Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Poarta Maramureşană

Arc de triumf solar al sufletului românesc

Julia Maria Cristea - Viena

Impresii si pareri personale in FORUM

 

 

Duminică 7 mai, o zi deosebită pentru românii din Viena. Astăzi, într-unul dintre cele mai cunoscute parcuri vieneze – Böhmischer Prater, fratele mai mic al vestitului Prater, a fost inaugurată o autentică Poartă Maramureşeană, acel Arc de Triumf solar al sufletului românesc, adevărat „altar” al spiritualităţii româneşti, care va sălăşlui pentru totdeauna în capitala fostului Imperiu.
Îmi aduc aminte o veche vorba moroşană: „cel care ne trece poarta ne va fi prieten pentru totdeauna şi chiar dacă pleacă, se va întoarce”. Să fie oare această poartă, puntea de legătură între Ţara Noastră şi „Europa Cealaltă” ?
 

Undeva, citisem că o statistică austriacă din sec. XVIII situa Maramureşul pe locul întâi – din punct de vedere al procentajului nobililor, 85% din cei 15.000 „nemeşi” maramureşeni, erau descendenţi ai vechilor familii ai cnejilor români. Unul dintre privilegiile avute de aceşti „nemeşi” era acela de a-şi ridica în faţa gospodăriilor porţi înalte, în timp ce „ portieşii” nu aveau drept decât la „vraniţă” – adică porţi mici, obişnuite. Tradiţia acestei valoroase construcţii, reprezentativă pentru arta, cultura cât şi istoria social-politică a Maramureşului, s-a păstrat până în zilele noastre - şi acum există obiceiul de a defini „starea” unui gospodar, după poarta pusă la întrarea gospodăriei. Şi nu orice lemn putea fi folosit. Ea era dăltuită în carnea stejarului, considerat arborele dăinuirii veşnice. În vechia concepţie, poarta era o barieră în calea răului şi a duhurilor malefice, care delimita şi apăra habitatul în cadrul căruia se desfăşura viaţa întregii familii. Tradiţia vechilor moroşani era ca întâi să-şi facă poarta - altar cioplit în eternitate cu dalta şi cu sufletul, care delimita şi consfinţea universul familiei – sub stâlpii ei se puneau bani şi tămâie, pentru a ţine la distanţă orice fel de rău.
Tot în acest scop, pentru apărarea averii, casei şi familiei, pe stâlpii porţii erau sculptate diferite figuri antropomorfe, semnele clasice ale mitologiei româneşti, precum arborele vieţii, aştrii cereşti, funia infinitului, şarpele primordial, cocoşul magic şi roata solară cu patru spiţe (simbol preluat de la celţi) toate având o deosebită semnificaţie în credinţa populară şi formând în ansamblu un adevărat monument al culturii populare. Doar când era terminată poarta, pe sub ea erau trecute lemnele din care se construia casa.

Vremea parcă n-a ţinut cu noi. Spre dimineaţă soarele cocheta cu norii, ca ceva mai târziu, exact la timpul cuvenit „Marii întâlniri” să dispară pur şi simplu, iar cerul gri-întunecat să se reverse în avalanşe de ploaie. Ce contează, era prea frumos ceea ce se întâmpla, pentru ca o ploaie – cât de puternică ar fi fost, să ne strice bucuria acestei reîntâlniri cu ţara, acestei reîntoarceri cel puţin virtuale, pe meleagurile părinteşti. Şi apoi, dacă ar fi să ne gândim la tradiţii, ploaia în timpul nunţii este considerată semn de prosperitate şi fertilitate, aici, în acest context era ca o binecuvântare, un botez al cerului şi a naturii mame.Trăiam din plin emoţia acestor clipe, aş putea spune istorice şi cred că de aceleaşi sentimente erau animaţi şi cei din jurul meu, români veniţi din ţară cu această ocazie, sau români plecaţi de ani sau decenii din ţară. Emoţie amplificată mai ales de sfinţirea porţii, de către doi preoţi români din Viena, Nicolae Dura şi Ovidiu Pantea – preotul ortodox şi cel greco-catolic, de cuvântările care au urmat: cea a domnului ambasador Andrei Corbea-Hoisie, apoi a lui Marinel Covaci – preşedintele consiliului judeţean Maramureş şi a lui Hermine Mospointner – primăriţa sectorului X ( în care se află Böhmischer Prater). În timp ce vorbea dumneaei, a început ploaia, în rafale puternice, care însă nu a descurajat şi nu a pus pe fugă pe nici unul dintre participanţii la această „sărbătoare românească”, decât a scurtat radical discursul. S-a aciuit fiecare pe unde s-a putut, pe sub pomi, pe sub Poartă, s-au deschis umbrele sau pur şi simplu s-a rămas pe loc, primindu-se din plin revărsarea cerului, cu convingerea că nu va dura multă vreme – şi chiar de nu se făcea frumos, era prea mare bucuria momentului pentru a o rata de frica unui eventual guturai.
Am profitat de această ocazie festivă, pentru a-l cunoaşte pe noul ambasador al României la Viena, domnul Andrei Corbea-Hoisie, despre care auzisem atât de multe lucruri fantastice, care, pe mine şi pe noi - ca români, nu fac decât să ne umple de mândrie – că un astfel de om reprezintă România, aici în capitala fostului Imperiu.
Doctor honoris causa, filolog, germanist şi istoric, Preşedinte al Asociaţiei Germaniştilor din România, în 1998 laureat al Premiului Herder (alături de alte personalităţi prestigioase ale culturii româneşti cum ar fi Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Ana Blandiana, Nichita Stânescu, Zoe Dumitrescu Buşulenga, Paul Celan şi alţii), în 2000 - laureat al premiului „Iacob şi Wilhelm Grimm”, fost profesor universitar la catedra de Literatură germană a Univesităţii Alexandru Ioan Cuza din Iaşi, fost profesor asociat la Universitatea din Paris, apoi din Seigen, din Freiburg şi Bucureşti – un C.V. demn de cel puţin 10 vieţi omeneşti de prestigiu – fără a mai pune la socoteală zecile de cărţi scrise. Un om puternic ca stejarul, un adevărat „Bun al Patrimoniului Naţional Românesc”.
„Pentru mine este o enormă bucurie. Avem aici această poartă care este o ”marcă” a României şi românismului, o superbă carte de vizită a ţării noastre – în mijlocul Vienei. Ea ne reprezintă sufleteşte. Poarta are simbolul fundamental al deschiderii spre Europa, al integrării noastre în Europa. Simbol pe care am ţinut să-l marcăm, două zile înainte de ziua Europei – 9 mai, acum în acest moment în care Austria deţine preşedenţia U.E. şi când se decide definitiv data intrării României în Uniunea Europeană. Nu se putea un mai bun simbol, care să vină tocmai din Maramureş aici în inima Vienei”.
Am dorit să-l cunosc pe meşterul „făuritor de frumuseţe”. Stătea lângă poartă, îmbrăcat în costumul tradiţional, cu clop în cap şi opinci cu nojiţe în picioare – aşa cum „se purta înainte în satul lui”. Era mai mult decât modest, ca şi cum nu s-ar fi sărbătorit aici „măiastra lucrare” cioplită de el cu dalta şi sufletul. L-am rugat pe Toader Bârsan, să-mi spună câteva cuvinte despre el şi pot să spun că tare s-a mai bucurat:
„Păi, eu sunt din Bârsana - Maramureş, în Sighetul Marmaţiei – pe valea Izei, în sus către Baia Borşa. La noi în familie de generaţii întregi lucrăm lemnul – din tată în fiu. Eu am lucrat pe lângă tata de la 16 ani, apoi lângă alţi meşteri mai în vârstă. Acum lucrează alţii cu mine. Am lucrat la poarta asta cam două luni şi jumătate, nu singur căci n-aş fi putut s-o termin, ci cu fii mei. Unul are 27 de ani, este preot misionar, nu vrea să-şi ia parohie, că n-ar mai avea timp să sculpteze. Slujeşte de sărbători, sau când e chemat. Cel mare – 35 de ani a făcut matematica la Cluj, dar nu s-a dus în serviciu, stă cu mine şi sculptează.Cine este născut pentru artă nu poate să nu-i dea ascultare, iar familia mea o are în sânge de generaţii întregi. La noi la Bârsana vin foarte mulţi străini, avem un muzeu, lucrăm din lemn de toate - troiţe, cruci, porţi. Foarte mulţi cumpără, le fac mai mici pentru casele oamenilor. Am făcut la Linz o poartă, am trimis acum şi în America câteva bucăţi precum şi în Franţa. Le place stilul nostru românesc. Când am lucrat poarta asta m-am gândit că este poate cea mai valoroasă din câte am făcut – prin ea ne vom împrietenii mai mult cu austriecii şi cu toţi europenii”.

În timp ce vorbeam cu meşterul Toader Bârsan, pe poartă s-a revărsat „ un râu de tinereţe şi voie bună”. Brusc, parcă şi cerul s-a înseninat la vederea bucuriei ce lumina chipurile copiilor şi adulţilor, care, îmbrăcaţi în portul maramureşean, înaintau cântând pe sub poartă. Printr-o legătură ciudată de idei mi-am adus aminte de Amintirile lui Ion Creangă: „ieşi copile cu părul bălai şi râde soarelui”. Ca şi atunci şi acum bucuria a răspândit norii, a alungat ploaia şi a rechemat soarele să serbeze alături de noi în această „serbare câmpenească” românească, din inima Vienei. Ştiam că există un program muzical, era şi firesc, eu cred că fără muzica şi jocul nostru românesc, nici o sărbătoare nu este de conceput. Românul cântă şi la bucurie şi la durere, cântecul şi jocul este o componentă indestructibilă a sufletului românesc, aşa ca şi această înfrăţire cu sufletul lemnului. Acum însă, parcă totul era mai deosebit, mai emoţionant...sau poate „reîntâlnirea noastră” cu propriile nostalgii ale dorului, dădea alte dimensiuni momentului?
Lângă mine, un bărbat vădit emoţionat, cu zâmbetul pe buze şi cu ochii lucind (cred că de o lacrimă a prea plinului bucuriei, pitită sub pleoape) îmi spune: „Mi s-a făcut pielea de găină văzând aceşti copii minunaţi, cum intră cântând pe această poartă. Este o surpriză extraordinară, aproape că nu-mi vine să cred. Sunt copleşit de emoţie. Mă simt ca acasă”. Aflu ceva mai târziu că este domnul Ioan Godja – Preşedintele Asociaţiei române – Unirea, din Wiener Neustadt.
Am dorit să ştiu cine sunt dansatorii care au vrut să ne arate tradiţia jocului şi cântului românesc, unde alături de adulţi participă şi copiii. Am fost îndrumată către o tânără tare frumoasă - Ileana Dăncuş, care mi-a spus îmbujorată de emoţie: „sunt directoarea Ansamblului folcloric Transilvania din Baia Mare – jud. Maramureş. Am venit să prezentăm un program artistic cu ocazia donării acestei porţi maramureşene de către consiliul nostru judeţean – oraşului Viena. Vom dansa nu numai astăzi, aici, ci şi în zilele următoare la Ziersdorf, lângă Stockerau – Austria, apoi la Szolnok, Ungaria. Suntem fericiţi că putem duce mesajul cântecului şi jocului românesc, să fie mai cunoscut, mai iubit”.
 

 

În timp ce în poeniţa devenită pentru scurtă vreme „Plaiul nostru românesc”, se dansa cu foc, se cânta cu vocea sau din taragot şi se mâncau micii şi sarmalele româneşti, precum şi alte bunătăţi, gustări, cozonaci ”ca de Paşte” şi ce-o mai fi fost acolo, căci mesele întinse erau pline de bucatele savuroase dăruite de cei din Maramureş, m-am bucurat să aflu şi părerea altor reprezentanţi ai forurilor româneşti, cum era domnul Marinel Covaci – Preşedintele Consiliului Judeţean Maramureş:
„Suntem în acest parc al Vienei o delegaţie a judeţului Maramureş, pentru a înălţa o poartă tipic maramureşeană, cu ocazia lui 9 mai - Ziua Europei. Cum bine ştim, Austria deţine acum pentru 6 luni preşedinţia U.E. şi putem spune că Viena ca atare este acum capitala întregii Europe. Ne bucurăm că această poartă am putut s-o înălţăm la Viena, m-am bucurat că un aspect al civilizaţiei şi culturii noastre poate astfel să fie cunoscută, fiecare popor doreşte să-şi etaleze resursele sale spirituale. Românii speră că de la 1 ianuarie 2007 să fim şi noi membrii cu drepturi egale în Uniunea Europeană. Această poartă are multiple simboluri – poarta de intrare a ţării noastre în U.E., o punte de legătură între poporul român şi poporul austriac şi totodată un loc de întâlnire pentru toţi românii din Austria şi Viena, sau cei care vin să viziteze Viena”.
I-am cerut câteva cuvinte şi părintelui Nicolae Dura – preotul bisericii române ortodoxe din Viena: „Este o binecuvântare că cineva înţelept a avut această iniţiativă, să pună o Poartă Maramureşeană în Viena. Am legat-o direct cu alt monument din lemn, ce se află la Viena de 323 de ani – Crucea lui Şerban Cantacuzino, din spatele palatului Schönbrunn., încât poate fi un reper în timp, este ca o punte de legătură. Mircea Eliade spunea: „ şi poarta şi biserica sunt un axus mundi, o legătură a pământului cu cerul, o legătură a omului cu Dumnezeu. Nu în zadar sunt puse cruci pe porţile de lemn, mă gândesc că poarta este un simbol al comunicării, câte sfaturi, câte poveţe, câte poveşti n-au fost spuse la umbra porţii şi la umbra crucii. Poarta aceasta va fi un punct de întâlnire pentru toţi românii care trăiesc în Austria”.
 

Am cunoscut cu acest prilej un tânăr modest, nici n-ai fi crezut că are o funcţie cu aşa greutate – Liviu Bleoca, director adjunct al Direcţiei Relaţii Culturale, Educaţionale şi Ştiinţifice din Ministerul de Externe de la Bucureşti: „Mi-a tremurat puţin sufletul când a venit ploaia, să nu ne strice întâlnirea noastră. E un eveniment care a reuşit, în primul rând că poarta se află aici şi va rămâne aici. Apoi, ea este o certă prezenţă culturală, care ne reprezintă. Nu este prima, noi suntem o prezenţă culturală constantă în perimetrul austriac, prin artiştii de operă, prin concertele susţinute de români, prin expoziţiile de artă – dar toate n-au lăsat un semn care să rămână peste ani. Ori poarta aceasta maramureşeană va rămâne. Ea ne defineşte pe noi ca spiritualitate şi mi se pare extraordinar că se potriveşte atât de bine într-un context vienez. Chiar mie nu-mi venea să cred că aici, într-un vestit parc vienez – Bömischer Prater, poarta aceasta maramureşană se va integra în atmosfera locului, se va potrivi atât de bine”.
Şi nu puteam să nu-i solicit câteva cuvinte lui Ildiko Schaffhauser – consilier cultural al Ambasadei României la Viena, care timp de peste trei ani şi jumătate a ocupat „onorific” şi postul de Director al Centrului Cultural Românesc din Viena. Nicăieri şi nimeni nu a vorbit de acest om minunat, toată numai pasiune, toată numai dragoste de ţară, care a făcut lucruri atât de extraordinare lucrând zi lumină, fără precedent până la ea, pentru ca valenţele spirituale ale României să fie cunoscute aici, în Austria, nu întotdeauna binevoitoare faţă de imaginea ţării noastre. Fiind convinsă că este important ca „austriacul de rând” să cunoască România, ea a ieşit în întâmpinarea acestuia, prin sute de acţiuni organizate la acest Centrul Cultural, unde erau invitaţi şi aveau acces deopotrivă, atât românii cât şi austriecii. Astfel, numai în anul 2005 au fost organizate 63 de seri culturale, ceea ce nu este puţin, punând la socoteală vacanţa de vară şi sărbătorile legale, asta însemnând aproape două acţiuni pe săptămână. De fapt, a fost o legătură permanentă a românilor cu ţara, cu evenimentele culturale, cu viaţa artistică, cu spiritualitatea românească lăsată „acasă”. Am găsit-o pe dna Schaffhauser la fel de dinamică ca întotdeauna, doar mult mai tristă, în urmă cu câteva zile i-a murit mama. Pe noua directoare a Centrului Cultural nu am avut plăcerea s-o cunosc, deşi tare aş fi dorit asta. Nu ştiu dacă a fost acolo. ICR Viena a fost reprezentat de referentul de relaţii Sorin Stănescu. Dar să dau cuvântul dnei Schaffhauser:

„Ideea acestei porţi am avut-o împreună cu soţul meu în 2002, pentru că eram de părere că România trebuie să lase nişte semne concrete ale culturii şi civilizaţiei sale. Lumea de aici ştie prea puţin despre România, ultimii 45-50 de ani n-au făcut decât să ridice o cortină de uitare. S-a uitat că Româna este o ţară europeană, că are o cultură europeană – România nu trebuie să intre în Europa - EA ESTE ÎN EUROPA - şi eu am vrut să aduc o confirmare a acestui lucru fiindcă un semn concret este mai mult decât 1000 de vorbe. De aceea am dorit să aduc aici spre mărturie, această cultură fantastică a lemnului din Maramureş şi am reuşit după patru ani, timp în care m-am bătut cu obtuzitatea, cu neînţelegerea, cu lipsa de deschidere din toate părţile. A trebuit să dau peste un om care a marşat imediat la idee. Este domnul Teodor Ardelean - directorul Bibliotecii Petre Dulfu, din Baia Mare, căruia i-am spus la ce m-am gândit şi care după nici două minute mi-a spus: - Doamnă, se face. Şi a făcut. N-a pus nici problema banilor, nici a transportului sau a greutăţilor. Nimic nu avea importanţă – doar faptul că un exemplu viu al culturii noastre va exista în Viena. Apoi am umblat peste un an şi jumătate să găsesc din partea austriecilor disponibilitatea de a accepta un cadou. Pentru că POARTA ESTE UN CADOU, dăruit oraşului Viena. A mers greu, tare greu.

 

   

 

Am avut noroc şi şansă cu noul nostru ambasador care se implică extraordinar de mult în problemele de educaţie şi cultură. Domnia Sa a găsit proiectul deosebit de interesant şi nu s-a lăsat până nu a aflat rezonanţă la forurile cele mai înalte ale magistraturii Vienei. Am prins şi o conjunctură favorabilă, Austria având pentru 6 luni preşedinţia U.E. este interesată să susţină proiecte vizibile. Acest monument este un superb simbol de cultură, de civilizaţie şi dacă vă uitaţi la această poartă maramureşeană şi la cea austriacă de la intrarea în parc – pe care sunt nişte mici ornamente sculptate, veţi găsi similitudini în civilizaţia lemnului – aici la Viena şi acolo, la noi acasă, în Maramureş. Ce vreţi mai frumos decât asta?”
O surpriză deosebit de plăcută a fost dialogul cu domnul Thede Kahl – Director de departament la Institutul de Cercetări Est, Sud-Est-Europene din Viena (Ost-Südosteuropa-Institut) . M-a impresionat în primul rând faptul că vorbea româneşte, o limbă fluentă, fără accent şi fără greşeli gramaticale – deşi este născut la Hamburg, dintr-o familie germană, apoi felul elogios în care a vorbit despre România. La reala mea surprindere şi întrebarea mea firească, mi-a răspuns zâmbind: „Am învăţat limba din cauză că iubesc România, folclorul şi muzica ei, îmi place s-o vizitez cât mai des, iar palinca şi ţuica românească mă face să vorbesc şi mai bine româneşte. Aici la Viena există un institut care se ocupă de Europa de Est, mai ales de România şi Balcani. România este una dintre ţările interesante pentru institutul nostru, nu numai datorită faptului că este mare, dar mai ales datorită resurselor naturale şi spirituale. Este o ţară foarte bogată, cu un viitor strălucit. Nu mă interesează numai etnografia ci în general geopolitica, locul României în Europa, spaţiul românesc în Europa. Sunt foarte multe aspecte, eu personal sunt geograf şi etnograf de aceea mă interesează foarte mult ce se întâmplă astăzi, aici. România are un folclor şi o etnografie foarte bogată. Eu cred că astfel de manifestări cum e cea de astăzi de la Viena, trebuie să fie cât mai multe. E chiar târziu că acest eveniment a avut loc de abia acum, dar nu e prea târziu. Acum austriacul sau europeanul în general, realizează cât de aproape este România. Asta este important. România sigur că vede cât de aproape este vestul, dar şi vestul trebuie să înţeleagă cât de aproape este România. Atât sufleteşte dar mai ales ca spaţiu geografic. Cortina de Fier a adus prejudicii foarte mari, a deranjat conştiinţa europeană. E nevoie ca această impresie să se şteargă.Această poartă este simbolul unui nou început. Nu spun despre intrarea în Europa, ROMÂNIA NU TREBUIE SĂ INTRE ÎN EUROPA, ROMÂNIA ESTE ÎN EUROPA. Graniţa între Europa şi Europa de est nu există, decât în conştiinţă şi în gândire, datorită politicii din trecut. Ca aşezare geografică, ca realitate, ca spiritualitate şi cultură, România este în Europa. Este un spaţiu geopolitic foarte important, cu rol de pod, de legătură între vest şi est. România a fost şi este în Europa, chiar mai mult decât alte ţări”.
Nu pot omite prezenţa deosebit de agreabilă a domnului colonel Aurel Voiculescu – ataşat militar al României la Viena: „Eu cred că această poartă este acea picătură palpabilă de simţire românească, pe care noi nu o aveam încă. Când pleci de acasă, când mergi să-ţi slujeşti ţara în străinătate, ruptura nu este aşa de uşor de trecut. Această poartă este acea picătură de suflet românesc care nouă ne lipsea aici, care de câte ori vom avea nostalgia ţării o vom găsi aici, ştim unde să venim şi cu siguranţă că vom veni foarte des. Aici ne vom regăsi întotdeauna acea parte de suflet, lăsată în România, vom simţi româneşte şi România va fi întotdeauna aici, lângă noi. Eu cred că sărbătoarea de astăzi este doar un început. I-am propus domnului ambasador ca prima duminică dinaintea zilei de 9 mai – ziua Europei, să fie Ziua întâlnirii românilor la Poarta Maramureşeană – pentru ca toţi românii care trăiesc în Viena şi care vor pentru câteva ore să simtă româneşte, să se bucure româneşte, să vină aici. Această poartă este un nou început”.
Cred că dacă aş fi întrebat pe fiecare dintre participanţii la evenimentul românesc din Praterul vienez, mi-ar fi răspuns la fel – monumentul acesta specific românesc este şi va rămâne înscris în peisajul vienez şi sufletele oamenilor, sub „semnul bucuriei”.
Am dorit să aflu şi părerea unui român, naturalizat de peste 26 de ani în Viena,
dr. Cătălin Ancutici, un mare iubitor al artei şi un pictor deosebit de talentat, care, printre multele însuşiri are şi calitatea – sau defectul, de a avea curajul şi responsabilitatea să spună întotdeauna ce gândeşte, neaoş, franc, fără să se ascundă în labirintul cuvintelor inutile, dintr-o falsă dar inutilă politeţe: „ Trecând prin tunelul de verdeaţă, pe cărarea de sub copaci mi-a apărut în faţă această poartă tipic românească, deschisă înspre o poieniţă. Dintr-odată parcă m-a întors în timp, nu m-am mai simţit în Austria, ci la mine acasă, la Timişoara, în Poiana Verde. Este uimitor sentimentul că totuşi, pe tărâmuri străine să găseşti o părticică din Ţară, unde să te simţi „ca acasă”. Pentru mine această poartă nu reprezintă simbolul intrării în Europa – cuvinte mari care se tot vehiculează fără încetare. Noi suntem, am fost şi vom rămâne întotdeauna în Europa, nu atât geografic cât şi istoric, spiritual şi cultural. Această poartă, deschisă spre această poeniţă unde ne putem întâlni noi, românii, mi-a dat sentimentul că trecând pe sub bolta ei, am regăsit un colţ din ţară, o bună parte din viaţa mea, un loc unde mă regăsesc sufleteşte - am ajuns „acasă”.
Ne-am despărţit cu greu de poiana vieneză devenită pentru câteva ore „a noastră“, de serbarea câmpenească, de întreaga atmosferă românească după care, fără să intuim exact, tânjeam de mult fiecare dintre noi, dar ziua înaintase cu mult înspre seară. Ca un ultim bun rămas şi o amintire a acestei zile deosebite, am făcut o fotografie colectivă şi am plecat nostalgici, fiecare la casele noastre, cu certitudinea că în fiecare an, vom reveni în prima duminică dinaintea zilei Europei – 9 mai, pentru a ne bucura împreună la Serbarea Porţii Maramureşene.
Acest monument specific românesc, dăltuit în carnea stejarului, copac sacru care în mitologia română simbolizează continuitatea vieţii, întruchipează idealurile naţionale ale poporului român. Au rămas de referinţă stejarul legendar din Borzeşti sau Gorunul lui Horea de la Ţebea cum va rămâne şi Poarta Maramureşană din capitala fostului Imperiu.
Şi chiar dacă mă repet, continui să mă gândesc la poemul „Mureşean” în care Mihail Eminescu compară poporul român cu un stejar, arborele puternic care atrage fulgerele dar nu piere în furtună. Nu este o premoniţie ci o certitudine. Am fost, suntem şi vom dăinui. Întotdeauna, atât cât va exista această lume.
„Iar stejarul poporului meu tare, ridică şi azi în vânturi
Întunecata-i frunte şi proaspăta lui frunză”.

Julia Maria Cristea - Viena

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)