Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

URBEA MEA DE ALTĂDATĂ:

PRIN LABIRINTUL UMBRELOR

 

Tiberiu COSOVAN

Grafica de Roca

 

 

·        Prin „Ţintirimul Central”, de la monumentul funerar al prinţului George Cantacuzino, la mormântul lui „Grigori Vindireu Ţiganul”, „persoana cea mai stimată în Cutul Sucevii”

 

 În toamna anului 2006, când cea de-a VIII-a ediţie a Simpozionului “Bucovina - File de istorie” a fost dedicată integral fostului primar al Sucevei, Franz cavaler Des Loges, edilul care, în perioada mandatelor sale succesive, care s-au extins pe o perioadă cuprinsă între anii 1891 şi 1914, a ridicat oraşul la demnitatea unei adevărate capitale de district din monarhia austro-ungară, şi s-a oficiat o slujbă de pomenire la monumentul funerar al acestuia, cineva remarca faptul că, parcurgând aleile Cimitirului “Pacea” poţi rememora un important segment din istoria oraşului. Un segment care depăşeşte un secol cu numai 20 de ani, pentru că, potrivit documentelor existente, Cimitirul “Central”, cum a fost numit el iniţial, a devenit funcţional din primăvara anului 1887.

 

„Ţintirimul Central, nou creat pe imaşul Sucevei”

 

Printr-o scrisoare semnată de preotul N. Gallin, parohul Bisericii Sf. Dimitrie din Suceava, i se aducea la cunoştinţă mitropolitului Silvestru (Morariu-Andrievici, ridicat de împăratul Austriei în scaunul mitropolitan de la Cernăuţi la 12 martie 1880), că din ordinul Căpităniei, „cu finea lunei lui Aprilie”, se închide „ţintirimul vechiu de lângă Mitropolia veche a Sucevei” urmând ca, „de la 1 Mai 1887, viitoarele înmormântări să se săvârşească în ţintirimul Central, nou creat pe imaşul Sucevei”.

 

Parohul Gallin scria că „sfinţirea noului ţintirim s-au ficsat pe a doua Duminică după Pasci, adecă la 1 Mai 1887 stil nou” şi adresa rugămintea ca Prea Cuviosul ierarh să binevoiască a veni la Suceava “spre liturgisire în sobor în biserica Sf. Dimitrie şi spre sfinţirea lui”.

 

Un primar de tranziţie, Albert Fuchs von Braunthal

 

Aşadar o istorie relativ scurtă, care începe cu puţin înainte ca Suceava să se definească edilitar ca urbe modernă sub cârmuirea lui Franz cavaler Des Loges, căruia Primăria oraşului i-a ridicat (în anul 1931) monumentul funerar „în numele cetăţenilor recunoscători”, monument de la care am pornit în acest excurs rememorativ.

 

La data sfinţirii noului „ţintirim” primar al Sucevei era inginerul ALBERT FUCHS von BRAUNTHAL (primar de tranziţie pentru un an, urmându-i lui Michael Ritter von Prunkul până la alegerile din noiembrie 1887, când, în fruntea urbei, a venit dr. Iuliu Morwitzer, căruia i-a succedat apoi, vreme de 23 de ani, cel mai longeviv primar al Sucevei, Franz cavaler Des Loges), al cărui monument din marmură cenuşie poate fi văzut în zona centrală a cimitirului, din păcate fără medalionul din faianţă pe care i se afla chipul.

 

„Un imaş public” pe care pasc vitele

 

Un nou cimitir era la vremea aceea o necesitate stringentă. Vechiul cimitir al Bisericii Sf. Gheorghe (Mirăuţi), fosta catedrală mitropolitană, nu mai era funcţional ca şi sfântul lăcaş care zăcea în părăsire. „Revista politică” din anul 1866, care apărea la Suceava, consemnează faptul că „ţintirimul bisericii e un imaş public” pe care pasc vitele.

 

Perimetrul limitat al cimitirului Mănăstirii Sf. Ioan cel Nou devenise neîncăpător şi oricum el era deschis numai ortodocşilor. Celelalte cimitire, armenesc (de la Biserica Sf. Simion) şi evreiesc vizau strict aceste comunităţi etnice. Comunitatea germană, care era numeroasă, a făcut nenumărate intervenţii, până la guvernul central de la Viena, pentru amenajarea unui nou cimitir.

 

Prinţul George Cantacuzino

 

După planul întocmit de inginerul hotarnic al oraşului s-a marcat terenul, s-au trasat aleile principale, cimitirul fiind împărţit în două, o parte pentru ortodocşi, iar cealaltă pentru catolici. N. Monteoru (Nicolai Moscaliuc) în lucrarea “Suceava - Pagini de monografie” scrie că „a doua zi după sfinţire, primul înhumat a fost un copil de 5 ani, Ionuţ”, la aceeaşi dată fiind reînhumat şi marele logofăt al Moldovei, prinţul George Cantacuzino (adus probabil din cimitirul de la Solca sau din cel al mănăstirii Sf. Ioan cel Nou). Mormântul este trecut pe Lista monumentelor istorice din judeţul Suceava. Lespedea din piatră, cioplită cu alfabet chirilic, cu blazonul Cantacuzinilor, este crăpată, se spune, de către cazacii care au devastat cimitirul în anul 1916. Monumentul funerar realizat la Paris din fier forjat, al cărui element conic decorativ din vârf a căzut, poartă pe placa metalică următoarea inscripţie în relief: „Aici zace robul lui Dumnezeu, marele logofătu alu Moldovei, prinţului GEORGIE CANTACUZINO, care la anulu 1825 venindu în Suceava s-au săvârşitu din vieaţia la anului 1826, luna mai 17. Pusu de fiica sa ELENA la 1862”.

 

Simion Florea Marian

 

Pentru că am pomenit de “Revista politică”, publicaţie care a apărut la Suceava între anii 1886-1891, nu departe de monumentului funerar al prinţului poate fi văzut mormântul lui SIMION FLOREA MARIAN (1847-1907), personalitate proeminentă a Bucovinei, folcloristul, etnograful şi scriitorul care a fost redactorul acestei reviste, mormânt care a beneficiat târziu de atenţia posterităţii; deşi slujba de înmormântare a fost oficiată de 24 de preoţi, în 1932 - la 25 de ani după decesul savantului - Lucian Costin, unul dintre foştii săi elevi, scria cu mâhnire că „o cruce de lemn şi o tăbliţă ştersă, precum şi o grămadă de bălării încadrează mormântul aproape de nerecunoscut din cimitirul oraşului Suceava”.

 

Ştefan Ştefureac – „Naţiunea recunoscătoare”

 

Chiar în spatele monumentului funerar al prinţului cantacuzin se află, cioplit în marmură alb-cenuşie şi bine păstrat, cu medalionul intact din porţelan care-i prezintă chipul, monumentul cu inscripţia „Statornicului muncitoriu pentru binele şi progresul cultural al poporului român din Bucovina, ŞTEFAN ŞTEFUREAC, profesor gimnasial - născut în 27 Decembre 1845 - repăusat în 15 Noembre 1893 - Naţiunea recunoscătoare”.

 

Fiu de ţărani bucovineni din Ceahor, licenţiat în filosofie la Viena, Ştefan Ştefureac a fost profesor de greacă, latină şi română la gimnaziul din Suceava. „Măiestru în condeiu, nu ca alţi scriitori cari îndrugă mulţime de vorbă fără sâmbure” Ştefan Ştefureac a fost necontenit frământat de gândul „cum ar putea să îndrepte soarta neamului românesc”.

                                                                                

"Grigori Vindireu Ţiganul”

 

În perimetrul apropiat, ridicată la un an după sfinţirea „ţintirimului” sucevean, se află crucea din piatră a lui Grigori Vindireu („artist în musică - 21 ianuarie 1830 - 24 Mai 1888”).

 

Celebrul lăutar al Sucevei, „Grigori Vindireu Ţiganul” care a intrat în legendă, cânta, aşa cum scria Ion Grămadă (ale cărui rămăşiţe de erou se află îngropate sub troiţa care marchează centrul cimitirului) cu „vestita bandă” de „să-ţi rupă inima”. Victor Morariu, titular în perioada interbelică al catedrei de limba şi literatura germană de la Universitatea din Cernăuţi (fiul preotului Constantin Morariu, reprezentant al aceleiaşi familii din care s-a ridicat în scaunul mitropolitan Silvestru Morariu-Andrievici, pe cale l-am pomenit la începutul acestui text evocator), consemna faptul că Grigori Vindireu „era persoana cea mai stimată în Cutul Sucevii. La anii săi de recunoscută măiestrie artistică “la nunţile cetăţenilor, el însuşi nu cânta, ci sta cu nuntaşii la masa mare”.

 

„Cel de pe urmă interpret adevărat al muzicii naţionale româneşti”

 

Urmaş în lăutărie al lui moş Niculai Picu, cel care cânta „numai pe o strună de scripcă”, Grigori Vindireu (pe care junele Ciprian Porumbescu şi prietenii săi îl luau adesea în plimbările lor prin urbe „la serenade pe sub cele ferestre”) a fost, aşa cum scrie şi Leon Goian (unul din fruntaşii vieţii culturale bucovinene care s-a aflat la originea Reuniunii de Cântare „Armonia” din Cernăuţi) „cel de pe urmă interpret adevărat al muzicii naţionale româneşti”.

 

În scrierile sale despre „Cei din urmă lăutari ai Bucovinei” (care au motto-ul „Eu mă duc, mă prăpădesc/ Ca un cântec bătrânesc”) Victor Morariu spune că în Bucovina „tarafuri mai veniră şi pe urma lui Niculai Picu şi a lui Grigori Vindireu, tarafuri desigur, lăutari însă nu!” adăugând semnificativ: „Pentru că nimeni în urma lor n-a mai putut scoate din doină şi din cântec atâta suflet al Moldovei ca ei!”.

 

Crucii de piatră de la căpătâiul vestitului lăutar (care a stat solitară aproape un secol) i-a făcut plecăciune virtuosul violonist Alexandru Bidirel (1918 - 1985), care s-a înfrăţit cu el întru veşnicie într-un ansamblu monumental funerar în care se odihnesc împreună.

                                                           *

Acestea sunt doar câteva din locurile de veci din Cimitirul „Pacea”, care ne duc cu gândul către oamenii şi vremurile din urmă. Şi câte alte asemenea locuri mai sunt prin care putem privi în istorie.

 

Tiberiu COSOVAN

Suceava

mai, 2008

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)