HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Răscoala anticomunistă a ţăranilor arădeni şi bihoreni din anul 1949

 

Dr. Mircea Rusnac

 

Mijloacele prin care populaţia României a reacţionat faţă de instaurarea regimului represiv comunist au fost foarte diverse. În zonele de deal şi de munte, unde pădurile ocupau suprafeţe întinse, locuitorii au ales să recurgă la mişcarea de partizanat, care în Banat a fost extrem de puternică şi a acoperit arii întinse. În schimb, în zona de câmpie situaţia era mai grea, deoarece locuitorii nu aveau pădurea în apropiere, pentru a se putea ascunde la nevoie, atunci când greutăţile ajungeau să depăşească limita suportabilului. Din acest motiv, mişcările protestatare au fost ceva mai rare în zonele de câmpie. Totuşi, şi acolo nemulţumirile se acumulau şi nu de puţine ori ele ajungeau să îmbrace forme violente. Aşa a fost cazul puternicei răscoale ţărăneşti din judeţele Arad şi Bihor din vara anului 1949.

La sfârşitul lunii iulie şi în primele zile ale lunii august 1949, ţăranii din zece localităţi din zona Aradului au iniţiat şi au participat la o revoltă populară, generată de practicarea unor cote aberante de către regimul comunist, constând în confiscarea grâului direct de la batoze. Aceste localităţi erau: Ateaş, Apateu, Berechiu, Chereluş, Gurba, Moţiori, Sintea Mare, Şepreuş, Şiclău şi Şomoşcheş. (1) În acea vară, oamenii se întorceau acasă plângând, cu căruţele aproape goale, doar cu 10-12 saci de grâu rămaşi pentru sămânţă. (2) Ei ştiau că de atunci înainte aveau să trăiască doar cu mălai şi cu mămăligă. Tot în acea perioadă, celebra plenară a C.C. al P.M.R. din martie 1949 deschisese calea către colectivizarea agriculturii, perspectivă care nu putea decât să-i neliniştească pe ţărani. De altfel, în rândurile acestora fuseseră deja operate masive arestări şi deportări, pentru a fi deschis drum liber colectivizării, iar pământul şi bunurile celor arestaţi şi deportaţi au constituit baza materială a viitoarelor gospodării colective.

Revolta la care ne-am referit a izbucnit mai întâi la Ucuriş, în judeţul Bihor, şi s-a extins în satele dinspre Arad, la Şepreuş, apoi la Cermei, Şomoşcheş şi Berechiu, dar şi spre Tinca, în satele bihorene Batăr, Talpoş, Tăut şi altele. Dar primele semne de nemulţumire apăruseră mai demult. Atfel, în comuna Berechiu agitaţiile începuseră încă din 28 iulie, însă fără a lua forme violente. La Şomoşcheş, deja la 23 iulie, peste 200 de locuitori au semnat o cerere întocmită de Ioan Sas de a nu se mai preda cotele, iar de a doua zi ei au început să o şi aplice. (3)

Tot în perioada imediat anterioară izbucnirii răscoalei, în zonă fuseseră împrăştiate manifeste de către o organizaţie de partizani care activau în judeţele Arad şi Timiş-Torontal, care cuprindea şi preoţi catolici. (4) Autorităţile bănuiau că această organizaţie era în legătură cu profesorul timişorean Nicolae Grivu, care la rândul său avea contacte cu notarul Gheorghe Ionescu, conducătorul cunoscutului grup din Teregova, ambii fiind liberali. Un manifest asemănător mai fusese lipit şi pe clădirea Primăriei din comuna Hitiaş, judeţul Timiş-Torontal. (5) Şi foştii membri şi simpatizanţi ai Partidului Naţional Ţărănesc îşi intensificau activitatea, conform mărturiilor oficiale.

La 28 iulie, în Berechiu au intrat doi ţărani călare din comuna Talpoş, judeţul Bihor, care au luat legătura cu localnicii, îndemnându-i să organizeze rezistenţa împotriva măsurilor luate de guvern referitoare la treieriş şi colectare, susţinând că doar o opoziţie de masă va putea avea efect şi sorţi de izbândă. (6)

Revolta a izbucnit simultan la Berechiu, Apateu, Şepreuş şi Şomoşcheş în 31 iulie 1949, atingând punctul culminant la Şomoşcheş. La Berechiu, populaţia adunată în număr mare scanda următoarele lozinci: „Vrem pâine şi nu mălai!”, „Vrem libertate!”, „Trăiască regele Mihai!”, „Trăiască Iuliu Maniu!”, „Trăiască regele Carol al II-lea!”, „Jos comuniştii!”. (7) În aceeaşi zi, în comună s-au constituit grupuri înarmate cu ciomege şi pietre, care l-au atacat pe secretarul biroului de plasă Ineu al P.M.R. şi l-au bătut, conform raportului redactat de locotenent-colonelul Koloman Ambruş de la Securitatea din Timişoara la 4 august pentru Direcţia Generală a Securităţii Poporului din Bucureşti. Câteva grupuri înarmate din această comună au încercat să ajungă până la Şomoşcheş, aflat la 3 km. distanţă, pentru a extinde răscoala şi acolo, dar au fost oprite de grăniceri şi de securişti. Ţăranii s-au mobilizat şi au ieşit în întâmpinarea unui camion cu miliţieni, obligându-i pe aceştia să intre în localitate numai după ce erau dezarmaţi. Populaţia era foarte înfuriată şi striga lozinci insultătoare la adresa regimului, a partidului şi a conducătorilor acestuia. A fost căutat pentru a fi linşat preşedintele Sfatului popular din comună, Iustin Cârlig, care a fugit în ultimul moment cu un camion. (8)

În aceeaşi zi, şi la Apateu s-au constituit grupuri înarmate cu ciomege, furci şi arme de foc, care i-au bătut pe învăţătorul şi pe notarul din comună, care căutaseră să liniştească spiritele. (9) Locuinţele celor doi au fost devastate, la fel ca şi clădirile Primăriei şi ale Şcolii primare, dându-se foc la o parte din mobilier şi la întreaga arhivă. Se strigau şi acolo aceleaşi lozinci „huliganice”, după expresia lui Ambruş, ca şi la Berechiu. (10)

Pe la orele 21, când miliţienii s-au apropiat de comuna Apateu, au început să se tragă clopotele bisericii în semn de alarmă. Populaţia comunei a început să manifesteze împreună cu femeile şi copiii, iar la marginea satului o echipă de şase oameni înarmaţi cu furci, ciomege şi cu o armă Z.B. au aşteptat camuflaţi sosirea miliţienilor. Când au luat contact cu aceştia, ei au început să fluiere şi mulţimea a răspuns cu fluierături şi cu focuri dese de armă Z.B. Cei şase au fost capturaţi împreună cu arma pe care o aveau asupra lor. Miliţienii s-au retras apoi sub acoperirea armelor, deoarece era întuneric şi nu dispuneau de forţă suficientă pentru a pătrunde în sat. (11)

La Şepreuş, ziua de 31 iulie a cunoscut aceleaşi adunări, lozinci şi dezordini. Adunarea populaţiei s-a făcut şi aici prin tragerea clopotelor, la fel ca în vremea lui Horia şi a lui Avram Iancu. Grupurile înarmate cu ciomege, furci şi arme de foc au devastat cooperativa comunei, ferma de stat, au incendiat sediul Sfatului popular, arzând întreaga arhivă, au tăiat firele telefonice, la fel ca în Apateu şi în Berechiu, au dezarmat şi au bătut o patrulă călare de trei miliţieni şi au format posturi permanente în jurul satului pentru a împiedica intrarea autorităţilor comuniste. (12) La ferma de stat au fost ucişi trei ştabi pe care răsculaţii i-au găsit acolo, un al patrulea fiind grav rănit. Delegatul de la judeţeana P.M.R., Balazs, care se afla în comună, a dispărut, ascunzându-se în altă parte. (13)

La Şomoşcheş, grupurile constituite, înarmate la fel ca şi cele din restul satelor răsculate, au incendiat arhiva Primăriei şi au rupt firele telefonice. În toate cele patru localităţi se trăgeau clopotele bisericilor ca semnal de a se trece la rezistenţă. (14) Tot la Şomoşcheş a venit să aplaneze conflictul însuşi preşedintele Sfatului popular judeţean Arad, Petre Bele. Dar cum a înţeles acest ştab de frunte al partidului să se comporte? La reclamaţiile ţăranilor că nu au ce mânca din cauza cotelor pe care trebuiau să le achite, Bele le-a răspuns cu neruşinare: „Duceţi-vă pe islaz şi paşteţi iarbă!” (15) Răspunsul semăna foarte mult cu cel dat de către primarul comunei Ucuriş, Teodor Cotuna, care avea două clase primare, ţăranilor din comuna pe care o conducea: „Mâncaţi prune şi castraveţi ca să puteţi strânge cureaua!” (16)

La Şomoşcheş, reacţia populaţiei faţă de Petre Bele a fost extrem de violentă. Imediat ce a coborât din maşină pentru a „lămuri” populaţia cu privire la treieriş şi colectări, el a fost bătut şi trântit la pământ, putând fi cu mari greutăţi salvat de către însoţitorii săi şi transportat la spitalul din Arad. (17) În continuare, populaţia adunată în mijlocul comunei a depus un jurământ că nu va preda cotele, iar dacă o persoană va încălca acest jurământ, ea urma să fie judecată de către ceilalţi.

Autorităţile au reacţionat extrem de rapid şi cu maximă duritate pentru înăbuşirea acestei răscoale. În după-amiaza zilei de 1 august 1949, batalionul de grăniceri din Radna a intervenit, restabilind ordinea în comunele Şomoşcheş, Apateu şi Berechiu. În comuna Şepreuş au acţionat 40 de miliţieni şi 40 de grăniceri, având loc schimburi de focuri şi fiind răniţi doi grăniceri. În celelalte comune nu s-a tras niciun foc. În comuna Şepreuş au fost arestaţi 57 de locuitori, fiind executaţi pe loc Mihai Iancicău de 50 ani, Teodor Pârvu de 36 ani, Ioan Stana de 66 ani şi Ioan Pârvu, cu vârstă neprecizată de autorităţi. În comuna Şomoşcheş au fost arestaţi 49, fiind executaţi pe loc Ioan Faur de 54 ani şi Gheorghe Margine de 43 ani. În comuna Apateu au fost arestaţi 22 şi executaţi pe loc Simion Stana de 28 ani, Ioan Mangu de 34 ani şi Petru Moţ de 53 ani. În comuna Berechiu au fost arestaţi 19, fiind executat pe loc Gheorghe Ilonca de 20 ani. (18) Cadavrele celor executaţi în văzul întregii comunităţi au fost expuse în stradă, fiind lăsate acolo timp de două zile şi două nopţi, cu interdicţia de a nu se apropia nimeni de ele, nici măcar să le acopere. Familiile celor executaţi, cuprinzând un total de 33 persoane, au fost evacuate din cele patru comune. (19)

În noaptea de 3-4 august 1949 au mai fost împuşcaţi doi ţărani din Apateu, pe motivul că ar fi încercat să fugă de sub escortă. Este vorba despre Aurel Moţ de 23 ani şi Gheorghe Maliţa, cu vârsta neprecizată. (20) La 11 august, a fost ucis şi fugarul Mihai Haiduc din Berechiu, tot cu vârstă neprecizată, care stătea ascuns în porumb de frica autorităţilor. (21) În acest fel, numărul total al victimelor din judeţul Arad se ridica la 13.

Un număr de 10 arestări au fost efectuate şi în Moţiori, (22)  numărul total al arestaţilor ridicându-se la 157 de oameni din cinci comune. La 3 august, din gara Cermei a plecat un tren de deportaţi către Bărăgan. (23)

Aurel Moiş întocmea la 12 august un „studiu informativ”, solicitând ca participanţii la răscoală „să fie executaţi”, iar împotriva lor „să se întrebuinţeze focul, urmărindu-se lichidarea capilor acestor bande.” În acest scop, din fiecare localitate participantă la răscoale „se vor ridica capii (sic!) acestor acţiuni (în lipsă, familiile acestora) şi câte 10-15 familii de chiaburi, afirmaţi ca duşmani ai poporului.” El mai sublinia, totodată, cu justificată mândrie, că „în timpul operaţiunilor au fost executaţi în regiunea Oradea 16 chiaburi, iar în regiunea Arad 12 chiaburi.” (24) Cifrele erau doar provizorii, întrucât s-a văzut că au mai fost ucişi oameni ca urmare a acestor răscoale şi în zilele de după înăbuşirea lor.

Unele persoane deportate din aceste localităţi au fost duse cu trenul în regiunea Constanţa, în diferite localităţi, unde au primit domiciliu forţat. Lor nu li s-a permis să ia nimic cu ele, în afara hainelor pe care le aveau. Ajungând la destinaţie, au fost repartizate tot la ţărani înstăriţi (aşa-zişi „chiaburi”), care, văzându-le cum arătau, s-au îngrozit, înscriindu-se de bunăvoie în colectiv, de frică să nu păţească nenorociri asemănătoare. (25)

Astfel, răscoala s-a limitat la perimetrul acestor comune. Când s-a încercat extinderea ei către est, spre Craiva-Mărăuş, preotul de acolo a ascuns cheile bisericii. Peste câteva ore a venit la el un grup de tineri, printre care era şi fiul său, care doreau să dea alarma trăgând clopotele. Ei spuneau că „a început revoluţia la Ucuriş şi vine şi la noi.” (26) Preotul însă a refuzat să le dea cheile. Prin acest fapt, aici s-a limitat extinderea răscoalei, mai ales că veneau zvonuri despre represaliile necruţătoare şi despre morţii de pe stradă din comunele învecinate.

După liniştirea satelor, care au fost pedepsite atât de nemilos, colectarea cerealelor a continuat ca şi înainte. Confiscarea grâului s-a făcut foarte uşor, direct la batoze, însă porumbul era deja recoltat de ţărani şi se afla în podurile caselor. De aceea, Comitetul judeţean de colectare a trimis în fiecare sat câte doi muncitori de la întrprinderile arădene. S-au format comisii din câte cinci persoane: doi muncitori, doi delegaţi ai Primăriei şi în mod obligatoriu şi preotul satului, care mergeau din casă în casă cu munca de lămurire, pentru ca ţăranii să dea şi porumbul de bunăvoie şi explicând că ţara avea sarcini de îndeplinit de pe urma războiului. Cei care au refuzat să predea porumbul au fost şi ei arestaţi şi catalogaţi drept „duşmani ai poporului”, după cum îşi amintea peste ani preotul din Gurba, Iosif Stoica, participant la aceste comisii de tristă faimă. (27)

În acest mod, distrugerea ţărănimii s-a făcut sistematic, prin teroare, arestări, procese, închisori şi deportări. Au fost loviţi mai întâi ţăranii mai înstăriţi, adică cei mai harnici şi mai buni gospodari. Urmările acestor fapte se resimt şi astăzi.

În încheiere, vom face apel la o altă mărturie, foarte interesantă, în legătură cu aceste răscoale, aparţinându-i fostului partizan cărăşean Iosif Cireşan Loga. Deţinut în lagărul de la Peninsula, acesta a fost coleg de suferinţă cu câţiva ţărani participanţi la ele, printre care Ioan Sas, Petru Scrob şi Toader din Şomoşcheş. Ei i-au relatat că se răsculaseră pentru a nu mai da grău, apoi îi alungaseră pe toţi zbirii de la Primărie şi au instalat un primar dintre ţărani, au alungat securiştii şi au baricadat toate căile de acces către sat. Acolo ei au fost stăpâni pe situaţie timp de trei zile, conform relatării acestor participanţi. Armata de la Arad a intervenit cu tunuri şi tancuri, ţăranii fiind fără arme, doar cu securi, furci şi coase. Ei au apărat baricadele, punând în faţă femeile şi copiii, pentru ca armata să nu tragă. Totuşi, armata a tras în plin în urma ordinelor procurorului Ştefănescu, iar tancurile au trecut peste baricade. Au fost împuşcaţi atunci laolaltă bărbaţi, femei şi copii, care au fost socotiţi toţi drept capi ai răscoalei. Timp de trei zile nu a avut nimeni voie să îi ridice sau să îi îngroape. Fiind vară, miroseau şi veneau muştele pe ei. Alţi ţărani au fost arestaţi şi pedepsiţi de Tribunalul din Timişoara la ani grei de puşcărie, fiind trimişi la canal sau în alte lagăre de exterminare. Ioan Sas din Şomoşcheş, cel care întocmise lista cu ţăranii care nu mai voiau să achite cotele, avea caninii extraşi cu cleştele pe viu ca să spună cine i-a organizat. (28)

Ca o ironie a soartei, procurorul Ştefănescu, cel atât de zelos odată, ajunsese şi el în lagărul de la Peninsula, împreună cu o parte dintre victimele sale, cazul nefiind deloc neobişnuit în anii stalinismului. Când el  s-a întâlnit întâmplător în lagăr cu ţăranul Toader din Şomoşcheş, nu l-a recunoscut pe acesta. Toader i-a oferit o bucată de pâine, pe care Ştefănescu a mâncat-o imediat. Atunci Toader i-a spus că el i-a dat pâine, iar Ştefănescu îi dăduse lui nouă ani de puşcărie şi dăduse ordin armatei să tragă în ţărani şi în copiii lor. Ca urmare, Dumnezeu l-a pedepsit, a conchis Toader. Ştefănescu a pus capul în pământ şi nu a mai zis nimic. Doar oamenii din brigada lui de muncă spuneau că el nu vorbea nimic cu nimeni, iar noaptea nici nu se culca, ci se plimba prin baracă. (29)

 

Dr. Mircea Rusnac

 

Note:

1    Adrian Brişcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România 1944-1962, www.miscarea.com/Brisca.htm

2    Steliana Breazu, „Am fost martor la revoltele ţărăneşti din judeţul Arad” – anul 1949, în Analele Sighet 7. Anii 1949-1953: mecanismele terorii, Bucureşti, 1999, p. 693.

3    Teodor Stanca, Răscoalele ţărăneşti din 1949 din judeţul Arad, reflectate în documentele organelor de represiune, în loc. cit., p. 677.

4    Ibidem, p. 678.

5    Ibidem.

6    Ibidem, p. 677.

7    Ibidem, p. 676.

8    Ibidem, p. 675-676.

9    Ibidem, p. 676.

10  Ibidem.

11  Ibidem, p. 675.

12  Ibidem, p. 677.

13  Ibidem, p. 675.

14  Ibidem, p. 677.

15  Steliana Breazu, op. cit., p. 694.

16  Steliana Breazu, Eleonora Criste, Revolta ţărănească anticomunistă de la Ucuriş-Bihor din anul 1949, în loc. cit., p. 697.

17  Teodor Stanca, op. cit., p. 675, 677.

18 Ibidem, p. 679-680.

19  Ibidem, p. 680.

20  Ibidem, p. 684.

21  Ibidem, p. 683.

22  Adrian Brişcă, op. cit.

23  Ibidem.

24  Marius Oprea, Pişa-ne-am pă mormântul lor (portrete de securişti), www.tiuk.reea.net/31.html

25  Steliana Breazu, Eleonora Criste, op. cit., p. 700.

26  Steliana Breazu, op. cit., p. 695.

27  Ibidem.

28  Iosif Cireşan Loga, Lupta partizanilor din Munţii Arinişului, ms.

29 Ibidem. 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com