HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

VICTORIA DE LA POSADA-

CONSIDERAŢII DE ORDIN MILITAR

 

General maior (r) conf. univ. dr. Ilie Gorjan

 Grafica de Ion Măldărescu (Agero)

 

 „Cine nu cunoaşte istoria, riscă s-o repete” spunea Nicolae Iorga. Istoria neamului românesc, atât de greu şi de mult încercată, este presărată cu o seamă de evenimente majore, ce au marcat fundamental existenţa şi devenirea miraculosului şi ineditului popor care suntem. Reprezentanţii celor şapte arte, scriitori, pictori, sculptori, muzicieni etc sunt unanimi în a recunoaşte frumuseţea şi bogăţiile pământului românesc, ca şi virtuţile şi însuşirile deosebite ale oamenilor care-l locuiesc. Din păcate, toate acestea nu puteau să nu atragă atenţia altor popoare, inclusiv şi, mai ales, vecine şi „prietene”, hrăpăreţe şi acaparatoare din fire, care, de-a lungul existenţei noastre ca popor, nu au scăpat niciun prilej de a ne prigoni, urgisi, asupri, de a smulge din trupul ţării, în repetate rânduri, hălci mari cu care să-şi ostoiască nesătulele şi hulpavele lor pofte. Din timpurile cele mai îndepărtate şi până mai ieri, poporul român n-a avut răgaz, n-a cunoscut odihna, paloşul şi flinta fiindu-i tot timpul alături, pentru că numai aşa putea să stăvilească, uneori chiar de la fruntarii, asaltul hoardelor nesătule, din ce în ce mai lacome şi mai dornice de teritorii şi avuţii străine. Un exemplu mai mult decât elocvent în această privinţă îl constituie renumitul fapt istoric petrecut la începutul secolului al XIV-lea în Ţara Românească, adică celebra bătălie de la Posada a anului 1330, strâns legată de numele gloriosului domn Basarab I.

 

Înfumuratul rege al Ungariei, Carol Robert, nepotul regelui Carol II de Neapol, din familia franceză Anjou, după ce a purtat mai multe războaie scurte cu Serbia, cu Republica Veneţia şi cu ţările germane, şi-a întors armele către Dunărea de Jos în scopul cuceririi Ţării Româneşti, având drept pretext Banatul Severinului.(1)

La începutul secolului al XIV-lea, statul feudal Ţara Românescă abia se închegase prin unificarea şi centralizarea tuturor formaţiunilor prestatale dintre Carpaţi şi Dunăre. La cârma acestui stat se afla Basarab I, fiul lui Tihomir, care îşi afirma autoritatea asupra unui teritoriu ce se întindea peste munţi în Ţara Făgăraşului, în vest cuprindea Banatul de Severin, în est sudul Moldovei, Delta Dunării şi viitoarele judeţe Cahul, Bolgrad şi Izmail.(2) Puterea politică a Ţării Româneşti, în acea perioadă, se baza pe o economie feudală în plină ascensiune, pe un comerţ şi o circulaţie monetară intense, precum şi pe o politică activă, de înţelegere şi colaborare cu statele vecine, de afirmare a independenţei şi suveranităţii sale promovată de Basarab I. Asupra acestui ţinut înfloritor şi-a îndreptat atenţia regele Ungariei, Carol Robert de Anjou, care în septembrie 1330, în fruntea unei oşti puternice, a invadat Ţara Românească pe la Severin, încălcând grosolan acordurile anterioare dintre cele două state. În acest act nesăbuit, regele a fost încurajat şi până la un punct sprijinit chiar de papalitate, care urmărea să se folosească de forţa militară a Ungariei pentru a-şi extinde propria influenţă asupra spaţiului românesc.(3) Conştient de superioritatea forţelor ungare şi animat de dorinţa de a evita pierderi de vieţi omeneşti şi distrugeri de bunuri, Basarab a trimis o solie regelui, aşa cum aminteşte Cronica pictată de la Viena, atribuită lui Marcus Kalt. Prin solii trimişi, Basarab l-a avertizat pe invadator: să vă întoarceţi îndărăt cu pace şi să înconjuraţi primejdia persoanelor voastre, pentru că dacă veniţi mai mult înlăuntrul ţării, nu veţi putea nicidecum să înconjuraţi primejdia. Insolenţa şi necugetarea regelui şi-au spus cuvântul: să spuneţi aşa lui Bazarad(4) că el e păstorul oilor mele şi eu, din ascunzişurile sale, de barbă îl voi scoate.(5)

 

 

Basarab a încercat până în ultimul moment, prin noi tratative, să găsească o soluţie politică, oferind regelui suma de 7000 mărci de argint, restituirea Banatului de Severin, ocupat între timp de români, restabilirea raporturilor feudo-vasalice şi trimiterea drept chezaş a însuşi fiului lui Basarab la curtea ungară, ofertă respinsă de rege, care a început înaintarea pe teritoriul Ţării Româneşti.(6)

În aceste condiţii, oastea română a aplicat agresorului întreaga diversitate de forme şi procedee de luptă ale războiului popular: manevra în câmpul strategic şi tactic, ripostele ofensive şi retragerile simulate, hărţuirea şi ambuscadele, atacurile date prin surprindere la punctele obligate de trecere etc. De asemenea, în calea oştilor ungare, recoltele au fost ascunse sau distruse, furajele arse, fântânile otrăvite şi populaţia evacuată, astfel încât oastea ungară să nu aibă de unde-şi procura hrana şi nici unde să se odihnească şi adăpostească. Cronica pictată atestă această stare de lucruri: neputând regele şi ai săi să găsească de mâncare...au început să sufere în curând de foame regele însuşi, ostaşii şi caii.(7)

Nu întâmplător foloseşte Basarab astfel de procedee de luptă, ele făcând parte din caracteristicile artei militare româneşti în acea perioadă. La acestea se adaugă şi participarea ţărănimii la lupta de apărare, aceasta constituind forţa principală a armatelor multor mari conducători de oşti, care au înscris pagini  de înălţător eroism în lupta împotriva dominaţiei străine.(8) Totodată, lupta în acea vreme s-a dus întotdeauna împotriva unui inamic superior, atât numericeşte, cât şi ca înzestrare tehnică, obligând pe comandanţii oştilor să manifeste ingeniozitate în aplicarea unei întregi game de forme, metode şi procedee în scopul anihilării acestei superiorităţi.

 

Strategia, ca parte componentă a artei militare, a fost determinată de caracterul drept al războaielor, cât şi de structura de masă a oştilor române şi consta în caracterul ei hotărâtor, decisiv, urmărind, nu cuceriri teritoriale, ci nimicirea armatelor inamice. Armata lui Basarab se compunea din Oastea cea mare şi Oastea cea mică. Oastea cea mare consta în ridicarea la luptă a întregii populaţii bărbăteşti aptă a purta armele şi cuprindea ţăranii liberii, ţăranii aserviţi, locuitorii oraşelor şi târgurilor, alte categorii sociale interesate sau unele categorii stimulate în lupta pentru apărarea ţării. Oastea cea mică avea un caracter de permanenţă pentru a face faţă unor ameninţări externe neprevăzute, până la ridicarea la arme a oastei celei mari. Oastea cea mică se compunea din cete înarmate formate din slugi, curteni, viteji, voinici şi lefegii, din cetele domnitorului, adică aparatul său administrativ militar, şi din cetele boierilor formate din familiarii şi slugile acestora, în fruntea cărora boierii prestau domnului slujba dreaptă şi credincioasă.

 

Tactica se caracteriza prin folosirea unor forme de manevră cât mai variate ca: lovirea flancului şi spatelui inamicului, executarea loviturii frontale combinată cu o manevră dublu învăluitoare, care se finaliza, de regulă, cu încercuirea inamicului, ambuscada, atacuri prin surprindere pe timp de noapte, raiduri, incursiuni etc, care, adesea aveau ca efect obţinerea de succese deosebite. Aşa se face că, în urma folosirii de către Basarab a unor astfel de procedee de luptă, forţele ungare au ajuns în faţa cetăţii Curtea de Argeş, capitala Ţării Româneşti, epuizate şi demoralizate, fiind uşor oprite în faţa fortificaţiilor cetăţii de către oştenii lui Basarab. Conştient fiind de neputinţa sa de a cuceri cetatea, Carol Robert a iniţiat tratative de pace cu domnul român, prima condiţie a păcii fiind aceea ca Basarab să garanteze regelui şi oastei sale că se pot întoarce în siguranţă până la frontieră, iar o altă condiţie să-i dea călăuze care să-i arate drumul cel mai scurt pentru a ieşi din Ţara Românească. Regele nu voia să se întoarcă pe la Severin, fie că drumul de la Argeş spre Slatina, Craiova, Severin şi Orşova era prea lung, fie că-şi aducea aminte de prădările şi devastările ce le făcuse în timpul înaintării sale prin ţară, şi acum se temea de răzbunarea românilor din părţile acestea.(9) Pacea dintre cele două părţi a fost formală pentru că niciuna dintre ele nu era hotărâtă să respecte înţelegerea făcută. Ar fi fost imposibil ca Basarab să lase nepedepsit un act care produsese mari pagube ţării. Drept urmare, acesta a ales un loc păduros, închis de ambele părţi de stânci semeţe, pe care ostaşii săi l-au blocat la ieşire, loc spre care, conform înţelegerii, călăuzele au condus oastea ungară. Cu privire la amplasarea acestui loc în spaţiu există în istoriografia românească păreri diferite. Unii istorici îl plasează în masivul Făgăraş(10), alţii îl situează în munţii Mehedinţilor(11), însă majoritatea istoricilor consideră că lupta s-a desfăşurat la Posada, în Ţara Loviştei, între Sălătrucu şi Perişani, apreciind că pe aici era drumul cel mai scurt de ieşire spre Transilvania prin Sibiu.

           

Oastea ungară a sosit la locul ce i se pregătise, fără să presimtă ce o aştepta, într-o zi de vineri, 10 noiembrie 1330, intrând în dispozitivul clasic al unei ambuscade de amploare. Trei zile a durat lupta, fără ca pentru armata ungară să se ivească vreo şansă de scăpare, regele ungur găsind aici la Posada ceea ce a căutat: o înfrângere zdrobitoare şi umilitoare. Cronica pictată consemnează: mulţimea nenumărată a românilor sus pe râpe a alergat din toate părţile şi a aruncat săgeţi asupra oastei regelui, care se găsea în fundul unei căi adânci, ce nici nu se putea numi cale, ci mai curând un fel de corabie strâmtă, unde din pricina înghesuielii cei mai sprinteni cai şi ostaşi cădeau din toate părţile în luptă. Căci din pricina urcuşului prăpăstios din acea cale nu se putea sui contra românilor pe niciuna dintre râpele de pe amândouă laturile drumului, nici nu puteau merge înainte, nici nu aveau loc de fugă, fiind făcute acolo prisăci, ci erau cu totul prinşi ostaşii regelui ca nişte peşti în vârşe ori în mreajă...Cădeau tineri şi bătrâni, principi şi nobili fără nicio deosebire. Căci această tristă întâmplare a ţinut mult, de la ziua a şasea a săptămânii până la ziua a doua a săptămânii viitoare, în care soldaţii aleşi aşa se izbeau unii de alţii, precum în leagăn se leagănă şi se scutură pruncii sau cum se clatină trestiile de vânt. Şi a fost aci un cumplit dezastru, căci au căzut o mulţime de ostaşi, de principi şi de nobili şi numărul lor nu se poate socoti.(12) În această încleştare, aproape întreaga armată ungurească a fost desfiinţată. Regele, pentru a scăpa cu viaţă, a îmbrăcat cu hainele şi însemnele sale regale pe un tânăr al curţii, fiul lui Dionisie, pe care românii, crezând că e însuşi regele, l-au ucis într-un mod crâncen.(13) Apoi, regele, cu un mic grup de sfetnici şi luptători unguri, scăpaţi cu viaţă, au pornit în goana cailor, fără să-şi îngăduie nicio clipă de popas, până când s-au văzut în siguranţă, departe de hotarele Ţării Româneşti.(14) Aşa s-a încheiat această expediţie aventuroasă a regelui Carol Robet de Anjou. Frumoasele sale planuri ca Ungaria să domnească şi peste Dunărea de Jos, de unde credea că-i este de ajuns să facă numai un pas până la Constantinopole, le văzu pentru totdeauna spulberate. Atât de tare l-a înspăimântat pe rege înfrângerea de la Posada, încât de atunci încolo el n-a mai îndrăznit să-şi afirme autoritatea la Dunărea de Jos. Nu s-a mai interesat nici de soarta Dalmaţiei şi nici de soarta Serbiei, ceea ce i-a permis lui Ştefan Duşan să întemeieze lângă hotarele Ungariei un mare imperiu sârbesc. Ba mai mult, puternica impresie pe care i-a produs-o bătălia de la Posada, l-a determinat pe Carol Robert, ca ani de-a rândul după aceea, să elaboreze o serie de diplome în care să relateze, după propria-i viziune, ce s-a întâmplat la Posada. Iată ce spune în diploma emisă în anul 1332: Prin această carte a noastră voim să ajungă la cunoştinţa tuturor că, mergând noi, în anul Domnului 1330, cu o parte din oştirea noastră, ca să vizităm(15) Ţara noastră muntenească şi după ce am parcurs-o în pace(16), iată că la ieşirea noastră de acolo, necredinciosul Basarab Munteanul, înşelându-ne cu o pace fictivă, a atacat duşmăneşte o parte mică din trupele noastre într-un loc oarecare păduros, pe care-l închisese cu întărituri puternice de arbori şi în care luptă a căzut vicecancelarul curţii noastre, magistrul Andrei, prepozitul episcopiei de Alba, de fericită memorie, unde, deodată cu viaţa sa a fost pierdut şi sigiliul nostru.(17)

           

Prin lupta de la Posada, Basarab I a salvat independenţa şi integritatea teritorială a Ţării Româneşti, ţară care s-a consolidat de-atunci ca entitate. Războiul din 1330 a constituit un moment crucial în evoluţia militară a poporului român. El a demonstrat că o oaste mică, formată în majoritate din ţărani, care au avut un rol determinant, putea să zdrobească armata unei mari puteri feudale, superioară, atât în resurse economice şi mijloace de luptă, cât şi în experienţa de război. Luptele care au culminat cu marea bătălie de la Posada au demonstrat înaltul nivel atins în dezvoltarea artei militare româneşti, nivel care va creşte în viitor în beneficiul unui popor prigonit de soartă, dar, credem noi, ocrotit de Dumnezeu.

 

            POSADA 1330 - PORTRET LIRIC

 

            Pe urmele cailor

drumurile plâng scăldate-n copite de fum,

iar marginile rod anii cu pliscuri

de rouă,

soarele curge şi aripi de sânge se sting

sub mantii de foc şi lacrimi

tăiate în două.

 

Cerul aşteaptă un fulger

să-nchidă ferestrele lumii apuse

când nouri de scuturi se leagănă-ntr-un

dans colorat,

şi spadele urlă sălbatic

în timpul rănit şi turbat.

 

Săgeţile-n ploaie văzduhul îl calcă,

copacii râd singuri în văile reci,

pintenii sec îşi innoadă tăcutul

refren,

caii mor alb lângă pietrele seci.

 

Noaptea mănâncă din stele hulpav

sub luna ce-şi seceră clipa

la brâu,

vântul despică săgeţi în desfrâu,

stâncile zburdă-ntr-o horă de iele,

iar caii mor alb lângă pietrele reci.

 

Hora se-ncinge şi zilele-şi plâng strălucirea,

copacii răcnesc în lupta zăludă cu firea,

iar caii mor alb lângă toamnele reci.

 

General maior (r) conf. univ. dr. Ilie Gorjan

 

NOTE BIBLIOGRAFICE

1. Nicolae Densuşianu, Istoria militară a poporului român, Editura Vestală, Bucureşti, 2003, pag.126.

2. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, De la statul geto-dac la statul român unitar, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1983, pag.107.

3. Colectiv de autori, Istoria militară a poporului român,vol.I. Editura Militară, Bucureşti, 1984, pag.346.

4. După cum se vede îi pocea şi numele.

5. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op.cit., pag.108.

6. Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, Editura Univers Enciclopedic, Bucureşti, 1997, pag.69.

7. Istoria militară a poporului român, pag. 347.

8. Curs de istoria artei militare, Bucureşti, 1991, pag.185 şi urm.

9. Nicolae Densuşianu, op.cit., pag.134.

10. Colectiv de autori, Istoria militară a românilor, Editura Militară, Bucureşti, 1992, pag.97.

11. Nicolae Densuşianu, op.cit., pag.137.

12. Mircea Muşat, Ion Ardeleanu, op.cit., pag.109.

13. Nicolae Densuşianu, op.cit., pag.135.

14. Istoria militară a poporului român, pag.350.

15. Cât cinism ! Ar fi fost mai bine dacă ne-ar fi scutit de astfel de vizite, atât el, cât şi alţii care ne-au urgisit în veacurile ce-au urmat!

16. După ce a prădat totul în cale, noroc că n-a prea mai avut ce prăda datorită măsurilor luate de Basarab.

17. Nicolae Densuşianu, op.cit., pag.129.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com