Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

DOMNII SCURTE, DAR ÎNSEMNATE DIN ISTORIA ROMÂNILOR

RADU ILIE HAIDĂUL

Prof. Tiberiu CIOBANU, Timişoara (foto)

Prof. Tiberiu Ciobanu

□ Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;

□ Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

 

 

În rândul domnitorilor români, despre a căror viaţă şi activitate s-a consemnat destul de puţin în lucrările de specialitate, poate fi inclus şi Radu Ilie, supranumit „Haidăul”. Domn al Ţării Româneşti, din 16 noiembrie 1552 şi până în mai (înainte de 11) 15531, el era fiul lui Radu de la Afumaţi (1522; 1522-1523; 1524; 1524-1525 şi 1525-1529) şi nepot al lui Radu cel Mare (1495-1508).

Botezat Ilie, tânărul vlăstar domnesc îşi va lua numele voievodal de Radu (în cronicile muntene este numit Radu Iliaş)2, înainte de 9 ianuarie 1552, când boierii refugiaţi în Transilvania (unde se afla şi el la acea vreme) din pricina unchiului său dinspre tată, Mircea Ciobanul (1545-1552; 1553-1554 şi 1558-1559), îl aleg ca domn, hotărând să pornească spre ţară cu oaste pentru a-l pune în drepturi3.

În ceea ce priveşte porecla sa, aceasta poate fi interpretată ca însemnând, aproximativ, „Haiducul” (la epoca respectivă, sub acest nume fiind cunoscuţi, în Ţările Române, mercenarii)4.

Dornic să continue lupta antiotomană, promovată de viteazul său părinte, Radu Ilie se arată, pe faţă, un sincer adept al alianţei cu forţele creştine conduse de Habsburgi, programul său politic având drept obiectiv principal înlăturarea stăpânirii exercitate de turci asupra ţării sale.

Prin urmare (după o prealabilă şi intensă pregătire ce s-a derulat pe parcursul mai multor luni), în noiembrie 1552, el va pătrunde în Ţara Românească (prin Banat, pe drumul Caransebeşului)5, în fruntea unei oştiri alcătuite din mercenari unguri şi poloni, tocmiţi de marii boieri pribegi (care-l ridicaseră ca pretendent la coroana Basarabilor), la care se adăugau 700 de călăreţi şi 1500 de „haiduci” pedeştri (majoritatea archebuzieri)6, trimişi în sprijinul său de comandantul armatei imperiale din Transilvania, generalul Gianbattista Castaldo (cel care conducea, practic, statul ardelean după ocuparea acestuia de către austrieci, în vara anului 1551)7.

Momentul declanşării expediţiei a fost ales, cu grijă, chiar de către Castaldo (care, dornic să scoată Ţara Românească de sub dominaţia otomană şi să o aducă sub cea a stăpânilor săi habsburgi, sprijină, cu aprobarea acestora, în mod oficial şi efectiv pe adversarii lui Mircea Ciobanul, aflaţi în Transilvania), căci, la acea vreme, turcii erau angrenaţi cu principalele lor forţe armate pe frontul asiatic (într-un costisitor război de uzură cu Persia)8 şi nu puteau interveni imediat pentru a restabili, în favoarea lor, situaţia de la nord de Dunăre. În consecinţă, generalul imperial considera, pe bună dreptate, că, în împrejurările date, otomanilor le-ar fi trebuit cel puţin un an pentru a reveni în forţă şi a-şi impune, din nou, supremaţia în zonă, răstimp în care Radu Ilie putea să-şi consolideze în linişte domnia.

De fapt, Castaldo credea, încă din iunie 1552, că pentru a evita o eventuală expediţie turcească, pornită de pe teritoriul Ţării Româneşti (în scopul înlăturării stăpânirii habsburgice din Transilvania)9, era neapărată nevoie ca Radu Ilie şi susţinătorii săi (ajutaţi, bineînţeles, şi de imperiali) să întreprindă, de urgenţă, acţiunea militară pe care o pregăteau în vederea alungării lui Mircea Ciobanul de la cârma statului românesc sud-carpatin10. El va primi, de altfel, la 18 octombrie 1552, din partea lui Ferdinand I de Habsburg (rege al Ungariei Apusene, între 1526-1563 şi împărat al Germaniei din 1556 şi până în 1564)11 aprobarea pentru o posibilă detronare a „Ciobanului” (suveranul său fiind de acord chiar şi cu omorârea acestuia)12.

Pe măsură ce oastea lui Radu Ilie înaintează, spre regiunea centrală a Munteniei, efectivele sale cresc (ele fiind completate cu cetele boierilor nemulţumiţi de „tiranica” guvernare a lui Mircea Ciobanul), acestea ajungând, în cele din urmă, să însumeze cca 12.000 de luptători13. Adversarul lui (care îşi concentrase forţele în apropiere de Târgovişte) dispunea de o armată mai puţin numeroasă (cam 8-9.000 de oameni), în componenţa căreia mai intrau (pe lângă cetele boierilor ce-i rămăseseră fideli, oastea curtenilor şi cea de ţară) şi un buluc alcătuit din 500 de călăreţi otomani, cu patru sangiacuri, precum şi o artilerie formată din 26 tunuri de fabricaţie recentă14.

Bătălia decisivă s-a derulat, nu departe de satul Măneşti (judeţul Prahova), la 16 noiembrie 1552 (într-o zi de marţi)15, victoria revenind lui Radu Ilie, îndeosebi datorită archebuzierilor săi, care au stopat impetuoasa ofensivă, a trupelor rivalului său, printr-un foc susţinut, soldat cu masacrarea, în totalitate, a călăreţilor turci aflaţi în prima linie de atac16.

Această izbândă i-a fost uşurată şi de măsurile extrem de aspre pe care Mircea Ciobanul le-a luat împotriva boierilor săi, chiar în ajunul confruntării de la Măneşti, când, bănuindu-i de trădare, a poruncit să fie ucişi patruzeci şi şapte dintre aceştia (pe 14 noiembrie, la Onceşti, unde-şi avea tabăra la acea dată)17. Drept urmare, o seamă dintre fruntaşii ţării „au fugit noaptea (de 15 spre 16 noiembrie – n.n. T.C.) şi s-au dus la Radul, duşmanul lui”. De asemenea o altă execuţie, căreia i-au căzut victime încă şase boieri, se pare că a avut loc în chiar ziua bătăliei19. Învins, Mircea Ciobanul este silit să părăsească, împreună cu familia sa, Ţara Românească, refugiindu-se, iniţial, la Giurgiu, iar, apoi, dincolo de Dunăre20.

După înfrângerea şi alungarea duşmanului său, Radu Ilie reuşeşte, în scurt timp, să adune, aproximativ, 15.000 de oşteni, ocupând cu aceştia principalele puncte strategice ale ţării21, în vederea viitoarelor lupte cu turcii. Pentru a putea face faţă cât mai bine acestora, el solicită, încă dinainte de 1 decembrie 1552, sprijin militar lui Castaldo22, care, la rându-i, transmite, la 23 decembrie în acelaşi an, cererile formulate de voievodul muntean, împăratului Germaniei, Carol Quintul (1519-1556)23.

Ca urmare a negocierilor purtate, la începutul lunii decembrie 1552, cu reprezentantul Înaltei Porţi24, Radu Ilie primeşte, din partea sultanului Soliman Magnificul (1520-1566)25, însemnele domniei, despre acest eveniment o solie a sa informându-i pe braşoveni şi pe sibieni, la 22 decembrie 155226.

Cârmuirea noului domn va dura, însă, doar şase luni, el nereuşind, din motive obiective, să realizeze ceva care să-l impună, mai pregnant, în rândul conducătorilor iluştri ai neamului nostru. Cu toate acestea, Radu Vodă Ilie poate fi considerat, în special datorită politicii sale antiotomane, drept un voievod de seamă, asupra căruia merită ca istoricii să se aplece cu interes, pentru ca, printr-o atentă şi intensă cercetare ştiinţifică, aceştia să scoată la lumină cât mai multe informaţii cu privire la existenţa şi faptele sale.

Semnificativ este faptul că Sfatul domnesc, pe care s-a bazat în scurta-i cârmuire, a fost constituit în întregime din boierii ce fuseseră în pribegie, printre aceştia remarcându-se, în mod deosebit, Drăghici din Mărgineni – spătar, Stănilă din Pietroşani – mare vornic, Radu din Drăgoeşti – mare logofăt, Udrea – mare spătar, Crăciun din Bârseşti – mare vistier, Vlad – mare comis, Neagoe – paharnic, Vlad – mare stolnic şi Radu – mare postelnic27. De asemenea, în vremea lui Radu Ilie, cetatea Târgoviştei devine din nou principala reşedinţă voievodală a Ţării Româneşti28.

În jurul datei de 11 mai 1553, de „praznicul Înălţării”29, Mircea Ciobanul, ajutat de un puternic corp expediţionar turco-tătar, dar şi de oastea moldavă condusă personal de cumnatul său, Alexandru Lăpuşneanu (Doamna Chiajna, soţia lui Mircea Vodă, era soră cu Ruxandra, consoarta Lăpuşneanului, domnitorul Moldovei între 1552-1561 şi 1564-1568), reuşeşte, cu uşurinţă, să-l alunge peste munţi pe aliatul imperialilor. Aceştia, de altfel, nedispunând de trupe suficiente nici pentru asigurarea stăpânirii lor asupra Transilvaniei (mai mult chiar, în mai 1553, mercenarii spanioli şi de alte neamuri, refuză să mai execute ordinele lui Castaldo, părăsindu-l, fapt ce-l determină pe acesta să plece la Viena30, tocmai când are loc intervenţia turco-tătaro-moldavă în Ţara Românească), nu îl sprijiniseră, aproape de loc, din punct de vedere militar (pentru a se menţine la tron şi a-şi pune în aplicare programul de guvernare), şi prin urmare „Radu voievod, dacă a simţit, a dat locul şi a fugit în Ţara Ungurească (Transilvania – n.n. T.C.) şi a luat domnia Ungrovlahiei, iarăşi Mircea Voievod, cu ajutorul lui Alexandru Voievod şi nu a fost nimeni care să le stea împotrivă”31. Se pare, totuşi, că Radu Ilie îşi va pierde tronul, înainte de 11 mai 1553, căci, la această dată, Senatul braşovean convoacă Adunarea Ţării Bârsei (tocmai pentru a o pune la curent cu privire la faptul că protejatul Habsburgilor fusese alungat de la domnie), trimiţând, totodată, la Hălchiu (localitate situată în apropierea cetăţii de la poalele Tâmpei), unde Radu Ilie se oprise, după ce trecuse Carpaţii (izvoarele istorice menţionează că se găsea încă aici şi la 17 mai 1553), hrană şi o trăsură pentru a fi transportat la Braşov32.

Refugiat în Transilvania, el va mai încerca, în august 1553, să revină cu oaste în Ţara Românească, pentru a-şi recupera moştenirea strămoşească, dar va fi împiedicat de la aceasta de sibieni, ce, la ordinul voievozilor, de atunci, ai Transilvaniei, Francisc Kendy şi Ştefan Dobó, care nu voiau să-i supere pe turci (cu toate că astfel au stârnit nemulţumirea lui Ferdinand de Habsburg), îl vor opri în munţi, la Petreşti (aşezare situată la sud de Sebeş, pe drumul care, prin Orăştie şi Haţeg, ducea spre Ţara Românească), confiscându-i lucrurile şi banii atât lui cât şi boierilor care-l însoţeau33.

În cele din urmă, îşi găseşte adăpost în cetatea Somlyó, de la Şimleul Silvaniei, la curtea fostului voievod, Andrei Bathory, ce rămăsese fidel imperialilor, în timp ce însoţitorilor săi de neam boieresc li s-a stabilit domiciliul forţat la Cluj, Dej şi în alte localităţi ardelene34.

Radu Ilie va continua şi în anii următori să solicite liberă trecere, spre Ţara Românească, de la autorităţile transilvane şi ajutor militar lui Ferdinand I, pentru a-şi relua tronul, în numeroasele sale epistole, adresate acestora, arătându-se, în permanenţă, gata să lupte împotriva turcilor35. Din păcate, fiind receptat drept un apropiat al Habsburgilor, sultanul va porunci vasalilor săi ardeleni, încă din 19 ianuarie 1558, să fie adus viu sau mort la Istanbul (în octombrie 1541, Dieta de la Debreţin recunoscuse suzeranitatea Înaltei Porţi asupra Transilvaniei, care, cu această ocazie, devine un principat autonom, vasal al Imperiului Otoman)36.

În condiţiile în care, în vara anului 1558, Mircea Ciobanul dispune ca frontierele muntene să fie închise (pentru că nu-i fuseseră extrădaţi adversarii politici fugiţi în Transilvania), pricinuind astfel pierderi considerabile comercianţilor saşi, regina Isabella, soţia lui Ioan I Zapolya37, care preluase, împreună cu fiul său minor, Ioan al II-lea Sigismund Zapolya38, guvernarea principatului transalpin, este silită să poruncească, în iunie 1558, ca Radu Ilie să fie trimis la Poartă (după ce, în prealabil, ordonase şi extrădarea boierilor munteni solicitată de Mircea Ciobanul)39.

Odată cu Radu Ilie va fi expediat, în capitala Imperiului Otoman, şi fostul mare vornic, din Sfatul domnesc al lui Pătraşcu cel Bun (martie 1554-decembrie 1557), Socol de Răzvad şi Cornăţel (care luase cu sine în pribegie tezaurul lui Pătraşcu Vodă şi banii pentru haraciul datorat turcilor – ce împreună însumau cca 400.000 de ducaţi40 – atunci când revenise la domnie, pentru a treia oară, Mircea Ciobanul), ce se găsea, acum, în anturajul său (acesta făcuse parte şi el dintre apropiaţii săi în perioada în care se aflase la domnie) şi a cărui predare era cerută cu insistenţă de către Înalta Poartă (laolaltă cu ceilalţi refugiaţi, dar mai ales cu averile sechestrate de el).

Ajunşi la Istanbul, înainte de 12 iulie 1558, Radu şi Socol vor fi legaţi în lanţuri şi întemniţaţi din porunca sultanului, a cărui hotărâre oficială, cu privire la soarta lor, era să fie exilaţi în insula Rhodos41 (cu toate că Socol fusese numit, de către Isabella, ca sol al său, ştiindu-l în relaţii foarte bune cu ambasadorul Franţei la Istanbul)42.

După o ultimă încercare, de a-şi obţine eliberarea (Socol făgăduind diplomatului francez 14.000 de ducaţi pentru obţinerea acesteia), Radu Ilie şi tovarăşul său de suferinţă sunt urcaţi pe o brigantină, care urma să-i transporte, chipurile, spre locul unde fuseseră surghiuniţi. Ei vor fi, însă, omorâţi prin înecare (desigur, din dispoziţia padişahului), de garda ce-i însoţea, nu departe de Istanbul (la 20 de mile de acesta)43. Aflând, de la solii săi (plecaţi, la 28 iulie 1558, de pe malurile Bosforului, spre Transilvania), că „preamăritul” sultan nu-i respectase rugămintea, de a nu-i da morţii pe cei doi, regina Isabella se va supăra şi, prin urmare, ea va „uita” să mai trimită acestuia bogăţiile aduse de Socol în Transilvania44.

Radu Ilie „Haidăul”, vrednicul descendent al lui Vlad Ţepeş, căci bunicul său, Radu cel Mare, fusese fiul lui Vlad Călugărul (1481; 1482-1495), la rându-i fecior al celebrului Dracula (cel care a domnit cu cinste peste Valahia, în octombrie 1448; între 22 august 1456 şi noiembrie 1462 şi din noiembrie – înainte de 8 – până în decembrie 1476), şi-a găsit astfel odihna de veci, undeva, pe fundul Mării Marmara.

 

Note

1 Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 455.

2 Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 487.

3 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II/4, Bucureşti, 1894, p. 677-678.

4 Istoria militară a poporului român, vol. III, Bucureşti, 1987, p. 613.

5 Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (Brasso), vol. IV, Braşov, 1903, p. 515.

6 Istoria Românilor, vol. IV, p. 486.

7 Din 21 iulie şi până în 17 decembrie 1551, cârmuitor al Transilvaniei a fost călugărul George Martinuzzi (abatele mănăstirii Cluj-Mănăştur şi episcop de Oradea), cel care, după ce, din 1541, guvernase acest principat în numele Isabellei şi al lui Ioan al II-lea Sigismund Zapolya, îi convinsese pe aceştia, în 21 iulie 1551, să-l cedeze lui Ferdinand de Habsburg, în schimbul ducatelor sileziene Oppeln şi Ratibor (aflate sub stăpânirea austriacă şi care aduceau un venit anual de 25.000 de florini) şi a sumei de 100.000 de florini, el fiind recompensat, pentru această „mediere”, cu arhiepiscopia de Strigonium, cu titlul de voievod al Transilvaniei şi cu cel de cardinal (pe care Ferdinand reuşise să-l obţină de la papă), păstrându-şi, totodată, şi funcţiile şi domeniile deţinute până atunci. Din iulie 1551, Castaldo împreună cu Toma Nádasady, sunt desemnaţi de Ferdinand de Habsburg drept comisari imperiali pentru Transilvania, Martinuzzi rămânând, în continuare diriguitorul statului transilvan, până în 17 decembrie 1551, când este asasinat (în castelul său de la Vinţul de Jos) din ordinul lui Castaldo (care avea însă aprobarea stăpânului său). Aceasta, pentru că, sub presiunea oştilor turceşti (ce erau însoţite şi de cele ale Moldovei şi Ţării Româneşti), care invadaseră Transilvania, în octombrie 1551, el iniţiază din nou tratative cu Poarta, deşi la început opusese rezistenţă. În aceste condiţii, contele Castaldo (italian, originar din Neapole, provenit însă din armata spaniolă a Habsburgilor) preia guvernarea Transilvaniei, însă doar până, în aprilie 1552, când este numit, ca voievod, Andrei Bathory, care rămâne în această funcţie, până în mai 1553, urmat, de la această dată şi până în toamna anului 1556 (când Isabella şi fiul ei revin la putere cu ajutorul oştilor comitelui de Timiş, Petru Petrovici şi a celor ale domnitorilor Ţării Româneşti şi Moldovei, Pătraşcu cel Bun şi Alexandru Lăpuşneanu, care îi alungă pe imperiali din Transilvania), de către Francisc Kendy şi Ştefan Dobó (Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 123-124; Istoria Românilor, vol. IV, p. 510-513; Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Bucureşti, 1978, p. 193).

8 Istoria Românilor, vol. IV, p. 486.

9 Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. I (1527-1572), Bucureşti, 1929, p. 81-83, 87.

10 Ibidem, p. 87.

11 Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 561, 564.

12 Andrei Veress, op. cit., p. 105-106, 107.

13 Gheorghe Şincai, Chronica românilor (ediţia a II-a), vol. II, Bucureşti, 1886, p. 311-313; Eugen Denize, Relaţii româno-spaniole în a doua jumătate a secolului XVI, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol din Iaşi”, XXIV, nr. 1, Iaşi, 1987, p.  160-161.

14 Ştefan Andreescu, Mircea Ciobanul – un tiran?, în „Magazin istoric”, nr. 9, Bucureşti, 1971, p. 54.

15 Ibidem.

16 Istoria Românilor, vol. IV, p. 487.

17 Ştefan Andreescu, op. cit., p. 54.

18 Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, Bucureşti, 1959, p. 124.

19 Istoria Românilor, vol. IV, p. 487.

20 Ibidem.

21 Andrei Veress, op. cit., p. 116-118; Călători străini despre ţările române, vol. II, Bucureşti, 1970, p. 617-619.

22 Andrei Veress, op. cit., p. 118.

23 Istoria lumii în date, p. 561.

24 Andrei Veress, op. cit., p. 119.

25 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 183.

26 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. XI, Bucureşti, 1900, p. 786-787; Idem, vol. II/1, Bucureşti, 1890, p. 310.

27 Istoria Românilor, vol. IV, p. 487.

28 Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. V (1551-1565), Bucureşti, 1983, p. 24-26.

29 Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a lui Macarie Zaim, în „Studii”, XXIII, nr. 4, Bucureşti, 1970, p. 686.

30 Eugen Denize, op. cit., p. 161.

31 Cronicile slavo-române din sec. XV-XVI. Publicate de Ion Bogdan, p. 115, 124.

32 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. XI, p. 788.

33 Idem, XV/1, Bucureşti, 1911, p. 498, 500, 503, 504.

34 Ibidem, p. 503.

35 Hieronymus Ostermayer în Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (Brasso), IV, p. 515; Andrei Veress, op. cit., p. 138-139.

36 Istoria României în date, p. 120.

37 Voievod al Transilvaniei, între 1510-1526, Ioan Zapolya a fost încoronat cu sprijinul turcilor, în 10 noiembrie 1526, la Alba Regală, ca rege al Ungariei, guvernând doar peste partea estică a acesteia (căci vestul era controlat de Ferdinand I de Habsburg, ales, la rându-i, ca rege al Ungariei, în Dieta de la Pozsony – Bratislava de astăzi – la 17 decembrie 1526) până la decesul său, survenit la 22 iulie 1540 (Istoria României în date, p. 117, 120; Istoria lumii în date, p. 564, 570).

38 La moartea tatălui său, acesta a fost numit, de către sultan, rege al Ungariei (bineînţeles, stăpânind doar peste partea răsăriteană a acesteia) şi voievod al Transilvaniei, pe care le-a guvernat, între 1540 (Transilvania din 1541) – 1551 şi 1556-1559, sub tutela mamei sale, iar, din 1559 şi până în 1571, singur (Istoria României în date, p. 120, 461; Istoria lumii în date, p. 564, 570).

39 Hieronymus Ostermayer în Quellen zur Geschichte der Stadt Kronstadt (Brasso), IV, p. 520-521; Adolf Armbruster, Dacoromano-saxonica. Cronicari români despre saşi. Românii în cronistica săsească, Bucureşti, 1980, p. 209-210.

40 Istoria Românilor, vol. IV, p. 490.

41 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II/1, p. 360.

42 Theodor Holban, Documente româneşti din arhivele polone şi franceze, în „Anuarul Institutului de Istorie şi Arheologie A. D. Xenopol din Iaşi”, XIII, Iaşi, 1976, p. 305-306.

43 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. 360.

44 Istoria Românilor, vol. IV, p. 491.

• Pentru anii de domnie ai voievozilor, domnitorilor şi principilor Vlad Ţepeş, Vlad Călugărul, Radu cel Mare, Radu de la Afumaţi, Mircea Ciobanul, Pătraşcu cel Bun, Alexandru Lăpuşneanu, Ioan I Zapolya, Ioan al II-lea Sigismund Zapolya, George Martinuzzi (locotenent regal, guvernator cu rang de voievod), Andrei Bathory, Francisc Kendy şi Ştefan Dobó, vezi Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 454, 455, 457, 458, 461; C-tin şi Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 392, 393, 394, 401, 413, 414; Idem, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 901, 902, 903, 908, 906; Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 806, 807, 808, 809, 810, 811 ; Istoria României. Compendiu, ediţia a III-a, Bucureşti, 1974, p. 514, 515; Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 568, 569, 570 şi Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 801, 802, 803, 804.

 

SUMMARY

Son of Radu of Afumaţi (1522; 1522-1523; 1524; 1524-1525 and 1525-1529) and grandson of Radu the Great (1495-1508) Radu Ilie ruled Wallachia between 16 November 1552 and (prior 11) May 1553. Mentioned in the Wallachian chronicles as Radu Iliaş, he took his princely name Radu before 9 January 1552, when the boyars- who had taken refuge in Transylvania because of his uncle Mircea the Boor- appointed him as prince and decided to head towards Wallachia to place him on the throne. As for his nickname ’Haidăul’or ’Haiducul’-the Romanian for ’the outlaw’-the word was used in the Romanian countries in that epoch for mercenaries.

After intensive preparations he entered Wallachia through the Banat at the head of an army made up of Hungarian and Polish mercenaries and 700 horsemen and 1,500 foot soldiers sent by the commander of the Transylvanian imperial army, general Gianbattista Castaldo. The moment was carefully chosen as the Turkish army was engaged in confrontations with Persia on the Asian front. Costaldo thought that Radu Ilie and his supporters had to intervene military immediately to oust Mircea the Boor from the throne. In his opinion a possible Turkish expedition from the Wallachian territory could have been avoided by this stratagem. Defeated in the battle at Măneşti (Prahova county) on 16 November 1552, Mircea was forced to leave the country seeking refuge across the Danube. In a short time prince Radu gathered 15,000 soldiers and occupied the main strategic points of the country in prospect of the future clashes with the Turks.

Around 11 May 1553, with the support of a Turkish-Tartar military corpse and the Moldavian army led by his brother in law, prince Alexandru Lăpuşneanu, Mircea the Boor managed to banish the imperialists’ ally across the mountains. In August 1553 Radu Ilie tried to return to Wallachia at the head of an army but he failed in his attempt because at the Transylvanian rulers’ orders the people of Sibiu stopped him and left him without his money and bundles. In the following years all his attempts to regain his throne failed. Unfortunately he was still regarded as being an ally of the Habsburgs. Therefore the Sultan ordered his Transylvanian vassals to bring him dead or alive to Istanbul. Consequently, in June 1558 queen Isabella ordered to have him arrested and sent to the Sublime Porte. In Istanbul he was put in chains and imprisoned. Later he was embarked on a brigantine to be exiled, but he was thrown into the sea by the Sultan’s order.

Thus Radu Ilie, the brave descendant of Vlad the Impaler, found his peace somewhere on the bottom of the Marmara Sea.

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)