Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

Un neobosit și neînfricat luptător antiotoman - Radu de la Afumați

Voievozi și domnitori de seamă din istoria românilor

 

De la moartea lui Vlad Ţepeş[1] şi până la venirea în fruntea Ţării Româneşti a lui Mihai Viteazul[2], cel mai înverşunat conducător politico-militar român, adversar al Imperiului Otoman, a fost Radu de la Afumaţi, care a stat în scaunul domnesc de la Târgovişte (cu unele întreruperi), între anii 1522-1529.[3]. El era fiul lui Radu cel Mare[4] şi strănepotul aprigului Vlad Dracul[5] și, prin urmare, descendent al vestitului Mircea cel Bătrân.[6] Supranumele şi-l datorează, se pare, faptului că principala sa proprietate funciară (moşie) se găsea la Afumaţi, în actualul județ Ilfov[7]. Urcarea lui Radu de la Afumați pe tron a avut loc în condiţii deosebit de grele pentru ţară. Stingându-se din viaţă Neagoe Basarab[8], iar moştenitorul său Teodosie[9] fiind minor, conducerea „Ungrovlahiei” va ajunge, practic, în mâinile rudelor celor doi voievozi amintiți, din puternicul neam al Craioveştilor, promotori (la acea vreme) ai unei politici de subordonare faţă de Înalta Poartă[10]. În aceste împrejurări, o grupare a boierimii muntene, cu o vădită orientare antiotomană, îl va sprijini pe Radu de la Afumaţi să preia, în ianuarie 1522, sceptrul Basarabilor[11].

Se inaugurează, acum, în istoria românilor sud-carpatini, o epocă caracterizată prin nesfârşite războaie purtate pentru neatârnare. Numai în trei ani și ceva (cuprinși între 1522-1525), vajnicul urmaş al Drăculeştilor a dat nu mai puțin de douăzeci de bătălii, din cele mai multe ieşind victorios[12].

Nevoit să stea mereu cu mâna pe sabie, iar uneori chiar să părăsească în grabă domnia, el nu a dispus de răgazul necesar pentru a se ocupa de problemele economico-sociale şi cultural-bisericeşti, în măsura în care și-ar fi dorit. De-abia din 1525, când guvernarea sa capătă un caracter mai stabil, are posibilitatea să acorde o atenţie mai mare treburilor interne. Urmărind întărirea puterii centrale, Radu de la Afumați, va realiza o apropiere de Craioveşti, căsătorindu-se (după decesul primei sale soţii)[13], la finele lui ianuarie 1526, cu Ruxandra, fiica cea mică a lui Neagoe Basarab[14] (care după cum se ştie, era vlăstarul „de iure” al lui Pârvul Craiovescu), obţinând, astfel, sprijinul verilor acesteia în atingerea obiectivelor lui politice[15].

În ceea ce priveşte politica externă, Radu de la Afumaţi a depus eforturi deosebite în vederea menţinerii autonomiei Țării Românești, aderând la lupta popoarelor creştine împotriva expansiunii „împărăției” turcești.

Încă de la început (datorită poziției sale clar antiotomane), turcii s-au arătat a-i fi ostili, sultanul poruncind lui Mehmed Beg, paşa de Nicopole, să pornească împotrivă-i, în fruntea trupelor de care dispunea, pentru a-l înlătura de la domnie[16]. În consecință, înaltul demnitar otoman va trece, în februarie 1522, Dunărea „cu mulțime de turci, dar Radul Vodă cel Tânăr (Radu de la Afumați – n.n.T.C.) s-au gătit și au ieșit înaintea lui cu oaste și au făcut război la sat la Glubavi (Gubavi –  n.n.T.C.) și au biruit Radul Vodă pe Mehmet bei și au fugit Mehmet bei de s-au mai gătit încă de război”[17]. Înfrângându-1 în mai multe bătălii, principele valah îl alungă, în cele din urmă, dincolo de bătrânul fluviu, pe adversarul său. Vor urma alte înfruntări, cu sorţi de izbândă schimbători, viteazul voievod fiind obligat a se retrage, în câteva rânduri, peste munţi, în Transilvania[18]. Considerându-se rudă cu boierii olteni, sangeacbei-ul (guvernatorul) Nicopolelui (român de origine, se pare, trecut la mahomedanism)[19] va cere, la un moment dat, sultanului Soliman Magnificul[20], cârmuirea „Valahiei Mari”. Primind un răspuns favorabil, renegatul iniţiază o reorganizare a instituţiilor (printre altele aşezând subaşi, adică funcționari turci însărcinați cu administrarea civilă și militară „pen toate oraşele şi pen toate satele”[21] din Țara Românească), ce ameninţa să transforme statul medieval românesc sud-carpatin într-un simplu paşalâc[22].

Sosind cu ajutoare din Ardeal, Radu de la Afumați restabileşte însă situaţia. În curând, însă, padişahul întreprinde noi tentative de îndepărtare a sa de la putere, încurajând diverşi pretendenţi, printre ei remarcându-se Vladislav al III-lea, care reuşeşte, de două ori, să preia domnia.[23]

Pregătind, contra Creştinătăţii, o campanie de mari proporţii, Soliman Magnificul este silit, totuși, să-1 recunoască, drept domnitor, pe Radu de la Afumaţi, conflictul româno-turc cunoscând o perioadă de mai bine de patru ani de acalmie. Căci „în condițiile în care Țara Românească nu beneficia (la acea epocă – n.n.T.C.) de nici un sprijin din partea statelor creștine europene”[24], Radu de la Afumați, nevrând „să fie cavalerul condamnat al unei creștinătăți care arăta că nu se poate apăra”[25], a preferat „soluția unei înțelegeri cu Poarta”[26].

Îndemnat de „toți boierii”[27], care în urma ținerii unui Sfat domnesc lărgit au ajuns la concluzia „că nu vor putea să se tot bată, ei fiind puțini și țara mică, cu un împărat ce au luat și au coprins atâtea țări și are mulțime de oameni”[28], Radu de la Afumați va pleca la Istanbul „ca să plece capul la poala împăratului”[29]. Ajuns la Curtea padișahului, Soliman Magnificul, acesta îl va recunoaște ca domn al Țării Românești[30] și, așa cum aflăm dintr-o scrisoare trimisă sibienilor, Radu de la Afumați se va întoarce „la domnie cu viață și sănătate, cu toți boierii câți au fost cu mine și m-am așezat la tronul și în domnia română”[31].

Faptul că plătea tribut[32], acceptând suzeranitatea Sublimei Porţi[33], nu însemna, însă, că Radu Vodă renunțase la nobilele sale  idealuri (el continuând să trimită, voievodului Transilvaniei, Ioan Zápolya[34] şi regelui Ungariei, Ludovic al II-lea Jagiello[35], informaţii cu privire la manevrele militare întreprinse de turci)[36], cu atât mai mult cu cât, duplicitari, păgânii continuau susţinerea, în secret, a vechiului său rival, Vladislav al III-lea[37]. Acesta va controla, din aprilie până în august 1525, o bună parte din Țara Românească (în acest interval „se poate vorbi de o domnie împărțită”)[38], dar, în cele din urmă, Vladislav al III-lea va fi luat prizonier și decapitat din ordinul lui Radu de la Afumați[39].  

Relaţiile cu Ungaria au fost dintre cele mai bune, aceasta ajutându-l, aproape întotdeauna, în repetatele-i reveniri la putere. Consecvent politicii sale, deşi fiul său Vlad se afla ostatic în tabăra sultanului,[40] dârzul fecior al lui Radu cel Mare va sta alături de regele maghiar în încercările-i disperate de a ţine piept atacurilor turceşti[41]. Astfel, în vara anului 1526, când sultanul Soliman Magnificul se pregătea intens să pornească ampla sa campanie militară îndreptată împotriva Regatului Ungar cu scopul cuceririi acestuia, Radu de la Afumați a avut curajul să trimită, în secret, prin luna iunie, pe un apropiat de-al său la Curtea regelui maghiar pentru a-l informa pe acesta cu privire la faptul „că sultanul înaintează cu toate forțele sale și că el (Radu de la Afumați – n.n. T.C.) este gata să-l ajute (pe regele Ungariei – n.n. T.C.) în această grea încercare, atacând pe otomani”[42]. Domnitorul „Ungrovlahiei” începe, chiar, să întocmească un plan strategic comun munteano-ardeleano-ungar prin care spera „să-l determine pe Süleyman să renunțe sau să amâne războiul împotriva Ungariei”[43]. Din păcate, ofensiva oștilor otomane a fost declanșată înainte „ca planul voievodului român să poată fi pus în aplicare”[44].

Oficial, atât Radu de la Afumați, cât și omologul său moldovean, Ștefăniță Vodă, au rămas în „Casa Păcii”[45], primul trimițând, pe la finele lunii mai a anului 1526, o solie la Sofia, prin care se angaja (și în numele celuilalt voievod român, care îl mandatase în acest sens) să respecte în continuare vechile tratate încheiate cu Înalta Poartă[46]. În aceste împrejurări, are loc, se pare, și luarea ca ostatic, de către turci, a fiului voievodului de la Târgoviște, sultanul reușind, astfel, să împiedice punerea în aplicare a planului de „atac diversionist munteano-ardelean la sud de Dunăre”[47] inițiat de Radu de la Afumați[48]. De asemenea, acesta a beneficiat şi de sprijinul transilvănenilor (în spe­cial al braşovenilor şi sibienilor), principele Ioan Zápolya participând (din dispoziţia suveranului de la Buda), alături de el, la campaniile antiotomane din vara (iunie-august) şi respectiv, toamna (15 octombrie-noiembrie) anului 1522[49]. „Prima măsură luată de voievod (de Radu de la Afumați – n.n. T.C) după ocuparea scaunului domnesc (în vara anului 1522 – n.n. T.C.) a fost să trimită «oameni aleși de au cuprins toți subașii (puși de Mehmed Beg – n.n. T.C.) pen toate satele și orașele de le-au tăiat capetele»[50], curățind astfel țara de turci după trei luni de stăpânire otomană”[51].

Important de reţinut este că atât Ungaria cât şi Transilvania nu erau dezinteresate, ele conştientizând faptul că prăbuşirea Ţării Româneşti însemna expunerea lor directă la pericolul otoman[52]. O dovadă că așa stăteau  lucrurile este, printre altele, o scrisoare trimisă, la 29 iulie 1524, de către agentul diplomatic al Raguzei la Înalta Poartă, Michael Bocignoli, unuia dintre secretarii împăratului Carol Quintul[53], în care raguzanul motiva sprijinul consistent dat de Ioan Zápolya lui Radu de la Afumați, afirmând că „dacă turcii ar ocupa Țara Românească s-ar sfârși cu toată Transilvania”[54].                                                             Dintr-un document emis, la 2 februarie 1524, din porunca lui Radu de la Afumați, prin care acesta solicita sprijin din partea conducerii Brașovului, aflăm și opinia voievodului român cu privire la această situație, el considerând următorele: „Și oaste așijderea, cât puteți, trimiteți-mi, căci domnul rămas voievod (se referea la Ioan Zápolya – n.n. T.C.) nimic nu va zice pentru aceasta; numai să ne izbăvească pe noi Domnul Dumnezeu de câinii de turci. Căci dacă turcii ne vor învinge pe noi și ne vor rușina domnia voastră nu va fi în pace”[55].

Pieirea regelui Ludovic al II-lea Jagiello în dezastrul de la Mohács, din 29 august 1526[56], a avut drept consecinţă imediată izbucnirea luptelor pentru coroana Ungariei[57], principalii protagoniști fiind voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya și Ferdinand de Habsburg[58], fratele împăratului romano-german, Carol Quintul.

Primul, motivând că ordinele primite de la suveranul său, „craiul” de la Buda, de a se alătura cu oastea ardeleană (care alcătuită din aproximativ 25.000 de luptători, era deja concentrată pe Tisa)[59] forțelor militare ale Regatului Ungar (constituite, îndeosebi, din trupe regale și nobiliare, căci după toate atrocitățile comise împotriva participanților la Războiul țărănesc din 1514, condus de Gheorghe Doja, autoritățile maghiare nu au mai îndrăznit să mobilizeze la luptă poporul de rând în vederea confruntării cu invadatorii otomani)[60] fuseseră contradictorii, nu va reuși, chipurile, să ajungă la timp pe câmpul de bătaie de la Mohács[61] (pentru a lua parte la dramatica încleștare dintre creștini și turci derulată aici, mai exact între localitățile Báta și Drava, situate la mică distanță de Dunăre)[62], astfel că efectivele armatei sale vor rămâne intacte. Prin urmare, dispunând de mijloacele necesare, Zápolya „întru ajutoriu cu ardeleănii la Mohács nu au mers, ce și pre alții de a merge i-au împidicat”[63], poziția sa fiind „grăitoare pentru statutul Transilvaniei”[64], căci aceasta „a avut întotdeauna istoria sa proprie”[65], alta decât a Ungariei, scopul urmărit de voievodul ardelean, în condițiile date, fiind acela de a reuși să transforme „într-o reală independență autonomia de care deja se bucura”[66] statul medieval intracarpatic.

Cel de-al doilea pretendent la tronul Ungariei, Ferdinand de Habsburg, care era căsătorit cu Anna Jagiello, sora defunctului rege maghiar[67] (ce la rândul său luase de soție, în 1521, pe Maria de Habsburg, sora împăratului Carol Quintul și prin urmare și a rivalului său)[68], considera că avea dreptul incontestabil de a-i urma la domnie celui care, prin legătura matrimonială amintită, îi devenise cumnat  moștenind, de fapt, la moartea acestuia atât coroana Ungariei, cât și pe cea a Boiemiei[69]. Nu trebuia uitat nici sultanul Soliman Magnificul, care stăpânind deja centrul și sud-vestul Regatului Maghiar, pretindea coroana acestuia, declarând „vilaietul Ungariei (...) țara mea, cucerită prin sabia mea”[70].

Iniţial, Radu de la Afumaţi, se va situa de partea lui Zápolya, care biruit, totuşi, de imperiali, se va refugia în Polonia[71]. Întoarcerea acestuia, cu trupe polone şi otomane, îl determină pe voievodul muntean să treacă, însă, în tabăra lui Ferdinand de Habsburg, ce promisese eliberarea ţărilor aflate sub dominaţia osmanlâilor. Alianţa cu Habsburgii demonstra, încă o dată, că descendentul vrednicilor Basarabi rămânea un inamic neîmpăcat al necredincioşilor.

 Intenţionând să creeze un front comun antiotoman, Radu de la Afumați nu va ţine cont de tensiunile existente între el și domnul Moldovei, Ştefăniţă Vodă[72] (cauzate, printre altele, de o chestiune de ordin matrimonial[73], dar și de faptul că fiul lui Radu cel Mare a oferit adăpost în Țara Românească unor boieri moldoveni, adversari ai politicii promovate de nepotul marelui Ștefan[74]), ci va încerca să-l atragă și pe acesta în coaliţia creştină[75] (căci asemeni voievodului „Valahiei Mari”[76] și cel al „Valahiei Mici”[77] se străduia să-şi păstreze independenţa).

Desfiinţând Regatul Ungar[78] şi întărindu-şi poziţiile în Europa Centrală, Soliman Magnificul, incomodat de neîmblânzitul „ghiaur”, hotărăşte să-1 suprime. Datorită intrigilor puse la cale de Mehmed Beg, veșnicul duşman al domnitorului român, o parte dintre marii boieri (adepți ai unei politici de înțelegere cu Înalta Poartă) îl vor trăda, organizând un complot (în fruntea căruia se vor afla vornicul Neagoe din Periș și postelnicul Drăgan din Merișani-Bucșani), în urma căruia războinicul prinţ valah va fi asasinat, împreună cu fiul său Vlad, la 2 ianuarie 1529, în biserica de pe dealul Cetăţuia, aflată la nord de Râmnicu-Vâlcea[79].

Trupul i-a fost înmormântat în Biserica Episcopală de la Curtea de Argeş (capul fiindu-i trimis la Istanbul), probabil de către iubitoarea-i soţie, care, în amintirea măreţelor lui fapte de arme, a poruncit să i se sape pe lespedea funerară, așa cum am văzut mai sus, numele celor douăzeci de bătălii, purtate de el (care au contribuit, substanţial, la păstrarea libertăţii și neatârnării poporului nostru) dar și un text, impresionant, care pe lângă valoarea istorică (dată de enumerarea confruntărilor militare), are și „una literară, filosofică și teologică”[80]. Acesta este următorul: „Și atunci m-a dăruit Dumnezeu cu stăpânirea și schiptrul țării și m-a încins cu caftan mohorât, cu cunună m-a încoronat și cu cinstea bogăției și cu multă mărire, de dar aducătoare și cu mulțimea oștilor fiind înconjurat și la mulți am întins mâna de ajutor cu îndurare. Acum zac singur aici în acest mic mormânt, așteptând glasul Arhanghelului, cea de pe urmă trâmbiță, învierea a toată lumea și a stihiilor primenire. Rog pe cei pe care Dumnezeu îi va îngădui să vină după mine să păzească acest mic loc de odihnă și casă a osemintelor mele ca să fie nestricat”[81].

Pentru neasemuita-i vitejie, Radu de la Afumaţi a fost supranumit, de către contemporanii săi, „cel Viteaz”[82], A. D. Xenopol considerând că aceasta „i se cuvine cu dreptul după crâncenele lupte cu turcii prin care a scăpat ţara lui de a fi prefăcută în paşalâc”[83].

 

Conf. univ. dr. TIBERIU CIOBANU

 


 

[1] Vlad al III-lea Țepeș a fost fiul legitim al lui Vlad Dracul (de unde și porecla de Dracula, adică „fiul Dracului”, sub care mai este cunoscut) și a domnit asupra Țării Românești în trei rânduri, după cum urmează: din octombrie (înainte de 17-19) până la începutul lui noiembrie (sigur după 31 octombrie) 1448; din iulie (înainte de 3) 1456  până în noiembrie (înainte de 26) 1462 și din octombrie (după 7)/noiembrie (înainte de 8) până la sfârșitul lunii decembrie a anului 1476, posibil, chiar, până la începutul lui ianuarie (sigur înainte de 10) 1477 (Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Țara Românească și Moldova, vol. I (secolele XIV-XVI), Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 101, 103, 115, 117, 801, 802).

[2] Mihai Viteazul a fost fiul natural a lui Pătrașcu cel Bun (la rândul său fiu a lui Radu cel Mare, acesta a cârmuit „Ungrovlahia” între 1554 și 1557-Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 568) și a domnit asupra Țării Românești, direct sau indirect, din 7/17 octombrie 1593 și până la moartea sa (cu o scurtă întrerupere petrecută între 18/28 noiembrie 1600 și 31 mai/10 iunie 1601, interval în care – înfrânt de oștile polono-moldave, la est și la sud de Carpați, și de cele ale nobilimii maghiare în Transilvania, a fost nevoit să plece în pribegie la Curtea împăratului Sfântului Imperiu Roman de Neam German – tronul Basarabilor va fi ocupat de Simion Movilă, protejatul cancelarului Poloniei, Jan Zamoyski), care a avut loc în 9/19 august 1601 (Otilia Breban, O scurtă istorie în date a lui Mihai Viteazul, în Drumul către nemurire, Editura Eurostampa, Timișoara, 2011, p. 31, 32-35, 37, 39-41); asupra Transilvaniei (pe care a condus-o în calitate de locțiitor al împărutului și guvernator general, comandant sau căpitan general al armatei imperiale din comitatele exterioare, principe [ales și recunoscut de Dieta principatului intracarpatic], domn și voievod, crai [echivalent, în cazul de față, cu principe, având aici sensul neoficial de rege] și conducător cu titlul de guvernator ereditar din 18/28 octombrie 1599 până în 9/19 august 1601, cu întreruperea cauzată de revolta magnaților unguri, izbucnită în toamna anului 1600, întrerupere ce s-a încheiat odată cu victoria obținută de el, în 24 iulie/3 august 1601, la Guruslău - Constantin Rezachevici, op.cit., p. 317, 352-353) și asupra Moldovei (între 6/16 mai și mijlocul lui septembrie 1600 - Otilia Breban, op.cit., p. 30, 33; Constantin Rezachevici, op.cit., p. 317), fiind „primul dintre voievozii noștri care a izbutit să unească sub un singur sceptru, chiar dacă numai pentru puțin timp, toate cele trei țări românești” (Tiberiu Ciobanu, Mihai Viteazul-Domnul primei Uniri, în Domnitori și regi de seamă din istoria poporului român, Editura Excelsior, Timișoara, 2000, p. 68).

[3] Istoria României. Compendiu, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974, p. 514. Radu al V-lea de la Afumați sau „cel Viteaz” a cârmuit, mai exact, Țara Românească, după cum urmează: între februarie (înainte de 3) și aprilie 1522; de la sfârșitul lui iunie și până la începutul lui august 1522; din octombrie 1522 și până în iunie (înainte de 11) 1523; între 19/ 24 ianuarie și mai 1524; între septembrie (înainte de) 1524 și sfârșitul anului 1525 (în acest interval Radu de la Afumați a domnit asupra părții de nord a țării sale, avându-și capitala la Târgoviște, căci rivalul său, Vladislav al III-lea, s-a aflat și el din aprilie [înainte de 19] și până în august [după 18] 1525 în Țara Românească, controlând partea de sud a acesteia și exercitându-și prerogativele domnești din București) și de la sfârșitul anului 1525 până la 2 ianuarie 1529, când va fi asasinat (Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p. 454; Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 808-809).

[4] Radu al IV-lea cel Mare a fost fiul lui Vlad al IV-lea Călugărul (la rândul său fiu al lui Vlad Dracul, acesta a domnit asupra Țării Românești între iulie-august 1481 și din iulie 1482 până în septembrie 1495- Istoria României în date, p.454; Istoria Românilor, vol. IV, p. 807) și a cârmuit „Valahia Mare” începând din septembrie (între 8 și 15) 1495 până în 23 aprilie 1508 (Istoria României în date, p.454; Istoria Românilor, vol. IV, p. 807).

[5] Vlad al II-lea Dracul a fost fiul nelegitim al lui Mircea cel Bătrân și a domnit asupra Țării Românești între 1436-1442 și din 1443 până în 1447 (Istoria lumii în date, p. 567).

[6] Mircea I cel Bătrân sau „cel Mare” a fost fiul lui Radu I Basarab (la rândul său fiu al lui Nicolae Alexandru [ce a cârmuit Țara Românească între 1352 și 16 noiembrie 1364, fiind urmașul lui Basarab I „Întemeietorul”- Istoria României în date, p. 453], acesta a domnit asupra „Ungrovlahiei” între cca. 1377 și 1385 - Istoria Românilor, vol. IV, p. 803) și a stat cu cinste pe tronul Basarabilor din septembrie (după 23) 1386 până în 31 ianuarie 1418 (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 801).

[7] Tiberiu Ciobanu, Radu de la Afumați, neobositul luptător antiotoman, în op. cit., p. 57; Adrian Bucurescu, Un erou ignorat: Radu de la Afumați, articol apărut în 24 iunie 2010 pe www.romanialibera.ro. „Pentru a-l deosebi de alți voievozi cu numele de Radu, el a mai avut și alte supranume. Astfel, în timpul vieții i s-a mai zis Radu Voievod cel Nou și Radu-Vodă cel Tânăr, iar după moarte i s-a mai spus și Radu cel Viteaz, ca dovadă a vitejiei fără seamăn demonstrate în stăvilirea amenințării otomane. În documente se intitula «Io Radu Voievod, fiul marelui și preabunului Radu Voievod»” (Ibidem).

[8] Neagoe Basarab a fost fiul natural al lui Basarab al IV-lea cel Tânăr (supranumit și „Țepeluș”, acesta a domnit asupra Țării Românești între noiembrie 1477- septembrie 1481 și din noiembrie [înainte de 16] 1481 până în martie-aprilie 1482, cînd va fi ucis de boieri la Glogova – Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1977, p. 392), conceput de acesta cu Neaga (ce provenea dintr-o puternică familie boierească din Oltenia) pe când, ca urmare a pierderii temporare a tronului, s-a refugiat pe moșiile susținătorilor săi din dreapta Oltului. „De iure” tată i-a fost Pârvul Craiovescu, căci din loialitate față de „Țepeluș” (dar și urmărind, probabil, să obțină unele avantaje politico-economice), marele boier oltean o va lua de soție pe mama lui Neagoe Basarab chiar înainte ca viitorul voievod să se nască. Pentru acest nobil gest, Basarab cel Tânăr îl va răsplăti substanțial, la revenirea sa pe tronul de la Târgoviște, pe reprezentantul Craioveștilor, numindu-l mare vornic și acordându-i, totodată, o serie de privilegii (Dan Pleșia, Neagoe Voievod - un autentic Basarab, în „Magazin istoric”, nr. 10, București, 1971, p. 10). Neagoe Basarab a cârmuit cu cinste „Ungrovlahia” din 23 ianuarie 1512 până în 15 septembrie 1528 (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 393).

[9] Teodosie a fost fiul lui Neagoe Basarab și a domnit asupra Țării Românești între 15 septembrie-octombrie 1521 și din octombrie 1521 până în ianuarie (după 7) 1522 (Istoria României în date, p. 454). După alte opinii, el ar fi ocupat scaunul domnesc al părintelui său din septembrie (după 15) 1521 și până în ianuarie (între 7 și 22) 1522 cu o întrerupere între septembrie (după 27) și octombrie (între 14 și 25) 1521, când domnia Țării Românești a fost deținută de Vlad (Dragomir) Călugărul (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 802).

[10] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 57.

[11] Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, București, 1986, p. 382. Primul hrisov cunoscut, emis din porunca lui Radu de la Afumați ca domn al Țării Românești, este datat 3 februarie 1522, acesta fiind redactat la Târgoviște, capitala de atunci a statului medieval românesc sud-carpatin (Ibidem, p. 383).

[12] Istoria Românilor, vol. IV, p. 417. Cele 20 de bătălii, purtate de oștile conduse de Radu de la Afumați, sunt pomenite în textul inscripționat pe piatra sa de mormânt, aflată în Biserica Episcopală de la Curtea de Argeș. Dintre acestea le amintim pe cele de la Gubavi și Ștefeni (pe Neajlov), Clejani (pe drumul ce lega Rușii de Vede de București), Ciocănești (la nord de București), București, Târgoviște, râul Argeșel (în nordul țării), Alimănești (astăzi în județul Teleorman), Grumazi (în Teleorman), Cetatea Poienarilor, Gherghița, Slatina, Rucăr, Didrich (Dridu) ș.a. (Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 383, 384; Istoria Românilor, vol. IV, p. 417).

[13] Cea dintâi soție a lui Radu de la Afumați a fost Voica, fiica vornicului Vlaicu. Ea se va stinge din viață la sfârșitul anului 1525 (Alexandru Safta, Descoperă istoria românilor. Radu de la Afumați-Domnitorul celor 20 de războaie, articol apărut în 24 noiembrie 2009, pe www.descopera.ro; Adrian Bucurescu, op. cit.).

[14] Ibidem; Istoria Românilor, vol. IV, p. 417.

[15] Manole Neagoe, Viteazul Radu de la Afumați, în „Magazin istoric”, nr. 6, București, 1975, p. 12.

[16] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 59.

[17] Istoria Țării Românești, 1290-1690. Letopisețul Cantacuzinesc [ediție de C. Grecescu și D. Simonescu], Editura Academiei R.P.R., București, 1960, p. 44.

[18] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 383.

[19] Mehmed Beg a fost sangeacbei-ul (guvernatorul) provinciei otomane sud-dunărene cu centrul la Nicopole. El făcea parte din puternica și influenta familie otomană Mihaloglu, ai cărei fondatori sunt considerați, de către unii istorici, a fi fost Radu și Mihail, cei doi fii ai lui Mihail I (domnul Țării Românești din 31 ianuarie 1418 până în august 1420-Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Editura „Albatros”, București, 1975, p. 901), fiul și urmașul lui Mircea cel Bătrân. Se pare că după înfrângerea și uciderea părintelui lor, Radu și Mihail au fost luați ca ostatici și duși la Înalta Poartă, unde vor fi obligați să se convertească la islamism (Nicolae Iorga, Istoria românilor, ediția a II-a, vol. IV, Cavalerii [îngrijit de S. Cleptea și V. Neamțu], Editura Enciclopedică, București, 1996, p. 7), descendenții lor devenind membrii marcanți ai clasei conducătoare a Imperiului Otoman. Un alt reprezentant de seamă al celebrei familii otomane, întemeiată de cei doi prinți români din neamul Basarabilor, a fost Ali Beg, pașa de Smederevo (atestat documentar la 1469 și respectiv 1479), tatăl lui Mehmed Beg (Genealogia Basarabilor, planșă anexă la volumul lui Dan Pleșia, Io Mircea, Mare voievod și domn..., Râmnicu Vâlcea, 1986).

[20] Süleyman (Suleiman sau Soliman, în transcriere românească) Kanuni (adică „Legiuitorul”) sau Muhteșem (adică „Magnificul”) a fost fiul sultanului Selim I Yavuz (adică „Durul”, care a domnit între 25 aprilie 1512 și 21 septembrie 1520) și a condus Imperiul Otoman (care sub guvernarea lui a atins maxima sa expansiune teritorială) din 30 septembrie 1520 până în 6/7 septembrie 1566 (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976, p. 381).

[21] Radu Popescu vornicul, Istoriile domnilor Țării Românești, Editura Academiei R.P.R., București, 1963, p. 39.

[22] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 383; Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, p. 128.

[23] Manole Neagoe, op. cit., p. 4-5. Vladislav al III-lea a fost nepotul lui Vladislav al II-lea (ce a cîrmuit Țara Românească între decembrie1447-octombrie 1448 și din octombrie 1448 până în 22 august 1456 - Istoria României în date, p. 454), tatăl său fiind un fiu al acestuia din urmă, pe nume tot Vladislav, care este pomenit pe la 1488, ca făcând, împreună cu soția sa Neacșa, o danie Mănăstirii „Sf. Ștefan” de la Meteore (Ștefan Nicolaescu, Lămurirea unei confuzii istorice. Vladislav și doamna Neacșa 1488, București, 1935, p. 1-8). De altfel, chiar Vladislav al III-lea, într-un hrisov datat 12 septembrie 1523, face trimitere la „cartea bunicului domniei mele Vladislav voievod” (Documenta Romaniae Historica B. Țara Românească, vol. II, Editura Academiei R.S.R., București, 1972, p. 419-420), pe care îl consideră drept înaintașul său imediat (adică efectiv din familia sa), ce a stat pe tronul Țării Românești, părintele său neajungând să urce în scaunul voievodal de la Târgoviște. Vladislav al III-lea a domnit, de fapt, asupra „Ungrovlahiei” de trei ori, după cum urmează: din aprilie (înainte de 14) până în octombrie (înainte de 19) 1523; între martie (înainte de 20)-septembrie (înainte de 18) 1524 și din aprilie (înainte de 19) până în august (după 18) 1525 (Constantin Rezachevici, op. cit., p. 802).

[24] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 385.

[25] Nicolae Iorga, Istoria românilor, vol. IV, București, 1937, p. 321.

[26] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 385.

[27] Radu Popescu vornicul, op.cit., p. 40.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem. „Călătoria (lui Radu de la Afumați – n.n. T.C.) la Istanbul a avut loc în decembrie 1524-ianuarie 1525” (Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 385).

[30] Ibidem.

[31] Grigore G. Tocilescu, 534 documente istorice slavo-române din Țara Românească și Moldova privitoare la legăturile cu Ardealul (1346-1603), București, 1931, p. 305-306.

[32] Tributul (haraciul) anual, datorat de Țara Românească Înaltei Porți, va fi majorat acum de la 13.000 la 14.000 de ducați (Istoria Românilor, vol. IV, p. 417).

[33] Radu de la Afumați se obligă, cu această ocazie, să se prezinte la Istanbul pentru a „face act de supunere către Poartă din trei în trei ani” (Ibidem).

[34] Ioan Zápolya a fost voievodul Transilvaniei, între 1510-1526, iar din 1526 până în 1540 rege al Ungariei Răsăritene (Istoria României în date, p. 461; Istoria lumii în date, p. 564).

[35] Ludovic al II-lea Jagiello a fost rege al Ungariei și al Boiemiei din 1516 până în 1526 (Ibidem; Enciclopedie de istorie universală, Editura All Educațional, București, 2003, p. 833).

[36] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 385.

[37] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 59.

[38] Istoria Românilor, vol. IV, p. 419.

[39] Manole Neagoe, op. cit., p. 5.

[40] Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1978, p. 171.

[41] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 386.

[42] Ibidem.

[43] Ibidem.

[44] Ibidem. Planul respectiv „prevedea atacarea simultană a inamicului – din față de către armata ungară, iar din spate de oastea Munteniei și de cea a Transilvaniei. Exista și o altă variantă, anume aceea a trecerii Dunării și pustiirii zonelor de la sud de fluviu de către oștile muntene și transilvănene, acțiune care, după părerea domnului român, ar fi putut (așa cum arătam mai sus – n.n. T.C.) să-l determine pe Süleyman să renunțe sau să amâne războiul împotriva Ungariei” (Ibidem).

[45] Ibidem, p. 388. În secolele XIV-XVI, toate teritoriile cunoscute de turcii otomani erau împărțite în două categorii: cele incluse direct în imperiul lor și numite generic „Casa (sau teritoriul) Islamului” (Dar al-Islam) și cele care urmau să fie cucerite, cunoscute sub denumirea de „Casa (sau teritoriul) Războiului” (Dar al-harb). Apariția în procesul cuceririi otomane a unor situații de provizorat, când unele țări își răscumpărau pacea și chiar obțineau protecția sultanului prin plata unui tribut (haraci), a stat la baza constituirii unei categorii intermediare de dependență, numită „Casa (sau teritoriul) Păcii” ori a „Pactului” (Dar al-´ahd) sau a „leagământului”, țările ce făceau parte din aceasta nefiind incluse direct în componența statului otoman, ci doar se recunoșteau drept vasale ale Înaltei Porți. „Din punct de vedere al dreptului islamic de rit hanefit (cea mai veche dintre școlile juridice din islam [acestea sunt școli de interpretare a legii islamice, lege numită în limba arabă șaria și care cuprinde două tipuri principale de reguli și anume: prescripții privitoare la cult – obligații ritualice și alte prescripții – și reguli de natură politică și juridică - Nadia Anghelescu, Introducere în islam, Editura Enciclopedică, București, 1993, p. 67], ea fiind una sunnită [adică aparține doctrinei „ortodoxe”, majoritare, a Islamului]. Numele i se trage de la cel al întemeietorului ei Abu Hanifa [născut în anul 699, la Kufa în Irak și mort în anul 767]. Flexibilitatea metodologiei hanefite a permis dezvoltarea dreptului islamic într-o formă care să-l facă potrivit condițiilor specifice din Irak [Paul Brusanowski, De la teocrația medineză instituită de Muhammad la Frăția Musulmană din perioada interbelică, Editura Herald, București, 2009, p. 87]. Mai târziu a fost adoptată de către turcii selgiucizi și de către cei otomani, astfel că învățăturile lui Abu Hanifa sunt urmate în Turcia, în țările cucerite de turci, în cele desprinse din Imperiul Otoman, în cele din Asia Centrală și în nordul Indiei, ceea ce face ca aproape jumătate din islamul mondial să fie atașat dreptului canonic hanefit [Henri Lammens, Islamul: credință și instituție, traducere de Ioana Feodorov, Editura Corint, București, 2003, p. 99]), practicat de otomani, țările tributare acestora făceau, deci, parte din dar al-´ahd («Casa Pactului», «Casa Păcii»), situată între dar al-Islam («Casa Islamului») și dar al-harb («Casa Războiului», a inamicilor Islamului)” - Istoria Românilor, vol. IV, p. 537. În concluzie la baza raporturilor dintre Imperiul Otoman și statele vasale ale acestuia a stat dreptul islamic al popoarelor (elaborat de învățații arabi în secolele VIII-IX), care consideră că întreaga lume este divizată în două părți, și anume: „Casa Islamului” (din care făceau parte toți cei de religie islamică) și „Casa Războiului” (alcătuită din toți cei de altă credință, pe care musulmanii trebuiau să-i convertească la religia lor prin „Războiul sfânt” (djihad). În timp a apărut, așa cum am văzut, și o a treia delimitare și anume „Casa Păcii”, adică dar al-´ahd (care se poate traduce și prin „Casa Pactului”), ce era considerată provizorie și presupunea că teritoriile cuprinse de aceasta au încheiat o înțelegere prin care își răscumpărau pacea, prin plata unui tribut. Acest tribut a căpătat, în timp, în dreptul musulman, sensul de sumă de bani plătită pentru a răscumpăra pacea. În cazul în care se refuza plata sa, automat teritoriul respectiv trecea din nou în „Casa Războiului”. Referiri mai ample cu privire la statutul juridic și la obligațiile politico-economice și militare ale Țărilor Române în raport cu Înalta Poartă vezi: Istoria Românilor, vol. IV, p. 537-583; Philip K. Hitti, Istoria arabilor (traducere de Irina Voinovski-Mihai), Editura All, București, 2008; Mustafa Ali Mehmed, Documente turcești privind istoria României, vol. I (1455-1774), Editura Academiei R.S.R., București, 1976; Idem, Istoria turcilor, Editura Științifică și Enciclopedică, București, 1976; Mihai Maxim, Culegere de texte otomane: Fasc. I. Izvoare documentare și juridice, Editura Universității din București, București, 1974; Idem, Teritorii românești sub administrație otomană, în „Revista de istorie”, XXVI, nr. 9, București, 1983, p. 8-9, 802-817, 879-890; Idem, Țările Române și Înalta Poartă. Cadrul juridic al relațiilor româno-otomane în Evul Mediu (cu o prefață de prof. Halil Inalcik), Editura Enciclopedică, București, 1993; Idem, L´Empire Ottoman au Nord du Danube et l´autonomie des Principautés Roumaines au XVe sičcle. Etudes et documents, Editura Isis, Istanbul, 1999; Viorel Panaite, Din istoria dreptului islamic al popoarelor: doctrina djihadului, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A.D. Xenopol» din Iași”, XXII, nr. 2, Iași, 1985, p. 409-419, XXIII, nr. 1, Iași, 1986 p. 707-718; Idem, Considerații privind legea păcii în islamul medieval, în „Anuarul Institutului de Istorie și Arheologie «A.D. Xenopol» din Iași”, XXIV, nr. 2, Iași, 1987, p. 567-586, XXV, nr. 2, Iași, 1988 p. 397-413, XXVI, nr. 2, Iași, 1989, p. 397-413; Idem, Dreptul păcii și al războiului în islamul otoman. Glosar și bibliografie, Editura Universității din București, București, 2008; Idem, Pace, război și comerț în Islam. Țările Române și dreptul otoman al popoarelor (secolele XV-XVII), Editura All, București, 1997; Ecaterina Lung, „Casa Islamului” și „Casa Războiului”, în „Revista 22”, editată de Grupul pentru Dialog Social, articol apărut în 22 februarie 2006, pe www.revista22.ro; Octavian Iliescu, Cu privire la haraciul Țărilor Române în secolul al XVI-lea, în „Revista de istorie”, XXXII, nr. 3, București, 1979, p. 10-12; Ion Matei, Raporturile juridice cu Imperiul Otoman, în Istoria dreptului românesc, vol. I, Editura Academiei R.S.R., București, 1980; Cronici turcești privind Țările Române, vol. I (îngrijit de Mihail Guboglu și Mustafa Mehmed), Editura Academiei R.S.R., București, 1966.

[46] Mihail Guboglu, Crestomație turcă. Izvoare narative privind istoria Europei Orientale și Centrale (1263-1683), Tipografia Universității din București, București, 1977, p. 310-331.

[47] Istoria Românilor, vol. IV, p. 420.

[48] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 386; Istoria Românilor, vol. IV, p. 420.

[49] Istoria României în date, p. 116.

[50] Istoria Țării Românești, 1290-1690. Letopisețul Cantacuzinesc, p. 44.

[51] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 383.

[52] Istoria Românilor, vol. IV, p. 418.

[53] Carol al V-lea (în latină „Quintus”, de aici „Quintul”) de Habsburg a fost împărat al Imperiului Roman de Neam German, între 1519-1556, fiind încoronat, în 1520, la Bologna. El este ultimul împărat încoronat de papă (Istoria lumii în date, p. 561).

[54] Călători străini despre Țările Române, vol. I (îngrijit de Maria Holban), Editura Științifică, București, 1968, p. 179.

[55] Grigore G. Tocilescu, op.cit., p. 284, doc. nr. 285.

[56] Aurel Decei, op.cit., p. 173.

[57] Istoria Românilor, vol. IV, p. 420; Aurel Decei, op.cit., p. 175-176; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 388-389.

[58] Ferdinand I de Habsburg a fost rege al Boemiei și Ungariei (stăpânind însă doar nordul și vestul acesteia - Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 389; Mustafa Ali Mehmed, Documente turcești privind istoria României, vol. I [1455-1774], p. 33) din 1526 (Enciclopedie de istorie universală, p. 611), iar din 1556 și până în 1564 (când se va stinge din viață), el a devenit și împărat al Imperiului Romano-German, urmând la tron fratelui său Carol al V-lea (Istoria lumii în date, p. 561; Enciclopedie de istorie universală, p. 611).

[59] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 388.

[60] Istoria României. Compendiu, p. 144; Istoria Românilor, vol. IV, p. 153.

[61] Ibidem, p. 420.

[62] Aurel Decei, op.cit., p. 173.

[63] Nicolae Stoica de Hațeg, Cronica Banatului (ediție de Damaschin Mioc), Editura Facla, Timișoara, 1981, p. 159.

[64] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 388.

[65] R.W. Seton-Watson, Histoire des Roumains, Paris, 1937, p. 61.

[66] Ibidem.

[67] Enciclopedie de istorie universal, p. 611, 833.

[68] Ibidem, p. 833

[69] Ibidem, p. 611. Mai mult decât atât, Ferdinand de Habsburg se va erija și în protector al văduvei lui Ludovic al II-lea Jagiello, regina Maria (care nu era nimeni alta decât, așa cum am văzut mai sus, propria sa soră) pe care o va adăposti la Pojon (Bratislava), în Slovacia, unde, de altfel, va fi și proclamat, de către Dieta convocată aici, la 17 decembrie 1526, ca rege al Ungariei (după ce în prealabil fusese ales, la 23 octombrie 1526, rege al Boiemiei) - Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 389.

[70] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 389; Mustafa Ali Mehmed, Documente turcești privind istoria României, vol. I (1455-1774), p. 33.

[71] Istoria Românilor, vol. IV, p. 420; Aurel Decei, op.cit., p. 175; Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II/1, București, 1891, p. 59; Cronici turcești privind Țările Române, vol. I, p. 475.

[72] Ștefan al IV-lea cel Tânăr (sau Ștefăniță Vodă) a fost fiul legitim al lui Bogdan al III-lea cel Orb (ce a domnit asupra Moldovei între 2 iulie 1504 și 20 aprilie 1517 - Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 401) și deci nepot al lui  Ștefan cel Mare ( „gospodar al Moldovlahiei ” între 1457 și 1504 - Istoria lumii în date, p. 569). El a domnit din 20 aprilie 1517 și până în 14 ianuarie 1527, când se va stinge din viață, fiind înmormântat în biserica Mănăstirii Putna (Constantin C. Giurescu, Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 401).

[73] Alexandru Alexianu, Peripețiile unei nunți domnești, în „Magazin istoric”, nr. 2, București, 1969, p. 20-23. Se pare că Ștefăniță Vodă era supărat pe Radu de la Afumați pentru că acesta s-a căsătorit cu Ruxandra, fiica cea mică a lui Neagoe Basarab, care îi fusese, inițial, promisă lui.

[74] Istoria Românilor, vol. IV, p. 419.

[75] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 60.

[76] Țara Românească, care mai era cunoscută, în Evul Mediu, și sub denumirea de „Ungrovlahia”.

[77] Moldova, care mai era cunoscută, în Evul Mediu, și sub denumirea de „Moldovlahia”.

[78] După „Mohácsi vész” (în românește „Pieirea de la Mohács”), așa cum apare înscris în istoria Ungariei dezastrul suferit de armata maghiară la Mohács, în 29 august 1526 (când, doar după două ore de lupte, aceasta a fost zdrobită de urdia otomană, însuși regele Ludovic al II-lea Jagiello, părăsit de garda nobiliară ungară, fiind ucis cu această ocazie), Ungaria a fost dezmembrată în trei părți: centrul și sud-vestul vor intra în componența Imperiului Otoman; nord-vestul a fost anexat de Ferdinand de Habsburg, care va fi proclamat, la 17 decembrie 1526, ca rege al Ungariei în Dieta de la Pojon (Bratislava), iar estul „adică Transilvania, cu Banatul întreg câtva timp și cu Partium” va rămâne stat autonom sub suzeranitatea Înaltei Porți. La conducearea acestuia va ajunge Ioan Zápolya, care va fi și el proclamat, în 14 octombrie 1526, ca rege al Ungariei (în urma presiunilor exercitate de sultan, chiar înainte de plecarea acestuia de la Buda [eveniment petrecut la 24 septembrie 1526], însă doar în urma acceptării de către Zápolya a vasalității față de Imperiul Otoman) de Dieta de la Tokaj, fiind încoronat ca atare, în 10 noiembrie 1526, la Alba Regală (Aurel Decei, op.cit., p. 173; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 389-390; A. Verancsis, De rebus gestis Hungarorum ab inclinatione regni, în „Monumenta Hungariae Historica. Scriptores”, II, Pesta, 1857, p. 28).

[79] Istoria Românilor, vol. IV, p. 420; Manole Neagoe, op. cit., p. 2.

[80] Istoria Românilor, vol. IV, p. 420, nota 1.

[81] Ibidem.

[82] Vezi și hrisovul emis, la 4 iunie 1588, din porunca lui Mihnea al II-lea Turcitul (Alexandru Safta, op.cit.), domnitorul Țării Românești din septembrie (după 27/28) 1577 până în iulie (între 15 și 23) 1583; între 20/30 mai 1585-februarie (după 8/18) 1591 și din mai înainte de 5/15 până după 22 mai/1 iunie 1591 (Constantin Rezachevici, op.cit., p. 803).

[83] A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, ediția I, vol. II, Tipo-Litografia „H. Goldner”, Iași, 1889, p. 157. „Meritul istoric a lui Radu de la Afumați este de a fi zădărnicit planul inițial al sultanului de a transforma Țara Românească în pașalâc și de-a o folosi ca bază pentru viitorul său atac asupra Ungariei, plan din care a făcut parte și acordarea steagului de domnie renegatului Mehmed beg. Rezistența voievodului, bazată pe sprijinul substanțial a lui Ioan Zápolya, care l-a și găzduit pe Radu în momentele cele mai dificle, va fi contribuit substanțial la abandonarea acestui plan inițial al sultanului, atacul din 1526 asupra Ungariei desfășurându-se pe la Dunărea de Mijloc, prin ocolirea teritoriului românesc” (Istoria Românilor, vol. IV, p. 417-418).

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)