. 100 de ţărani, din oastea lui Petru Cazacul (prinşi în timpul luptei de lângă Iaşi), împreună cu o mulţime de capete retezate, ce aparţinuseră tot oştenilor fostului domnitor.

Peste două săptămâni (la 14 noiembrie 1592), ajungea, în faţa Înaltului Divan al padişahului Murad al III-lea, şi Petru Cazacul (care a fost reţinut în ţară de Aron Vodă, până când i s-au vindecat rănile, pentru ca nu cumva să moară în drum spre Istanbul). După ce a fost interogat, formal, de însuşi marele vizir Siavus paşa (el răspunzând acestuia cu demnitate în limba turcă, pe care o cunoştea foarte bine), neadmiţându-i-se nici un argument în favoarea acţiunilor sale (originea lui, chemarea şi voinţa ţării, încercarea de a se înţelege cu Înalta Poartă), acesta a anunţat sentinţa de condamnare la moarte.

Neacceptând să treacă la mahomedanism (pentru a-şi salva viaţa), el va fi agăţat de viu, în după-amiaza zilei de 15 noiembrie 1592, într-un cârlig, de zidurile Saraiului, unde va trece prin chinuri fizice groaznice (la care se adăugau, după obiceiul epocii, batjocura şi loviturile de pietre ale mulţimii „dreptcredincioşilor”, de pe malurile Bosforului). Tradiţia consemnează că, târziu în noapte, făcându-i-se milă, padişahul a poruncit să fie strangulat, pentru a i se curma suferinţa. Trupul său complet gol a fost lăsat multă vreme să atârne legat în văzul trecătorilor şi ca hrană corbilor şi muştelor, până când, rupându-se funia cu care fusese strâns de gât, s-a prăbuşit la pământ64. Rămăşiţele pământeşti ale lui Petru Cazacul vor fi fost îngropate, ulterior, de vreun creştin milos, într-un loc rămas necunoscut până astăzi (posibil într-unul din multele lăcaşe de cult creştin-ortodoxe din fosta reşedinţă a bazileilor bizantini). Plin de semnificaţii este faptul că, făcându-şi testamentul, pe 8 octombrie 1592, Petru Cazacul a lăsat lucrurile sale, cele mai scumpe, surorii lui, Tofana65, acest gest demonstrând, încă o dată, veridicitatea celor afirmate de el cu privire la genealogia sa.

Încheind, în ianuarie 1593, din nou, pacea cu Polonia, sultanul îl va informa, în scris, în primăvara sau vara aceluiaşi an, pe regele acesteia, cu privire la soarta nefericitului prinţ valah pe care „în sfârşit, găsindu-l că este demn de pedeapsă şi de torturi, l-am pedepsit cu capul şi şi-a luat acea frumoasă dreptate şi pedeapsă, după a cărei pildă mulţi dintre dânşii se vor pedepsi”66. S-a dorit, mai mult ca sigur, prin acest gest, să se dea un înspăimântător exemplu pentru posibilii candidaţi la domnie (susţinuţi de poloni şi cazaci) şi, totodată, o atenţionare a Curţii regale de la Varşovia, ca aceasta să se ferească pe viitor de a se mai amesteca în problemele Înaltei Porţi.

 

Note

1 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 402.

2 Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 569.

3 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 381; Istoria lumii în date, p. 567.

4 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op.cit., p. 414.

5 Istoria lumii în date, p. 569.

6 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, Bucureşti, 1900, p. 716.

7 C. Esarcu, Documente inedite din arhivele Veneţiei. Extracte din raporturile lui Mateo Zane, reşedintele veneţian în Constantinopol, relative la Aron vodă şi rivalii săi 1591-1592, în „Columna lui Traian”, Bucureşti, martie 1877, p. 107.

8 Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1958, p. 224.

9 Istoria lumii în date, p. 556.

10 D. Ciurea, Relaţiile externe ale Moldovei în secolul al XVI-lea, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol din Iaşi”, X, Iaşi, 1973, p. 44.

11 Şt. S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991, p. 126; Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare, domnitori uitaţi, Timişoara, 1994, p. 179.

12 Ilie Corfus, Contribuţiuni noui privitoare la Petru Vodă Alexandrovici zis Petru Vodă Cazacul, în „Codrul Cosminului”, X, Cernăuţi, 1936-1939, p. 486, 489, 491-492.

13 Istoria lumii în date, p. 565.

14 Ibidem, p. 563.

15 Istoria lumii în date, p. 569

16 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV/2, Bucureşti, 1884, p. 131.

17 Istoria lumii în date, p. 105.

18 Ibidem, p. 561.

19 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, p. 715-716, 720, 721-722.

20 Ibidem, p. 722, XCV.

21 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV/2, p. 172-173.

22 Şt. S. Gorovei, op. cit., p. 126; Pompiliu Tudoran, op. cit., p.178.

23 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. 160, 165.

24 Ilie Corfus, op. cit., p. 485,487, 490.

25 Pompiliu Tudoran, op. cit., p. 179.

26 H. Dj. Siruni, Mărturii armeneşti despre România, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei Istorice” S. III, tom XVII, Bucureşti, 1936, p. 280.

27 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. 165; Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul XVI, vol. I, Bucureşti, 1979, p. 368, 370.

28 H. Dj. Siruni, op. cit., p. 280.

29 Ilie Corfus, Contribuţiuni noui privitoare la Petru Vodă Alexandrovici zis Petru Vodă Cazacul, p. 485-486, 488-489, 490-492.

30 Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucuresti, 1975, p. 908.

31 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, Supliment II/1, Bucureşti, 1890, p. 321-322.

32 Ilie Corfus, Documente privitoare la istoria României culese din arhivele polone. Secolul al XVI-lea, vol. I, p. 264-265.

33 Ibidem, p. 365-366.

34 Grigore Ureche, op. cit., p. 224; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV/2, p. 165.

35 Ilie Corfus, op. cit., p. 368, 370; Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. 172-173.

36Grigore Ureche, op. cit., p. 224.

37 Martin (Joachim) Bielski, Kronika polska (editată de J. Turowscki), Sanok, 1856, p. 1680.

38 Ibidem.

39 Istoria României. Compendiu, ediţia a III-a, Bucureşti, 1974, p. 514.

40 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III/1, Bucureşti, 1889, p. 164-165; Idem, Documente privitoare la istoria românilor, XI, p. 761; C. Esarcu, op. cit., p. 103-104; Ilie Corfus, op. cit., p. 367-371.

41 Nicolae Iorga, Relaţiile comerciale ale ţărilor noastre cu Lembergul. Regeste şi documente din arhivele oraşului Lemberg, I, Bucureşti, 1900, p. 92-93; Idem, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, XXIII, Bucureşti, 1913, p. 423.

42 Istoria Românilor, vol. IV, p. 811.

43 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV/2, p. 166.

44 Idem, Documente privitoare la istoria românilor, vol XI, p. 761.

45 Ibidem, p. 761,766; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV/2, p. 166-167.

46 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. III (1585-1592), Bucureşti, 1931, p. 302-303;

47 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. 165,167,169; Idem, Documente privitoare la istoria românilor, vol XI, p. 761; C. Esarcu, op. cit., p. 102-103.

48 Monumenta Comitialia Regni Transsylvaniae, III, Budapesta 1877, p. 412-415; Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. IV (1593-1595), Bucureşti, 1932, p. 1-2.

49 Idem, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. III, p. 306-307.

50 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV/2, p. 166; C. Esarcu, op. cit., p. 104.

51 Andrei Veress, op. cit., p. 308-310, 312-313.

52 Chronicon Fuchsio-Lupino-Oltardinum sive annales Hungarici et Transilvanici (editată de Josephus Trausch),vol. I, Coronae, 1847, p. 92-93; Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (Brasso), vol. V, Braşov, 1909, p. 271.

53 Andrei Veress, op. cit., p. 311,316-318.

54 Pompiliu, Tudoran, op. cit., p. 182.

55 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, p. 765; Ilie Corfus, op. cit., p. 369,371.

56 Andrei Veress, op. cit., p. 313-315.

57 Pompiliu, Tudoran, op. cit., p. 182.

58 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV/2, p. 169; C. Esarcu, op. cit., p. 107.

59 Călători străini despre Ţările Române, vol. III, Bucureşti, 1971, p. 393.

60 Andrei Veress, op. cit., p. 325-326.

61 Călători străini despre Ţările Române, vol. III, p. 392.

62 Andrei Veress, op. cit., p. 314-315; Idem, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. IV, p. 15-16.

63 Documente privind istoria României A. (Moldova). Veacul al XVI-lea, vol. IV, Bucureşti, 1952, p. 105.

64 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. 169; Idem, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, p. 767; C. Esarcu, op. cit., p. 107.

65 Şt. S. Gorovei, op. cit., p. 127.

66 Ilie Corfus, op. cit., p. 369,371.

        

 

SUMMARY

Barely mentioned by our history treatises, Petre Cazacul was the sixth Moldavian ruler bearing this name. He ascended the throne in August 1592 and ruled until the 24th of October 1592 and was the illegitimate son of Alexandru Lăpuşneanul. Despite his short reign, he stands out for his fierce opposition to the Turkish-Tartar and Transylvanian armies sent by Sultan Murat III and Sigismund Bathory to reinstall Aron Tiranul (the Tyrant) as prince. He had lived an adventurous life before ascending the throne. He spent his youth in Istanbul where, enrolled in the Ottoman army, he participated in the campaign in Persia. Later he dwelled for a while in the middle of the Zaporazhe Cossacks regarding himself as one of them. They became his closest allies, giving him military support wherever he needed it.

After 1586 he went to Western Europe where he learned several languages and, as he was permanently in need for money, he used false identities- count of Serin, imperial commissar, etc. Arrived on the territory of the Holly Roman Empire of German origin he was sent to prison because of his debts- first in Weisenthurm (September 1588), then in Tallenburg (until March 1589). Under the circumstances he tried to reveal his true identity and his princely descent using the only evidence he possessed, a letter from his sister, a daughter of Alexandru Lăpuşneanul married in Poland. He succeeded in getting king Sigismund III Vasa’s recognition and his promise to support him in his attempt to ascend the Moldavian throne. In July 1592, at the head of an army made up of Polish and Cossack fighters, Petru entered Moldavia and arrived in Jassy. The Polish intervention triggered off the Sultan’s anger and he threatened to wage war had king Sigismund continued to support the nephew of Bogdan III the One-Eyed.

Back in Moldavia, Petru was welcomed with open arms by the boyars who were hostile to prince Aron. The peasants were hopeful for the revival of the glorious time of brave Ioan Vodă. On 3 October 1592, 1000 Transylvanian soldiers led by Gaspar Sibrik, the commander-in-chief of the princely guard, got through the Oituz passage from the land of Bârsa into Moldavia. There they joined the Ottoman army sent by the Sultan to oust him. In spite of the Cossacks’ help – who sought to give some freedom to his maneuvres by attacking the Turkish Danubian fortresses Tighina, Chilia and Tulcea – Petru was defeated on 14 October 1592. There are conflicting opinions about the way he was taken hostage. It seems that he surrendered to the Transylvanians provided they would not hand him over to his rival. As they broke the agreement, Petru was delivered to Aron. By the prince’s order his nose and his ears were cut off and two weeks later, in Istanbul, he was sentenced to death. The execution took place on 15 November 1592. Hanged by a hook stuck into the walls of the seraglio he was abandoned there alive enduring agonizing pain. Late at night, by the orders of the Sultan who took pity of him and wanted to put an end to his ordeal, he was strangled.

His mortal remains must have been buried by a merciful Christian in an unknown place (probably one of the numerous Orthodox cult places of the Byzantine basileis). It is significant that he left most of his possessions to his sister, Tofana, in his will dated 8 October 1592. This gesture proves once again his princely genealogy.

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)