HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Preotul - în viaţa bisericii,

a credincioşilor şi a societăţii umane

 

Marie Hetco

        

         Sfântul Părinte Benedict al XVI-lea, a dorit ca Anul Preoţiei să înceapă în Sărbătoarea Inimii Preasfinte a lui Isus, să-l încredinţeze Fecioarei Maria şi ocrotirii Sf. Ioan Maria Vianey – Parohul de Ars – model de slujire şi sfinţire personală pentru preoţi, în anul 2009 având loc comemorarea a 150 de ani de la moartea preotului Ioan Maria Vianey.

            În scrisoarea adresată preoţilor, sf. Părinte Benedict al XVI-lea,  spune: „Biserica are nevoie de preoţi sfinţi care să-i ajute pe credincioşi să trăiască iubirea îndurătoare a Domnului şi care să fie martori convinşi ai acesteia. Parohul de Ars, un om foarte umil, dar în acelaşi timp conştient, ca preot, că este unul din darurile cele mai preţioase ale milostivirii divine.”

            Episcopul nostru martir, Ioan Suciu, a consemnat în scrisorile sale: „Preotul e un lucru mare. Sunt cruci pe care numai el le poate purta”.

            Mă simt datoare a face o succintă nominalizare a celor dintâi preoţi şi ierarhi ai Bisericii greco-catolice din eparhia de Oradea, care au dat bisericii noastre admirabile moşteniri, preoţi şi ierarhi, care s-au întrecut unul cu celălalt şi nici azi după mai mult de 250 de ani nu e uşor să mulţumeşti umbrele lor: Moise Dragoş, primul episcop al eparhiei de Oradea, apoi ceilalţi: Ignatie Darabant, Samuil Vulcan, Vasile Erdely, Iosif Pop Sălăgeanu, Ioan Olteanu, Mihai Pavel, Demetrie Radu, fiecare având partea lor de contribuţie la organizarea şi dotarea eparhiei, cu aşezămintele necesare desfăşurării activităţilor spirituale, bisericeşti şi culturale, cei care au fost organizatorii şi ctitorii Diecezei de Oradea, de la 1700 la 1920.

            Valeriu Traian Frenţiu ajunge episcop al eparhiei de Oradea, devenit vacant după tragicul sfârşit al episcopului Demetriu Radu, în atentatul din Senatul României din decembrie, 1920.

            Grija de căpetenie a noului episcop Valeriu Traian Frenţiu a fost formarea clerului tânăr, cunoaşterea tuturor parohiilor, a preoţilor. Termină clădirea Institutului Teologic începută de PS Demetriu Radu şi ridică Institutul teologic la rangul de Academie Teologică, academie încadrată cu un corp profesoral de elită. Episcopul Frenţiu inspecta foarte des cursurile de la academie şi nu lipsea niciodată de la sesiunile de examene, creând astfel, serii de preoţi foarte bine pregătiţi.

            O parte extraordinară a programului său ca preot şi apoi ca episcop, o moştenire de neuitat legată de numele lui, este stăruinţa şi realizarea celebrării zilnice a sfintei Liturghii în toate parohiile, fără excepţie, cum a făcut P.S ca preot, din prima zi a preoţiei sale şi apoi ca episcop, până în ziua în care a fost arestat. Astăzi am ajuns, har Domnului, acolo încât, aşa ceva pare absolut natural, dar nu a fost întotdeauna aşa. Nici în Biserica Universală, cu atât mai puţin în Biserca Unită. Excelenţa sa, Frenţiu, a fost dintre cei dintâi preoţi greco-catolici care au adoptat această practică, dar şi altele ca de exemplu:

-        liturghia zilnică şi pregătirea preotului să predice credincioşilor cu regularitate în toate duminicile şi sărbătorile;

-        a luat cele mai salutare măsuri în ce priveşte viaţa preoţilor, introducând exerciţiile spirituale pentru preoţi, lectura spirituală, meditaţia, rugăciunea şi studiul, ca să menţină forţele, cunoştinţele şi trăirea proaspătă, mereu reînoită  pe plan spiritual;

-        preoţii aveau obligaţia să catehizeze copiii, elevii, folosind la maximum orele de religie din orarul şcolii, să asigure manualele necesare, cărţile de rugăciuni pentru elevi şi credincioşi, să îndrume de aproape viaţa tinerilor, să îndeplinească toate slujbele legate de oficiul lor de preoţi cu demnitate şi stricteţe, să fie adevăraţi slujitori ai lui Dumnezeu, într-o lume cu evidente semne de păgânizare;

-        fiindcă în eparhia de Oradea, nu existau mănăstiri atât de necesare pentru activitatea spirituală a credincioşilor şi dorind a pune bazele vieţii mănăstireşti, s-a adresat Bisericii Universale. La  chemarea episcopului au venit călugării Asumţionişti din Franţa, călugării franciscani din Moldova şi Fraţii Şcolilor Creştine din Bucureşti. Călugării Asumţionişti au fost aşezaţi la Beiuş, iar călugăriţele Asumţioniste au luat conducerea internatului de fete. Călugării franciscani s-au naturalizat şi identificat cu viaţa şi educarea elevilor din şcolile normale. Acest ordin călugăresc a condus un internat în care se pregăteau învăţători călugări. Îl amintesc doar pe părintele călugăr Ion Gârleanu, poet, compozitor şi  mare orator bisericesc;

-        călugăriţelor din ordinul Notre Dame de Sion, care au deschis un pension, li s-a încredinţat educaţia unui liceu de fete, a unei grădiniţe de copii, precum şi Şcoala de aplicaţie a Şcolii normale eparhiale de fete;

-        episcopul Frenţiu a stabilit două localităţi ca noi centre de pelerinaj: Zalăul, în Sălaj şi Drăgeşti, în Bihor. Cu timpul, pelerinajul în aceste localităţi cu mănăstiri, deservite de călugării franciscani, au luat un mare avânt;

-        cu binecuvântarea episcopului au fost introduse în cult devoţiunile faţă de Sf. Anton de Padova, Sf. Tereza de Lisieux, octava de rugăciune pentru unirea bisericilor (18-25 I) procesiunile euharistice, misiunile pentru credincioşii din parohii, etc.;

-        edificiul spiritual în planul P.S. V. T. Frenţiu s-a rezemat pe doi piloni: Euharistia şi Cultul sf. Fecioare Maria.

        În biserica română Unită cu Roma, Reuniunea Mariană, a fost înfiinţată destul de târziu, în primele decenii ale sec. 20, dar biserica i-a recunoscut imediat valoarea, încât de la început  a fost considerată „garda de onoare a Precuratei” asociaţie capabilă să stea în apărarea Bisericii.

      Prima reuniune mariană în Dieceza de Oradea, s-a înfiinţat în 1914, în timp ce păstor al Diecezei, era episcopul Demetriu Radu, deci are o vechime remarcabilă de 96 de ani. În 1948, data desfiinţării Bisericii Române Unite, existau reuniuni mariane în toate liceele greco-catolice şi în toate parohiile diecezei. În congregaţiile din Dieceza de Oradea, în formarea spiritului marianist, în organizarea şi desfăşurarea tuturor acţiunilor, episcopii şi preoţii au avut un rol principal. Până în 1948, episcopii D. Radu, V. T. Frenţiu, Ioan Suciu, iar în clandestinitate, pentru păstrarea spiritualităţii mariane, episcopul Iuliu Hirţe şi preoţii supravieţuitori închisorilor, au avut rolul principal. Numai aşa se explică păstrarea şi transmiterea adevărurilor de credinţă, a conştiinţei identităţii greco-catolice şi a rugăciunii sf. Rozariu în familiile marianiste şi de la ele, mai departe în anii mulţi şi întunecoşi ai persecuţiei. Şi tot aşa se explică reînfiinţarea reuniunii mariane de către episcopul Vasile Hossu, la scurt timp după obţinerea libertăţii bisericii în 25 martie 1993, dar nu ca un început ci ca o continuare.

          În noul context, episcopul Vasile Hossu, la început şi P.S. Virgil Bercea în continuare, s-au străduit să facă în aşa fel încât reuniunea mariană să rămână aceeaşi asociaţie a evlaviei faţă de Sf. Fecioară şi a formării caracterelor creştine, dar să fii deschisă noului din Biserică. Conciliul Vatican II în ceea ce priveşte misiunea bisericii în lumea contemporană, în care „persoana omului este cea care trebuie mântuită şi societatea umană care trebuie refăcută”. Noul statut al reuniunii mariane, ţine seama de această realitate, de aceea, în primul capitol se menţionează ca scop al reuniunii mariane „aprofundarea credinţei prin cunoaşterea Evangheliei lui Cristos şi a perceptelor Bisericii, apostolatul, pentru a răspândi Împărăţia lui Cristos în suflete şi în lume”.

            Dar nu este uşor azi, să se vorbească despre adevărurile de credinţă şi despre valorile creştine, acum la începutul celui de-al treilea mileniu, când progresul tehnic şi al ştiinţei au schimbat faţa pământului, iar mutaţiile sunt tot mai evidente pe plan psihologic, moral şi religios, valorile tradiţionale fiind tot mai mult uitate. Şi noi ca ţară, ca popor, traversăm un deşert spiritual, dar prin Fecioara Maria, putem păstra contactul cu cerul. Ca Mamă cerească, Preacurata se manifestă concret în vieţile acelora care i se încredinţează şi îşi deschid inima Ei, prin Ea, îl putem cunoaşte mai bine pe Isus, ca să-I urmăm calea.

     

01.03.2010                                        

A consemnat, Maria Hetco

Bibliografie: Cei 12 episcopi martiri ai Bisericii Române Unite cu Roma, greco-catolică de dr. Silvestru Prunduş şi Clemente Plăianu

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com