Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

DOMNII SCURTE, DAR ÎNSEMNATE DIN ISTORIA ROMÂNILOR

RADU CEL MARE

 

Prof. Dr. Tiberiu CIOBANU

Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

 

 

De la moartea lui Mircea cel Bătrân1 şi până la urcarea în scaunul domnesc, de la Târgovişte, a lui Matei Basarab2, statul românesc sud-carpatin a avut parte doar de două domnii mai îndelungate, şi anume cea a lui Vlad Călugărul şi cea a fiului său, Radu cel Mare.

Într-o epocă în care majoritatea guvernărilor nu depăşeau doi-trei ani (existând cazuri în care ele au durat doar câteva luni, săptămâni sau chiar zile), iar cele care s-au apropiat de un deceniu au fost puţine la număr, domniile celor doi voievozi, întinse fiecare de-a lungul a cca. treisprezece ani, au însemnat pentru Ţara Românească o perioadă de stabilitate politică şi prosperitate economică.

Intrat în istorie, datorită meritelor sale, cu supranumele de „cel Mare”, Radu Voievod (al patrulea domnitor, din dinastia Basarabilor, ce a purtat acest nume) a domnit între anii 1495 (după 8 septembrie) şi 1508 (după 23 aprilie)3. Aşa cum am arătat mai sus, Radu cel Mare era fiul lui Vlad Călugărul4 (şi al primei soţii a acestuia, doamna Smaranda), care, la rându-i, fiind fiu natural a lui Vlad Dracul5 (şi, deci, frate vitreg cu Vlad Ţepeş)6 făcea ca el să aibă o descendenţă ilustră, numărându-se printre strănepoţii vestitului Mircea cel Bătrân.

Originea-i princiară i-a dat posibilitatea să se bucure de o educaţie aleasă. Înzestrat cu calităţi intelectuale de excepţie, Radu cel Mare, dobândeşte vaste cunoştinţe, ce-i vor fi de un real folos atunci când va ajunge la cârma ţării. Intuindu-i valoarea, Vlad Călugărul şi-l va asocia la guvernare, încă din anul 14927, acest gest echivalând, în epocă, cu desemnarea sa ca succesor la tron.

La moartea părintelui său - aşa cum apare consemnat şi în Letopiseţele sârbeşti de la Cetinje şi Bjelo Polje, şi anume că în „7904 (1495-n.n.T.C.), a murit voivodul românesc Călugărul, iar fiul lui, Radul, a rămas în scaun”8 - Radu cel Mare preia puterea şi, datorită experienţei acumulate în cei trei ani cât a fost asociat la domnie, reuşeşte să asigure continuitatea vieţii politice interne a statului muntean.

Domnia sa a început, se pare, imediat după 8 septrembrie 1495, dată la care Cancelaria domnească din Târgovişte a emis, din porunca lui Vlad Călugărul, ultimul document, ce s-a păstrat până astăzi, din timpul guvernării acestuia9. Existenţa, în registrele în care conducerea oraşului săsesc Sibiu îşi nota cheltuielile, a unor însemnări referitoare la sumele alocate, între 15 septembrie şi 15 octombrie 1495, cu ocazia trimiterii de către aceasta a unui agent diplomatic „pe lângă noul voievod”10, constituie o dovadă în plus că Radu cel Mare urcase pe tron înainte de această perioadă. De asemenea, în arhivele Braşovului, din acea vreme, este înregistrat faptul că Radu cel Mare le informase pe căpeteniile saşilor braşoveni, încă dinainte de 29 noiembrie 1495, „despre steagul şi pacea ce mi-a dat împăratul domniei mele de la Poartă, ca să-mi aducă”11, astfel că, fără îndoială, sultanul Baiazid al II-lea (21 mai 1481-25 aprilie 1512)12 îl investise ca domn cu mult înainte de această dată. Referitor, însă, la primul hrisov redactat, cu siguranţă sub cârmuirea sa, care ne-a parvenit peste veacuri, acesta datează abia din 31 ianuarie 149613. lui Pârvu Craiovescu16. Ei s-au dovedit a-i fi principalii colaboratori în înfăptuirea îndrăzneţelor sale obiective, ce, datorită unor conjuncturi favorabile, au contribuit la înflorirea economiei, la asigurarea securităţii interne şi externe şi, nu în ultimul rând, la creşterea prestigiului Ţării Româneşti în zonă.

 

Numărul impresionant de hrisoave de danie (peste o sută)17, emise în timpul guvernării lui, demonstrează o intensă activitate a Cancelariei domneşti, iar conţinutul lor relevă faptul că avem de-a face cu un voievod de excepţie, care călătorea în permanenţă prin ţară, pentru a judeca litigiile apărute între supuşii săi, şi a controla personal modul în care slujbaşii stăpânirii se achitau de obligaţiile ce le reveneau.

 

Foto: Târgovişte, vedere de ansamblu a curţii domneşti

 

Bun gospodar, Radu cel Mare a căutat să impulsioneze agri-cultura, mineritul, meşteşugurile şi comerţul, luând măsuri benefice în vederea dezvoltării oraşelor şi a drumurilor comerciale. O atenţie specială a acordat-o celor două reşedinţe domneşti, Bucureştiului şi mai ales Târgoviştei, care, potrivit unor izvoare ale vremii, devenise cel mai important centru urban al Valahiei, având, la sfârşitul secolului al XVI-lea, o populaţie de peste 15.000 de locuitori şi o viaţă eco-nomică şi culturală înfloritoare18.

Aceleaşi surse documentare indică o creştere remarcabilă a producţiei agricole şi a numărului de animale (cai, vite, oi etc.), care a determinat o intensificare a negoţului, în special cu oraşele săseşti din Transilvania, ce făceau importuri masive de cereale, vite, brânzeturi şi vinuri din Muntenia. Toate acestea au făcut ca vistieria Ţării Româneşti să înregistreze mari venituri. Cele mai interesate, în aceste schimburi, s-au dovedit a fi Sibiul şi Braşovul, ce, la rându-le, aprovizionau Ţara Românească cu produse meşteşugăreşti, unelte, arme, stofe şi hârtie. Atenţia deosebită acordată de principele valah bunului mers al comerţului, s-a manifestat şi prin deciziile luate în vederea uniformizării unităţilor de măsură, care, variind de la regiune la regiune, cauzau greutăţi în stabilirea taxelor şi în estimarea cantitativă a mărfii. De asemenea, a supravegheat îndeaproape tranzacţiile comerciale, încercând să elimine orice fel de încălcare a legii19.

Potrivit documentelor vremii, el nu a făcut modificări esenţiale în ceea ce priveşte componenţa Sfatului domnesc, menţinându-i în fruntea acestuia pe puternicii Craioveşti (Barbu, Pârvu, Danciu şi Radu)14. Câţiva ani mai târziu, îl întâlnim alături de aceştia şi pe Neagoe (viitorul domn Neagoe Basarab, ce a cârmuit între 1512-1521)15, fiul Om cu frica lui Dumnezeu, Radu cel Mare a ctitorit numeroase lăcaşe sfinte, printre care se remarcă, îndeosebi, cea de la Dealu, situată nu departe de Târgovişte, unde, din porunca sa, a fost zidită între 1499-1501 o biserică mare şi frumoasă într-un stil arhitectonic nou, ce îmbina armonios, după modelul apusean (mai ales după cel veneţian din epoca Renaşterii) elemente bizantine şi bizantino-armeneşti20. Aici s-a dezvoltat, încă din vremea sa, un mare centru de cultură, unde şi-au găsit adăpost şi loc de creaţie caligrafi, miniaturişti, cărturari şi filosofi valoroşi21.

Activitatea sa ctitoricească mai cuprinde ridicarea unei noi şi minunate biserici la mănăstirea Govora şi încheierea lucrărilor de zidire a bisericii mănăstirii Glavacioc, începute de părintele său (unde, de altfel, acesta este şi înmormântat). Radu cel Mare s-a remarcat, de asemenea, şi prin bogatele danii făcute unor mănăstiri ctitorite de predecesorii săi, cum ar fi Tismana, Cozia, Bistriţa, Snagov, Târgşor, etc.22. Un alt merit al său este introducerea tiparului, el permiţând aducerea în ţară a călugărului sârb Macarie din Cetinje, capitala provinciei Zeta (actualmente Muntenegru), un mare învăţat ce-şi făcuse ucenicia într-o tipografie din Veneţia şi lucrase ca tipograf în amintita localitate muntenegreană, unde tipărise, deja, până la acea dată trei cărţi. Venit la nord de Dunăre, după unele opinii, în anul 1506, Macarie va tipări în limba slavonă, spre sfârşitul domniei lui Radu cel Mare, „Liturghierul”, care este prima carte tipărită în Ţara Românească23. Începută sub domnia lui Radu cel Mare, tipărirea „Liturghierului” se va încheia, la 10 noiembrie 1508, după cum aflăm chiar din epilogul său: „S-a început această sfântă carte numită Liturghie, din porunca domnului Io Radu voievod, căruia să-i fie pomenirea vecinică. Şi s-a sfârşit această carte din porunca celui în Christos Dumnezeu şi binecredincios de Christos iubitorului şi de Dumnezeu păzitului şi prealuminatului domn, Io Mihnea, mare voievod a toată ţara Ungrovlahiei şi a Podunaviei, fiul marelui Vlad voievod (Vlad Ţepeş-n.n. T.C.), în primul an al domniei lui, trudindu-se pentru aceasta smeritul ieromonah Macarie. În anul 7016 (1508-n.n. T.C.), crugul soarelui 16, al lunii 5, indicţiunea 11, luna noiembrie, 10 zile”24.

Fiind foarte credincios, dar şi conştientizând rolul major deţinut de Biserică în societatea acelor vremi, Radu cel Mare a continuat organizarea bisericească, în acest sens creând o nouă episcopie la Buzău, transformând mitropolia de la Râmnicu Vâlcea în episcopie şi mutând sediul Mitropolitului ţării de la Curtea de Argeş la Târgovişte, căruia îi subordonează cele două episcopii25.

Grijuliu, nu a neglijat nici apărarea gliei strămoşeşti, urmaşul Basarabilor menţinând sub arme o oştire destul de numeroasă, bine echipată, înarmată şi instruită. Totodată, s-a preocupat şi de sistemul defensiv, dispunând să fie refăcute o serie de cetăţi, printre care şi cea de la Poienari (ce fusese reparată, mărită şi întărită din porunca unchiului său Vlad Ţepeş, dar care, între timp, ajunsese o ruină), ce avea menirea de a adăposti, la ceas de cumpănă, familia princiară şi tezaurul ţării26.

Iscusit diplomat, Radu cel Mare a ştiut să se folosească cu abilitate de greutăţile prin care trecea, la acea vreme, Imperiul Otoman (nevoit să ducă un război de uzură în Anatolia) şi Ungaria (măcinată de lupte interne izbucnite după moartea lui Matei I Corvin27), cât şi de faptul că Polonia era preocupată de expansiunea sa spre Statul moscovit şi Marea Baltică. Prin urmare, el a căutat să promoveze o politică externă de echilibru, izbutind să păstreze relaţii diplomatice pozitive cu toţi vecinii.

Faţă de Înalta Poartă, şi-a respectat obligaţiile ce rezultau din tratatele încheiate cu aceasta28, nemanifestând, totuşi, o atitudine de servilism, aşa cum a fost acuzat, pe nedrept, de unii istorici din secolul al XIX-lea . Deşi nu a întreprins campanii militare împotriva turcilor, el a redobândit, pe calea tratativelor (pe care le considera mai nimerite în conjunctura respectivă), anumite drepturi mai vechi ale Ţării Româneşti. Astfel, folosindu-se din plin de legăturile pe care Craioveştii le aveau la sud de Dunăre, reuşeşte, printre altele, să recupereze vama de la Calafat, ocupată de otomani în mod samavolnic. Prin această acţiune, a izbutit să-şi mărească veniturile şi să elimine o bază de atac turcească existentă la nord de bătrânul fluviu29.

Bunele raporturi cu sultanul constituiau o garanţie şi pentru securitatea celorlalte ţări româneşti, aşa după cum reiese chiar dintr-o epistolă trimisă de el, în anul 1498, conducătorilor Braşovului: „Cât voi fi în viaţă să nu vă temeţi...că vor trece turcii pe undeva prin ţara noastră de la Severin şi până la Brăila ca să prade în ţara domniilor voastre”30.

Cu toate că nu a luptat pe faţă contra dominanţei otomane, strănepotul lui Mircea cel Bătrân a utilizat alte metode, printre care se remarcă o neobosită susţinere a lăcaşelor sfinte ortodoxe, ce se găseau pe teritoriul împărăţiei turceşti. Atitudinea lui însemna, practic, o sprijinire mascată a mişcării de eliberare a popoarelor aflate sub jugul otoman. Dovadă stau numeroasele documente de epocă, care atestă intensa subvenţionare a activităţilor religioase şi culturale ale aşezămintelor din întreg Răsăritul ortodox de către marele domn valah. Printre realizările sale, pe acest plan, se numără şi ctitorirea unor biserici cum ar fi cea de la Lopuşna (Lopusnja) din Serbia, înălţată aici din porunca sa şi a unchiului său, marele boier Gherghina, pârcălabul cetăţii Poenari31 sau cea de la Krenikovci din Bulgaria, unde s-a păstrat, până astăzi, o frescă în care apar chipurile lui Radu cel Mare şi al soţiei sale doamna Cătălina32.

 

Foto: Cetatea de la Poenari

 

Ajutorul dat de către vrednicul urmaş al Basarabilor creştinătăţii răsăritene s-a materializat şi prin acordarea de azil, în 1504, lui Nifon al II-lea, patriarhul Constantinopolului, aflat în conflict cu padişahul Baiazid al II-lea (care, de altfel, l-a şi înlăturat din scaunul patriarhal). Înaltul ierarh grec va fi primit la curtea lui Radu cel Mare, cu mare cinste, fiind numit chiar mitropolit al Munteniei33, de către acesta. Amestecându-se, însă, în conducerea statului, domnitorul îl alungă din ţară, el refugiindu-se la Muntele Athos, unde va muri, în 11 august 1508, la mănăstirea Dinonysiou34.

Deşi, încă de la început, voievodul român l-a prevenit pe Nifon asupra modului în care vedea el poziţia lui (în calitate de conducător ecleziastic al Ţării Româneşti) în raport cu domnia, precizând că „eu (Radu cel Mare-n.n. T.C.) să domnesc iară tu să ne îndreptezi şi să ne înveţi legea lui Dumnezeu”35, acesta şi-a depăşit atribuţiile şi prin urmare i se va cere de către protectorul lui să „eşi den ţara noastră, că viiaţa şi traiul şi învăţăturile tale noi nu le putem răbda, că strici obiceiurile noastre”36. Picătura care a umplut paharul conflictului ce mocnea între cei doi a fost refuzul lui Nifon de a binecuvânta căsătoria dintre Caplea, sora lui Radu Vodă, şi Bogdan, un boier moldovean pribegit în Ţara Românească (căci se opusese politicii promovate de către Ştefan cel Mare37 şi urmaşul acestuia Bogdan al III-lea38) şi devenit favoritul voievodului muntean. Motivul respingerii de către înaltul prelat a înfăptuirii acestei legături matrimoniale a fost acela că el descoperise faptul că Bogdan avea o soţie în Moldova39.

O constantă a politicii externe, iniţiate de nepotul lui Vlad Ţepeş, a reprezentat-o relaţiile de prietenie cu ţările surori Transilvania şi Moldova. După cum am văzut, în plan economic, între Muntenia şi oraşele transilvănene existau strânse legături, bazate pe avantajul reciproc. Ca pecetluire a alianţei munteano-ardelene, voievodul de la Alba-Iulia i-a dăruit, în 1507, celui de la Târgovişte domeniul Geoagiului, din ţinutul Hunedoarei (alcătuit din orăşelul Geoagiu de Jos şi 19 sate), unde, la vremuri tulburi, familia şi averile Basarabului se puteau adăposti40. Acest domeniu i-a fost atribuit, bineînţeles, şi cu asentimentul regelui Ungariei (ce era, după cum se ştie, şi suveran al Transilvaniei), Vladislav al II-lea (1490-1516)41, căci aşa cum află din conţinutul unui tratat încheiat de Radu cel Mare (chiar la începutul guvernării acestuia) cu cetăţile săseşti din Transilvania, voievodul român se recunoştea vasal şi al regatului ungar, relaţiile foarte bune cu acesta prelungindu-se până spre finalul domniei sale42.

Faţă de Moldova, Radu cel Mare s-a arătat, încă din primii ani de domnie, foarte apropiat. Ataşamentul său şi-a găsit expresia cea mai evidentă, în anul 1497, când, cu ocazia invadării statului moldav de către armatele polone, conduse de regele Ioan Albert43, el îi va trimite lui Ştefan cel Mare în ajutor un corp de cavalerie44, fapt consemnat de către Grigore Ureche în cronica sa: „...şi de la Radu Vodă încă i-au venit ajutoriu de oaste muntenească”45.

Abia spre sfârşitul anului 1506, relaţiile moldo-muntene cunosc o înrăutăţire vădită, determinată în special de faptul că Radu cel Mare a permis unor boieri moldoveni (nemulţumiţi de cârmuirea autoritară a lui Ştefan cel Mare şi a succesorului acestuia) să se refugieze pe teritoriul Ţării Româneşti şi chiar să ocupe înalte dregătorii în Sfatul domnesc al acesteia, influenţând astfel negativ politica voievodului de la Târgovişte faţă de Moldova. Unul dintre aceştia a fost şi mai sus pomenitul Bogdan, cel care a reuşit să devină cel mai apropiat sfetnic a lui Radu Vodă (ocupând funcţia de mare logofăt) şi chiar cumnatul acestuia (prin căsătoria sa cu sora voievodului)46. De asemenea, la această tensionare a legăturilor dintre cele două state surori au contribuit şi intrigile regelui Poloniei, Sigismund I Iagello (1506-1548)47, care nu vedea cu ochi buni faptul că Ungaria (al cărei rege era de altfel unul din fraţii săi) dobândise poziţii avantajoase în raporturile sale cu ţările româneşti est şi sud-carpatine48. În consecinţă, îndemnat de boierii moldoveni pribegi şi de regele polon, Radu cel Mare susţine cu oaste pe pretendentul la tronul Muşatinilor, Roman din Coşeşti, care pătrunde în Moldova, prădând ţinutul Putnei, acţiune extremă la care Bogdan al III-lea a răspuns în acelaşi fel, invadând, în octombrie 1507, nordul Ţării Româneşti, unde incendiază şi jefuieşte regiunea Râmnicului Sărat49.

Cu înţelepciunea-i proverbială, vrednicul descendent al Basarabilor pune capăt conflictului, fără luptă, el trimiţându-l la Bogdan pe ierarhul Maxim Brancovici50, care, demonstrând că până şi străinii aveau ştiinţă de unitatea de neam a moldovenilor cu muntenii, îl va convinge că aceştia fiind „de un neam şi de o seminţie (…) nu se cade ca fraţii să se lupte între ei”51.

Grav bolnav, încă din 1501, încât (aşa cum însuşi sultanul Baiazid al II-lea mărturisea într-un document de epocă), el a fost timp de „şapte ani întregi (…) pus în rădvan ca un trunchi şi dus din loc în loc (…) din cauza slăbiciunii şi a podagrei”52, Radu cel Mare se va stinge din viaţă pe neaşteptate, în aprilie 1508, „după Paşti”53 (adică după 23 aprilie, căci, în 1508, Paştele a picat în această dată - n. n. T. C.), aşa cum ne informează şi Grigore Ureche. Dacă de podagră a suferit cu siguranţă54, după unele păreri nu este exclus să fi decedat şi din cauza diabetului55.

Radu cel Mare şi-a găsit odihna de veci „în mormântul, care-l făcuse în tinda bisericii în mănăstirea den Deal”56, ctitoria sa. Din păcate „piatra de mormânt i-a fost însă sfărâmată, şi capul său, dezgropat pe la 1830-40, stătea pus într-o cutiuţă sărăcăcioasă, în mijlocul strălucitei biserici”57. În 1908, la împlinirea a 400 de ani de la moartea sa, i-a fost realizat un sarcofag din marmură, frumos împodobit pe care stă inscripţionat şi astăzi următorul text: „s-a dat acest adăpost de marmură oaselor cu cheltuiala Ţerii, patru sute de ani de la moartea lui”58. Totuşi, craniul său, grav deteriorat din greşeală în timpul ocupaţiei germane din timpul Primului Război Mondial, va fi aşezat în noul său mormânt abia în 192059.

El a lăsat în urmă, drept moştenire, o ţară bogată şi puternică de cârmuirea căreia, din păcate, nu s-a putut bucura, până în 1522, nici unul dintre cei cinci fii cunoscuţi ai săi. Vor trece, deci, mai bine de patrusprezece ani până când, în sfârşit, aceştia vor ajunge să domnească, ocupând tronul Ţării Româneşti, după cum urmează: Radu de la Afumaţi (1522-1529, cu întreruperi), Radu Bădica (1523-1524), Vlad Vintilă de la Slatina (1532-1535), Radu Paisie (1535-1545) şi Mircea Ciobanul (1545-1559, cu întreruperi)60. Ei s-au dovedit a fi demni urmaşi ai părintelui lor, pe care, pe bună dreptate, contemporanul lui, sultanul Baiazid al II-lea, îl considera a fi un conducător remarcabil, de vreme ce „cu toate că era în cea mai mare slăbiciune a puterilor sale, s-a purtat cu cea mai mare deşteptăciune şi a cârmuit ţara românilor spre deosebita mulţumire a supuşilor. Aceştia, cu toată firea lor schimbătoare, nestatornică, nu s-au înstrăinat, din cauza slăbiciunii şi a podagrei, de domnul lor cel bun, drept, înţelept şi destul de potrivit pentru cârmuire prin superioritatea sufletului său”61.

 

Prof. Tiberiu CiobanuProf. Dr. Tiberiu CIOBANU

 

 

 

 

 

...........................................................

 

Note

1 Domn al Ţării Româneşti din 23 septembrie 1386 şi până în 31 ianuarie 1418, când, stingându-se din viaţă, îşi va găsi odihna de veci în biserica mănăstirii Cozia, ctitoria sa (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 391).

2 Domn al Ţării Româneşti din septembrie 1632 şi până în 9 aprilie 1654, când a murit. A fost înmormântat, iniţial, în biserica domnească din Târgovişte şi reînhumat, apoi, în biserica mănăstirii Arnota, ctitoria sa (Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 135, 455).

3 Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol.I (Secolele XIV-XVI), Bucureşti 2001, p. 802.

4 Domn al Ţării Româneşti între septembrie şi noiembrie (înainte de 16) 1481 şi din aprilie 1482 până în septembrie 1495, când moare şi este înmormântat în biserica mănăstirii Glavacioc (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu Istoria românilor din cele mai vechi timpuri şi până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 902).

5 Domn al Ţării Româneşti din decembrie 1436 şi până în 1442 (după martie) şi din toamna anului 1443 şi până în noiembrie-decembrie 1447, când este asasinat, în satul Bălteni, judeţul Ilfov (după alte opinii ar fi vorba de cel din judeţul Dâmboviţa) din porunca lui Iancu de Hunedoara (Istoria României în date, p. 94, 454; Constantin Rezachevici, op. cit., p. 97).

6 Domn al Ţării Româneşti între octombrie şi noiembrie 1448, din 1456 (după 15 aprilie şi înainte de 3 iulie) până în 1462 (sfârşitul lui iulie sau începutul lui august) şi din noiembrie (înainte de 8) până în decembrie 1476, când este ucis de adversarii lui politici şi înmormântat de apropiaţii săi în biserica mănăstirii Snagov, ctitoria sa (Constantin C. Giurescu, Dinu C.Giurescu, Scurtă istorie a românilor, p. 392).

7 Mărturie a faptului că a fost asociat la domnie, începând cu anul 1492, stau hrisoavele domneşti, datate 29 august 1492, noiembrie 1492, 16 martie 1494 şi 7 iunie 1494, în care numele lui este amintit alături de cel al părintelui său. Cel din 7 iunie 1494 a fost redactat chiar din porunca lui Radu voievod, în beneficiul unui slujitor al său, având ca martori dregători, la fel ca în oricare alt act domnesc (Octavian Iliescu, Domni asociaţi în Ţările Române în secolele al XIV-lea şi al XV-lea, în „Studii şi cercetări de istorie medie”, II, nr. 1, Bucureşti, 1951, p. 41; Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. I, Bucureşti, 1966, p. 371, 377-380, 401-405; Olimpia Diaconescu, Întregiri documentare la istoria secolelor XV-XVI, în „Studii şi cercetări de istorie medie”, VII, Bucureşti, 1974, p. 494).

8 Anca Iancu, Ştiri despre români în izvoarele istoriografice sârbeşti (secolele XV-XVII), în Studii istorice sud-est europene, vol. I, Bucureşti, 1974, p. 25.

9 Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, p. 417.

10 Alexandru Lapedatu, Politica lui Radu cel Mare, 1495-1508, în Lui Ion Bianu amintire, Bucureşti, 1916, p. 192, nota 1.

11 Grigore G. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Ţara Românească şi Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul (1346-1603), Bucureşti, 1931, p. 206-207.

12 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 381.

13 Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, p. 427-428.

14 Radu Ştefan Ciobanu, Radu cel Mare, în „Magazin istoric”, nr. 3, Bucureşti, 1989, p. 12-13.

15 Istoria României. Compendiu, ediţia a III-a, Bucureşti, 1974, p. 514.

16 Neagoe Basarab era, în realitate, fecior din flori (deci nelegitim) al lui Basarab al IV-lea cel Tânăr, mai cunoscut sub numele de Ţepeluş Vodă (ce a guvernat Ţara Românească din noiembrie 1477 până în septembrie 1481 şi din noiembrie 1481 până după 23 martie 1482), care l-a conceput cu o prea frumoasă fiică a unor mari boieri din Oltenia, pe nume Neaga, în perioada în care se refugiase aici, ca urmare a pierderii temporare a tronului (Dan Pleşia, Neagoe Voievod-un autentic Basarab, în „Magazin istoric”, nr. 10, Bucureşti, 1971, p. 10; Istoria României în date, p. 454).

17 Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 12.

18 Ştefan Ştefănescu, Demografia, dimensiune a istoriei, Timişoara, 1974, p. 130.

19 Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 12.

20 Nicolae Iorga, Istoria bisericii româneşti şi a vieţii religioase a românilor, ediţia a II-a, vol. I, Bucureşti, 1929, p. 119-120; Petru Demetru Popescu, Basarabii, Bucureşti, 1989, p. 146.

21 Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p.14.

22 Petru Demetru Popescu, op. cit., p. 146.

23 Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 678-679; Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 14; Petru Demetru Popescu, op. cit., p. 146-147.

24 P. P. Panaitescu, Contribuţii la istoria culturii româneşti, Bucureşti, 1971, p.281.

25 Petru Demetru Popescu, op. cit., p. 147; Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 13.

26 Ibidem, p. 14.

27 Rege al Ungariei din 24 ianuarie 1458 şi până în 6 aprilie 1490 (Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 121, 564).

28 El plătea turcilor, la 1503 (aşa cum aflăm din însemnările ambasadorului Veneţiei la Înalta Poartă), drept tribut 8.000 de ducaţi şi, tot conform aceleiaşi surse, mergea „în fiecare an să sărute mâna sultanului” (Marino Sanuto, I diarii, V, Veneţia, 1883, col. 464; Mihai Berza, Haraciul Moldovei şi al Ţării Româneşti în sec. XV-XIX, în „Studii şi materiale de istorie medie”, II, Bucureşti, 1957, p. 28).

29 Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 13.

30 Ibidem.

31 Gheorghe Balaş, O biserică a lui Radu cel Mare în Serbia la Lopuşnia, în „Buletinul Comisiunii Monumentelor Istorice”, IV, Bucureşti, 1911, p. 194-199.

32 Istoria Românilor, vol. IV, p. 411.

33 Ibidem, p. 260-261.

34 Ibidem, p. 672.

35 Gavriil Protul, Viaţa şi traiul sfinţiei sale părintelui nostru Nifon, patriarhul Ţarigradului (ed. de D. Zamfirescu), în Literatura română veche(1402-1647), vol. I, Bucureşti, 1969, p. 74.

36 Ibidem, p. 76.

37 Ştefan cel Mare a domnit între 1457-1504 (Istoria lumii în date, p. 569).

38 Bogdan al III-lea cel Orb a domnit între 1504-1517 (Ibidem).

39 Istoria Românilor, vol. IV, p. 412.

40 Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 14.

41 Istoria lumii în date, p. 564.

42 Istoria Românilor, vol. IV, p. 411.

43 Fiu al lui Cazimir al IV-lea Iagello (mare cneaz al Lituaniei între 1440-1492 şi rege al Poloniei între 1447-1492), Ioan I Albert a fost rege al Poloniei între 1492-1501 (Istoria lumii în date, p. 563).

44 Istoria militară a poporului român, vol. II, Bucureşti, 1986, p. 345.

45Grigore Ureche, Letopiseţul ţării Moldovei de când s-au descălecat ţara şi de cursul anilor şi de viiaţa domnilor carea scrie de la Dragoş Vodă până la Aron Vodă, în Cartea cronicilor, Iaşi, 1986, p. 173.

46Istoria Românilor, vol. IV, p. 412.

47Istoria lumii în date, p. 563.

48Istoria Românilor, vol. IV, p. 412.

49 Ştefan S. Gorovei, Muşatinii, Chişinău, 1991,p.72; Istoria României în date, p. 113; Istoria Românilor, vol. IV, p. 412.

50Acesta, Mitropolit al Ţării Româneşti, între 1505-1508, se trăgea din familia princiară sârbă a Brancovicilor, fiind, totodată, unchiul doamnei Despina-Miliţa, soţia viitorului domnitor Neagoe Basarab (Ştefan S. Gorovei, op. cit., p. 72; Istoria Românilor, vol. IV, p. 815).

51Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei (ed. de P. P. Panaitescu), Bucureşti, 1958, p. 128.

52 Johannes Leunclavius, Historia musulmanae Turcorum de monumentis ipsorum excriptae libri XVIII, Frankfurt, 1591, col. 675; Nicolae Iorga, O veste însemnată din trecutul nostru cel vechi. Cum a fost Radu cel Mare, ctitorul mănăstirii Dealu?, în „Floarea darurilor”, II, nr. 28, Bucureşti, 1907, p. 433-435; Constantin C. Giurescu, La 450 de la moartea lui Radu cel Mare, domnul Ţării Româneşti (1495-1508), în „Biserica Ortodoxă Română” LXXVI, nr. 3-4, Bucureşti, 1958, p. 385-386.

53 Grigore Ureche, op. cit., p. 138.

54N. Vătămanu, Radu cel Mare şi misteriosul său phisic Franciscus, în Voievozi şi medici de curte, Bucureşti, 1972, p. 51-52, 57-61; Radu Ştefan Ciobanu, op. cit., p. 14.

55 Nicolae V. Bălan, Mormintele voievodale de la mănăstirea Dealul, în „Studii şi materiale privitoare la trecutul istoric al judeţului Prahova”, istorie-etnografie, I, Ploieşti, 1968, p.75.

56 Gavril Protul, op. cit., p.80.

57Nicolae Iorga, Mormintele domnilor noştri, în Istoria românilor în chipuri şi icoane, Craiova, 1921, p. 8.

58 Radu Gioglovan, Mihai Oproiu, Inscripţii şi însemnări din judeţul Dâmboviţa, I, Municipiul Târgovişte, Târgovişte, 1975, p. 248-249; Nicolae V. Bălan, op. cit., p. 75-76.

59 Constantin Bălan, Mănăstirea Dealu (ediţia a II-a), Bucureşti, 1968, p. 24-25, fig. 27.

60 Istoria României. Compendiu, p.514.

61Johannes Leunclavius, op. cit., col. 675; Petru Demetru Popescu, op. cit., p. 144; Nicolae Iorga, O veste însemnată din trecutul nostru cel vechi. Cum a fost Radu cel Mare, ctitorul mănăstirii Dealu?, p. 433-435; Constantin C. Giurescu, op. cit., p. 385-386.

 

 

SUMMARY

 

Radu Voievod ruled between 1495-1508. He was the son of Vlad the Monk a nd his first wife, lady Smaranda. His father was the illegitimate son of Vlad the Dragon and thus Vlad the Impaler’s half-brother. Radu benefited from his princely origin by receiving a good education and due to his exceptional intelectual qualities he got vast knowledge, very useful for his lordship.

Apparently his rule started soon after 8 September 1495, when the last document issued by Vlad the Monk was released by the princely chancery. A good manager, Radu the Great sought to give a fresh impetus to agriculture, mining, crafts and trade. He also sought to develop the towns and the trade routes.

He gave a special attention to the two princely residences, Bucharest and Târgovişte. The latter became the most important urban centre of Wallachia, having a population of more than 15,000 people and a flourishing economic and cultural life at the end of the 16th century.

According to the documents of the time the agricultural production and the livestock were on the increase and this led to an intensification of trade, mostly with the Transylvanian Saxon towns, which imported massively cereals, cows, cheese and wines from Wallachia. The most interested towns were Sibiu and Braşov which were supplying Wallachia with handicrafts, tools, arms, cloths and paper. The trade was closely watched in order to prevent any intentions of fraud. The revenues of the country grew considerably.

Prince Radu founded several places of worship such as the church of Dealul, near Târgovişte, a beautiful mixture of Byzantine and Armeanian architectural elements, in accordance with the Venetian Renaissance style. The place soon became a creative centre for calligraphers, miniaturists, scholarships and important philosophers. His foundation work also included a wonderful church at Govora monastery and the completion of the monastry of Glavacioc, started by his father, who is buried inside. Radu the Great also generously endowed the monasteries founded by his predecessors: Tismana, Cozia, Bistriţa, Snagov, Târguşor etc.

Radu brought the first printing machine in Wallachia and invited the Serbian monk Macarie of Cetinje (Montenegro) to print “Liturghierul” in Slavonic. It was the first book ever published in Wallachia (10 November 1508).

At the same time he founded a new bishopric at Buzău, turned the metropolitan seat of Râmnicu Vâlcea into a bishopric and moved the metropolitan bishop from Curtea de Argeş to Târgovişte.

He also kept a well equipped and trained army and reinforced a series of strongholds of the defensive system, including Poienari, which was a ruin at the time.

On the external plane he sought a well-balanced policy, maintaining good diplomatic relations with all his neighbours. He obeyed the stipulations of the treaties concluded with the High-Gate and, using the influence the Craiovescu boyars had at the south of the Danube, he recovered the customs of Calafat, thus eliminating a base of the Turkish attacks at the north of the old river.

Radu never waged wars against the Ottomans but he was an active support of the Orthodox places of the Empire. There are numerous documents on the subvention of the religious and cultural activity of the Orthodox settlements: Lopusnja (Serbia), Krenikovci (Bulgaria) etc.

In 1504 Nifon II, the Patriarch of Constantinople, was granted asylum in Wallachia, after a conflict with Baiazid II who ousted him from his position. Radu appointed him bishop of Wallachia, but later, as Nifon mingled in internal affairs, the prince banished him. Nifon died at Dinonysiou manastery (Mount Athos) on 11 August 1508.

A constant of the external policy of the Wallachian prince was his frienly relations with Transylvania and Moldavia. As a mark of their allience, the voievode of Alba-Iulia gave Radu the domain of Geoagiu, in the land of Hunedoara, with the consent of the Hungarian king, Vladislav II (1490-1516), whose vassal the Wallachian lord was.

In 1497, when the Polish, led by king Albert, invaded Moldavia, Radu sent a corps of army to help Stephen the Great, a fact recorded by Grigore Ureche in his chronicle. At the end of 1506 the relations between Wallachia and Moldavia worsened, especially after Radu had allowed the Moldavian boyers opposing Stephen and his son, Bogdan III, to take refuge in his country. Some of them were granted privileges and became high-dignitaries.

At the same time, the intrigues woven by the Polish king, Sigismund I Iagello (1506-1548), who could not turn a blind eye to the privileged position Hungary had with the Romanian provinces, made Radu side with Roman of Coşeşti against the Muşats and they attacked the land of Putna. Bogdan III responded by ravaging Râmnicu Sărat. Eventually the conflict came to an end when Maxim Brancovici, the high-hierarch, was sent to Bogdan and convinced him that the Wallachians and the Moldavians were the same people and the brothers should not fight against each other.

Radu, who had been suffering of gout since 1501, died unexpectedly on 23 April 1508. Another possible cause of his death could have been diabetes. He was buried in the church of the monastery of Dealu, a foundation of his. Unfortunately, the stone of his grave was destroyed and his disintered head placed in a poor box in the middle of the beautiful church. 400 years later, a new sarcophagus made of marble was placed in the church, but his head, badly damaged during the German occupation during the World War I was reintered much later, in 1920.

It took his five sons more than 14 years to ascend the throne: Radu of Afumaţi (1522-1529, with cessation), Radu Bădica (1523-1524), Vlad Vintilă of Slatina (1532-1535), Radu Paisie (1535-1545), and Mircea the Boor (1545-1559, with cessation). They proved brave successors of their father whom sultan Baiazid regarded as a remarkable lord “good, right and pretty suitable for ruling due to the superiority of his soul”.

 

 

 

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)