HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Adrian Nicolae PETCU

 

 PROBLEMA REPATRIERII MITROPOLITULUI VISARION PUIU REFLECTATĂ  ÎN DOCUMENTELE SECURITĂŢII[1]

 

 BISHOP VISARION PUIU’S REPATRIATION AS REFLECTED IN THE SECURITATE FILES

 

Cazul mitropolitului Visarion Puiu, rămas în exil după 1944, este încă unul dintre cele mai controversate din istoriografia bisericească română recentă. Studiat fragmentar şi de puţine ori documentat, needitat şi necitit la adevărata sa contribuţie la teologia românească contemporană, Visarion Puiu reprezintă încă, după cum spuneam şi acum şase ani, un personaj mult discutat, dar puţin cunoscut[2]. Studierea biografiei lui Visarion Puiu de către colonelul Dumitru Stavarache prin publicarea unor documente din arhiva personală a mitropolitului de la Freiburg şi iniţierea de simpozioane la Paşcani şi Bucureşti nu a făcut decât să declanşeze interesul pentru cunoaşterea acestui important teolog şi slujitor al Bisericii Ortodoxe Române.

Însă, cunoaşterea lui Visarion Puiu nu se face doar printr-o simplă editare de documente şi susţinerea unor discursuri evocatoare, ci şi printr-o cercetare de profunzime asupra gândirii, faptelor, ideilor şi mentalităţii acestuia. Spunem acest lucru, deoarece, printre puţinii ierarhi ortodocşi români ai sec. XX şi asemenea celor bizantini, Visarion Puiu a gândit şi a înfăptuit în Biserica în care a slujit numai într-o viziune ecleziologică şi deopotrivă geopolitică.

 

Împrejurări geopolitice şi ecleziologice

            Într-o astfel de abordare ne propunem să analizăm încercările mitropolitului Visarion Puiu de repatriere, încurajate de Securitate încă din 1955, întrerupte în 1958, apoi reîncepute în 1963 şi continuate până la decesul său din 1964. Însă, această situaţie ar părea contradictorie în cazul lui Visarion Puiu. Spunem aceasta deoarece în documentele din arhiva personală de la Freiburg găsim exprimată de nenumărate ori ostilitatea sa faţă de regimul ateu-comunist, atât faţă de cel generator, de la Moscova, cât şi faţă de cel din ţara sa, de la Bucureşti. În schimb, nu s-a păstrat nimic despre încercările sale de repatriere. Şi totuşi, în vara lui 1955, mitropolitul Visarion Puiu făcea o solicitare către Legaţia RPR de la Paris prin care îşi manifesta dorinţa reîntoarcerii în patria sa.

Prin consultarea unor documente din arhiva fostei Direcţii de Informaţii Externe avem precizări noi în legătură cu încercările atât ale autorităţilor române, cât şi ale mitropolitului Visarion Puiu de întoarcere în ţară. Deşi se arăta ca un susţinător al exilului, ca unul care a promovat permanent ideea formării unui Sinod al Bisericii române din exil, separată de Patriarhia Română de la Bucureşti pe care o considera supusă politicii guvernului comunist, totuşi Visarion Puiu a considerat că trebuie să-şi clarifice problemele de ordin juridic şi canonic, în perspectiva unei întoarceri în ţară pentru a-şi da obştescul sfârşit. Aparent, mitropolitul este contradictoriu, însă dacă analizăm documentele pe care le avem la dispoziţie, luăm în considerare gândirea mitropolitului şi circumstanţele geopolitice ale Europei acelei vremi, constatăm o coerenţă în tot ceea ce acesta făcea.

Cele două acte emise împotriva sa, condamnarea la moarte dată de Tribunalul Poporului la 21 februarie 1946 şi caterisirea declarată de Sinodul Bisericii Ortodoxe Române la 28 februarie 1950[3], îl obligau pe mitropolitul Visarion să-şi rezolve situaţia în care se afla. În toate documentele legate de repatrierea sa, el pune problema reglementării situaţiei sale juridice şi canonice, deoarece conştiinţa îi impunea acest lucru. În acelaşi timp, Visarion Puiu era conştient că rezolvarea acestor probleme nu se putea fără condiţiile geopolitice favorabile.

Mitropolitul a ridicat problema caterisirii încă din 1951, atunci când Andrei Moldovan, episcopul canonic al românilor din America, îi promisese că o va aborda la proxima sesiune sinodală[4]. Dacă episcopul Andrei chiar a făcut demersuri în această direcţie nu cunoaştem în stadiul actual al cercetărilor.

Totuşi, autorităţile de la Bucureşti aveau în vedere contactarea mitropolitului printr-un trimis al Securităţii, care să-l determine să devină „agent de influenţă în masa fugarilor români şi [în] cercurile bisericeşti”. „Această apropiere, se preciza în planul operativ al Securităţii din 4 decembrie 1951, ar putea fi efectuată de către tov. Todiriu [Ismail], deoarece cunoaşte limba franceză, este documentat în problema bisericească, are un limbaj potrivit, nivel cultural destul de pregătit şi cunoaşte împrejurimile Parisului sau Liviu Stan, consilier la Ministerul Cultelor, care a mai lucrat pentru Serviciul nostru în trecut; acoperirea acestuia ar fi mai verosimilă deoarece lucrează pe linia cultelor”[5]. Totuşi, se pare că acest plan operativ nu a fost pus în practică.

Schimbările politice internaţionale survenite în cursul anului 1955, prin lansarea de către N. S. Hruşciov a doctrinei „coexistenţei paşnice” pentru cele două blocuri politice, au condus la o apropiere între reprezentanţii marilor puteri, pentru prima dată după conferinţele din 1945 şi 1947. Conferinţa de la Geneva din iulie 1955 cu participarea şefilor de stat din URSS, SUA, Anglia şi Franţa a condus la o destindere, cel puţin temporară, a relaţiilor internaţionale, cu implicaţii atât militare, cât mai ales economice. Tot în anul 1955 se consuma retragerea trupelor sovietice din Austria (mai-august) şi declararea neutralităţii acesteia, ca zonă tampon între cele două blocuri militare. Totodată, România devenea tot mai vizibilă pe plan internaţional prin încercările de intrare în ONU încheiate cu succes în decembrie 1955.

Dar destinderea internaţională din 1955 nu a durat prea mult, deoarece odată create cele două blocuri militare, neînţelegerile pe tema unificării şi neutralităţii spaţiului german au scos la suprafaţă mai vechile rivalităţi. Evenimentele din Ungaria şi Criza Suezului din 1956 au stopat aspiraţiile unor state de a promova „coexistenţa paşnică” fără o confruntare la nivelul războiului rece. La acestea se adăugau tendinţele naţionaliste în relaţiile cu Moscova a unor state din lagărul sovietic. Ca o măsură de stopare a acestui fenomen care se întindea prea uşor în cuprinsul spaţiului socialist, începând cu anul 1958, după modelul moscovit, s-a trecut la o amplă campanie de anihilare a „duşmanilor ideologiei şi militantismului comunist”, revenindu-se, pentru o scurtă perioadă de timp, la o închistare a lagărului socialist în relaţia cu statele occidentale. Instalarea lui De Gaulle la conducerea Franţei şi manifestarea unor tendinţe tot mai individualiste în raport cu SUA şi Anglia a creat o fisură la nivelul blocului militar occidental, pe care puterea sovietică o urmărea îndeaproape. Dar poate aceasta a declanşat apariţia unei alte destinderi internaţionale, care se va dovedi mult mai utilă pentru cele două  blocuri politice[6].

În contextul internaţional survenit în 1955, statul român a trecut pe plan intern, la revizuirea sentinţelor definitive, a proceselor în curs şi a restricţiilor administrative cu caracter politic impuse acelor persoane care „au manifestat tendinţa de reeducare şi bună purtare, […] cu calităţi profesionale excepţionale” sau „fiind oameni vârstnici şi grav bolnavi a căror situaţie trezeşte compasiunea concetăţenilor”; s-a luat în vedere „necesitatea revizuirii situaţiei condamnaţilor politici cu sentinţe definitive, de către instanţele judiciare, inclusiv criminalii de război, urmând să-şi execute pedeapsa adevăraţii criminali de război”. Mai mult, responsabili din statul român, precum Petru Groza, erau de părere că, „din dosarele studiate, în diferite cazuri se constată erori judiciare sau pedepse neproporţionale cu faptele săvârşite, justificate poate în climatul de după încetarea războiului, dar nerezistând la un deceniu după încetarea războiului”. În privinţa problemei religioase, acelaşi om politic arăta că „este dezbătută în lung şi lat. În primul rând, duşmanii dinăuntru şi din afara graniţelor ţării sunt aceia care prin propaganda lor intensă făuresc din regimul aplicat diferitelor culte, problema centrală, pentru a învenina atmosfera coexistenţei paşnice între ţări şi popoare şi apropierii pe teren cultural, economic etc”[7].

În acelaşi context internaţional, România a demarat un amplu proiect extern de activităţi culturale în diferite state din apusul Europei, în special francofone. Potrivit noilor sarcini date oficiilor diplomatice ale României, printre altele, autorităţile de la Bucureşti aveau în vedere cunoaşterea ţărilor în care se puteau găsi „puncte de interes comun”. Pe linie culturală, principala sarcină era aceea de a prezenta „România nouă, cu bază materială («ţară bogată»), condiţiuni geografice excepţionale, frumuseţi turistice, trecut istoric şi dezvoltarea culturii în condiţiile regimului instalat în 1948”. Ca mijloace erau prevăzute organizarea de manifestări şi schimburi culturale, acţiuni cu caracter sportiv, întâlniri ale membrilor delegaţiilor care vizitau ţările occidentale cu diferite personalităţi autohtone etc[8].

Pe fondul politicii de înăbuşire a urmărilor revoltei din 1956 de la Budapesta şi concomitent cu retragerea trupelor sovietice din România, după 1958, statul român a adoptat modelul moscovit de aplicare a unei represiuni asupra „duşmanilor poporului” şi de diminuare a fenomenului monahal, care după 1945 luase amploare. Măsurile represive de la acest nivel au durat până la începutul anilor `60, după care s-a început eliberarea deţinuţilor politici prin graţierea pedepselor.

Încă de la începutul emigraţiei, mitropolitul Visarion Puiu a încercat să pună bazele unei jurisdicţii administrativ-canonice în apusul Europei, aprobată în principiu, în 1945, de patriarhul Nicodim Munteanu. După perioada din lagărul de la Kitzbühel, de la mănăstirea Maguzzano şi de la Sonvico, aflat la Paris, în 1949, mitropolitul a încercat să instituie o reşedinţă a eparhiei sale la biserica românească de pe str. Jean de Beauvais, al cărei paroh refuzase să predea oficiul Legaţiei RPR. Conflictul apărut la nivelul acestei biserici între diferitele grupuri politice ale emigranţilor români au determinat autorităţile franceze să închidă lăcaşul şi să-l îndepărteze pe mitropolit din Paris şi departamentele din jur. Acesta s-a refugiat la Theoule, la Draguignan (ambele în sudul Franţei), apoi la Viels Maisons (nord-estul Franţei) de unde a încercat, totuşi, să materializeze proiectul său. Nu a reuşit deoarece statul englez, prin Biserica Anglicană, a susţinut hirotonirea lui Victor Leu (fiul defunctului episcop Grigorie Leu al Huşilor) ca episcop al românilor din Apus, care urmărea, practic, preluarea abuzivă, a jurisdicţiei mitropolitului Visarion. Pe de altă parte, deşi încercase să ajungă în America, mitropolitul fusese refuzat de autorităţile americane, acestea preferând în schimb primirea şi hirotonirea fostului şef al UNSCR din vremea guvernării legionare, Viorel Trifa. Însă, hirotonirea acestuia din urmă era necanonică, deoarece fusese refuzat de toate eparhiile ortodoxe canonice din America şi primise darul arhieriei din mâinile unor episcopi ucraineni eretici, samosfeaţi (autosfinţiţi).

Dacă păstorirea lui Leu a fost efemeră (până în 1952), în schimb cea a lui Trifa s-a permanentizat, autorităţile americane permiţând funcţionarea acestuia la conducerea comunităţilor româneşti ortodoxe rupte de Patriarhia de la Bucureşti şi ca o măsură pe fondul politicii mccarthyiste. Acest lucru l-a dezavantajat pe Visarion Puiu atunci când chema pe liderii emigraţiei româneşti, pentru strângerea rândurilor în jurul unei biserici canonice care să funcţioneze cu recunoaşterea lumii ortodoxe şi spre folosul politic şi cultural al refugiaţilor români, dar şi pentru viitorul ţării care trebuia eliberată de comunism[9]. Liderii emigraţiei româneşti, care reprezentau Comitetul Naţional Român, recunoscut de guvernul american, nu vedeau cu ochi buni astfel de iniţiative ale unui bătrân mitropolit care refuza să cedeze la compromisurile politice care i se cereau, preferând să lucreze cu prelaţi, precum Trifa sau Vasile Boldeanu de la Paris. De altfel, aceşti doi prelaţi vor fi consideraţi de liderii emigraţiei drept exponenţii spirituali ai exilului românesc.

Acestea erau împrejurările geopolitice şi ecleziologice în momentul în care statul român, care urma să fie acceptat în ONU şi îşi contura o deschidere în politica internaţională, lansa iniţiativa repatrierii românilor rămaşi în Apus după al doilea război mondial.

 

Primele încercări de repatriere

La 24 iunie 1955, Prezidiul Marii Adunări Naţionale adopta Decretul nr. 253, privitor la „înlesnirea repatrierii unor cetăţeni şi foşti cetăţeni români şi amnistierea celor repatriaţi”. Prin articolul 1 se amnistiau toate infracţiunile prevăzute de Codul penal şi legi speciale, cu „excepţia crimei de omor”, săvârşită de cetăţeni români care în momentul publicării decretului se aflau în afara hotarelor României şi care până la 23 august 1956 se întorceau în ţară în baza unei aprobări. Aceasta se obţinea de la orice oficiu diplomatic al RPR din străinătate (art. 2), iar în momentul intrării în ţară repatriaţii reprimeau cetăţenia română (art. 3)[10]. Noul act normativ a fost publicat de statul român în diferite ziare din Occident, pentru a putea fi accesibil celor vizaţi, apoi, în decembrie 1955, a fost republicat în limba română în ziarul „Glasul Patriei”, organul Comitetului Român de Repatriere care trebuia să se ocupe de aducerea românilor în ţară. Ulterior, termenul de repatriere a fost prelungit până la 30 decembrie 1958, printr-un nou act normativ[11].

În acest context juridic, la 16 august 1955, mitropolitul Visarion a adresat o scrisoare Legaţiei României, în care spunea: „Ziarele franceze «Le Figaro» şi «Le Monde» din Paris, de la 13 august c., au publicat comunicatul acestei legaţiuni, în care se arăta că, în virtutea unui decret emis de «Preşedinţia Presidiumului Naţional» din Bucureşti, se dă amnistie tuturor românilor, aflaţi din cauza ultimului război peste hotarele ţării noastre România refugiaţi, spre a se întoarce în ţară, după ce vor primi aprobarea cuvenită, până la 23 august 1956.

Întrucât mă priveşte personal, aflându-mă în străinătate din aceleaşi împrejurări ale fostului război, care mi-a cauzat pe nedrept un exil de 11 ani, deşi am cerut înlesnire de repatriere diverselor foruri româneşti din Bucureşti şi străinătate zadarnic, de repetate ori, arăt că şi eu doresc a mă întoarce în patria noastră România, adăugând în sprijinul obţinerii cuvenitei aprobări, spre cunoaştere, următoarele câteva consideraţiuni:

Asupra mea, după ce am rămas în străinătate, nu fugind din ţară, ci dus într-o delegaţie oficială în Croaţia, dată de Patriarhia noastră şi de guvernul ţării de atunci, au pornit în contumacie, din partea autorităţilor de după ocuparea României de armata sovietică, două condamnări: una politică, dată de un tribunal zis popular din Bucureşti, cu osândire la moarte, eu fiind socotit «criminal de război» şi a doua condamnare, morală, rostită de Sinodul Bisericii noastre, fără nici un fel de judecare, dar amândouă absolut grăbite şi nedrepte.

În scopul justificării mele, eu am cerut, nu amnistie, ci judecată. La fel, cer şi acum, dacă mi se garantează libera şi deplina folosire a unui for de adevărată justiţie. Iar dacă prin amnistie nu mai e trebuinţă de un proces, rog să mi se garanteze că, după întoarcerea în ţară, voi avea liberă locuire şi paşnică vieţuire, cât voi mai trăi.

[…] În consecinţă, rog, Domnule Consul, să binevoiţi a lua binevoitor cunoştinţă de cele mai sus arătate şi a dispune să mi se răspundă, dacă dorinţa mea de întoarcere în ţară, se poate aproba în condiţiile de garanţie necesare”[12].

Motivând că el nu fugise din ţară la ofensiva trupelor sovietice, ci plecase în calitate oficială în Croaţia, apoi schimbarea evenimentelor a determinat rămânerea lui în Apus şi precizând că a formulat cereri de repatriere şi de rejudecare a condamnării către autorităţile române, mitropolitul se pare că era decis să se repatrieze, dar numai în anumite condiţii. Totuşi, în cererea lui transpar şi îndoielile românilor din exil faţă de apelul de repatriere lansat de statul comunist, el arătând că această neîncredere se datorează unei lipse de garantare a libertăţii şi siguranţei personale în momentul revenirii în ţară, dar şi situaţiei „nevinovaţilor aflaţi în închisorile din ţară şi prin înlăuntrul sovietelor ruseşti”. În acest context, mitropolitul solicita garanţii ferme şi sigure din partea oficialilor români.

În această situaţie, rezidenţa DIE de la Paris propunea ca solicitarea bătrânului ierarh să fie acceptată. Avizul centralei de la Bucureşti, din 29 august 1955, era pozitiv, cerând în schimb lui „Oliviu” (numele conspirativ al mitropolitului în documentele DIE) ca „după ce primeşte viza de ieşire din Franţa, să facă declaraţii publice (şi acest lucru în Franţa) împotriva elementelor din conducerea fugarilor şi a emigranţilor”. Mai exact, „Oliviu” trebuia ca, „în preajma plecării, să-şi ia rămas bun de la emigraţia din Franţa, să ţină o cuvântare în biserică şi să arate că locul fiecăruia este în ţară şi că el se întoarce, deşi a fost condamnat la moarte, îndemnând şi pe alţii să-i urmeze exemplul. Oliviu să fie sfătuit să dea un interviu presei (organizat de noi) şi să informeze opinia publică că el prin întoarcere vede umanitatea guvernului român care vrea ca românii să vină în patrie fără să se teamă de nici o repercusiune”[13]. Totodată, se avea în vedere ca formele consulare să fie îndeplinite prin Ministerul Afacerilor Externe[14].

La 23 septembrie 1955, adjunctul directorului DIE, colonelul Nicolae Doicaru, punea o rezoluţie pe propunerile aduse în atenţia sa, prin care arăta că preşedintele Consiliului de Miniştri, Gheorghiu-Dej (1953-octombrie 1955), este de acord cu aceste condiţii de repatriere, mai ales că Visarion Puiu beneficia de amnistie[15].

La 10 octombrie 1955, într-un „raport special” al Direcţiei I (Informaţii Externe), din Ministerul Afacerilor Interne, colonelul Nicolae Doicaru prezenta situaţia în care se afla mitropolitul Visarion Puiu şi propunea ca după revenirea acestuia în ţară „să-i fie asigurată pensie de mitropolit şi să-i fie asigurată locuinţa corespunzătoare cu mobilierul şi cele necesare vieţii unui om în vârstă de 79 de ani. În ceea ce priveşte problemele bisericeşti şi de ordin canonic va trebui să i se comunice că rezolvarea lor este de competenţa exclusivă a organelor bisericeşti respective”. Faţă de aceste propuneri, aprobate de Gheorghiu-Dej, prim-secretar al partidului, Chivu Stoica, prim-ministru, se arăta de acord, urmând ca problema să fie preluată de Emil Bodnăraş şi Alexandru Drăghici[16].

În această situaţie, colonelul Doicaru a ordonat rezidenţei de la Paris să ceară lui Visarion Puiu să meargă la legaţie pentru depunerea unei solicitări scrise de eliberare a paşaportului. Totuşi, iar acest lucru îl vom constata pe parcursul tuturor contactelor cu mitropolitul, ofiţerii DIE de la Paris propuneau ca mitropolitul să fie vizitat, ci nu chemat, mai ales că nu venea în capitala franceză decât la marile sărbători din cauza vârstei înaintate şi a distanţei faţă de locuinţa de reşedinţă (Viels Maisons-Aisne, era la 79 km nord-est de Paris, departamentul Picardie). În acest sens, la 4 octombrie, Doicaru era de acord cu trimiterea unui ofiţer „care să fie bine instruit”[17].

Contactarea mitropolitului Visarion Puiu s-a făcut în data de 24 octombrie 1955, la locuinţa sa din Viels Maisons. În raportul înaintat Ministerului Afacerilor Interne de către ofiţerul DIE se arăta că, în timpul discuţiilor, mitropolitul a apreciat solicitudinea de care dau dovadă autorităţile române, însă ar dori câteva rânduri din partea lui Gheorghiu-Dej sau Petru Groza, cărora le scrisese, sau Mihail Sadoveanu, „vechiul său prieten şi coleg de şcoală”, prin care să fie asigurat de condiţiile cerute. De altfel, prin scrisorile trimise, la 3 octombrie 1955, lui Gheorghiu-Dej şi Petru Groza, mitropolitul cerea garantarea unor condiţii care să-l convingă să se repatrieze: o reparaţie morală în urma demiterii din postul de mitropolit al Bucovinei, în mai 1940, de către guvernul Gheorghe Tătărescu, la dorinţa regelui Carol al II-lea, însă fără să revină în actualul Sinod; ridicarea caterisirii date de Sinodul BOR în 1950, „fără nici o formalitate juridică şi fără a i se fi arătat motivele”; rejudecarea procesului său, prin care a fost condamnat la moarte „pentru motive scornite şi neadevărate”; asigurarea unei locuinţe în ţară, probabil la mănăstirea Cernica, şi nu la schitul Vovidenia (locuinţa sa de la mănăstirea Neamţ), unde nu poate avea un medic permanent pentru sănătatea sa; acordarea unei pensii „până la moarte”[18].

În vederea călătoriei spre ţară, mitropolitul solicita amânarea „până la primăvară, deoarece este foarte bolnav de tensiune şi doctorul său i-a interzis o călătorie mai mare de o zi (el are 78 ani), iar cu avionul nu rezistă la o anumită înălţime”. A sugerat chiar o internare la Viena pentru „tratament”, cu sprijinul guvernului român, apoi să-şi continue drumul spre patrie. În situaţia în care sănătatea sa „va fi ameliorată”, urma să comunice acest fapt legaţiei în vederea întocmirii formelor necesare plecării, nu înainte de a trece pe la Robert Schuman, ministrul Justiţiei[19], pentru a-şi lua rămas bun.

Mitropolitul a fost de acord ca după plecare „să facă o scrisoare adresată fugarilor” şi a cerut, conform raportului ofiţerului, în mod insistent „ca nu cumva să afle fugarii că el a intrat în legătură cu noi, căci aceasta i-ar aduce extrem de mari neplăceri şi fugarii s-ar năpusti asupra lui”. Apoi, banii trimişi de reprezentanţa română, cei 2000 de franci, deşi iniţial îi primise ca înlesnire pentru efectuarea drumului la legaţia din Paris, la 14 octombrie 1955 mitropolitul îi restituia Consulatului României. Toate aceste lucruri erau enunţate într-o notă-raport, vizată de ministrul Afacerilor Interne, Alexandru Drăghici, cu rezoluţia: „Să grăbim acţiunea de aducere în ţară”[20].

În acest context, la 19 noiembrie 1955, Mihail Sadoveanu răspundea la scrisoarea  mitropolitului, într-o exprimare vagă şi în următorii termeni puţin convingători:

Frate, părintele Visarion,

Am luat cunoştinţă de o scrisoare pe care ai trimis-o în ţară şi în care arăţi dorinţa de a te întoarce acasă, între acei pe care sunt încredinţat că întotdeauna i-ai iubit. Nimic nu te opreşte ca să faci acest pas. Procesele, învinuirile, presupunerile care s-au ridicat asupra Înalt Prea Sfinţiei Tale, sunt astăzi lucruri trecute. Mă bucur că vei veni ca să ai mulţumirea de a vedea în RPR atâtea schimbări în bine şi atâta spor în toate domeniile activităţii materiale şi morale. Pensia şi locuinţa îţi vor fi asigurate aici în Bucureşti. Poţi să te bizui pe cuvântul meu ca şi pe sentimentele de prietenie pe care le cunoşti din trecut. Hotărârea pe care ai luat-o din dragostea pentru popor şi patrie să fie un îndemn pentru toţi fraţii noştri cu inima curată din străinătate. Te aştept cu prietenia de totdeauna, Sadoveanu M.”[21].

Faţă de cele primite de la scriitor, mitropolitul îi scria din nou, la 17 decembrie 1955: „Desigur, dorinţa întoarcerii mele acasă o am demult, dar iată de ce nu o pot grăbi, cum mă îndeamnă consulul: 1) îndeplinind de curând o jumătate de secol de când slujesc Bisericii noastre în cler, din reflexiile ce le fac pentru trecut, mi se desprind şi următoarele gânduri: sunt în prezent singurul vlădică român cu o viaţă mai zbuciumată decât a tuturor celorlalţi colegi. […] De doisprezece ani pribeag prin patru ţări din apusul Europei, am fost ca bolovanul mereu rostogolit ce nu prinde muşchi”. În continuare, mitropolitul face referire la situaţia casei şi a lucrurilor sale de la Vovidenia, despre care a auzit „că au fost irosite”, iar cele din locuinţa de la Bucureşti şi mănăstirea Cernica „au fost nimicite” sau pierdute. De asemenea, pentru că nu se considera „plecat din ţară ca fugar, ci cu trimitere oficială”, atunci solicita pensia calculată din 1944, pentru a putea plăti datoriile făcute în străinătate, apoi să o poată primi în continuare după întoarcerea în ţară. În al doilea punct al scrisorii, mitropolitul enunţa motivele politice care au determinat scoaterea sa din scaunul de eparhiot al Bucovinei la cererea expresă a regelui Carol al II-lea, după cum acesta din urmă îi recunoscuse în 1951, în timpul unei întâlniri în sudul Franţei. Prin urmare, mitropolitul considera că, la întoarcerea în ţară, i s-ar cuveni conducerea Mitropoliei Moldovei, succesoarea de drept a Mitropoliei Bucovinei, desfiinţată în 1948, urmând ca mitropolitul aflat în funcţie, transilvănean, să treacă în scaunul vacant de la Sibiu.

Deşi era conştient că o astfel de doleanţă nu-i poate fi îndeplinită, mitropolitul îi cerea scriitorului să-l ajute „măcar cu sprijinirea materială”, iar în privinţa repatrierii era de părere „să nu i se ceară a porni de aici prea repede, cum vrea consulul, împrejurările grele ale plecării nefiindu-mi lesne de înlăturat, mai ales acum în iarnă, ci aşteptând aceeaşi bunăvoinţă de a fi ajutat din ţară, sper ca revederea să ni se apropie totuşi curând”[22].

Nu ştim dacă Sadoveanu i-a răspuns mitropolitului, în schimb, scriitorul a scris în partea de sus a epistolei: „Cu frăţească dragoste, părinte Visarion, m-am interesat de cele ai binevoit a-mi comunica în scrisoare şi am aflat că persoana cu care ai mai stat de vorbă Î. P. Sf. ta te va mai căuta spre a discuta lichidarea datoriilor de ei constatate acolo. După asta, în Bucureşti vei găsi casa şi mijloacele necesare vieţii, ca să ai tihnă după atâtea strădanii prin străini. Dorindu-ţi cât mai grabnică întoarcere, te salut cu prietenie”[23].

Cu toate acestea, mitropolitul era neîncrezător faţă de promisiunile făcute de reprezentanţii statului român care îl contactaseră. Într-o scrisoare din 15 noiembrie 1955 către episcopul Andrei Moldovan, mitropolitul arăta: „Actualul guvern de acolo îmi promite nimicirea imediată a condamnării politice la moarte şi pe cea de la Sinod, dar eu nu o pot folosi pentru că în situaţia actuală grozavă din ţară, unde nu am nici un fel de avere, iar mitropolia Bucovinei desfiinţată […], a mă duce ar însemna sinucidere”[24].

În acelaşi timp, slujitorii de la biserica românească de la Paris aveau manifestări politice tot mai multe şi agresive împotriva regimului comunist de la Bucureşti, în detrimentul activităţii religioase pe care trebuiau să o desfăşoare. Totodată, în contextul apropierii de oficialii statului român şi de dezavuare a manifestărilor politicianiste de la parohia ortodoxă de la Paris, mitropolitul a avut de suferit. La 22 decembrie 1955, preotul Vasile Boldeanu a răspândit vestea relaţiilor mitropolitului cu reprezentanţii legaţiei române în mediul exilaţilor de la Paris. Boldeanu considera că dacă mitropolitul se repatriază, atunci „emigraţia română va fi grav lovită”. În câteva discuţii purtate cu Boldeanu, mitropolitul îi spusese că patriarhul Alexei al Moscovei îi apreciase activitatea depusă în Transnistria şi că sovieticii i-ar fi clasat dosarul. Astfel, Boldeanu era de părere că mitropolitul urmăreşte să se repatrieze, urmând ca în ţară să ocupe un rang bisericesc.

Pentru a contracara planurile mitropolitului, preotul Boldeanu preconiza o mutare a acestuia în SUA, atât pentru a-l îndepărta tot mai mult „pericolul” repatrierii, cât şi pentru încheierea unei înţelegeri cu Valerian Trifa în „folosul exilului”[25]. Însă, mitropolitul nu era dispus să colaboreze cu Trifa care acceptase hirotonia samosfeată, încercând chiar înlocuirea lui de la conducerea Episcopiei cu sediul la Vatra Românească[26].

Pe de altă parte, DIE urmărea grăbirea repatrierii mitropolitului, centrala de la Bucureşti ordonând rezidenţei de la Paris ca, cel târziu în perioada 27-29 decembrie 1955, acesta să fie contactat în următoarele condiţii: „1) Discuţiile cu el trebuie duse cu atenţie pentru a nu-l speria. «Lică» [unul dintre ofiţerii DIE aflaţi sub acoperire diplomatică de consul[27], n.n.] îi va cere lui Visarion să facă o cerere către Ambasada noastră din Paris. Aproximativ, cererea trebuie să cuprindă: «Subsemnatul P. Visarion, născut … (datele biografice necesare pentru paşaport), cetăţean român, am plecat din ţară în anul …, în prezent domiciliat în Franţa, cu certificatul de emigrant nr…, pe baza Decretului de amnistie şi repatriere dat de guvernul român, rog a mi se elibera un paşaport român cu vizele necesare intrării în ţară. De asemenea, rog să interveniţi la MAE francez pentru eliberarea vizei de ieşire din Franţa şi pentru întocmirea altor formalităţi oficiale ce eventual s-ar cere, Semnătura»”.

Tot pentru îndeplinirea formalităţilor legate de paşaport, în acelaşi ordin se arăta: „2) După ce veţi obţine această cerere din partea lui Visarion, prezentaţi-i paşaportul român pentru a-l semna. După întoarcerea la ambasadă, veţi completa paşaportul cu datele necesare şi veţi aplica pe paşaport vizele de intrare în RPR. 3) Tov. Pascu, personal, se va duce apoi cu paşaportul în regulă şi cu o notă oficială în numele Ambasadei RPR la MAE francez, în care va solicita:

a) eliberarea vizei de ieşire din Franţa pentru cetăţeanul român P. Visarion;

b) MAE francez să intervină la organele în drept pentru a se lua măsuri de asigurare ca cetăţeanului să nu i se întâmple nimic şi să nu fie împiedicat de a se întoarce în ţară;

4) În timp ce «Lică» va discuta cu Visarion, să caute a-i întări moralul şi a-i întări hotărârea de a veni în ţară. De asemenea, să i se arate că pentru a-l feri de orice acţiuni provocatoare din partea emigraţiei, este bine ca el să ne comunice la timp tot ce află că se proiectează contra venirii lui acasă. Totodată, «Lică», prin aluzii fine şi aceasta numai în cazul când observă la el insuficienta hotărâre, să-i dea de înţeles că pentru a evita neplăceri din partea emigraţiei ori din partea altora (ne referim la organele poliţieneşti) ar putea locui până la plecarea sa în ţară (în mod provizoriu) la un funcţionar al Ambasadei.

În acest caz, dacă el este de acord, trebuie dus la unul din funcţionarii Ambasadei (preferabil funcţionarul MAE). În nici un caz nu i se va propune de a locui la Ambasadă, căci s-ar da ocazie la acţiuni provocatoare împotriva oficiului.

5) Prin agentură urmăriţi şi raportaţi permanent măsurile şi modurile cum  acţionează emigraţia şi organele poliţieneşti împotriva planului nostru.

6) Raportaţi imediat rezultatul întâlnirii lui «Lică» cu Visarion referitor la cererea lui, precum şi rezultatul de la MAE francez la intervenţia oficială ce veţi face.

7) În cazul că se observă tărăgănare, greutăţi din partea MAE francez şi orice provocări, raportaţi imediat, căci intenţionăm (aceasta este numai pentru informarea dvs. personală), pe baza rezultatelor primite să intervenim şi prin ambasada franceză din Bucureşti.

8) Dispoziţii asemănătoare veţi primi şi pe linia MAE Bucureşti, unde s-a intervenit”[28].

În conformitate cu ordinul primit din centrala de la Bucureşti, la 4 ianuarie 1956, ofiţerul „Lică”, sub acoperirea diplomatică de consul şi în mod „ilegal” (fără aprobarea de deplasare în teritoriu din partea autorităţilor franceze) l-a vizitat, din nou, pe mitropolit la locuinţa sa. Visarion Puiu i-a arătat reprezentantului român „o jumătate de scrisoare primită de la un anume Alexandru”, în care este sfătuit să nu se întoarcă în ţară, deoarece la sosire va fi arestat şi întemniţat la Jilava sau Văcăreşti, anchetat în legătură cu cele făcute peste hotare, apoi „va sfârşi”, iar cei din exil „nu se vor mira auzind că într-o zi s-a îmbolnăvit din cauza frigului sau bolii, bătrâneţe etc. şi a fost internat într-un cimitir”[29].

De asemenea, mitropolitul a arătat că şeful Bisericii Anglicane îl cheamă la Londra pentru a ridica o biserică, „oferindu-i un loc minunat, într-un parc”, ca şi alţi români din Germania, Austria şi SUA, numai pentru a nu se repatria. Nu în ultimul rând, Visarion Puiu spunea că ar aprecia mult să i se garanteze condiţiile cerute lui Mihail Sadoveanu în scrisoarea din 17 decembrie 1955.

„După toate acestea, se spune în raportul ofiţerului «Lică», au fost luate discuţiile de la capăt şi s-a muncit pentru a-l convinge să vină acasă. Discuţiile au durat 3 (trei) ore. După ce a mai fost înmuiat şi i s-au adus dovezi şi asigurări că el are cuvântul unui om de stat ca Sadoveanu etc., a spus că merge acasă, dar că are aici câteva datorii şi că i-a scris lui Sadoveanu acest lucru şi eventual ceva despre un scaun al mitropoliei din Ardeal sau Moldova. Nu condiţionează plecarea de acest lucru, dar ar vrea să aibă un răspuns de la Sadoveanu.

I s-a răspuns că problema datoriilor nu este ceva greu de rezolvat, însă problema  cu scaunul mitropoliei este o problemă bisericească, pe care o poate discuta acasă cu forurile bisericeşti.

După ce din nou a arătat că este decis i s-a pus problema cererii ce trebuie să o facă. A urmat din nou discuţii, care s-au învârtit în jurul cererii pe care voia să o mai amâne, însă până la urmă a făcut-o[30], a semnat paşaportul şi a dat două fotografii. După ce a făcut aceasta, era ca şi bătut şi a căzut în tăcere (descrierea acestor amănunte ar lungi f. mult telegrama).

După părerea mea, faptul că a făcut această cerere este un nou câştig pentru noi şi l-au adus mai aproape de plecare.

Vom avea probabil greutăţi cu el, fiind foarte nehotărât şi influenţabil din partea emigraţiei”[31].

Astfel, mitropolitul a semnat cererea pentru repatriere şi de obţinere a paşaportului cu toate formalităţile necesare, chiar dacă presiunile care se exercitau asupra sa din partea emigranţilor sau al unor englezi de a-l câştiga de partea lor erau foarte mari. În cele din urmă, dorinţa de repatriere l-a convins că este mai bine să joace pe cartea oficialilor români, de la care cerea garanţii clare şi concrete din partea prietenului său Sadoveanu, dar şi, eventual, scaunul mitropolitan al Moldovei, care se putea vacanta după mutarea mitropolitului Sebastian Rusan, transilvănean, de la Iaşi la Sibiu şi, probabil, ca o măsură de siguranţă de ridicare a caterisirii de către Sf. Sinod al BOR.

Totuşi, într-o scrisoare înregistrată la Direcţia Treburilor CC al PMR, în ianuarie 1956, fără să se precizeze identitatea destinatarului, mitropolitul îşi afirma o neîncredere faţă de atitudinea oficialului român („consulul Vaida”), care îi dovedise o „insistenţă cam exagerată la facerea în grabă a formelor de pornire spre ţară” şi care „nu prea pare a fi având însuşirile unui consul din diplomaţie pentru acest oraş [Paris, n.n.], ci mai curând a unui poliţist”. Apoi, în contextul primei apariţii a ziarului „Glasul Patriei”, unde erau publicate demersurile oficiale ale statului român pentru repatrierea românilor din Apus, prelatul român îşi arăta îngrijorarea faţă de un posibil eşec: „Nu se ştie dacă comisia instituită recent, va înlesni întoarcerea în ţară a multor exilaţi. Deocamdată pare a lăţi neîncredere. Ar fi avut ascultare, dacă era alcătuită poate din persoane liberate mai bine cunoscute tuturor şi ar lucra nu din Germania, ci la Paris, discutând liber cu fiecare. Toţi găsesc piedici principale în ocuparea ţării de trupele sovietice şi în lipsa de garanţie a libertăţii şi siguranţei personale a celor care s-ar întoarce în ţară acum”. Nu în ultimul rând, mitropolitul întreba pe oficialii români cum ar fi văzută de la Moscova o întoarcere a sa în ţară, ca un prelat care nu doreşte decât să se retragă la pensie, după 50 de ani de slujire în Biserică[32]. Din nou, mitropolitul îşi manifestase neîncrederea prin relatarea a ceea ce se susţinea în mediul exilului românesc.

Presiunile venite din partea „fugarilor”, cu concursul autorităţilor franceze, reprezentau de acum principala problemă a ofiţerilor din rezidenţa DIE de la Paris, care se ocupau de cazul mitropolitului. În această situaţie, ofiţerul care îl contactase propunea centralei de la Bucureşti ca Sadoveanu să scrie o altă scrisoare în care să-l asigure pe mitropolit de „autoritatea lui încă o dată. Să-i scrie că datoriile ce le are le vom plăti noi [oficialităţile române de la Paris, n.n.], întrucât nu este vorba de o sumă prea mare, iar problema scaunului [eparhial, n.n.] o va discuta  el (Puiu personal cu forurile bisericeşti, deoarece Sadoveanu nu se amestecă în aceste treburi). Desigur să-i scrie într-un limbaj cu multe înţelesuri”.

De asemenea, acelaşi ofiţer era de părere că în momentul solicitării vizei de ieşire pe paşaportul mitropolitului, MAE francez ar putea „să anunţe emigraţia şi să-l convingă pe mitropolit să renunţe”. „Lică” mai remarca faptul că, după obţinerea vizei de la autorităţile franceze, „va mai trebui dusă lupta cu el [mitropolitul, n.n.] spre a-l determina să vină acasă”[33].

Câteva zile mai târziu problema repatrierii mitropolitului Visarion se schimbase în mod nefavorabil pentru  oficialii români. Pe de o parte, la 11 ianuarie 1956, mitropolitul trimitea o recomandată la legaţia din Paris, prin care solicita afirmarea clară a îndeplinirii condiţiilor solicitate de la Sadoveanu şi cerea să nu se grăbească formalităţile de repatriere şi chiar amânarea repatrierii până la primăvară, atunci când condiţiile climaterice nu i-ar afecta sănătatea pe parcursul călătoriei.

Pe de altă parte, legaţia română primea răspuns din partea MAE francez pentru viza de ieşire de pe paşaportul mitropolitului: „Nu se poate da viza pentru Puiu, întrucât nu este cetăţean român, precum şi că ar avea o situaţie socială în Franţa”. Faţă de această situaţie, ofiţerii rezidenţei DIE de la Paris erau de părere că „autorităţile franceze au luat legătura cu fugarii, care apoi l-au determinat [pe mitropolit, n.n.] să facă această scrisoare către legaţie[34].

Dorinţa mitropolitului de a se repatria părea a fi reală, atâta vreme cât îşi luase rămas bun de la episcopul catolic al locului, dar nu era sigur pe garanţiile oferite de reprezentanţii legaţiei. Însă, aceste pregătiri puneau pe jar atât o parte a emigraţiei române din Europa occidentală, cât şi autorităţile franceze. Acestea din urmă au trimis un reprezentant al MAE la mitropolit „ca să-l întrebe de ce pleacă”, faţă de care interlocutorul ar fi răspuns: „Întrucât nu a fost tratat la rangul pe care îl are”. Răspunsul nu a convenit deloc francezilor, motiv pentru care „au scos dosarul mitropolitului din arhiva DST în vederea studierii cazului şi i-a[u] chemat pe Grigore Gafencu şi Virgil Veniamin”, liderii emigranţilor români de la Paris, „cerându-le acestora să facă tot posibilul pentru a împiedica plecarea lui «Oliviu»”.

Potrivit agentului „Lungu”, din mediul exilaţilor, „MAE francez este categoric împotrivă şi va face tot posibilul pentru a împiedica plecarea”. O modalitate de a-l convinge pe mitropolit să rămână era acordarea unei „pensii sub formă de ajutor şi un post în ierarhia bisericească, numai să nu plece”. Însă, nici Gafencu, nici Veniamin nu erau atât de entuziasmaţi în a-i acorda importanţă mitropolitului. Acelaşi „Lungu” arăta ofiţerului de legătură că, „dacă Gafencu îi dă prea multă consideraţie şi el totuşi va pleca, aceasta înseamnă o înfrângere şi mai mare. Mai bine să nu i se dea importanţă şi dacă va pleca, înseamnă că am scăpat de un suspect[35]. Şi Veniamin şi [Ion] Claudian, care se manifestau supăraţi, îi cereau sfatul lui «Lungu», în ceea ce priveşte determinarea lui «Oliviu» de a nu mai pleca. În mod activ luptă pentru reţinerea lui «Oliviu»: Gafencu, Veniamin şi [Romulus, n.n.] Boilă”. Tot pentru reţinerea mitropolitului, autorităţile franceze „i-a[u] mobilizat” pe Neagu Djuvara, Maria Brăescu şi rabinul Franţei, Dr. Jacob Kaplan[36], iar Veniamin trebuia să-l convingă pentru susţinerea unei declaraţii publice în care să arate că nu va pleca în ţară.

Pe de altă parte, pentru a împiedica planurile celor din emigraţie şi ale francezilor, DIE avea în vedere ca prin agentul „Lungu”, să provoace o atitudine ostilă la nivelul consiliului parohial al bisericii de la Paris la adresa mitropolitului, pentru a-l îndepărta tot mai mult, situaţie care să-l convingă că trebuie să plece din Franţa[37].

Totodată, pentru că punerea în aplicare a planului de repatriere a mitropolitului era în pericol, atunci oficialii români s-au hotărât să-l contacteze din nou la locuinţa sa din Viels Maisons. Deşi aveau autorizaţie pentru deplasarea la Reims, în 28 ianuarie 1956, consulul, cu numele conspirativ „Lică” şi „tov. Pascu”, probabil un responsabil DIE, s-au deplasat la mitropolit.

Aceştia nu au fost primiţi, fiind refuzaţi categoric de nepoata mitropolitului, care le-a spus că reprezentanţi ai autorităţilor franceze o informaseră de sosirea lor şi că i se interzice să mai comunice cu ei. Potrivit documentelor DIE, se pare că autorităţile franceze îl presau permanent pe mitropolit să nu mai accepte contacte din partea Legaţiei române, deoarece responsabili din DST erau de părere că „plecarea mitropolitului ar fi un mare succes pentru comunişti şi o lovitură dată Franţei, ţară cu tradiţii de azil politic; dacă «Oliviu» va merge în ţară sigur va face declaraţii că a avut domiciliu forţat, că i s-au pus piedici, că n-a fost lăsat să plece etc., astfel fiind o contradicţie între azil politic şi domiciliu forţat”[38].

Practic, autorităţile franceze încercau să redirecţioneze toate acţiunile întreprinse de DIE, în scopul rămânerii mitropolitului în Franţa, iar toate demersurile bisericeşti ale acestuia şi declaraţia pe care trebuia să o susţină trebuiau făcute în favoarea emigraţiei, ci nu a statului român.

Se pare că demersurile autorităţilor franceze au înregistrat un succes. La 20 februarie 1956, rezidenţa DIE de la Paris informa centrala că, „acum, toţi se interesează de el [mitropolit, n.n.], toţi caută să-i facă pe plac; acum el este acela care […], dacă înainte nu-i dădeau voie să locuiască în Paris, acum i se oferă casă în Paris, dacă înainte nu avea bani, acum i se oferă şi încă ce sume-destul de frumoase. Nu spune la nimeni că nu se mai repatriază, ci din contră, fin, lasă impresia că încă nu este decis şi deciziunea lui este în funcţie de felul cum va fi tratat. Dacă i se va da tot ceea ce cere, atunci va rămâne, dacă nu, poate se va repatria. El a prins acum pulsul emigraţiei, îi joacă aşa cum vrea el. Pentru masa emigraţiei însă, «Oliviu» nu mai are consideraţie, toţi şi-au formulat părerea ca despre un simplu şantajist, chiar dacă conducerea emigraţiei caută să-i intre în voie”. Aceste afirmaţii se confirmă în documentele provenite de la Comitetul Naţional Român[39].

Mai mult, potrivit informaţiilor furnizate de agentul „Lungu”, în urma discuţiilor purtate cu Millet de la DST, mitropolitul „se pregăteşte să facă un sinod al Bisericii Ortodoxe [Române, n.n.] în Occident, care să depindă de el. Aici vrea el să ajungă acum, să fie şeful Bisericii Ortodoxe din Occident, inclusiv SUA. Se loveşte însă de opoziţia lui Trifa, care nu-l agreează în nici un chip pe «Oliviu». Millet a spus că organele franceze vor proceda fără cruţare la îndepărtarea celor care sunt împotriva lui «Oliviu», deoarece în momentul de faţă a fi împotriva lui «Oliviu» înseamnă de fapt a fi împotriva organelor franceze”[40].

După mai multe amânări, la 1 martie 1956, mitropolitul Visarion Puiu făcea declaraţia pe care o promisese, sub forma unui „Apel adresat fruntaşilor români din pribegie”, ulterior publicat în câteva periodice din exil. În textul acestui apel, mitropolitul chema pe liderii exilului românesc la unitate în jurul Bisericii, deoarece numai aceasta constituie garantul libertăţii şi păstrării identităţii naţionale a celor care au plecat din ţară la instaurarea regimului comunist. El a caracterizat zisa conducere a exilului românesc drept o ilustrare a fabulei cu racul, ştiuca şi broasca şi îi îndemna pe liderii români „să lase ambiţiile parvenirilor cu orice preţ şi încrederile orgolioase în merite, adesea numai închipuite”, pentru că, spunea el, lucrând „armonic după un plan bine întocmit, pe deoparte ajutaţi exilul, iar pe de alta veţi fi la îndemâna factorilor înaltei politici, care dispun de soarta ţării şi a neamului nostru. Totodată, îndemnăm părinteşte pe toţi românii noştri din pribegie, să revină sub streaşina Bisericii neamului nostru, dându-i tot sprijinul cuvenit şi trebuitor”[41]. Din conţinutul apelului, constatăm că mitropolitul aborda aceeaşi tematică de la începutul exilului, rămânând consecvent ideilor sale legate de organizarea bisericească a românilor din apusul Europei.

Potrivit informărilor DIE, serviciile secrete franceze erau de părere că apelul mitropolitului ar fi fost lansat la sugestia reprezentanţilor legaţiei române de la Paris, iar unii lideri ai emigraţiei, precum Gafencu sau Veniamin, primeau acest document cu foarte multă neîncredere[42]. Practic, serviciile secrete franceze erau convinse de faptul că mitropolitul se afla încă sub influenţa autorităţilor române încercând să blocheze orice demers din partea acestora. La şedinţa consiliului parohial din 11 martie 1956, preoţii Vasile Boldeanu şi Radu Graţian[43], apropiaţi mitropolitului, erau îndepărtaţi de la oficiul parohial, fiind înlocuiţi de un reprezentant al aripii dure şi aflat în relaţii bune cu Trifa, în persoana lui Virgil Pârvănescu, promovat de grupul Veniamin-Gafencu. De altfel, Pârvănescu milita chiar pentru mutarea lui Visarion Puiu în SUA, în scopul împăcării cu Valerian Trifa[44].

Pentru comportamentul său, la 20 martie 1956, preotul Virgil Pârvănescu era caterisit de mitropolit care îl găsea vinovat de nesupunere şi încercări de a închega relaţii canonice cu episcopul samosfeat Valerian Trifa. Mitropolitul considera că Pârvănescu reuşise să fie numit la oficiul parohial de la Paris cu sprijinul politic al grupului Veniamin-Gafencu şi prin influenţa episcopului Valerian Trifa, pe care liderii exilului îl considerau autoritatea spirituală românească[45].

Schimbarea de la conducerea comunităţii românilor ortodocşi de la Paris era, probabil, un gest de forţă al liderilor emigraţiei. Dar imprevizibilă a fost măsura canonică luată de mitropolit, care practic echivala cu un afront adus acestora. De asemenea, mitropolitul refuza „cu mersul pe la Veniamin, Gafencu şi alte mărimi amorţite”, dar şi „în privinţa unei convorbiri cu ceva reprezentanţi americani sau francezi, cărora să li se pună problema negustoreşte şi nu creştineşte”, după cum se exprima preotul Boldeanu într-o scrisoare din 7 martie 1956 către Visarion Puiu[46]. Practic, mitropolitul refuza să negocieze cu aceşti lideri în vederea unei colaborări cu Trifa. Astfel, poziţia sa intransigentă i-a creat neajunsul de a fi izolat, dar, în acelaşi timp, de a nu i se mai permite să mai fie contactat de reprezentanţii legaţiei române.

După lansarea manifestului către românii din exil, rezidenţa DIE de la Paris propunea la 20 martie 1956 o nouă contactare a mitropolitului în care să i se arate că reprezentanţii emigraţiei i-au zădărnicit de fiecare dată iniţiativele şi chiar i-au subminat autoritatea bisericească prin nerespectarea actului de caterisire dat lui Virgil Pârvănescu, care continua să slujească în biserica de la Paris. Pentru emigranţi adevăratul lider spiritual era considerat Valerian Trifa, iar agenţii DIE doreau să-l convingă pe mitropolit de această „realitate”. În consecinţă, singura soluţie pentru el era repatrierea, acolo de unde primise, cel puţin aparent, încrederea şi respectul pentru rangul său bisericesc[47].

Abia la data de 28 august 1956, Serviciul 113 din DIE trimitea o adresă către rezidenţa din Paris, prin care ordona ca „tov. Valentin” să-l contacteze pe Visarion Puiu şi să-l chestioneze asupra repatrierii, deoarece erau îndeplinite toate condiţiile, atât formale, consulare, cât şi financiare legate de datoriile sale şi cheltuielile de transport[48]. Însă, în dosarul pe care l-am consultat nu găsim nici un document care să urmeze acestui demers.

Astfel, s-a încheiat prima tentativă de repatriere a mitropolitului. Care au fost motivele reale pentru eşecul acestei „tentative” a mitropolitului şi a planului DIE, nu sunt enunţate în dosar. În schimb, putem susţine că acestea au fost determinate, în primul rând, de acţiunile autorităţilor franceze, dar, probabil, şi de campania de influenţare şi intimidare dusă de emigranţi, precum şi de unii preoţi de la biserica românească de la Paris.

 

A doua încercare de repatriere şi marginalizarea mitropolitului

O altă contactare a mitropolitului Visarion Puiu s-a făcut un an mai târziu. Profitând de situaţia materială extrem de grea prin care trecea mitropolitul („este bolnav şi se zbate în lipsuri materiale”), un ofiţer acoperit al DIE l-a vizitat la 12 iulie 1957, prezentându-se în calitate de consul de la legaţia din Paris, cu numele „Ionescu Neagu”, sub legenda schimbării paşaportului. Mitropolitul îi comunica reprezentantului român că nu a renunţat la gândul întoarcerii în ţară, însă eşecul se datora celui care îi iniţiase demersurile, deoarece nu fusese discret şi faţă de care „Siguranţa franceză” i-a interzis să mai primească oficiali români şi să se repatrieze. Cât despre schimbarea paşaportului, mitropolitul a afirmat că doreşte mai întâi să-şi pregătească plecarea. De asemenea, s-a arătat entuziasmat de bunăvoinţa manifestată de Sadoveanu în privinţa repatrierii sale.

În raportul către centrala din Bucureşti, ofiţerul arăta că mitropolitul „este un om cu care se poate discuta şi poate fi influenţat să se repatrieze, fără să fie forţat, fără să ne pierdem răbdarea”. De asemenea, propunea „să se obţină scrisori de influenţă de la persoane competente din ţară, care să fie trimise o dată cu răspunsul din ţară prin care să confirme primirea cărţii” pe care dorea „să o trimită lui Sadoveanu”, iar la următoarele contacte să-i ofere un sprijin financiar şi, drept cadou, o sticlă de vin din România[49].

            La 19 august 1957, consulul „Ionescu Neagu” încerca din nou să-l contacteze pe mitropolit, însă fără succes, deoarece acesta se muta într-o altă locuinţă din Viels Maisons. Totuşi, reprezentantul român a avut ocazia să intre în legătură cu nepoata care îl îngrijea pe mitropolit, Maria Mihăilă, care i-a arătat că ierarhul român este urmărit de Siguranţa franceză  „pas cu pas, [pentru a vedea, n.n.] cine vine la el şi ce discută cu oamenii din sat”, interzicându-i-se să aibă contacte cu oficiali români şi să întreprindă ceva în direcţia repatrierii. De asemenea, Maria Mihăilă a afirmat că mitropolitul este acuzat permanent de către emigranţi că se află în legătură şi lucrează pentru comunişti. După părerea consulului, însuşi nepoata mitropolitului era „speriată” de poliţia franceză şi avea „oroare de fugari şi nu-i convine viaţa pe care o duce”.

Pentru evitarea poliţiei franceze, consulul propunea ca întâlnirile cu nepoata mitropolitului, apoi cu cel din urmă, să se facă în locuri şi la ore stabilite. În scopul influenţării pozitive, consulul a cumpărat pentru mitropolit o ediţie a operelor lui Sadoveanu şi un volum despre pescuit pe care mitropolitul trebuia să scrie o dedicaţie şi să o trimită scriitorului[50].

În urma acestei întâlniri, relaţiile dintre mitropolit şi oficialii legaţiei române de la Paris se refăceau. Totodată, pentru a pune „capăt certurilor şi dezordinilor” de la biserica românească din Paris, la 12 octombrie 1957 mitropolitul solicita legaţiei române ca aceasta „să fie încadrată cu personal corespunzător din România, în condiţiile în care funcţionează biserica din Viena” şi să revină sub jurisdicţia Patriarhiei Române. De altfel, mitropolitul îl propunea pe Gala Galaction ca slujitor la această biserică sau „o altă persoană cu aceeaşi pregătire”[51]. Aceeaşi dorinţă şi-o manifesta mitropolitul şi către preotul Radu Graţian, într-o scrisoare încă din 12 iulie 1957, arătându-i că biserica de la Paris „este de drept sub oblăduirea canonică a Patriarhiei din Bucureşti. Scurta noastră oblăduire a fost vremelnică şi a încetat când s-a văzut situaţia dezastruoasă în care a adus-o, canonic şi gospodăreşte, fostul ei preot Virgil Pârvănescu şi a dezinteresării comunităţii româneşti locale de aceasta şi de clerul ei”[52].

Dorinţa manifestată de mitropolit, în legătură cu biserica de la Paris, a fost un şoc pentru emigranţii de la Paris. În această situaţie, preotul Vasile Boldeanu a trecut la o campanie de denigrare a mitropolitului, încercând totodată să găsească o atârnare canonică la episcopul Teofil Ionescu, care se afla în Canada. Agitaţia politică şi anticanonică declanşată de acest preot, l-a determinat pe mitropolit să-l caterisească în data de 20 decembrie 1957[53]. Însă, mitropolitul a fost împiedicat să-şi pună în aplicare hotărârea canonică atât de membrii comunităţii (consideraţi „ireligioşi” de către prelat), dar mai ales de liderii emigraţiei şi de slujitorii care erau sprijiniţi de organizaţia legionară din exil.

Pentru a preveni o eventuală implicare în „dezordinile” de la biserica din Paris, mitropolitul scria ministrului de interne francez că la altarul acesteia s-au perindat mulţi slujitori, dar că unii au creat „tulburări cunoscute apoi poliţiei şi justiţiei locale”. De asemenea, arăta că, deoarece „alţi preoţi români negăsindu-se în tot refugiul românesc actual, iar românii care alcătuiesc parohia din Paris, pentru motive politice, nu cer alţii din România, biserica a fost încredinţată provizoriu actualului preot slujitor Graţian Radu”, ai cărei activitate este deranjată de Vasile Boldeanu, „cunoscut ca pricinuitorul tulburărilor ce au avut loc la această biserică”. În consecinţă, mitropolitul îl anunţa pe demnitarul francez să nu-l mai considere implicat în problemele bisericii de la Paris, aşa cum se întâmplase în 1949[54].

Pe de altă parte, aplicarea planului de repatriere a mitropolitului era extrem de spinoasă pentru lucrătorii DIE. Într-o analiză asupra cazului, şeful biroului operativ din centrala Securităţii preciza că Visarion Puiu fusese contactat de „persoane neinstruite” care nu au ştiut să speculeze dorinţa acestuia de repatriere, fără cultură şi cunoştinţe bisericeşti necesare, în acest caz fiind vizat „locotenentul Vaida”, primul care îl contactase pe mitropolit şi care începuse demersurile de repatriere, fără discreţia necesară. Pe lângă această eroare era vizată atitudinea oscilantă a mitropolitului prin lipsa de încredere faţă de îndeplinirea condiţiilor puse de el şi de prezenţa trupelor sovietice în România, care ar fi putut determina „tragerea la răspundere” pentru activitatea sa în Transnistria, teamă alimentată în special de unii emigranţi mai apropiaţi.

            În această situaţie, se propunea o acţiune „mult mai hotărâtă”, prin purtarea unei discuţii cu patriarhul Justinian Marina, care trebuia să trimită o scrisoare mitropolitului, prin care să-l convingă să revină în ţară „cu toate drepturile” şi să-i solicite părerea în legătură cu rezolvarea problemei bisericii din Paris. După obţinerea scrisorii de la patriarh, sub acest pretext, se preconiza o nouă contactare a mitropolitului, consulul urmând a fi însoţit de „o persoană competentă, care prin discuţii să-şi poată asigura superioritatea morală şi să aibă multă putere de convingere”. Acesta din urmă trebuia să se recomande „ca delegat al patriarhului”, care să-i înmâneze o scrisoare şi să-i solicite părerea în problema bisericii de la Paris şi din Franţa în general. În acest sens, era vizat agentul „Dumitrache”, cleric, care trebuia să participe alături de mitropolit la hirotonirea din Croaţia, în anul 1944. Acelaşi cleric urma să constate personal situaţia bisericii de la Paris, într-o eventuală invitare de a sluji sau chiar, la propunerea mitropolitului, să ajungă parohul comunităţii româneşti din capitala franceză, iar la întoarcerea în ţară să fie recunoscut de Patriarhia Română.

Deşi era apreciat pozitiv modul în care fusese contactat obiectivul în ultima vreme, până la punerea în practică a planului combinat cu agentul de la Patriarhie, mitropolitul trebuia încă o dată contactat de către consulul „Ionescu Neagu” şi „însoţit de un tov. mult mai competent care să conducă discuţiile”[55].

Această combinaţie operativă nu a fost pusă în practică. În documentele consultate de noi, în mod subit, la 14 decembrie 1957 se preciza că planul nu „mai este de actualitate”, dar problema bisericii de la Paris ajungea de competenţa Ministerului Afacerilor Externe, concluzie care s-a ajuns după discuţia purtată între conducerea Direcţiei de Informaţii Externe şi „organele în drept”, fără a se preciza care erau acestea. În schimb, contactul cu mitropolitul Visarion Puiu trebuia menţinut în scopul repatrierii[56].

Totuşi, în problema bisericii de la Paris şi faţă de propunerea mitropolitului, la 16 noiembrie 1957, Traian Micu, directorul Direcţiei Europa Occidentală din MAE, transmitea ambasadorului Mircea Bălănescu de la Paris următoarele: „Suntem de acord cu propunerea dumneavoastră de a lua legătura cu mitropolitul Visarion Puiu, pentru a vedea cum înţelege el în mod concret să se facă trimiterea personalului pentru biserica românească din Paris, ce perspective sunt pentru preluarea şi folosirea acesteia de către noi. Cu ocazia discuţiilor ce le veţi avea cu Visarion Puiu, ar fi bine să vedeţi care este situaţia lui materială, ce atitudine are faţă de ţara noastră şi de Patriarhia din Bucureşti, dacă ar dori să revină în ţară etc. Dacă Visarion Puiu îşi menţine punctul de vedere că biserica română din Paris trebuie să fie deservită de personal bisericesc numit de către Patriarhia română, ar fi bine să tatonaţi dacă el ar fi dispus, la momentul potrivit, să-şi exprime părerea şi în mod public (eventual în presa franceză)”[57].

Astfel, potrivit dispoziţiunilor primite din centrala MAE de la Bucureşti, ministrul plenipotenţiar Mircea Bălănescu a solicitat DIE un reprezentant care să-l însoţească în vizita ce urma să o facă mitropolitului la Viels Maisons. Însă, rezidenţa DIE de la Paris nu era de acord ca ministrul Bălănescu să se implice în acest caz în mod direct, mai ales că Mihai Gavriliuc, şeful DIE, anticipa un eşec. Practic, în cazul redobândirii bisericii române de la Paris exista un conflict de viziuni între DIE şi MAE, care afecta direct atât aplicarea planului de recăpătare al lăcaşului de cult, cât şi cel de repatriere a mitropolitului. În preîntâmpinarea unui eşec, centrala DIE de la Bucureşti îl trimitea pe consul să-l viziteze pe mitropolit în data de 8 ianuarie 1958, atât pentru a pregăti întâlnirea cu ambasadorul, cât mai ales pentru a-l influenţa pozitiv pe Visarion Puiu. Mitropolitul s-a arătat binevoitor faţă de consul, abordând atât problema bisericii de la Paris, cât şi cea a repatrierii.

Pentru a-şi justifica faţă de mitropolit lipsa vizitelor din ultima perioadă, agentul a afirmat că fusese chemat în ţară, prilej în care discutase cu Mihail Sadoveanu şi Petru Groza în privinţa situaţiei materiale în care se află şi a repatrierii; că aceşti lideri români sunt interesaţi şi promit susţinerea reîntoarcerii bătrânului prelat. Mitropolitul a arătat trimisului român că doreşte să se repatrieze în primăvară, dar este „influenţat de fugari şi torturat de diferite elemente din Franţa care vorbesc numai de rău despre ţară”, iar despre el se spune că „primeşte ajutor din partea comuniştilor”.

În problema bisericii, mitropolitul, dezgustat de preocupările prea-politice ale preoţilor, sugera ca statul român să solicite reintrarea în posesia ei în schimbul acceptării unui preot francez la biserica franceză de la Bucureşti pe principiul reciprocităţii în diplomaţie[58].

Mitropolitul făcea această propunere, deoarece aflase că, la 9 februarie 1957, biserica franceză Sacré Coeur de la Bucureşti fusese închisă de autorităţile române, iar slujitorul, preotul François van der Jonckheyd, fusese arestat, iar la 1 noiembrie expulzat din România.

Interesant este faptul că propunerea mitropolitului Visarion venea după protestele ministrului francez de la Bucureşti faţă de gestul autorităţilor române, care lăsau să se înţeleagă că ar fi dispuse pentru redeschiderea bisericii în schimbul intrării în posesie asupra bisericii româneşti de la Paris. Această poziţie a autorităţilor române era exprimată de ministrul Mircea Bălănescu încă din 28 februarie 1957 şi probabil va fi fost comunicată şi mitropolitului Visarion Puiu[59], în această situaţie el fiind văzut ca o punte de comunicare cu partea franceză.

Tot în timpul întrevederii din 8 ianuarie 1958, în problema repatrierii, mitropolitul solicita primirea unor garanţii clare în privinţa revizuirii condamnării din 1946 şi ridicării caterisirii din 1950. De altfel, lucrătorul DIE propunea în finalul raportului său către centrală, ca amnistierea pedepsei penale să fie publicată, iar Sinodul BOR să fie influenţat pentru ridicarea caterisirii[60].

Conflictul dintre cele două instituţii româneşti se va răsfrânge asupra vizitei făcute la mitropolit, în 17 ianuarie 1958, de însuşi ministrul Bălănescu şi consulul „Ionescu Neagu”. Din dorinţa de a se remarca în această acţiune, în discuţia cu mitropolitul, ambasadorul Bălănescu a făcut o serie de gafe. Pentru că ambasadorul i s-a părut suspect, atunci mitropolitul a preferat să discute numai cu consulul. Tot ambasadorul i-a promis mitropolitului că îl va vizita Demostene Botez, reprezentantul României la UNESCO.

În urma acestei vizite, la nota biroului din raport se arăta că mitropolitul nu are o intenţie clară de repatriere, dar trebuie insistat pe lângă el în această direcţie, deoarece, prin refuzurile diplomatice la ajutoarele materiale şi financiare care i se acordă, nu doreşte să fie legat de ambasadă. De asemenea, se considera că această vizită nu-şi atinsese scopul, mai ales prin greşelile făcute de ministrul Bălănescu, pe care mitropolitul le-a speculat tocmai pentru a-şi confirma unele „bănuieli” de genul că se doreşte o atragere a lui în cursa repatrierii, fără să i se rezolve problemele de ordin juridic şi canonic[61].

Ulterior, la 6 februarie, când consulul Ionescu l-a contactat din nou pe mitropolit, i-a oferit trei sticle de vin românesc, 50.000 de franci, drept sprijin financiar, iar nepoatei sale o ie. Consulul a aflat că mitropolitul fusese bolnav, chiar internat în spital, motiv pentru care se pregătise pentru înmormântare; că în timpul spitalizării fusese vizitat de ministrul Bălănescu, preotul Radu Graţian şi „alţi legionari” care i-au cerut să spună „ce legături are cu legaţia şi l-au ameninţat cu moartea”. De asemenea, mitropolitul a afirmat că nu doreşte să polemizeze cu redactorul de la revista „BIRE”, care publicase o scrisoare deschisă împotriva sa. În schimb, şi ca un răspuns, la 2 februarie, trimisese pastorala de praznicul Sf. Trei Ierarhi, care fusese citită în biserica de la Paris[62].

În conţinutul pastoralei, mitropolitul reitera aceleaşi idei pe care le lansase de la începutul exilului: speranţa în dezrobirea ţării de sub comunism; cauza sfântă a eliberării; lipsa unei unităţi a exilului duce „la încătuşarea şi ameninţarea cu pieirea neamului românesc” şi îi acuza pe cei „care ne-au negustorit acum paisprezece ani ca pe nişte vite” şi „care se străduiesc fără preget a găsi noi formule pentru aşa-zisa «coexistenţă pacifică» cu cei fără Dumnezeu-faptă care nu-i decât desăvârşirea crimei împotriva celor peste una sută milioane de suflete creştine”[63].

Scrisoarea deschisă publicată de revista „BIRE”, la 1 februarie 1958, fusese redactată de René Théo, care îl chestiona pe mitropolit asupra următoarelor aspecte: „1) În 1951 sau 1952 aţi publicat în ziarul episcopului roşu Andrei Moldovan, din Statele Unite, o scrisoare prin care recunoaşteţi hirotonirea acestuia de către Sovrom Patriarhia de la Bucureşti şi, deci, legitimitatea amestecului celor din ţară în chestiunile din afara hotarelor României; 2) Aţi dizolvat în aceeaşi perioadă de timp Eparhia Ortodoxă Română din Europa occidentală al cărei conducător suprem eraţi, cerând unor consilieri ai Eparhiei din Paris să comunice Legaţiei reperiste[64] această dizolvare, care la rândul ei să o transmită la Bucureşti, Ministerului cultelor şi Sf. Sinod; 3) În toamna anului 1955 aţi adresat o scrisoare lui Sadoveanu, vicepreşedinte al Prezidiului din Repere şi, drept urmare a acestei corespondenţe, aţi fost invitat în ţară, semnând chiar şi o cerere de a vi se acorda de către Legaţia reperistă din Paris un paşaport; 4) Pe episcopul Teofil, care caută o legătură sinodală în lumea liberă, l-aţi sfătuit să aştepte sprijinul Sinodului de la Bucureşti, care «nu va mai întârzia mult»; 5) Într-o scrisoare trimisă, la 1 decembrie 1957, Consiliului Bisericesc din Paris, aţi arătat că «această Biserică aparţine de drept Patriarhiei Ortodoxe Române de la Bucureşti»; 6) Aţi fi declarat că nu puteţi lucra «cu preoţi fugari din ţară» şi credincioşii din Paris dacă doresc preot «să se adreseze legaţiei reperiste, care va cere forurilor competente din ţară să trimită un preot»”. Faţă de aceste „zvonuri”, autorul articolului îi cerea mitropolitului lămuriri „publice şi precise pentru a linişti spiritele dreptcredincioşilor ortodocşi din Paris”. În cazul rămânerii fără nici unui răspuns, autorul scrisorii era de părere că înaltul prelat recunoaşte „colaborarea şi admite regimul criminal din România”[65].

Mitropolitul nu a dorit să polemizeze, în schimb răspunzând prin pastorala care i-a fost publicată în aceeaşi revistă, în nr. 261, din 16 februarie 1958. Totodată, probabil aceste „atacuri” din presă l-au determinat pe mitropolit să adopte o atitudine mai rezervată în relaţiile cu reprezentanţii legaţiei române, care s-a simţit încă de la începutul anului 1958, mai ales că la 14 ianuarie, primise o fiţuică cu ameninţări la adresa sa: „Prea Sfinţite, Cu inima tremurândă vă scriu în grabă despre ceea ce vă ameninţă. Aseară s-a ţinut o şedinţă secretă în Toronto al cărei rezultat a fost: Să moară ca Iorga Mitropolitul care ne-a încurcat şi bisericeşte şi politiceşte. Jurăm!… Jurăm!…Aseară a plecat într-acolo unul de care ne este frică la toţi, şi cu alţii din Franţa, să pună planul în aplicare. Vă rog luaţi măsuri. Moraru are în tipărire o broşură scrisă de arhimandritul Popescu, Boldeanu şi Graţian, să vă dea de gol în faţa lumii. Umila mea părere este să vă daţi la o parte din toate, ca bătrân şi să-i lăsaţi pe toţi în plata Domnului. Veţi merge în ţară mort sau viu, că aveţi ruble şi paşaport pe care vi-l vor băga pe gât înainte de a vă ucide. Îmi fac datoria să vă scriu eu un tânăr moldovean, care nu vreau să mor cu conştiinţa neîmpăcată. E adevărat că lucraţi cu comuniştii? Vă rog, să mă iertaţi, dar şi eu vă condamn. Să mai ştiţi că banii lui Trifa sunt în joc. Poate Dumnezeu v-ar scăpa dacă staţi liniştit fără nici un amestec. Mă rog lui Dumnezeu să vă lumineze, dar să vă pregătiţi. Un binevoitor pentru care să vă rugaţi. Mi-am făcut datoria. Aşa să-mi ajute Dumnezeu. Amin, amin!…”. Pe acest document, mitropolitul făcuse însemnarea: „Textul ameninţării redactat în Toronto, dar trimis din Canada, de la Windsor, la 14 ianuarie şi primit în Franţa la 17 ianuarie 1958, a fost fotocopiat şi prezentat autorităţii franceze în drept, care a dispus îndată cercetare în Canada şi luarea măsurilor în Franţa, locul adevăratei ei obârşii”[66].

Nu ştim care este/sunt autorul/autorii acestui text găsit în arhiva personală a mitropolitului Visarion Puiu de la Freiburg. Totuşi, în contextul încercărilor românilor emigranţi de a-l opri pe mitropolit în Franţa, un astfel de text, de o cruzime înfiorătoare, era un mijloc nemaiîntâlnit. În acelaşi timp, nu poate fi exclus ca reprezentanţi ai serviciilor secrete româneşti care activau în Franţa să fi alcătuit acest text, tocmai pentru a-l îndepărta pe mitropolit tot mai mult de emigraţie şi a-l determina să se repatrieze.

Probabil din cauza acestor ameninţări mitropolitul s-a închistat tot mai mult în relaţiile cu emigranţii, a devenit mai reţinut în relaţia cu oficialii legaţiei de la Paris şi nu a dorit să polemizeze cu cei de la revista BIRE. Mai mult, chiar după întâlnirea cu oficialul român, la 7 februarie 1958, mitropolitul restituia consulatului cei 50.000 de franci primiţi ca sprijin financiar[67].

Însă, campania pornită împotriva mitropolitului a continuat cu una de calomniere şi presiuni la adresa sa mai ales în presa românească de la Paris, prin ziarul „La Nation roumaine”, condus de Romulus Boilă, care era apropiat de conducerea CNR, grupul Cretzianu-Vişoianu. Amploarea campaniei de denigrare promovată de ziarul lui Boilă, prin etichetări de genul „fascist”, colaborator la guvernului legionar simist de la Viena şi al guvernatorului Transnistriei, G. Alexianu sau „criminal de război”, demonstrează faptul că cei din conducerea CNR-ului erau hotărâţi să-l excludă pe mitropolit din cercul liderilor exilului românesc. Astfel, mitropolitul a fost dezaprobat de exil, chiar preotul Graţian, singurul preot canonic de la Paris, considerându-l „trădător” [68]. Totodată, la 15 februarie, pe uşa bisericii româneşti de la Paris era prezentat un comunicat, prin care se anunţa ridicarea caterisirii preotului Vasile Boldeanu „semnat” de mitropolitul Visarion Puiu[69]. Ulterior, comunicatul a fost publicat în periodicul „Orientări pentru legionari”, din RFG[70].

Însă, ridicarea caterisirii nu fusese dată de mitropolitul Visarion care până la sfârşitul vieţii nu l-a iertat pe preotul Boldeanu. Gestul preotului rebel l-a determinat pe mitropolit ca, în data de 20 martie 1958, să desfiinţeze Eparhia românilor din străinătate, care mai funcţiona doar la nivelul bisericii româneşti de la Paris. Reacţia lui Boldeanu a venit la 23 iunie 1958, când a convocat Adunarea parohială a bisericii de la Paris care a decis „reabilitarea” sa canonică, menţinerea lui la oficiul parohial şi excluderea definitivă a mitropolitului din activitatea acestei comunităţi[71].

În această situaţie, la 17 februarie 1958, ofiţeri din Biroul operativ 113 din centrala DIE de la Bucureşti ajungeau la concluzia că atitudinea mitropolitului Visarion Puiu este „oscilantă” şi „nu prezintă importanţă”, propunându-se încetarea legăturii. Abia la 25 iunie 1959, dosarul întocmit pe numele mitropolitului Visarion Puiu era închis, pe motiv că acesta refuzase să se repatrieze. De cazul mitropolitului urma să se ocupe Ministerul Afacerilor Externe, care se pare că, pentru început, şi-a luat sarcina în serios[72].

Problema repatrierii mitropolitului constituia o preocupare pentru MAE la 28 mai 1958, atunci când Demostene Botez fusese vizitat de Leon Negruzzi, fostul preşedinte al Adunării eparhiale a Episcopiei românilor din străinătate. Prin Negruzzi, mitropolitul îi transmitea lui Botez ca să-l viziteze la Viels Maisons, aşa cum îi promisese ministrul Bălănescu[73]. Însă, în stadiul actual al cercetărilor nu ştim dacă acest lucru s-a întâmplat.

 

Ultima tentativă de repatriere şi decesul mitropolitului

            În cursul anului 1961, mitropolitul încerca să creeze un canal de dialog cu autorităţile române, fie laice, fie bisericeşti, în speranţa repatrierii. Într-o scrisoare către teologul Petre Vintilescu, din martie 1961, mitropolitul întreba asupra componenţei Sinodului BOR şi „dacă el a fost sau nu caterisit aşa cum auzise”. Numai că Petre Vintilescu a predat scrisoarea la Departamentul Cultelor, care, la rândul său, a sesizat Securitatea.

Ulterior, la 25 iulie 1961, mitropolitul i-a comunicat printr-o scrisoare lui Gheorghiu-Dej de faptul că trimisese nişte scrisori ministrului Afacerilor Externe de la Moscova şi preşedintelui Prezidiului ucrainean, pe care le anexa, şi în care condamna ocupaţia nedreaptă asupra teritoriilor româneşti Basarabia şi Bucovina de nord şi campania de persecutare a Bisericii creştine[74].

În acest context, în august 1961, fratele mitropolitului, Constantin Puiu, îl vizita pe preotul profesor Cicerone Iordăchescu, un fost colaborator al prelatului, pentru o intervenţie la mitropolitul Moldovei, Iustin Moisescu. Profesorul Iordăchescu a promis sprijinul necesar la mitropolitul Moldovei, dar cu condiţia ca Visarion Puiu să depună o cerere de repatriere.

Nu în ultimul rând, Securitatea interceptase o scrisoare a ieromonahului Casian Bradu, slujitor în Franţa, din partea mitropolitului, către conducerea mănăstirii Neamţ, prin care solicita informaţii cu privire la locuinţa de la Vovidenia, situaţia unor călugări bătrâni şi cine este la stăreţia vechiului aşezământ nemţean[75].

În această situaţie, Direcţia de Informaţii Externe a trecut la un plan de contactare legendată a mitropolitului pentru a-l determina să se repatrieze. În primul rând, printr-o combinaţie informativă, Securitatea a determinat ca stareţul mănăstirii Neamţ, arhimandritul Dionisie Velea, să răspundă la cererile mitropolitului, scriindu-i la 25 martie 1962 (scrisoarea fiind interceptată de Securitate la 28 martie, apoi trimisă mai departe). În această scrisoare stareţul nemţean îi spunea mitropolitului că atunci când era întâistătătorul Bisericii bucovinene, el studia Teologia la Cernăuţi; apoi, că locuinţa de la Vovidenia fusese folosită de prietenul său, scriitorul Mihai Sadoveanu (decedat la 19 octombrie 1961), iar „acum, uneori, serveşte pentru primirea înalţilor oaspeţi ai mănăstirii”[76].

Despre această scrisoare, mitropolitul îi relata lui Victorin Ursache (fostul superior al aşezământului românesc de la Ierusalim şi profesor la Seminarul teologic South Canaan, din Pennsylvania, SUA), că, în aprilie 1962, „izbutise” să corespondeze cu stareţul mănăstirii Neamţ. Însă, tot mitropolitul îşi exprima îngrijorarea faţă de cele aflate, tardiv, din presa exilului despre aplicarea decretului 410 privitor la monahi: „Valuri de monahi şi de călugăriţe au fost scoşi din mănăstiri şi puşi la lucrări forţate prin ţară şi se poate ca între dânşii să fie dus însuşi stareţul Neamţului”[77].

Pasul al doilea urmat în planurile DIE a constat în contactarea mitropolitului la locuinţa sa din Viels Maisons. La 20 septembrie 1962, un ofiţer DIE, aflat sub acoperire diplomatică, a luat legătura cu nepoata mitropolitului, conform raportului: „Am întâlnit pe stradă pe nepoata lui Visarion şi am intrat în discuţii cu ea. Din discuţii, a rezultat că au fost vizitaţi de profesorul Ghiţescu, în luna august, că Visarion Puiu a îmbătrânit, că o duc greu din punct de vedere material etc. Cunoscând că Maria este aceea care are influenţă asupra lui Visarion şi profitând de această ocazie, pentru a exercita o oarecare influenţă de apropiere, i-am dat Mariei 100 NF. I-a luat cu foarte mare precauţie, spunând că le-am mai uşurat viaţa şi rugându-mă să nu mai spun la nimeni că l-am ajutat. Le este teamă de fugari. A promis că va încerca să-l determine pe Visarion să se repatrieze”[78].

Prudenţa mitropolitului în problema repatrierii se poate constata şi într-o scrisoare din 26 septembrie 1962 către Victorin Ursache, în care arăta „că cei de la Bucureşti caută prin legaţia română din Paris şi prin comuniştii din acest sat să mă poate duce în ţară, deci să-mi pună în pericol viaţa”[79].

Totuşi, şase luni mai târziu, se pare că mitropolitul îşi schimbase poziţia. La 24 martie 1963, mitropolitul îi scria aceluiaşi Victorin Ursache: „Zorii apropiatei primăveri, situaţia mea bisericeşte nelămurită de aici şi îndeosebi vârsta înaintată (am intrat în al 85-lea an de viaţă), îmi îndreaptă gândul spre o apropiată întoarcere acasă. Dacă condiţiile din ţară îmi vor fi mai bune ca până acum, te voi înştiinţa de data plecării mele; şi reflectează dacă asemenea pas nu l-ai face şi [tu] însuţi. […] În ţară aş pleca eu întâi şi de acolo ţi-aş scrie lămuririle de trebuinţă pornirii dumitale, dacă te vei hotărî la fel. Sau, am porni din Paris împreună, întâi spre Bucureşti, de acolo, eu spre Iaşi”[80]. Aşadar, principala problemă a mitropolitului era reprezentată de actul de caterisire, în privinţa condamnării penale considerând, probabil, că fusese amnistiat.

Aşa se face că, la 30 martie 1963, mitropolitul Visarion Puiu trimitea o cerere olografă către Legaţia română din Paris în privinţa repatrierii. În cerere, mitropolitul arăta că, după publicarea apelului de repatriere din 1955, „am fost întâiul printre cei din Franţa, care au arătat legaţiei române din Paris că doresc a împlini acel îndemn, iar Legaţia a răspuns binevoitor făcându-mi şi paşaportul trebuitor plecării mele. Dar eu nu am putut pleca. […] Fiind înaintat în viaţă şi dorind a-mi avea sfârşitul vieţii în ţara mea, România, apoi aici trăind în condiţii materiale strâmtorate, iar după spusa legaţiei, condiţiile din ţară schimbându-se pentru mine, vin a repeta dvs. acea dorinţă, să mijlociţi forurilor în drept din Bucureşti să-mi se înlesnească nu numai călătoria, ci şi următoarele trebuinţe:

a) Deoarece nu-s fugar, ci pornit din ţară oficial cu delegaţie şi vize legale în regulă, spre a merge în 16 august 1944 la Zagreb, în Croaţia, la întoarcere rămânând în Viena, deoarece cu intrarea armatelor ruse în ţară la 23 august nu am avut nici tren, nici avion, am rămas în ţări străine fără voie şi uitat; apoi, deoarece nu am făcut nici pe când eram în ţară politica vreunui partid, nici acum în pribegie atitudini ostile regimului actual din Bucureşti, ci, din contră, ca singur ierarh canonic, am avut prilej să arăt de aici câteva măsuri îndreptătoare stării noastre bisericeşti de acasă direct dlui. Gh. Gheorghiu-Dej[81]; acum nu cer milă, ci să mi se recunoască anii serviţi aici în prelungire şi a acorda dreptul meu de pensie întrerupt (pentru 60 ani de servire neamului meu prin Biserică); spre a-mi putea acoperi datoriile băneşti făcute în aceşti ani, între 1944-1963, prin patru ţări străine: Austria, Italia, Helveţia şi Franţa, să-mi procur lucruri şi să-mi îngrijesc sănătatea înainte de plecare; iar ajungând în ţară, să mi se acorde o pensie lunară pentru timpul ce mai am de trăit.

b) Legaţia română din Paris rog să-mi înlesnească trimiterea la Bucureşti bagajul cu lucruri personale, cu un portret al meu făcut în ulei de un pictor loren (Raoul Mettling, directorul Muzeului oraşului Soissons), ca o nobilă dăruire făcută mie de episcopul catolic Pierre Douillard în a cărui eparhie am locuit, spre a fi pus spre păstrare în salonul stăreţiei mănăstirii Sf. Gheorghe din Suceava sau la mănăstirea Putna, din fosta mea eparhie a Bucovinei.

c) Să mi se înlesnească drumul spre ţară, cu tren sau avion, de la Paris-Bucureşti-M-rea Cernica, unde am lăsat la plecarea din ţară un bagaj şi de acolo la Iaşi, unde se află locuinţa mea viitoare arătată de Mitropolia din acel oraş, spre retragerea mea.

De cumva mi se poate împlini cele mai sus arătate, rog, Domnule ministru, să mi se răspundă, spre a începe formele trebuitoare întoarcerii şi adăpostirii mele libere în ţară”[82].

Totuşi, scrisoarea nu a ajuns la legaţia română, potrivit unui raport din noiembrie 1963, ofiţerii DIE fiind de părere că, de fapt, nu fusese trimisă de nepoata mitropolitului. În cele din urmă, o copie a cererii mitropolitului a fost trimisă la legaţia de la Paris. Interesant este faptul că, tot pentru aplicarea planului de repatriere, în acelaşi raport, se aminteşte de vizita mitropolitului Iustin şi a episcopului Teoctist Arăpaşu la Visarion Puiu, însă fără a se oferi detalii. Era, evident, un alt mijloc în aplicarea planului de repatriere a bătrânului mitropolit.

În consecinţă, rezidenţa DIE din Franţa propunea aducerea mitropolitului în ţară şi ca simplu „turist, pentru a-şi aranja drepturile sale în BOR”, gest care „ar constitui o lovitură serioasă dată fugarilor şi bune posibilităţi pe linia «D» de exploatare a datelor precizate de el”. Însă, plata datoriilor, care se pare că se ridicau la 10-12.000 de dolari, nu era acceptată de Securitate: „Noi nu suntem de acord cu satisfacerea acestor pretenţii ale lui Visarion Puiu. Îi putem asigura doar transportul de la Paris la Bucureşti şi sprijin în ţară unde doreşte el”[83].

În decembrie 1963, rezidenţa DIE de la Paris comunica centralei de la Bucureşti că Visarion Puiu dorea să vorbească cu un reprezentant al Ambasadei române. La 27 decembrie, doi ofiţeri, sub acoperire diplomatică, s-au prezentat la locuinţa mitropolitului, unde au stat de vorbă cu el şi cu medicul curant, potrivit notei-raport: „Din discuţie a rezultat că la 17 decembrie, Visarion Puiu, a paralizat din cauza vârstei […]. În prezent, situaţia sa medicală s-a ameliorat oarecum.

A apreciat atenţia Ambasadei şi a spus că nu este duşman al ţării. A intenţionat să se repatrieze, dar i-a fost teamă deoarece i s-a promis de către Sinod că îi va ridica caterisirea şi nu i s-a ridicat, iar condamnarea judecătorească nu i-a fost amnistiată.

Dacă îşi va reface sănătatea, vrea să vină în ţară şi nu a mai pus problema să-i dăm bani pentru a-şi plăti datoriile.

Doreşte să-şi revadă fratele (medic-pensionar în Galaţi), cerându-ne sprijin în acest sens. A precizat să nu avem teamă că fratele lui ar rămâne în Franţa, întrucât în ţară are pensie, în timp ce acolo nu ar avea din ce trăi. Dacă totuşi nu avem încredere, cere ca fratele lui să fie însoţit în Franţa de un reprezentant al nostru. Nu i s-a promis nimic”[84].

Astfel a intrat în studiul Securităţii posibilitatea trimiterii fratelui mitropolitului în Franţa. În mai puţin de o lună, adică în februarie 1964, medicul Constantin Puiu avea toate formalităţile îndeplinite, aşteptând în schimb viza din partea ambasadei Franţei de la Bucureşti. Nu ştim dacă acesta a fost motivul real al amânării plecării, cert este faptul că în tot acest timp el a fost urmărit îndeaproape, iar dacă, iniţial, fiica lui urma să-l însoţească în Franţa, aceasta, totuşi, a rămas în ţară drept „gaj”.

În Franţa, mitropolitul solicita din nou sprijin din partea Ambasadei române. La 11 februarie, maiorul Mihai Caraman s-a întâlnit cu mitropolitul, acesta din urmă spunând că şi-a mai ameliorat sănătatea şi speră ca în primăvară să se întoarcă în ţară, după cum nepoata sa insista foarte mult. De asemenea, a precizat că „fugari, pe care a evitat să-i numească, fac presiuni asupra lui spre a-l determina să nu se repatrieze. Faţă de acestea a luat măsura să nu-i mai primească în casă”. Pentru acestea, mitropolitul solicita o locuinţă de tranzit, până la plecarea din Franţa, mai ales că avea neplăceri cu proprietarul pentru neplata chiriei[85].

Între 31 martie-14 aprilie 1964, Constantin Puiu s-a deplasat în Franţa, potrivit documentelor DIE, cu „sarcina  de a-l determina pe fratele său să se repatrieze”. La venirea în ţară, potrivit asigurărilor date de Dumitru Dogaru, secretarul general al Departamentului Cultelor, mitropolitul trebuia să fie „cazat” la mănăstirea Neamţ sau la Iaşi, acordându-i-se o pensie din fondul Patriarhiei Române, în cuantum de 1500-2000 lei[86].

În călătoria din Franţa, Constantin Puiu a fost însoţit permanent de un ofiţer DIE (sub acoperire de oficial al MAE), care l-a condus la fratele său, l-a ajutat material şi financiar. Constantin Puiu a solicitat ca, din partea ambasadei, la fratele său să fie trimis un medic care să-l consulte. Într-o notă trimisă de la Paris către centrala din Bucureşti, în data de 10 aprilie 1964, se spunea că, în urma consultaţiei medicale, starea de sănătate a mitropolitului „îi permite să fie transportat în ţară” şi „că menţinerea stării fizice proaste se datorează serioaselor lipsuri materiale şi, în special, alimentaţiei insuficiente şi cazării necorespunzătoare”.

Starea de sănătate a mitropolitului se datora mai ales presiunilor la care era supus permanent de către „legionari” şi alţi emigranţi, pentru a-l determina să nu se repatrieze. De asemenea, Vasile Boldeanu, încerca să-l convingă să rămână în Franţa, prin trimiterea medicului Cornel Meţianu. Apoi, „concomitent, preotul comunei [Viels Maisons, n.n.] şi episcopul catolic al regiunii, au încercat să-l determine să treacă la catolicism. Întrucât Visarion Puiu a refuzat, aceştia i-au suspendat subvenţia bănească ce i-o acordase[ră]”.

Aceste neajunsuri i-au creat grave probleme de sănătate, însă nu l-au înduplecat pe mitropolit să renunţe la gândul repatrierii. Totuşi, la întoarcerea în ţară, Constantin Puiu, afirma că, în urma consultaţiei medicale solicitate de el, „Visarion Puiu avea temperatură 38,09 grade C, picioarele umflate şi expectora sânge datorită unei congestii pulmonare contractată în condiţiile de cruntă mizerie materială în care trăieşte.

Visarion Puiu trăieşte într-o casă cu ciment pe jos, neîncălzită, ameninţat permanent să fie dat afară de proprietar, care pretinde o chirie exorbitantă[87].

Din punct de vedere fizic, Visarion Puiu se prezintă foarte prost, ceea ce-l face incapabil, pentru moment, să susţină o călătorie, el neputându-se mişca decât cu bastonul şi foarte anevoios prin casă”[88].

În această situaţie, potrivit unui raport al DIE, medicul Puiu a încercat chiar să-şi influenţeze fratele să nu se deplaseze din Franţa, deoarece „nu este transportabil”, totodată spunându-i că „este forţat de noi [Securitatea, n.n.] să-l determine pentru a se repatria”. Medicul Puiu a fost iritat mai ales de insistenţa celor de la Ambasada din Paris de a se întoarce în ţară „neapărat” cu mitropolitul, fără a ţine cont de sănătatea acestuia, spunându-i-se că, „dacă ei dau dispoziţie, îl poate aduce pe Visarion pe targă sau chiar mort în ţară, dar aceasta nu ar mai fi o notă bună nici pentru ei şi nici chiar pentru regim”. Ca atare, atitudinea lui Constantin Puiu era considerată ca „necorespunzătoare” de către organele de Securitate, urmând ca la întoarcerea în ţară „să i se atragă atenţia”.

În ceea ce priveşte pe mitropolit, ofiţerii DIE propuneau ca lunar, din partea ambasadei, să-i fie trimişi o sumă de 300 franci, pentru întreţinere, urmând ca în vară să fie repatriat[89].

La 5 mai 1964, într-o scrisoare către ambasadorul român de la Paris, mitropolitul a mulţumit pentru interesul manifestat de oficialii români faţă de el, facilitarea deplasării fratelui său şi sprijinul acordat până acum, mai ales că aceste împliniri vin „din ţara mea de acasă”, după cum se exprima[90]. Însă, nu spunea nimic de repatriere.

În acest context, mitropolitul trimitea o scrisoare fratelui său, în care arăta că, „fiind grav bolnav, nu crede că se va mai putea repatria şi, în consecinţă, să nu mai întreprindă nici o măsură în acest sens”[91].

În schimb, la 30 iunie 1964, rezidenţa DIE de la Paris comunica centralei de la Bucureşti că „Visarion Puiu merge spre însănătoşire, starea sănătăţii lui îmbunătăţindu-se”. Contactat de o sursă a rezidenţei, „Visarion Puiu şi-a manifestat dorinţa de a nu se repatria şi a manifestat o atitudine pozitivă faţă de patrie. Totodată, a formulat unele critici la adresa emigraţiei şi a  legionarilor”. Pe această notă, la 2 iulie 1964, generalul Nicolae Doicaru, adjunctul directorului DIE, punea următoarea rezoluţie: „Nici acum nu vreţi să încetaţi de a ne mai ocupa de acest porc bătrân care ne-a pricinuit atâta bătaie de cap?”[92].

La puţin timp, mitropolitul Visarion Puiu a trecut la cele veşnice. Despre împrejurările în care acesta a murit şi a fost înmormântat avem informaţii din raportul maiorului Caraman: „Mitropolitul Visarion Puiu a decedat la Viels Maisons în seara de luni, 10 august 1964.

Boldeanu Vasile a avut prima comunicare în acest sens [la biserică, n.n.], marţi, 11 august, din partea preotului unit [George] Cosma[93], ce nu a vrut să-i spună de unde o ştie însuşi.

Miercuri, 12 august, Boldeanu Vasile, însoţit din partea Consiliului [parohial, n.n.] de Guguianu Nicolae, a fost la Viels Maisons, unde zisa nepoată, Mărioara, a refuzat să-l primească, conform dorinţei lui Visarion Puiu, care declarase de mai multe ori că la înmormântarea sa nu au ce căuta Boldeanu, [Ioan] Miloae şi Teofil [Ionescu].

Boldeanu s-a retras, mai ales că problema asistenţei religioase a lui Visarion Puiu era organizată, preotul [Dumitru, n.n.] Mitică Popa era, dar nu a vrut să apară şi să ia contact cu Boldeanu.

Ducându-se imediat la preotul catolic din Viels Maisons, acesta i-a spus că, aflând de moarte, s-a dus şi el imediat să facă o primă rugăciune, dar Mărioara închizându-i şi lui uşa în nas, s-a retras.

Numitul preot catolic a lămurit însă pe Boldeanu şi Guguianu asupra condiţiunilor decesului.

În după amiaza de luni, 10 august, Visarion Puiu a avut o uşoară criză cu repercusiuni cardiace, mâncase cam mulţi struguri. A fost chemată o doctoriţă ce nu a văzut nimic grav sau alarmant, [care] i-a făcut o primă injecţie şi a anunţat că revine după o oră, timp ca injecţia să-şi facă efectul şi să poată hotărî tratamentul de urmat.

Revenind exact după o oră, Visarion era mort, dar doctoriţa a remarcat pe masă o a doua fiolă, de asemenea, goală. Interesându-se, Mărioara i-a spus că între timp chemase şi un alt doctor, care şi el i-a făcut o altă injecţie în urma căreia Visarion Puiu a decedat.

Doctoriţa a întrebat-o pe Mărioara dacă i-a spus doctorului că i se mai făcuse o injecţie, la care Mărioara a răspuns că nu a spus nimic doctorului[94].

Doctoriţa a povestit preotului catolic toate acestea şi totul s-a terminat aici, fără interes din partea nimănui să se ceară autopsie, anchetă etc.

S-a hotărât ca o delegaţie a asociaţiei culturale a bisericii ortodoxe române creştine din Paris să asiste la înmormântare. Delegaţia a fost desemnată în persoana colonelului [Ion] Tomoroveanu, Guguianu Nicolae, ing. [Iancu] Perifan.

În ziua de 14 august 1964 înmormântarea a decurs în linişte. A fost un sobor de cinci preoţi, între care doi români (Emilian Vasiloschi şi Mitică Popa), doi reprezentanţi ai mitropolitului George Tarasoff[95] şi ultimul preot din partea ortodocşilor francezi.

A mai asistat un sobor de preoţi, fără să oficieze slujbă, format din patru preoţi catolici, doi români (Cosma şi [Vasile] Zăpârţan) şi doi francezi din partea episcopiei de Soissons şi parohul local din Viels Maisons. La serviciul religios oficiat de Vasiloschi, în patru limbi (română, rusă, franceză şi greacă), au fost două coruri mici (unul românesc condus de [Nicolae] Moşoiu şi unul grec). S-au ţinut cinci discursuri, de către Vasiloschi, Cosma, profesor [Virgil] Mihăilescu, [Constantin] Arsene şi Demostene Nacu. Discursurile lui Arsene şi Vasiloschi a făcut aluzii la adresa lui Boldeanu, fără pronunţarea numelui acestuia.

Cu privire la testament, deschis imediat după deces, este precisă o singură frază cu privire la serviciul înmormântării, anume la preotul Boldeanu: să nu asiste în nici un caz.

Afară de micile bunuri personale, de ordin gospodăresc, succesiunea revine Bibliotecii din Freiburg, în special icoane, cărţi, o ladă cu documente. Ca urmare, drept executor testamentar este desemnat în testament, profesorul Mihăilescu”[96].

La 13 august 1964, printr-o notă a rezidenţei DIE de la Paris se preciza: „Organele noastre, nu intervin cu nimic, privind înmormântarea lui Visarion Puiu, aceasta căzând în competenţa Ambasadei din Paris. Se face cunoscut că organele noastre au semnalat cazul la MAE şi Departamentul Cultelor”[97].

Tot pentru înmormântare, rezidenţa de la Paris propunea centralei: „a) Să se trimită prin Huc Teodor, lucrător al MAE cu protocolul, o coroană de flori din partea Ambasadei şi una din partea patriarhiei, scontând prin acest gest să se lase impresia că Visarion Puiu a fost ataşat de patriarhia noastră; b) să se răspundă Mariei printr-o scrisoare de condoleanţe, în numele Ambasadei; c) să determinăm pe fratele lui Visarion Puiu, recte dr. Constantin Puiu, din Galaţi, să trimită cel mai târziu pe la 13 curent o scrisoare din care să rezulte că dorinţa lui Visarion Puiu a fost de a se întoarce acasă pentru a contribui cu ultimele puteri la construirea vieţii noi din patrie şi că numai datorită bolii, nu şi-a putut realiza dorinţa. Dr. Constantin Puiu va trebui să-şi exprime regretul că boala şi apoi moartea l-a împiedicat pe fratele său să-şi realizeze cea mai fierbinte dorinţă a sa”[98].

 

Concluzii

La prima vedere se pare că mitropolitul şi-a dorit să se repatrieze, însă numai în anumite condiţii, pe care acesta le formula de fiecare dată când se întâlnea cu reprezentanţii legaţiei române de la Paris. În acelaşi timp, mitropolitul nu se putea acomoda cu situaţia politică din ţară, cu un regim pe care îl contestase de când exista în Rusia. Mitropolitul era entuziasmat la gândul repatrierii, pe care nu de puţine ori şi-l manifesta, faţă de care lucrătorii DIE încercau, prin diferite metode, să reuşească acest plan, atât pentru succesul personal, cât şi pentru acţiunile statului român împotriva propagandei anticomuniste desfăşurate de liderii exilului. Pe de altă parte, cei din exil nu vedeau cu ochi buni o eventuală repatriere a mitropolitului, tot aşa cum statul francez încerca să-şi păstreze prestigiul de ţară în care se acceptă azilul politic pentru orice aspirant. Fiecare parte din acest tablou încerca să-şi păstreze prestigiul acumulat. Mitropolitul, care încă din perioada interbelică luptase pentru organizarea bisericească a românilor din afara graniţelor, încerca să-şi pună în aplicare proiectul iniţiat în 1945. Liderii exilului de la Paris, după limpezirea problemei legate de activitatea lui Nicolae Rădescu ca principal concurent al Comitetului Naţional Român, nu doreau să-l susţină pe mitropolitul care nu accepta să trateze politic cu ei. De fapt, exilaţii, susţinuţi neoficial de guvernul american încercau să afişeze ca lider spiritual pe Valerian Trifa, episcopul din America, care nu era recunoscut de lumea ortodoxă. În schimb, statul francez avea tot interesul să-l păstreze pe mitropolit în regim de azilant politic, iar atunci când acesta crea probleme, făcea tot posibilul pentru a-l izola de cercul exilaţilor de la Paris. În acest joc, încerca să-şi facă loc DIE, care dorea cu orice preţ să-l repatrieze pe mitropolit. Dar prelatul încerca să-şi negocieze poziţia cât mai bine, punând condiţii pentru reabilitarea sa juridică şi canonică, garanţii pentru aceasta, reparaţie morală pentru scoaterea abuzivă, din 1940, din scaunul mitropolitan al Bucovinei şi asigurarea unei locuinţe şi unei pensii viagere calculată din 1944. Atunci când garanţiile nu îi erau prezentate, inclusiv de un Sadoveanu care se exprima evaziv în această privinţă, mitropolitul încerca să câştige timp, în speranţa că liderii exilului îl vor recunoaşte ca lider spiritual.

Putem spune că în primele două tentative mitropolitul nu a dorit efectiv o repatriere, ci mai degrabă o clarificare a situaţiei sale în raport cu autorităţile statului român şi cele bisericeşti, într-un context politic care părea să se destindă tot mai mult atât în plan intern, cât şi extern. Cel mai probabil că abia în a treia tentativă, atunci când îşi simţea sfârşitul pământesc, ar fi dorit să se întoarcă în ţară, dar numai după ce se consulta cu fratele său, de la care să primească ştiri din ţară. Cu toate acestea, mitropolitul nu a mai reuşit să se întoarcă, murind în mizerie, marginalizat şi uitat de românii din exil.


 

[1] Studiul de faţă este o dezvoltare a comunicării „Controverse în cazul mitropolitului Visarion Puiu”, prezentată în cadrul simpozionului internaţional „Zilele Mitropolit Visarion Puiu”, ediţia a XIII-a, Roman-Paşcani-Mănăstirea Neamţ, 26-28 februarie 2009, organizat de Mitropolia Moldovei şi Bucovinei şi Episcopia Romanului.

[2] Adrian Nicolae Petcu, Un personaj mult discutat, dar puţin cunoscut, în „Dosarele Istoriei”, an VII, nr. 4 (80), 2003, pp. 13-18.

[3] ACNSAS, fond Penal, dosar nr. 335, vol. 8, ff. 119-148; „BOR”, an LXVIII (1950), nr. 3-6, pp. 296-297; „Dialog teologic”, an I (1998), nr. 2, Iaşi, pp. 239-240.

[4] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, f. 55.

[5] Ibidem, f. 57.

[6] Peter Calvocoressi, Politica mondială după 1945, ed. a VII-a, trad. Simona Ceauşu, Bucureşti, Editura ALLFA, 2000, pp. 23-27; Jean Baptiste-Duroselle, André Kaspi, Istoria relaţiilor internaţionale, 1948-până în zilele noastre, vol. II, trad. Anca Airinei, Editura Ştiinţelor sociale şi politice, pp. 89-100, 175-188; Nicolas Werth, Istoria Uniunii sovietice de la Hruşciov la Gorbaciov (1953-1985), trad. Florin Constantiniu, Bucureşti, Corint, 2000, p. 10.

[7] ANIC, fond CC al PCR, Secţia Relaţii externe, dosar nr. 2/1955, ff. 6-7, 13.

[8] Idem, dosar nr. 37/1956, ff. 1-4.

[9] Adrian Nicolae Petcu, Mitropolitul Visarion Puiu şi organizarea bisericească a românilor din exil, în „Valori păşcănene”, an I, nr. 2, decembrie 2006, pp. 24-33.

[10] ANIC, fond CC al PCR, Secţia Administrativ-Politic, dosar nr. 56/1955, ff. 1-2; „Buletinul oficial al Marii Adunări Naţionale a RPR”, an IV, nr. 18, 30 iunie 1955, pp. 161-162.

[11] „Glasul patriei”, an I, nr. 1, Berlin, 10 decembrie 1955 şi nr. 19, 10 iunie 1956.

[12] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 62, 100-100v; Adrian Nicolae Petcu, Aspecte inedite privind exilul mitropolitului Visarion Puiu, în „Valori perene”, an I, nr. 1, 2010, Roman, pp. 30-32.

[13] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, f. 79.

[14] Ibidem, f. 63.

[15] Ibidem, f. 67.

[16] Ibidem, ff. 262-265.

[17] Ibidem, f. 78.

[18] Ibidem, ff. 82, 103-103v, 105.

[19] Robert Schuman (1886-1963), reputat politician francez, avocat, luptător în Mişcarea de rezistenţă franceză, ministru de finanţe, de externe şi al justiţiei, prim-ministru al Franţei între 1947-1948; promotor al Pieţei comune europene; şi-a adus aportul la reconcilierea franco-germană; a fost un militant al acordării unui rol important al Bisericii catolice în cadrul societăţii franceze, adept al justiţiei sociale.

[20] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 80-81, 107, 108.

[21] Ibidem, f. 112.

[22] ANIC, fond CC al PCR-Cancelarie, dosar nr. 164/1956, ff. 4-5.

[23] Ibidem.

[24] Dumitru Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Relaţiile cu Bisericile din Canada şi SUA-documente, Bucureşti, Editura Publirom, 2005, doc. 30, p. 115.

[25] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, f. 96.

[26] În acest sens sunt nenumărate scrisori ale mitropolitului către diferiţi clerici români din America, cât şi către Constantin Vişoianu, preşedintele Comitetul Naţional Român (D. Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Relaţiile cu biserici din Canada şi SUA, doc. 30, 77, 79, 82, 84, 94, pp. 113, 208, 210-212, 218, 222, 240).

[27] Conform unui normativ hotărât în Biroul Politic al CC al PMR, din 1955, în cadrul oficiilor diplomatice româneşti, sub acoperire diplomatică, funcţionau o serie de lucrători MAI, cu atribuţii în munca informativă specifică serviciilor secrete. Activitatea operativă pe linia MAI a acestor ofiţeri aflaţi sub acoperire diplomatică nu era adusă la cunoştinţa şefului oficiului diplomatic (ANIC, fond CC al PCR, Secţia Administrativ-Politic, dosar nr. 17/1955, ff. 4-10).

[28] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 98-99.

[29] O „jumătate de scrisoare” dactilografiată cu un conţinut similar se găseşte în arhiva CC al PCR, în partea finală având următoarele fraze, nereproduse în raportul ofiţerului „Lică”: „Cine vă poate asigura că nu veţi îndura cele mai sus arătate? …Şi de ce vă grăbiţi a pleca? Deci, sfatul nostru e să mai rămâneţi pe loc. Mizeria din străini se suportă mai uşor decât cea din ţara noastră de acum. Toţi dorim să ne întoarcem acasă, dar nu acum. Mai reflectaţi şi ne scrieţi şi nouă ce decideţi”. Scrisoarea probabil că a fost semnată „Alexandru”, locul numelui fiind decupat (ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, dosar nr. 164/1956, f. 1).

[30] Textul cererii era cel recomandat în ordinul centralei DIE (ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 131, 133).

[31] Ibidem, ff. 125-126.

[32] ANIC, fond CC al PCR, Secţia Cancelarie, dosar nr. 164/1956, f. 2. Acesteia este anexată, în copie, scrisoarea trimisă de mitropolit, la 20 august 1955, lui N. Bulganin, N. Hruşciov şi V. Molotov (Ibidem, ff. 3-3v; Dumitru Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, Paşcani, Editura Moldopress, 2002, doc. 61, pp. 192-194).

[33] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 125-126.

[34] Ibidem, ff. 130, 134.

[35] Asemănător se spunea în revista „BIRE”, an IX, nr. 216, 1 februarie 1956: „În lumea refugiului românesc circulă insistent zvonul că mitropolitul Visarion Puiu ar avea intenţia de a se… «repatria». […] Dacă Visarion Puiu s-ar întoarce în Repere [aşa este în text, n.n.], refugiul românesc nu ar avea nimic de pierdut. Această înaltă faţă bisericească are un trecut antidemocratic şi a servit întotdeauna regimurile totalitare. De un singur lucru suntem siguri, că odată reîntors în Repere, Visarion Puiu, după ce va fi întrebuinţat pentru propaganda comunistă a «repatrierii» şi a demoralizării populaţiei din ţară, va fi chemat pentru a da socoteală de activitatea sa din trecut, atât în Transnistria, cât şi ca mitropolit al Bucovinei”.

[36] A fost unul dintre cei mai proeminenţi lideri spirituali evrei din Europa Apuseană. În 1950, J. Kaplan era numit rabin al Parisului, iar între 1955-1980 a deţinut postul de Mare Rabin al Franţei. Mitropolitul Visarion Puiu a purtat corespondenţă cu rabinul Kaplan, în problema aşezămintelor româneşti din Ţara Sfântă (D. Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, doc. 60, p. 191-192).

[37] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 152-153.

[38] Ibidem, ff. 155, 169.

[39] Ibidem, f. 166; cf. Aurel Sergiu Marinescu, O contribuţie la istoria exilului românesc, vol. 4 (BOR în străinătate, în exil şi în diasporă), Bucureşti, Editura Vremea, 2004, p. 210.

[40] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 167-168, 170.

[41] D. Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, doc. 75, pp. 213-214.

[42] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 172, 174.

[43] În 1956, în planurile DIE se preconiza chiar o influenţare pozitivă a lui Radu Graţian din partea unei cunoştinţe din ţară, în persoana monahului Varahiil Jitaru, pentru a-l determina să colaboreze cu Legaţia română de la Paris în scopul intrării în posesie de către statul român a bisericii de pe str. Jean de Beauvais (Ibidem, f. 174). În acest sens, în ziarul „Glasul patriei”, an I, nr. 11, 20 martie 1956, p. 2, a fost publicat un articol cu titlul: „Veniţi acasă, vă cheamă patria!”, semnat de arhimandritul Varahiil Jitaru, stareţul mănăstirii Bixad şi delegat al Mitropoliei Ardealului în Consistoriul monahal central, şi care se adresa astfel, „Către Graţian Radu, protosinghel, 9bis Jean de Beauvais, Paris 5-e, către călugării fără adresă: Arhimandrit dr. Matinian Ivanovici, ieromonah Manoliu Laurenţiu, ieromonah Cicală Nestorian, ieromonah Frunză Eugen şi mulţi alţi preoţi de mir, cărora nu le ştiu adresa” (Ibidem). Nu ştim dacă arhimandritul Varahiil chiar a semnat acest articol în care se arăta garantarea libertăţii religioase de către Constituţie şi refacerea multor mănăstiri ortodoxe, dar este evident faptul că planul Securităţii privind pe Graţian prindea contur.

[44] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, f. 174.

[45] După caterisire, Pârvănescu a plecat în SUA, la o parohie care aparţinea canonic de Episcopia condusă de Valerian Trifa.

[46] D. Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, doc. 76, p. 215.

[47] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 172-173.

[48] Ibidem, f. 175.

[49] Ibidem, ff. 177-179, 182-187.

[50] Ibidem, f. 188-192.

[51] Ibidem, f. 245; Biserica Ortodoxă Română din Paris în primii ani postbelici, în „Studii de Istoria Bisericii”, sub redacţia Ovidiu Bozgan, Editura Universităţii din Bucureşti, 2000, nota 15, p. 54. Mitropolitul salutase gestul Legaţiei române de la Viena de a ajuta biserica românească din capitala austriacă într-o scrisoare, din 3 august 1956, către Vasile Onea (cf. D. Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, doc. 87, pp. 228-229).

[52] Ibidem, doc. 112, p. 269.

[53] „Le Courrier roumaine”, nr. 287, 16 martie 1965, Paris, p. 9; D. Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Relaţiile cu biserici din Canada şi SUA-documente, p. 198.

[54] Idem, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, doc. 118, pp. 279-280.

[55] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 193-196, 202-203.

[56] Ibidem, ff. 206-208.

[57] Ovidiu Bozgan, Biserica…, nota 15, pp. 54-55.

[58] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 217-218.

[59] Ovidiu Bozgan, Biserica …, p. 50.

[60] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 228-232.

[61] Ibidem, ff. 209-211, 217-222.

[62] Ibidem, ff. 224-225.

[63] Ibidem, f.  260; D. Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, doc. 121, pp. 282-283.

[64] Aşa este în text.

[65] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 252-253.

[66] D. Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, doc. 120, pp. 281-282.

[67] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 227, 259.

[68] Aurel Sergiu Marinescu, op. cit., pp. 206-209.

[69] „Le Courrier roumaine”, nr. 287, 16 martie 1965, p. 10.

[70] „Orientări pentru legionari”, februarie 1958, nr. 5, Erding/Bavaria, p. 6.

[71] Ovidiu Bozgan, Biserica …, p. 50; www.ortodoxia.de/html/body_arhiepiscopul_roman_teofil_ion.html, văzut la 10 februarie 2010.

[72] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 243, 261.

[73] Ovidiu Bozgan, Biserica …, nota 15, p. 55.

[74] D. Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, doc. 149, p. 328. Scrisorile către liderii sovietici a se vedea la Ibidem, doc. 143a-143b, pp. 314-322.

[75] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 269-271.

[76] Ibidem, ff. 273-275.

[77] D. Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, doc. 152, p. 330.

[78] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, f. 276.

[79] D. Stavarache, Mitropolitul Visarion Puiu. Documente din pribegie, doc. 153, p. 331.

[80] Ibidem, doc. 154, pp. 331-332.

[81] A se vedea la Ibidem, doc. 149, p. 328.

[82] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 280-281.

[83] Ibidem, ff. 278-279, 282.

[84] Ibidem, ff. 308-309.

[85] Ibidem, f. 296.

[86] Ibidem, ff. 300-301.

[87] Ibidem, f. 297.

[88] Ibidem, ff. 303-304; Constantin N. Tomescu, Prietenul meu Visarion Puiu, ediţie şi note de Dumitru Valenciuc şi Dragoş-Radu Mihai, Suceava, 2005, p. 63.

[89] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 297-298, 305.

[90] Ibidem, f. 316.

[91] Ibidem, f. 314.

[92] Ibidem, f. 317. Nicolae Doicaru a mai făcut o astfel de afirmaţie, în august 1976, după moartea preotului catolic Vasile Zăpârţan într-un suspect accident rutier: „Să fie «sănătos». Să-i urmeze şi alţii [un] astfel de exemplu”.

[93] Acesta era rectorul Bisericii unite româneşti din Franţa.

[94] Profesorul Constantin N. Tomescu scrie în memoriile sale că mitropolitul „a răcit şi a dat într-o complicaţie, ca la cei bătrâni, şi insuficienţa cardiacă a pus punct vieţii sale” (Constantin N. Tomescu, Prietenul…, p. 63).

[95] Acesta era Exarhul de la Paris al Patriarhiei Ecumenice şi confesor al mitropolitului Visarion Puiu, cf. „Curierul românesc”, an XIII, nr. 284, 31 ianuarie 1965, p. 1.

[96] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, ff. 319-322. O descriere asemănătoare a funeraliilor a se vedea în „Le Courrier roumaine”, an XII, nr. 274, 31 august 1964, făcută de Constantin Arsene, directorul acestui periodic.

[97] ACNSAS, fond SIE, dosar nr. 142, f. 323.

[98] Ibidem, f. 324.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com