Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Prima mutare a relicvelor Sfinţilor Apostoli Petru şi Pavel s-a săvârşit în taină, într-o noapte

 

Mărturii istorice - Violeta Ionescu

 

 

În anul 1011 ab Urbe condita (258 d. Hr.), în a 3-a zi a calendelor lui iulie (29 iunie), consacrată celebrării liturgice a celor doi mari Apostoli fondatori ai religiei creştine, Petru şi Pavel, în locurile înhumării lor de pe via Aurelia şi via Ostia s-au strâns sute de pelerini veniţi nu numai din Roma şi din Italia, dar şi din toate colţurile Imperiului, căci încă de pe atunci cultul Apostolilor era viu pretutindeni unde trăiau creştini. Au venit, sfidând restricţiile impuse de primul edict al lui Valerian din anul precedent, care le interziceau întrunirile şi accesul în incinta cimitirelor, sub ameninţarea pedepsei cu moartea. Episcopul Sixtus II al Romei (257-258 d. Hr.), netemător şi el, a profitat de o scurtă perioadă de acalmie şi a oficiat slujba. Bineînţeles, autorităţile au fost imediat sesizate. Prefectul Urbei, Cornelius Saecularis, a ordonat arestări, umplând, se zice, toate celulele temniţei Mamertine. Numai pe episcopul Sixtus, “capul răutăţilor”,  nu au reuşit să-l găsească...

Acelaşi prefect l-a convins pe Valerian să emită al doilea edict, mai concret şi cu pedepse mult mai severe: “Episcopii, preoţii şi diaconii să fie executaţi în afara cetăţii; senatorii, nobilii şi cavalerii romani îşi pierd rangul şi averea, iar dacă după confiscare ei persistă să fie creştini, vor fi decapitaţi; matroanele să fie  declasate şi trimise în exil; cezarienii (servitorii casei imperiale) care au mărturisit creştinismul înainte de edict sau după, să fie pedepsiţi prin confiscare, înlănţuire şi transportaţi pe pământurile fiscului, pentru a fi ataşaţi muncii câmpului” (text redactat la  Bizanţ, trimis Senatului pentru promulgare, apoi guvernatorilor de provincii şi afişat în pieţele publice; regăsit în scrisoarea lui Succesus, episcopul oraşului Abbir Germanicia, către episcopul Ciprian de Cartagina).

 Înainte  de a pune în practică dispoziţiile celui de al doilea edict, prefectul Urbei i-a trimis totuşi lui Sixtus o scrisoare oficială, prin care îl avertiza că în primul rând capii asociaţiei creştine din Roma sunt invitaţi să sacrifice zeilor, “pentru ca această confrerie să  intre sub incidenţa legii”. În “mărinimia” sa, Cornelius Saecularis îl sfătuia să aibă înţelepciunea de a nu se opune, evitând astfel represaliile asupra Bisericii creştine, care de data aceasta se anunţau a fi foarte dure.

Episcopul Sixtus ştia ce îl aşteaptă, dar înainte de a se gândi la propria-i soartă, avea de apărat mai întâi patrimoniul Bisericii. Nu la averea ei se gândea, căci aceasta era bine gestionată de arhidiaconul Laurenţiu. Episcopul avea însă de împlinit poate cea mai grea dintre misiunile sale de până atunci: să pună la adăpost preţioasele relicve ale fondatorilor cultului creştin la Roma - trofee care în nici un caz nu trebuiau să cadă în mâinile profanatorilor când aceştia vor lua cimitirele în posesie!

Cripta Sfântului Apostol Petru se afla în catacomba  de  pe via Aurelia,  lângă Circus Flaminus, alături de cripta Lucinei, proprietara domeniului  care şi-a pus mormântul la dispoziţia creştinilor, dar şi de a episcopului Cornelius, acoperită cu stuc, cu inscripţia: “Cornelius episcop martir” (a fost descoperită în 1849/52 de Mons. Giovanni Battista de Rossi şi consemnată în cartea sa, Roma sotterranea). Tot aici se aflau şi criptele martirilor Processus şi Martinianus, foşti temniceri la închisoarea Mamertină, convertiţi de cei doi Apostoli şi martirizaţi împreună cu ei (ambii veneraţi de Biserica Romano Catolică la 21 iulie).

Din ordinul episcopului Sixtus şi în mare taină,  soldaţii care păzeau intrările au fost mituiţi şi relicvele sacre au fost exhumate  din locurile lor. Cu aceeaşi precauţie s-a procedat şi cu sfintele relicve ale lui Sfântului Apostol Pavel,  aflate  în cimitirul de pe via Ostia.

Episcopul Sixtus a fost de faţă la cele două deshumări, a atins aceste sfinte oseminte şi s-a rugat îndelung. Apoi le-a aşezat cu grijă în burdufuri din piele, cusute cu sfoară de cânepă. Le pregătea un loc mult mai sigur, într-un cimitir de pe Via Appia, neecleziastic şi nesupus riscului de a fi  confiscat, unde vor putea rămâne în siguranţă, ferite de ochii autorităţilor, dar şi de zelul indiscret al credincioşilor. Acolo trebuiau să ajungă.

De la poarta de nord-vest, de pe via Aurelia, şi de la cea de vest, de pe Ostia, două atelaje au preluat aceste preţioase sarcini, pentru a traversa cu ele oraşul şi a ieşi iarăşi prin sud, pe via Appia. Acest neobişnuit transport  s-a făcut într-o noapte.  

Printre numeroasele căruţe cu mărfuri, postate în afara porţilor Romei,  care aşteaptau să apună soarele pentru a li se permite accesul în oraş, la intrarea de pe via Ostia se afla şi un car plin cu sare adusă chipurile din port, condus de un căruţaş însoţit de doi negustori. Un observator mai atent i-ar fi recunoscut poate sub travesti pe arhidiaconul Laurenţiu,  preotul Sever şi subdiaconul Claudiu. Un alt car, condus de un căruţaş bun de gură (de fapt, lectorul Crescent, un orb vindecat prin credinţă) însoţit şi el de doi “negustori”, aşa cum se travestiseră  episcopul Sixtus şi preotul Lucius, avea să intre în acelaşi timp  pe via Aurelia, pe lângă Tibru, să vină până la podul care lega via Portuensis de Palatin, pe la sud de insula Tiberină şi să treacă prin dreptul  Circului lui Flaminus. Era  încărcat cu mărfuri de preţ, covoare, stofe şi mătăsuri de provenienţă orientală, spre a le vinde, chipurile, organizatorilor de spectacole, în schimbul unor costume vechi ce urmau a fi transportate la un circ din Capua. Cele două care  urmau a se întâlni lângă Coloseum, la Miliarum aureum (coloană de marmură ridicată în anul 20 î. Hr. de Augustus, pe care erau săpate în litere aurite distanţele, în mile, dintre Roma şi principalele cetăţi ale Imperiului), şi de aici, pe via Latina, să meargă unul după altul pe lângă Termele lui Caracalla, până la bifurcaţia cu via Appia şi să iasă din oraş prin poarta Capena (spre Capua).

Nu era uşor să traversezi noaptea Roma! Satiricul Iuvenalis spunea că cine merge după lăsarea întunericului pe străzile metropolei romane “se expune învinuirii de neglijenţă dacă nu-şi face mai întâi testamentul”... Şi asta pentru că, noaptea, capitala Imperiului “e mai puţin sigură decât pădurea Gallinaria şi mlaştinile Pontine” (idem)... Numai cartierele principale erau iluminate, ca la Alexandria sau Antiohia, restul rămânea cufundat într-un întuneric dens, primejdios şi la tot pasul exista  riscul să întâlneşti asasini, vagabonzi care dormeau pe sub poduri,  grupuri de tâlhari, beţivi, femei uşoare care provoacau scandal cu oricine le ieşea în cale, iar la cea mai mică reacţie începea bătaia!

Marea grijă a episcopului Sixstus era să nu atragă în nici un fel  atenţia asupra lor - motiv pentru care au participat şi ei cât se poate de firesc la vacarmul general, strigând cât îi ţinea gura la animalele lor de povară. Au căutat străzi mai luminate, chiar dacă treceau pe sub ochii vigilenţi ai vigililor (gărzi sub comanda prefectului Urbei care asigurau paza incendiilor şi ordinea pe străzi) şi ai gărzilor pretoriene.

În viaţă, s-a întâmplat ca cei doi mari Apostoli ai creştinătăţii să un fie prea multă vreme alături. S-au întâlnit la întoarcerea Sfântului Pavel din Damasc, când au stat cincisprezece zile împreună  (Gal 1,18) şi altădată, când Sf. Pavel s-a întors la Ierusalim din prima sa călătorie misionară. La Antiohia, s-au şi certat: “Dacă tu, care eşti iudeu, trăieşti ca păgânii, şi nu ca iudeii, de ce sileşti păgânii să trăiască ca iudeii?” (Gal 2,14), i-a spus atunci Sf. Ap. Pavel, pentru că dorinţa lui era de a scoate creştinismul de sub chinga iudaică spre a-l propovădui neamurilor. Omorâţi de Nero, ca  nişte tâlhari, pe vremea  când în Iudeea era guvernator Gessius Florus, Sfinţii Petru şi Pavel treceau acum din nou prin  Roma, după 190 de ani. De data aceasta, ca relicve tainice, de mare preţ...

În anul 57/58 d. Hr., Sf. Ap. Pavel a scris romanilor din Roma că vrea să le viziteze biserica. De mai mulţi ani, împăratul Claudius I (41-54 d. Hr.) îi alungase pe iudeii care provocau “gâlcevi pentru Hristos”. A venit şi a predicat aici timp de doi ani cu atâta zel, încât despre Evanghelie auziseră “tot pretoriul şi toţi ceilalţi” (Filip I, 13).

Poate că episcopul Sixtus a ales într-adins Via Appia  pentru ca cei doi Apostoli să se întoarcă  pe aceeaşi rută imperială pe care veniseră din Orient creştinii, cu peste două secole în urmă... Sfintele relicve au ajuns  cu bine  în sud-estul Romei, pe via Appia şi au fost depuse cu grijă  în cripta Platonia, unde au stat multă vreme la umbra chiparoşilor, pe un platou plin de verdeaţă, deasupra căruia parcă plutea întrebarea: “Unde îţi este, moarte, boldul?”… (I Cor. 15,55). Oare cum a făcut Dumnezeu ca cei doi să stea alături, în viaţă ca şi dincolo de moarte? Ne spune Sf. Ap. Pavel:“Sunt încredinţat că nici moartea, nici viaţa, nici cele de acum, nici cele ce vor fi, nici înălţimile, nici adâncul şi nici o altă făptură nu va putea să ne despartă pe noi de dragostea lui Dumnezeu, cea întru Hristos Domnul nostru” (Rom 8,38-39).

          Replica autorităţilor nu a întârziat să apară. După ce pusese la adăpost preţioasele relicve, episcopul Sixtus nu şi-a întrerupt nicio clipă activitatea şi îşi aşteapta liniştit persecutorii. Ţinea adunări, oficia cultul creştin şi se gândea unde îl va găsi în anul acela sărbătoarea “Schimbării la faţă”, pe care de obicei o celebra în cimitirul Callistus, proprietate a Bisericii păzită acum de pretorieni. A ales până la urmă cimitirul neecleziastic al lui Pretextatus. Aici a fost surprins de persecutori şi ucis, în a 8-a zi a idelor lui august (6 august), chiar în amvon, în faţa credincioşilor, împreună cu doi diaconi. Astfel şi-a luat şi el cununa de martir al lui Hristos şi a fost îngropat în aceelaşi loc (după ce domeniile cimiteriale au fost restituite, a fost mutat în cimitirul Callistus).

Oare câtă dragoste şi credinţă le va fi trebuit creştinilor, atunci şi în atâtea alte împrejurări asemănătoare, pentru a salva relicvele sfinţilor cu preţul vieţii lor? Tot Sf. Ap. Pavel ne spune: “De aş grăi în limbile oamenilor şi ale îngerilor, iar dragoste nu am, făcutu-m-am aramă sunătoare şi chimval răsunător; Şi de-aş avea darul proorociei şi tainele toate le-aş cunoaşte şi orice ştiinţă şi de-aş avea atâta credinţă încât să mut şi munţii, iar dragoste nu am, nimic nu sunt” (I Cor, 13,1,2)...

 

Violeta Ionescu

 

(adaptare după relatarea istorică a lui Paul Allard din Histoire des Persecutions du I-er au IV-e siecle. Paris, Libraire Victor Lecoffre, J. Gabalda Editeur, Rue Bonaparte 90, 1919)

 

 

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com