Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Preot protopop greco-catolic Valeriu Hetco

În memoriam - Personalităţi ale Ardealului

 

Marie Hetco

 

 

Eram elevă a Liceului Pedagogic din Beiuş – Bihor – şi la un exerciţiu sportiv “Pentru apărarea patriei” am suferit un accident. Am fost internată la infirmeria liceului şi după două zile am intrat în moarte clinică. Ca să nu mor în internatul şcolii şi, directoarea liceului să aibă neplaceri, am fost transportată la spitalul orăşenesc unde mi-am revenit puţin. Am fost operată de medicul chirurg V. Spoială. Salvarea mea de la moarte, operaţia reuşită ce mi s-a făcut, a făcut înconjurul micului orăşel şi publicitatea meritată medicului V. Spoială. Am primit după operaţie zeci de vizite ale beiuşenilor curioşi să mă vadă. Am fost vizitată atunci şi de mama viitorului meu soţ, D-na preoteasă Iolanda F. Hetco şi de cea mai mică fiică a familiei, D-na Eleonora Mărcuţiu, care locuia cu soţul ei în Beiuş.

Au trecut doi ani şcolari şi după terminarea liceului Pedagogic, ca şefă de promoţie, am primit post în Oradea.

În 12 IX 1961, m-am căsătorit cu Virgil Hetco (fiul protopopului Hetco). Mergând după căsătorie, la cumnata mea de acum, după câţiva ani, D-na Eleonora Mărcuţiu – mutată din Beiuş la Oradea, şi care în acele zile era bolnavă, mi-a făcut cunoştinţă cu doctorul V. Spoială, care a venit pentru o consultaţie medicală. Prezentată politicos medicului: “scumpa mea, fă cunoştinţă cu medicul Spoială” i-am întins mâna, zâmbindu-i şi adresându-i întrebarea : “sunteţi cumva chirurgul Spoială, care în 1952 a salvat viaţa unei eleve de la un liceu din Beiuş?” M-a studiat cu o oarecare curiozitate, mi-a zâmbit – ca răspuns afirmativ al întrebării mele, cofirmându-mi, că “da, el este acel chirurg” şi punându-mi întrebarea: “Dvs sunteţi cumva acea elevă?”

Răspunsul meu afirmativ a produs o mare uimire şi încântare cumnatei mele, care venind spre mine, m-a îmbrăţişat plină de bucuria unei astfel de surprize, aproape exclamând: “tu ştii că mama te-a cunoscut?! Îşi dorea foarte mult să o vadă pe eleva salvată de medicul Spoială? Am mers cu mama la spital la tine să te cumoaştem!”

Urmare a publicităţii bune făcute medicului, de atunci, medicul Spoială a devenit medicul de familie al părinţilor mei şi al nostru! “Ce bucurie Uţa! (diminutivul pronumelui meu). Nici nu bănuiam atunci că tu vei deveni soţia lui Virgil, că mama şi-a văzut nora înainte de moarte.”

Surprinsă şi eu de cele aflate, de atunci începând, m-am bucurat şi eu că mama, printr-un joc al destinului meu, m-a văzut. Eu însă atunci, pe patul spitalului, n-am bănuit nimic şi nu am reţinut chipul mamei.

Familia părintelui Hetco – avea casa familială în apropierea Liceluilui Pedagogic. În faţa şcolii, era un parc frumos, bine gospodărit, unde sub supravegherea pedagogei, aveam voie să ieşim sâmbăta şi duminica d. m 3 - 4 ore. În astfel de ocazii, l-am întâlnit plimbându-se prin parc, pe părintele Hetco cu soţia. Nu le cunoşteam numele, ştiam după reverendă că este preot – şi că locuiesc lângă şcoala noastră. Impuneau prin toată ţinuta lor un mare respect – şi eram fericită dacă răspundeau salutului meu.

Când am făcut căsătoria cu Virgil, părinţii lui nu mai erau în viaţă, dar memoria lor îi era foarte dragă, nepreţuită, soţului meu. Mi-au devenit şi mie dragi, le purtam un mare respect şi-l însoţeam aproape întotdeauna, când mergea la mormântul lor, duminica d.m. sau în alte ocazii. Ascultam cu drag evocările soţului meu despre părinţii lui şi trăiam regretul că nu i-am prins în viaţă, că nu i-am cunoscut, că nu au putut fi în viaţă la căsătoria noastră. Ar fi avut în mine o fiică recunoscătoare, pentru omul minunat pe care l-au adus în viaţă şi l-au crescut, cel care a devenit soţul meu.

Virgil – soţul meu – evoca frumuseţea unică a mamei lui, pe care mai târziu o admiram în poza căsătoriei – în ţinuta de mireasă, apoi ca părinţi cu primii lor copii, două fetiţe, Lucia şi Octavia; mama radiind de frumuseţe şi de împlinirea fericirii, contopindu-şi chipul cu obrăjorul copilei din braţele ei. Alături, îi era soţul drag, frumos împlinit în afecţiunea dăruită de “scumpa lui Negruţă” cum o alinta, adorând-o în privire şi ţinând în braţe pe Luciana. Mama şi tata – mi-a spus soţul meu – a dat fiecărui copil numai nume latine:


Lucia, Maria Luiza;
Octavia – Antonia;
Valeriu - George;
Iolanda – Fabiola- Veturia;
Viorica – Magdalena;
Vasile - Victor -Alexandru
Irina – Hortensia;
Virgil - Ioan - Aurel;
Eleonora – Livia.
 

Virgil, îmi spunea că părinţii lui erau nedespărţiţi: i-a unit o dragoste mare, frumoasă, puternică şi curată.

În perioada când albumul familiei părintelui V. Hetco, o mică parte a corespondenţei lor scrisă până la căsătoria lor şi unele însemnări – erau la noi după moartea fiului lor Valeriu Hetco, am privit cu drag albumul întocmit de tata, cu unele însemnări făcute de el. Admiram rândurile elegante, ireproşabil caligrafiate, pe câteva ilustrate, rânduri unice – prin gingăşia, frumuseţea şi curăţia sufletească a sentimentelor scrise de tânărul teolog pentru “Dulce Negruţă” sau “Iolancă scumpă” scrise până la căsătorie, ilustrate cu date vechi, ca patina vremii ce s-a aşezat pe imaginile şi rândurile scrise în II 1899, 4 X 1899, 10 X 1899 ..., până în 16 II 1900 ...

Le-am păstrat ca amintiri dragi, valoroase, fiindcă oglindesc şi azi frumuseţea şi tăria dragostei – care a rezistat tuturor valurilor şi greutăţii vieţii lor, care n-a fost uşoară sau scutită de situaţii grave, dar depăşite de fiecare dată, prin puterea şi uniunea sufletelor lor.

În acel album de poze, alcătuit de “tati” cum îi spunea soţul meu, de multe ori, am privit pozele lor, ale copiilor lor – amintiri rămase de la ei, ca pe icoane sfinte. Albumul, ne-a fost transmis ca urmaşi pe linie directă, purtători ai numelui familiei.

Referindu-mă la situaţiile cu adevărat grave din viaţa lor, soţul meu vorbea cu admiraţie despre activitatea tatei: articolele scrise pentru presa locală românească în Ardeal. Soţia sa, i-a stat alături, ca reazim şi îndemn, cu toate că se expunea pericolelor, pe ei şi numeroasa lor familie cu nouă copii.

Se pregătea actul măreţ al unirii Transilvaniei cu Regatul României şi Beiuşul, centru de viaţă religioasă şi culturală, devenea şi mai mult centru al redeşteptării naţionale, datorită oamenilor lui şi vestitelor lui şcoli româneşti, ca Liceul Samuil Vulcan – primul liceu românesc din părţile Bihorului, deschis de episcopul Greco-catolic, Samuil Vulcan – în anii 1828 ca gimnaziu şi din 1836 – transformat în liceu. Prin acest liceu, Beiuşul a devenit izvorul din care s-au adăpat aproape toţi cărturarii români din nordul Transilvaniei, elevii liceului erau români - indiferent de confesiunea religioasă. Soţul meu îmi povestea că de pe băncile liceului Samuil Vulcan, al cărui elev a fost el, învăţământul, corpul profesoral de elită – preoţi – au format caractere, elite şi conştiinţa de neam. În aproape 50 de ani de existenţă, au abolvit aproape 20.000 de tineri români, din care cea mai mare parte erau ortodocşi – deşi liceul era de confesiune greco-catolică.

În piaţa mare a Beiuşului, tata, părintele V. Hetco dorea ca înfrăţiţi sub sf. Cruce şi sub cutele tricolorului naţional, preoţi români ortodocşi şi greco-catolici să sfinţească mai multe drapele tricolore. Le-a sfinţit singur tata, fără participarea preotului ortodox al Beiuşului – care a refuzat participarea la acest proiect naţional religios. Tata a sfinţit trei steaguri tricolore, care apoi, au fâlfâit pe casa dr. Ioan Ciordaş – în Beiuş, altul la reşedinţa Episcopiei greco-catolice şi al 3-lea pe casa parohială unde locuia fam Hetco.

La 1 decembrie 1918 – ca deputat la Marea Adunare Naţională de la Alba-Iulia, în delegaţia condusă de episcopul român unit, Demetriu Radu – părintele Hetco – a semnat actul unirii cu Ţara – pentru plasa Beiuş. Plecarea la Alba-Iulia – a fost un act susţinut de sentimentele patriotice a părintelui cât şi a soţiei sale – o mare româncă – cu toate că au fost avertizaţi de posibile urmări, chiar de colegul din strana soră ortodoxă.

În 1918 – după ce au apărut trupele secuieşti, fam Hetco a fost averizată că urma să fie ucis tata, părintele, ca dr. Ciordaş şi Bolcaş, martiri ai neamului românesc din Beiuş. Aflând ce i se pregătea, părintele a fost nevoit să se ascundă. Am aflat de la soţul meu, că tata a fost păzit şi ascuns în familii româneşti din Beiuş, din apropierea Beiuşului, în familii de ţărani care i-au protejat viaţa până a trecut pericolul.

Tata, părintele Hetco – s-a afirmat ca erudit şi un mare român, un luptător pentru realizarea idealului naţional, având ca model exemplul Bisericii sale greco-catolice, care şi-a închinat în decursul celor 200 de ani – de existenţă, cele mai frumoase energii. Părintelui i s-au recunoscut aceste valori, fiind decorat cu Ordinul “Steaua României” în grad de ofiţer.

În timpul persecuţiilor evreieşti după Diktatul de la Viena, din 1940 – Dr. Valeriu Hetco – s-a opus evacuării evreilor din Ginta – Rohani, jud. Bihor, garantând autorităţilor maghiare – de ocupaţie pentru rabinul Pollak şi ceilalţi coreligionari ai săi. Prin prestanţa pe care o avea şi cultura diplomaţiei, a fost respectat şi acceptat de autorităţile de ocupaţie – în problema protejării comunităţii evreieşti, care i-au purtat un profund respect şi apreciere.

În timpul războiului, după 23 august 1944, în Beiuş, era multă armată sovietică. Populaţia Beiuşului, trăia în frică, în teamă permanentă vizavi de soldaţii ruşi, care poate nesupravegheaţi de superiorii lor, creau situaţii periculoase în rândul populaţiei paşnice.
Colegul, dl. Învăţător Gheorghe Spătăceanu, mi-a relatat o întâmplare gravă – care a avut loc într-o zi de duminică sau sărbătoare – în sf. lăcaş bisericesc greco-catolic, la altar fiind părintele protopop V. Hetco în Beiuş.

Biserica era plină de credincioşi care trăiau momentul liturgic al ieşirii preotului din altar cu darurile şi se cânta Imnul Heruvic. În biserică a intrat un soldat rus, cu pistolul în mâini, îndreptat alternativ cu furie, către credincioşi, către preotul care ieşea din altar, făcând pomenirile. Au fost clipe de panică pentru viaţa preotului, al oricărui credincios din biserică. Tata, nu s-a pierdut, nu a avut nici un moment de ezitare şi cu braţele ridicate, în care ţinea darul sfânt al Euharistiei, a păşit rar spre soldat, privindu-l cu drag, încrezător, cu ochi luminoşi, calzi, apropiindu-se de el, apoi faţă în faţă cu el, moment în care tata l-a cuprins în braţe. Soldatul a căzut în genunchi, apoi după câteva secunde, sărutând poala hainei preotului, a izbucnit în plâns. Tata, i-a pus darurile pe cap şi cu cealaltă mână l-a ajutat să se ridice din genunchi, mângâindu-i obrazul. Soldatul s-a retras pe spate, rar, cu faţa la preot, privindu-l stăruitor, continuu, apoi a ieşit din biserică spre uşurarea tuturor.

Colegul – învăţător Ghiţă Spătăceanu, era refugiat cu familia în Beiuş. Acum, când scriu aceste evocări, el, a trecut demult în lumea tăcerii. Mi-a povestit întâmplarea la care a asistat în biserică, ştiind că fac parte din fam Hetco. De atunci, tata, i-a devenit şi mai drag. Aprecia că părintele a avut credinţa şi tăria, puterea şi harul de a transforma sufletul şi comportamentul soldatului, transformându-i conştiinţa de sine, poate ura şi nemulţumirea din suflet, în omenie, bunătate şi înţelegere faţă de aproapele care s-a apropiat de el cu un sentiment cald, prietenos, de încredere, de a-l ajuta să iasă din momentul acela greu, eliberându-l de povara unui mare păcat.
În finalul Sf. Liturghii, credincioşii, după modelul tatei, au îngenunchiat în faţa altarului, au rostit rugăciuni de mulţumire Inimii Sfinte a lui Isus care le-a protejat viaţa.

Acest episod atât de cald povestit, cu recunoştinţă şi aprecierea D-lui Gh. Spătăceanu, mi l-a apropiat sufleteşte pe tata. Făceam parte atunci, din familia părintelui de 5 ani şi aveam un copil sub vârsta de 3 ani, care îi purta numele şi prenumele: Valeriu Lucian Hetco.
Cu ochii minţii, îl vedeam, în parcul din faţa liceului din Beiuş, în reverandă – impunând respect, admiraţie prin toată înfăţişarea şi prezenţa sa, dar şi ca preot la altarul bisericii din acea zi şi întâmplare, cu harul mângâierii spirituale, ce i-a purtat paşii spre soldatul rus, care a rămas cucerit, poate fascinat, de căldura şi apropierea încrezătoare în omenia sa, a acelui om şi preot impunător, dar blând, cald cuceritor, cu adevărat slujitor al lui Dumnezeu.

Am trăit o comuniune sufletească cu tata, extraordinară, după ce l-am născut pe copilul meu. Mi-a spus de fiecare dată “fata mea” răspunzând întrebărilor mele: “că nu este supărat pe mine că l-am născut pe fiul meu, că nu este supărat pe mine că sunt soţia fiului său Virgil”.

Am avut o comuniune sufletească şi cu mama, care mi-a spus că a venit să mă cunoască pe mine şi pe copilul meu. Mi-am dat seama, că nu poate fi decât mama soţului meu, dar avea chipul unei femei mai în vârstă. Surprinsă de acest aspect, i-am spus: “ştiu că sunteţi mama lui Virgil, dar acum şi a mea. Eu vă ştiu tânără. Unde vă este frumuseţea din tinereţe? Şi eu m-am speriat de îndrăzneala întrebării mele, dar ea, a zâmbit răspunzând: ”frumuseţea şi tinereţea mea, am dăruit-o copiilor mei! Am venit cu acelaşi dar şi la acest copil”.

Tata, părintele, avea o mare sensibilitate sufletească, ce l-a ajutat să se exprime prin talentul scrierii, al frumuseţii unor poezii. Într-o agendă-calendar din anul 1899, tata a scris câteva poezii de dragoste. Toate sunt scrise cu un vârf subţire de peniţă şi cerneală neagră, un scris frumos, caligrafiat şi mărunt. La o dată: miercuri 29 nov. 1899, scrie, “pentru Ţigăncuşă” (viitoarea soţie).


“Înger cu aripi uşoare
Pe pământ venind din ceruri
Te-ai întors, acolo iar
Cerului în zadar te cer
Dintre îngeri tu lipseşti
Unde eşti? Unde eşti?

Tu steluţa, vieţii mele
În ce nopţi te-ai cufundat?
În zadar, te caut prin stele
Ca şi mie, le lipseşti
Unde eşti? Unde eşti?

Pe la cele patru vânturi
Eu de tine-am întrebat
Şi prin lacrimi şi prin cânturi
Şi prin dureros oftat
Însă ele au tăcut
Te-am pierdut? Te-am pierdut?”

Pe o altă pagină, îngălbenită de vreme, aproape sfărâmicioasă, din ziua de “Sâmbătă, 30 nov. 1899” scrie delicate versuri pentru un cântec

Ţii tu minte?

Ţii tu minte, ţii tu dragă
Când sărutul prim ţi-am dat?
Ţii tu minte ţii tu dragă
Cât de rău te-ai supărat?

Ţi-ai dat capul la o parte
Ţi-ai plecat genele-n jos
Şi mi-ai zis cu supărare
“Domnule, nu e frumos!”

Ţii tu minte, a doua oară
Când din nou te-am sărutat?
Supărarea-ţi mai trecuse
Capul nu l-ai mai plecat!

Mă priveai cu ochi agale
Ţin în minte vorba ta
“Domnule, să nu vadă
Sau s-audă cineva!”

De-astă dată, supărarea
Chiar şi frica a trecut
Singurică, îţi pleci capul
Mă săruţi - şi te sărut.”

În “15 VIII 1899 – d.m” notează “Hora populară” auzită de la un soldat în Homorod:


“Bade, de-ţi face placere
Hai la maica şi mă cere
De m-o da, de nu m-o da
Hai şi mă fură noaptea.
Fără bumbi, fără mărgele,
Fără voia mamei mele
Şi mă du la tine acasă
Şi m-aşează după masă
Şi mă-mbracă în mireasă”

Sau o altă culegere:

“Merg în lume, nu mi-e bine
Vin acasă n-am pe nime.
Merg în şură, n-am strânsură
Merg în grajd şi n-am iosag
Vin în casă, n-am om drag
Pun piciorul peste prag,
Tot îl pun – şi iar îl trag
Mă gândesc să nu mă bag
Dacă n-am pe nime drag.”

Agenda calendar pe a căror pagini - azi învechite, fragile, tata a scris şi alte poezii, poartă frumoasa lui iscălitură pe prima pagină:
Valeriu Hetco
teolog
Budapesta, 1899

O altă poezie rămasă de la tata semnată “Dr. V. Hetco - ” pe care soţul meu o recita în întregime – dar a copiat-o pentru mine, de o pagină învechită, având titlul:

 Mane, Tekel, Fares -


având jos explicaţia titlului, precizat de tata: “În sens larg, “Mane, Tekel, Fares” este un avertisment împotriva unui pericol grav şi iminent – Poezia a fost scrisă – ca preot paroh al Catedralei Sf. Nicolae – din Oradea -.

Mane, Tekel, Fares

În Babilon, un chef ca în poveste
Se-avântă-n dansuri, fete şi neveste
Sunt mii de oaspeţi, sute de bucate
Pe mese lungi şi bine încărcate.

“Trăiască al nostru rege şi-al lui nume!
Trăiască ţara cea întâi din lume!
Trăieşti fetiţă! gura ta e dulce
Nu ştim ziua de mâine ce ne aduce”

Dar n-are cheful margini nici pereche
Cînd iată o mână, scrie pe perete
Lucesc ca flăcări, slovele rar ies,
Şi se-mpreună: Mane, Tekel, Fares!

Ce-i aceasta? Îngroziţi se-ntreabă
Privesc scrisoarea fără să înţeleagă
- Unde sunt Magii? Daniel cel cuminte
Ca să tâlcuiască, scrisoarea ciudată.

Şi Magii vin, dar nu ştiu ce să spună
Falnic vine mai pe urmă Daniel şi zice:
Cel care le-a scris nu-i din astă lume
Lucrul e vădit ...

 Mane, Tekel, Fares – este o prorocire
Înseamnă c-o să piară, o împărăţie
În cartea vieţii, toate-s numărate
Aceasta o pretinde, divina dreptate.

 Destul, ajunge! Duceţi-l să moară ...
Zadarnic însă. Când noaptea coboară ...
În praf şi cenuşă, se preface oraşul
Cum trec Medo Perşii, ca uraganul

Între reci cadavre, cotropite de care
Zace Baltazarul, cel vestit şi mare ...
 

Povestind despre tatăl său, soţul meu evoca corectitudinea sa în familie, în relaţiile cu enoriaşii lui, cu lumea Beiuşului, a protopopiatului, având respect pentru fiecare om, dar cerând corectitudine fiecăruia.

Avea relaţii foarte bune cu evreii din Beiuş, cu oricine ar fi fost omul, indiferent de confesiunea religioasă sau de naţionalitate. Tata avea “o eleganţă înnăscută”, avea “o mare profunzime a gândirii, a simţirii”, “un bun simţ extraordinar”, “mi se părea o fiinţă celestă trimisă pe pământ” sublinia soţul meu. Avea tata, “un cult al vieţii de familie creştină, caldă, armonioasă, bogată în copii.” “Îşi iubea mult fetele, băieţii, o iubea cu toată puterea lui pe mama, o respecta mult pe bunica, mama soţiei lui.” Îmi povestea cu duioşie, cum îl proteja bunica pe el, când tata afla ce năzdrăvănii a făcut fiu lui cel mai mic, năzdrăvan – am înţeles eu, din multele întâmplari povestite. Toate, îmi arătau – un tablou de familie plin de viaţă, de întâmplări, cu probleme mici dar şi mari, nici nu se putea altfel, într-o familie – cu 9 copii, 2 părinţi şi o bunică – iar apoi şi soţii fetelor mai mari căsătorite.

Vorbea foarte mult despre mama lui, cu mare dragoste, respect, cu vocea frântă de emoţie, când o evoca pe mama îmbătrânită, dar încă energică, foarte cerebrală, harnică, cultă, activă.

Pentru soţul meu, mama lui era “izvorul, din care curgea neâncetat iubirea pentru toţi copii ei”. Mi-a spus de mai multe ori că, “mama avea o frumuseţe şi o eleganţă înnăscută pe care şi-a păstrat-o toată viaţa ei”.

Se spune, că oamenii care nu lasă nimic în urma lor, degeaba au trăit. Tata şi mama au lăsat multe urme în viaţa lor: nouă copii, oameni valoroşi, caractere integre, personalităţi de frunte ale timpului lor, modelul de familie creştină pentru copii lor, pentru oamenii care i-au cunoscut, armonia şi frumosul natural al vieţii lor, în raporturile cu familia lărgită după căsătoria copiilor lor.

Când scriu aceste rânduri (III 2009) din cele şase fete mai trăieşte doar una – Irinuţa, iar cei trei băieţi sunt demult plecaţi din lumea aceasta, ultimul soţul meu, care azi, 16 III 2009, luni – ora 19,45, face 727 de săptămâni de la decesul lui – sau 13 ani şi 3 luni în 8 IV 2009.

Fiecare din cei nouă copii din frumoasa familie a părintelui V. Hetco – au făcut lucruri ziditoare în vieţile lor, prin ei şi urmaşii lor. Au avut aplecări calde, recunoscătoare spre părinţii lor, spre mamele deosebite ce le-au avut: izvorul vieţii lor – şi la bază, bunica.

Când eu m-am căsătorit cu Virgil, am prins în viaţă cinci cumnate, toate cadre didactice, profesoare în Cluj şi Oradea. M-au considerat şi s-au purtat cu mine ca fiind sora lor cea mică. Le-am îndrăgit foarte mult pentru calităţile lor intelectuale, morale, comportamentale – ireproşabile. Cunoscându-le pe ele, pe soţul meu, pe singurul cumnat rămas în viaţă - avocatul Valeriu, din toate cele evocate de ei, l-am intuit pe tata, pe mama. Am citit câteva articole publicate de tata, scrisori, predici religioase – şi din contextul celor povestite şi citite, l-am intuit pe tata, ca pe o personalitate cu spirit european, o personalitate de referinţă.

A avut curajul şi puterea să se implice în evenimentele vieţii lui religioase, culturală, socială şi naţională. Ca preot, viaţa lui exemplară, era dăruită lui Dumnezeu, prin credinţă, nădejde, lumină, adevăr. Trăia într-o continuă legătură cu Dumnezeu prin dragostea şi slujirea ce i-o purta Lui şi aproapelui său. A fost respectat şi apreciat.
La desfiinţarea Bisericii greco-catolice, adevărat, era preot pensionar în Oradea – dar nimeni nu s-a apropiat de el, cu propunerea de a semna trecerea la ortodoxie. Avea o demnitate, care nu putea fi decât respectată.

Către sfârşitul anului 1955, mama, a slăbit în putere. Soţul meu îi vizita deseori pe părinţii lui care locuiau cu fiica Viorica, căsătorită cu preotul, profesor George Domuţa. De la soţul meu, am aflat lucruri deosebite despre raporturile calde, dintre părinţii lui, înainte de decesul mamei, pe care nu pot să nu le cuprind în această evocare. Tata era mereu, lângă patul mamei şi împreună îşi evocau viaţa, din izvorul timpului trăit, ca modalitate a retrăirilor sufleteşti din tinereţe, din viaţa lor, viaţă cu un traseu mai mult greu, decât uşor. Şi prin această cale, mama şi tata – se împlineau prin regăsirile cu sinele lui, fiecare şi, prin celălalt “eu” parcă pentru a dovedi puterea cunoaşterii de sine, prin celălalt eu, al tău. “Erau deosebiţi prin punctarea retrăirii vieţii lor, din interiorul sufletului”, iar dialogul dintre ei, cuvintele lor, exprimau îngerul, scânteia dumnezeiască a fiecăruia, recunoştinţa către Dumnezeu, care le-a dăruit o tinereţe frumoasă, bogată, prin darurile de credinţă, speranţă, iubire, de sănătate perfectă a minţii, a inimii, a vieţii lor şi copii lor deosebiţi.

Iubirea dintre ei a fost unică prin curăţia, puterea şi tăria sentimentelor, în reciprocitatea lor.

Se întorceau la sentimentele din timpul trecut al tinereţii, amintindu-şi şi citind corespondenţa păstrată de atunci, evocau versurile dragi din poeziile şi cântecele acelor timpuri. Îşi cântau unul altuia şi împreună - fragmente din cântecele îndrăgite atunci, evocând întâmplările rămase în memorie, legate de cântec, poezie, întâmplări din viaţa copiilor ş. a.

Soţul meu, a surprins mai multe asemenea momente de comuniune sufletească dintre părinţii lui, admirându-i apreciindu-i şi mai mult, pentru liniştea şi bucuria sufletească a armoniei în care se regăseau raţional şi emoţional, cu o estetică în simţirea cuvintelor, a retrăirilor – ce îi făcea fericiţi.

Într-o perioadă scurtă, mama a devenit tot mai slabă şi fără puteri, dar era răbdătoare şi se ruga mult. Erau învăţaţi să trăiască în răbdare creştinească şi şi-au unit şi mai mult inimile în răbdare şi durere. Tata evea aplecare şi înţelegere duioasă, protectoare, spre fiinţa atât de dragă inimii lui, unde mai dăinuia iubirea, sensibilitatea şi recunoştinţa, celei ce se apropia tot mai mult, de limita vieţii ei pământeşti.
Se spune şi este adevărat, Dumnezeu ne iartă, dar viaţa şi timpul nu iartă. Mama – fiinţa cu sufletul ei curat, mare şi generos, şi-a luat zborul spre veşnicie. Tata se ruga fierbinte lui Dumnezeu, ca îngerii Lui, să ducă sufletul ei, în ceruri. Înmormântarea ei, a avut loc în 18 II 1956.

Tata a rămas în continuare în casa fiicei lui, prof. V. Domuţa. Soţul meu spunea că tata a trăit cu nostalgia vieţii petrecute cu Iolanca lui dragă şi, că a murit de bătrâneţe şi nostalgia soţiei lui. A decedat la 19 XI 1959, în vârstă de 83 ani. Este înmormântat în cimitirul Rulikowski, lângă capela Frenţiu, într-un areal, unde se odihnesc marile personalităţi ale bisericii greco-catolice din Oradea şi Bihor.
Între numeroasele cununi aşezate pe mormântul său şi a soţiei lui s-au găsit două cununi deosebite: una, din partea fostului rabin Pollah – din Beiuş, stabilit în Israel, iar o altă cunună din partea unui necunoscut, pe care era scris un mare adevăr: “Celui mai bun om din lume.”
În urma tatei, au rămas manuscrise de drept canonic, poezii din tinereţe, articole publicate în presa istorică a acelor ani, corespondenţă şi imaginea unui distins om de cultură şi curaj – prin exemplul personal.

Oradea,16.03.2009 Marie Hetco

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com