Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/ro/thumb/e/ec/Gheoghe_Doja.jpg/220px-Gheoghe_Doja.jpg 

 

Mari răscoale din Evul Mediu în Țările Române

500  DE ANI DE LA IZBUCNIREA, DESFĂȘURAREA ȘI ÎNFRÂNGEREA RĂZBOIULUI  ŢĂRĂNESC CONDUS DE GHEORGHE DOJA  (MAI-IULIE 1514)

 

Dr. Tiberiu Ciobanu

 

Intensificarea fără precedent a exploatării ţărănimii dependente din Ungaria şi Transilvania a dus la declanşarea în primăvara anului 1514 a unei ample insurecţii populare îndreptate împo­triva nobilimii maghiare de aici. Cu toate că vrând să împiedice o nouă ridicare la luptă a iobăgimii, magnaţii unguri uşurează oarecum (după sângeroasa înăbuşire a răs­coalei din 1437-1438 de la Bobâlna) sarcinile feudale, ei revin treptat (din dorinţa de a-şi spori veniturile) la vechile lor pretenţii faţă de plătitorii de dări[1]. Astfel în mod abuziv şi perio­dic mai marii ţării măresc cuantumul rentelor în bani (censul), muncă (robota) şi produse (dijma)[2] aceasta din urmă reprezentând acum, iarăși, a noua parte („nona”)[3] din ceea ce realiza fiecare gospodărie ţărănească[4]. De asemenea, obligaţiile către Biserica Romano-Catolică şi stat cresc şi ele mereu stârnind o profundă nemulţumire în rândul maselor populare din Regatul Ungar (inclusiv a celor din Voievodatul Transilvaniei)[5].

            Pe lângă acestea truditorii pămân­turilor nobilimii trebuiau să presteze o serie de corvoade, cum ar fi: repa­ratul morilor, iazurilor, drumurilor şi al reşedinţelor nobiliare. Anual familiile iobăgeşti ofereau obligatoriu şi ocazional (la sărbători religioase, zile de naştere, onomastici, naşteri, botezuri, cununii etc.) stăpânului feudei pe care se găseau o seamă de daruri („munera”)[6].

            Încălcarea dreptului de moştenire a iobagului şi îngrădirea celui de liberă strămutare de pe un domeniu pe altul (la acea epocă tinzându-se spre generalizarea şi chiar permanentizarea acestui fenomen), dar mai ales măsurile deosebit de aspre aplicate iobagilor ce părăseau pe ascuns domeniile senioriale (hăi­tuirea, prinderea, aducerea înapoi şi pedepsirea cruntă a acestora) au fost tot atâtea motive în plus pentru accentuarea contradicţiilor din sânul societăţii medievale ungare și transilvănene ce vor contribui substanţial la izbucnirea răzmeriţei din deceniul II al veacului al XVI-lea[7].

            Totodată fiscalitatea excesivă şi injusta transpunere în practică a legislaţiei în vigoare (şi aşa destul de nedreaptă) afectau şi celelalte categorii sociale în special pe ţăranii liberi, lucrătorii de la ocne şi mine, meşteşugarii şi, în general, pe toţi locuitorii de rând ai oraşelor[8]. Viaţa grea a păturilor nevoiaşe ca şi instabilitatea politică din voievo­datul intracarpatic erau agravate şi de permanentele incursiuni între­prinse de turci (începând, mai ales, cu sfârșitul secolului al XV-lea și începutul celui de-al XVI-lea) pe teritoriul Regatului Ungar (inclusiv Transilvania), care produceau mari pierderi materiale și umane, dar și o adevărată stare de anarhie în rândul populației civile din comitatele ungare și transilvane[9].

            Pericolul otoman va atrage după sine perceperea (inițial ocazional, iar ulterior permanent) de către stat a „unor dări bănești extraordinare”[10] („pentru întreținerea oastei și pentru cheltuielile de război”[11]), dar și „în produse (pentru aprovizionarea trupelor), precum și în unele munci (în cărăușii, mai ales)”[12], care vor împovăra și mai mult masele populare[13]. Prin urmare „cu creșterea primejdiei turcești mai ales, problema apărării crește mereu în importanță, sporesc măsurile militare, obligativitățile pentru stăpânii feudali și comunități, dar și pentru țărani”[14].

      Invaziile turcești, îndeosebi cele din 1512-1513, vor avea drept rezultat o slăbire a potenţialului economico-social şi politico-militar al Ungariei și Transilvaniei, punându-se, deci, în pericol însăşi indepen­denţa şi existenţa statală a acestora[15]. În acelaşi timp existau conflicte şi în interiorul clasei dominante, căci marii feudali şi înalţii prelaţi catolici duceau o politică de marginalizare aproape totală a clerului inferior şi a nobilimii mici şi mijlocii, cărora le erau uzurpate sistematic bunurile şi libertăţile de care se bucuraseră până la vremea aceea[16].

      Creşterea pericolului turcesc îl determină pe arhiepiscopul primat al Ungariei, Toma Bakósz să publice, la 16 aprilie 1514, bula papei de la Roma, Leon al X-lea[17], prin care acesta chema Creşti­nătatea la organizarea mult trâm­biţatei cruciade antiotomane, ce fusese deja preconizată să aibă loc cu câţiva ani mai înainte[18].

      Cu această ocazie pentru atragerea unui număr cât mai mare de cruciaţi din rândul maselor se promite o reducere a impozitelor, taxelor şi prestaţiilor (datorate de contribuabili statului, bisericii şi ba­ronilor) şi, ce era mai tentant, elibe­rarea din iobăgie a participanţilor aparţinând stării respective, la răz­boiul purtat contra păgânilor[19]. În consecinţă, aflând despre avantajele înrolării în oastea cruciată, o uriaşă mulţime de ţărani îndeosebi iobagi, dar şi liberi, orăşeni săraci şi nobili scăpătaţi se deplasează, în primăvara anului 1514,  în direcţia taberei de la Rakós, de lângă Buda, unde începuse concentrarea oştilor creştine ce urmau să pornească asupra duşmanilor Crucii[20]. Potrivit, însă, cronicarului italian Paolo Giovio, contemporan evenimentelor, majoritatea celor care au dat curs chemării la lupta antiotomană s-au strâns aici „mai degrabă sătui de viața pe care o duceau, decât din dragoste pentru creștinism”[21].

      Înfuriată că-şi pierduse majo­ritatea braţelor de lucru bărbăteşti de pe moşii, nobilimea maghiară va recurge la gesturi inumane, schingiuind şi mal­tratând pe membrii familiilor ţăra­nilor („de multe ori femei, bătrâni și copii”[22]) care plecaseră în cruciadă, căutând în acest fel să-i silească a se întoarce acasă[23].

      Ajungând la urechile „crucia­ţilor” veştile cu privire la atrocităţile comise de grofi, aceştia se revoltă transformându-se din luptători antiotomani în răsculaţi antifeudali[24].

      Văzând că în taberele «cruciate» „cetele țărănești s-au desprins de cele nobiliare, organizându-se aparte de ele”[25] și că între acestea au izbucnit „neînțelegeri și certuri, care au ajuns chiar la veritabile hărțuieli”[26], însuși inițiatorul cruciadei antiotomane arhiepiscopul Toma Bakósz (speriat, la rândui, și el ca și ceilalți magnați maghiari de „numărul mare al iobagilor care părăsiseră ogoarele tocmai în timpul muncilor agricole de primăvară”[27]) va lua, la 23 mai 1514[28], împreună cu „autoritățile centrale ale statului ungar măsuri pentru dizolvarea taberei militare și trimiterea participanților la casele lor”[29]. Fără succes însă, căci, deși amenințați „chiar cu excomunicarea și cu alte pedepse bisericești și lumești”[30] pe răsculați nu-i mai înspăimânta nimic. Deveniți „îndrăzneți și obraznici țăranii nu mai țineau seama de nici o religie, disprețuind chiar puterea regelui”[31].

      În fruntea lor răzvrătiţii l-au ales pe „un mic nobil secui”[32] pe nume Gheorghe Doja[33], nimeni altul decât cel pe care chiar Toma Bakósz îl numise, în 24 aprilie 1514, la comanda oastei cruciate concentrată în tabăra de la Rakós de lângă Buda[34]. Atunci când fostul său „protector” îi va cere în mod imperios „să înceteze încorporările și să pună capăt acțiunilor ce puteau pune regatul în pericol”[35], drept răspuns Doja va ține un discurs în fața răsculaților cărora le-ar „fi spus că «s-a ivit prilejul să scuturați tirania nedreaptă a nobilimii» și că «a sunat ceasul» în care «puteți să-i pedepsiți pe cei care au aruncat pe capul vostru toate nenorocirile»”[36], îndemnându-i astfel să se ridice la luptă împotriva celor care îi exploatau.

Priceput în ale războiului, Gheorghe Doja va lua o serie de măsuri în scopul organizării militare a gloatelor răzvrătite, în aşa fel încât acestea să poată face faţă viitoarelor confruntări cu oştile magnaţilor unguri.

      Însumând, aşa cum am văzut mai sus, aproximativ 40.000 de oameni[37], oastea răsculaţilor era alcătuită mai ales din ţărani (majoritatea iobagi, dar şi liberi), cărora li s-au adăugat un număr considerabil de reprezentanți ai plebei orașelor, lucrători de la ocne şi mine, meşteşugari săraci, ciurdari, păstori, haiduci, o seamă de preoți rurali şi chiar mici nobili „împovărați de datorii”[38]. Din punct de vedere etnic, în armata răsculată predominau românii urmaţi de maghiari, secui, saşi, ruteni, slovaci şi sârbi[39]. Constituită în cea mai mare parte din pedestraşi, ea a fost împărţită în cete de 10, 100 şi 1000 de luptători, după tipul armelor din dotare (puşcaşi, arcaşi, lăncieri), locul de baştină sau libera opţiune a fiecăruia dintre insurgenţi. La conducerea acestora, Doja va pune oşteni cu experienţă, pe care îi va înălţa în rang, aceştia numindu-se în funcţie de efectivele detaşamentelor subordonate lor: decurioni, centurioni sau căpitani[40].

Corpurile de oaste mai numeroase ascultau de porunca unor mari căpitani, ei fiind selectaţi dintre cei mai viteji şi iscusiţi dintre participanţii la răscoală. În afară de Gheorghe Doja, care deţinea conducerea supremă a mişcării populare, printre căpeteniile de seamă ale acesteia se mai găseau şi Grigore Doja (fratele marelui erou), preoții săraci Laurenţiu Mészáros și Barabás, Ambrosiu Száleresi, Ștefan Silyanovici, orășeanul Ioan Nagy din Dej, țăranul secui Ioan Székely, minerul Albert din Turda şi diacul Balogh[41].

      Înarmaţi cu săbii, pumnale, buzdugane, securi de luptă, lănci, suliţe, arcuri şi arbalete, precum şi cu o mulţime de archebuze (primite la înrolarea în cruciada antiotomană sau capturate în urma atacării castelelor nobiliare), răsculaţii reprezentau o forţă de temut, cu atât mai mult cu cât mulţi erau înzestraţi şi cu zale, coifuri, platoşe şi scuturi[42].

      În timpul marşului întreprins contra asupritorilor, armele răzvrătiţilor se vor diversifica, cei care li se vor alătura atunci aveau asupra-le îndeosebi unelte de muncă (topoare, seceri, coase, furci, îmblăcie, fiare de plug)[43].

      Temeinic antrenaţi şi disciplinaţi, dispunând pe deasupra de câteva tunuri şi de o cavalerie (ce-i drept redusă numeric însă bine instruită), rebelii sunt gata să pornească „cruciada” antifeudală, menită a răzbuna suferinţele îndurate de norod, din partea grofilor[44].

Conştient de puterea combativă a trupelor sale, Doja concepe un îndrăzneţ şi amplu plan strategic ce viza înaintarea spre inima Transilvaniei pe trei direcţii diferite şi zdrobirea pe rând a forţelor nobiliare, pentru a nu permite ca inamicul să se grupeze şi astfel să profite, într-o bătălie decisivă, de avantajul conferit de faptul că avea în componenţă soldaţi profesionişti ce posedau armament, echipament de protecţie şi pregătire de luptă net superioare celor ale oştirii ţărănimii[45].

      Astfel, la sfârșitul lunii mai a anului 1514, este declanşată marea ofensivă a maselor îndreptată împotriva nedrepţilor cârmuitori  ai voievodatului intracarpatic şi nu numai[46].

      În vreme ce Ambrosiu Száleresi rămâne cu un puternic corp de oaste la Rakós, în vederea lichidării eventualelor acţiuni militare iniţiate de nobilimea și orășenimea bogată de la Buda[47], Laurenţiu Mészáros pătrunde cu pâlcurile lui dinspre nord în Crişana şi Maramureş, învingând banderiile nemeşimii la Oradea, Cheresig, Săcuieni şi în alte părţi şi ocupând, totodată, cetăţile mai importante din comitatele Satu Mare şi Bihor[48]. Gruparea centrală comandată de Grigore Doja obţine la Seghedin o biruinţă categorică asupra banderiilor baronilor ce i-au ieşit în cale[49], iar Clujul, Dejul, Turda, Sighişoara şi Bistriţa intră, cu ajutorul sărăcimii acestor oraşe, în stăpânirea insurgenților (în localităţile repsective instituindu-se o guvernare de tip democratic), conducerea preluând-o reprezentanţii poporului de rând în frunte cu minerul Albert din Turda, orăşeanul Ioan Nagy din Dej şi alţii[50].

      Cu ocazia popasului făcut la Czegléd de oastea răsculaților, aflată în drum spre Transilvania, Gheorghe Doja se va folosi de această împrejurare pentru conturarea mai clară a obiectivelor revoltei și pentru luarea unor măsuri ce vizau o mai bună organizare a forțelor militare pe care le conducea. Tot acum, el va ține o nouă cuvântare (al cărei conținut va deveni în curând, practic, programul mișcării populare de la 1514) din care rezulta, cu claritate, „caracterul social al acțiunii”[51]. Doja considera, printre altele, necesară „o nouă reglementare a raporturilor în societate în care bunurile materiale să aparțină celor ce le produc”[52], el făcând „un apel către locuitorii satelor și orașelor să i se alăture, sub amenințarea pierderii capului și a bunurilor”[53]. În înflăcăratul său discurs, viteazul secui a punctat pe rând și „problema dării în bani, față de stăpânii feudali, pe care o considera un furt, la fel ca și pe alte obligații: clacă, dijmă, vămi”[54]. Biserica Romano-Catolică era și ea atacată cu virulență de Doja, care dorea „reformarea acestei instituții tradiționale, în sensul creștinismului primitiv”[55]. Principalele ținte ale „atacurilor răsculaților erau moșiile și castelele feudale, curțile episcopale”[56], vămile „de pe domeniile feudale”[57] și „strângătorii dării în bani”[58], care erau de obicei executați[59]. „De asemenea, răsculații desființau toate vămile întâlnite în cale, pedepsindu-i pe vameși și distrugând documentele scrise pe care le găseau cu privire la obligațiile țăranilor. În schimb, căpeteniile răscoalei îi îndemnau pe țărani să nu se atingă de bunurile orășenilor”[60].

      În condițiile date riposta „nobilimii a fost pe măsura acțiunii țărănimii”[61]. Înspăimântați, dar și furioși, magnații unguri se vor răzbuna cumplit, recurgând la măsuri extreme, astfel că răsculații „prinși erau omorâți în chinuri”[62]. De altfel, însuși voievodul Transilvaniei, Ioan Zápolya[63], va da o serie de porunci, deosebit de aspre, cu privire la înăbușirea insurecției maselor populare și anume: „să fie prinși și arestați toți cei ce se numesc cruciați”[64], iar „cei prinși să fie decapitați, jupuiți de vii, fripți, uciși și nimiciți în cele mai îngrozitoare chinuri”[65]. Nu erau cruțați „nici bătrânii, nici copiii ori femeile răsculaților”[66]. Cu toate aceste „ măsuri represive, oștile țărănești sporeau mereu, pe măsura apropierii lor de Tisa”[67], încât „răscoala va cuprinde cu mare repreziciune întregul regat”[68].

Coloana principală compusă din elita călăreţilor şi pedestraşilor armiei răsculate, dirijată personal de Gheorghe Doja, va coborî spre sud, pe valea Crișului Alb, în zona Aradului şi Banat prin aceasta urmărind să ridice la luptă și masele populare din aceste ținuturi[69].

      La începutul verii anului 1514, comitatele din Crişana, Maramureş, Podişul Transilvaniei şi Valea Mureşului intraseră sub controlul cetelor ţărăneşti (susţinute de locuitorii nevoiaşi ai oraşelor şi târgurilor), astfel că aristocraţia ungară trece acum prin momente deosebit de dificile, fiindu-i, practic, ameninţată însăşi existenţa ca şi clasă socială privilegiată în această parte a lumii[70].

                Bazându-se pe superioritatea numerică de care dispuneau, dar și pe factorul surpriză, oștile răzvrătiţilor pătrund, așa cum am văzut, în Transilvania pe mai multe direcţii, silind armata marilor feudali maghiari să se disperseze pentru a putea ţine piept atacurilor dezlănţuite simultan de insurgenţi pe toate fronturile. Ieşind victorioşi din confruntările cu banderiile asupritorilor, răsculaţii pun mâna pe cea mai mare parte a voievodatului intracarpatic, instaurând în oraşele, târgurile şi comitatele cucerite o guvernare cu caracter popular[71]. Nevoiţi însă a instala puternice garnizoane în cetăţile ocupate de ei, rebelii îşi divizează la rându-le forţele, lucru ce va crea în curând mari dificultăţi bunului mers al răzmeriţei[72].

        Cele mai multe şi mai mari biruinţe contra detaşamentelor nobiliare le-a dobândit oastea comandată direct de Gheorghe Doja, care a acţionat pe Valea Mureşului şi în Banat, unde de altfel (după ce „la Buda, nobilii conduși de Ioan Bornemissza au reușit ca, prin amenințări și făgăduieli, să producă dezbinare în tabăra răsculaților și să o înfrângă, decapitându-i sau trăgându-i în țeapă pe fruntașii acesteia”[73]) se va muta „teatrul operațiunilor militare”[74]. Alcătuite din trupele de elită ale iobăgimii răzvrătite şi având efective considerabile (de vreme ce doar avangarda sa număra cca 2.000 de oşteni)[75], gruparea respectivă va obţine o serie de succese militare în urma cărora duşmanii vor suferi grele pierderi.

        Vizând în primul rând oraşul şi cetatea Timişoarei, care reprezenta punctul de sprijin principal al dominaţiei nobilimii ungare în provincia bănăţeană[76], ofensiva puternicei grupări, condusă de căpetenia supremă a răscoalei, se va desfăşura cu rapiditate, neopunându-i-se practic o rezistenţă serioasă din partea inamicului, ce era complet dezorganizat şi derutat de iuţeala cu care se derulau evenimentele.

        Beneficiind de protecţia numeroasei sale avangărzi, subordonată diacului Balogh (misiunea acesteia „fiind de a hărțui, neîncetat forțele nobiliare, de a măcina treptat grupurile de nobili care alergau înspre oastea voievodului Transilvaniei sau care se răzlețeau de aceasta”[77] și „de a deruta tabăra nobiliară și a distrage atenția de la efectivul țărănesc sporit ce venea mai în urmă”[78]), coloana principală aflată sub conducerea lui Gheorghe Doja, înaintează spre Cenad, unde se concen­trase oastea magnaţilor unguri, în frunte cu episcopul catolic al Cenadului, Nicolae Csáki, şi cu banul Timişoarei, Ştefan Báthory[79]. Înfruntarea celor două forțe beligerante va avea loc la Apateu (Apátfalva) şi Nădlac, din ambele ciocniri insurgenţii ieşind victorioşi[80]. Pe câmpurile de bătaie cad cu această ocazie morţi, răniţi şi prizonieri o mulţime dintre nobili. Dornici de răzbunare, răzvrătiţii îi vor ucide pe cei luați prizonieri, printre aceştia numărându-se şi episcopul Nicolae Csáki (acesta fiind capturat de răsculați pe când „încerca să scape cu fuga”[81]), care, datorită bine cunoscutei cruzimi manifestate de el faţă de iobagii ce-i munceau pământurile, a fost executat prin tragerea în ţeapă. Cu această ocazie își va găsi sfârșitul și o altă căpetenie a oastei nobiliare și anume comitele Petru Ravazdy, care va fi răstignit[82].

        În continuare cetele ţărăneşti iau cu asalt Cenadul, cucerindu-1 într-un interval de timp relativ scurt. Acesta devine o importantă bază a viitoarelor acţiuni iniţiate de ţărănimea răsculată[83]. Urmează atacarea localităţilor Arad, Zădăreni, Siria, Lipova, Şoimoş şi altele ale căror fortăreţe sunt asediate şi ocupate de pâlcurile iobagilor, cu toată opoziţia făcută de garnizoanele lor[84].

        Asigurându-şi controlul asupra ţinutului mureşan, Doja va porni în marş forţat îm­potriva capitalei Banatului, fiind hotărât să zdrobească în totalitate stavilele ce i s-ar ivi în cale. Odată ajuns sub zidurile inexpug­nabilei cetăţi timişene[85], el îşi va ridica tabăra în apropierea lor și va   ordona unităţilor sale să execute ample şi temenice manevre de încercuire a acestora, blocând orice cale de acces înspre şi dinspre capitala provinciei bănăţene[86].

Concepând un ingenios şi eficient plan de asediu, viteazul şi înţeleptul conducător al armiei iobăgeşti este decis să cucerească cu orice preţ acest ultim mare bastion al puterii grofilor în regiune, cu atât mai mult cu cât aici se găsea o numeroasă oştire alcătuită din garnizoana locală şi banderiile nobiliare ce supravieţuiseră ciocnirilor anterioare cu cetele insurgenţilor[87].  Ea era comandată de banul Timişoarei, Ştefan Báthory, care scăpase cu viaţă, ca prin minune, din sângeroasa confruntare de la Cenad[88]. Temându-se de atacurile iobăgimii răzvrătite, el va porunci construirea de noi întărituri, sporind, astfel, şi mai mult capacitatea de apărare a cetății timişorene[89]. Aproape imposibil de cucerit, datorită numărului mare de apărători, tăriei fortificaţiilor şi a armamentului modern (tunuri, puşti) din dotare, marea cetate a Timișoarei reprezenta ultima speranţă a cârmuitorilor ţării de a stopa teribila ofensivă a maselor populare.

    Dovedind calităţi excepţionale de conducător militar, Doja își va pune în aplicare geniala strategie întocmită în vederea cuceririi „cuibului” magnaților maghiari, imediat după ce Ştefan Báthory îi va refuza cererea de a preda cetatea[90]. Astfel, trupele sale vor primi ordinul să execute manevrele specifice declanşării operaţiunilor menite să cucerească o fortăreaţă atât de redutabilă. Înarmaţi cu puţine archebuze şi dispunând de numai câteva tunuri, răsculaţii vor lua cu asalt trainicele ziduri, nereuşind, totuşi, să producă vreo spărtură serioasă în ele (aceasta necesitând mai multe piese de artilerie). Înzestraţi cu numeroase arme de foc portabile şi deţinând o puternică artilerie, asediaţii pricinuiesc pierderi grele insurgenţilor, ce se văd nevoiţi să dea înapoi, fiind împroşcaţi de o nimicitoare ploaie de proiectile, trimise de pe creneluri[91]. Respinşi mereu, ţăranii-ostaşi îşi continuă însă asalturile cu o înverşunare nemaiîntâlnită. Urmărind să grăbească ocuparea acestei însemnate baze militare a dominaţiei grofilor în zonă, Gheorghe Doja hotărăşte săparea unor canale şi ridicarea de baraje cu intenţia devierii cursului râului Timiş, lucru ce ar fi facilitat traversarea de către rebeli a şanţurilor care împrejmuiau oraşul de reşedinţă al banilor Banatului şi diminuarea considerabilă a posibilităţii de rezistenţă a sistemului său defensiv. Stăvilarele încropite de iobagi sunt, din păcate, sistematic distruse de soldaţii garnizoanei, care între­prind, în acest scop, o serie de incursiuni nocturne, în afara zi­durilor de incintă ale marelui oraş[92]. Între timp, realizând că nu vor putea face faţă unui atac ge­neral din partea asediatorilor, apărătorii Timișoarei cer insistent şi cu disperare sprijin voievodului Transilvaniei, regelui Ungariei și chiar împăratului Germaniei, regelui Poloniei și domnitorilor Țări Românești și Moldovei[93]. În aceste condiţii, aristocraţia maghiară, înaltul cler catolic și patriciatul orășenesc își regrupează forţele „în jurul voievodului Ioan Zápolya și al episcopului Transilvaniei Francisc Várday”[94], precum „și al lui Ștefan Werböczi, reprezentant al nobilimii”[95].  Într-o scrisoare adresată conducerii orașelor săsești de către episcopul Várday, acesta din urmă vorbește despre „primejdia mare în care se găsesc nobilii, prin intrarea cruciaților în această țară a Transilvaniei”[96], atrăgând atenția fruntașilor sași că voievodul Zápolya poruncise tuturor celor interesați să fie „pregătiți cu cele mai mari și mai puternice forțe pe care le au pentru salvarea țării, deoarece dacă nu vor face acest lucru, este de temut în ce mare primejdie se va afla întreaga țară”[97]. Pe la mijlocul lunii iunie 1514, Zápolya însuși le cerea sașilor „ să trimită cât pot mai repede praf de pușcă și alte bunuri de trebuință”[98] la Hunedoara, acolo unde voievodul ardelean își concentrase forțele, în fruntea cărora urma să pornească spre Banat. Drept urmare oastea nobilimii și orășenimii bogate din Buda, condusă de Ioan Bornemissza, ce înfrânsese trupele „cruciate” de aici, se îndreaptă, din porunca regelui Ungariei, spre Transilvania, pentru a face joncțiunea cu grosul armatei voievodale, care înainta dinspre Hunedoara spre Timișoara și căreia pe drum i se vor alătura și alte banderii nobiliare „adunate în părțile bănățene de către Petru Petrovici”[99].

În vreme ce Doja asalta for­tificaţiile vechii cetăţi din câmpia timişeană, celelalte grupări ar­mate ale ţărănimii răsculate vor fi învinse şi risipite de oştirile voie­vodale şi regale, fapt datorat în­deosebi lipsei de unitate, mani­festată în rândurile gloatelor. Scapă de la totala lichidare corpul de oaste condus de Grigore Doja, care înfrânt la Guhacs, în Un­garia, se va retrage în regiunea bă­năţeană, alăturându-se forțelor militare conduse de fratele său mai mare[100].

      La 14 iulie 1514, după un marș forțat, armata condusă de voievodul Ioan Zápolya va sosi pe neaş­teptate la Timişoara, punând în pericol spatele dispozitivului de luptă al răzvrătiţilor[101]. Sleită de puteri, din cauza îndelungatelor lupte purtate cu oștile asuprito­rilor, şi prinsă ca într-o menghină între unităţile garnizoanei din cetate şi detaşamentele voievo­dului ardelean, oastea iobagilor este în cele din urmă biruită, la 15 iulie 1514, după o dramatică încleştare, în finalul căreia, pe câmpul de bătaie, vor rămâne o mul­ţime de morţi şi răniţi, aparţinând ambelor tabere[102]. „Răsculații n-au reușit să facă față atacurilor concentrice ale călărimii nobiliare, mult mai numeroasă și mai bine înarmată, susținută și de forțele proaspăt sosite ale nobilimii”[103]. Încercuiţi şi copleşiţi de un inamic superior ca număr, armament, echipament de protecţie şi experienţă în purtarea războaielor, ţăranii cad cu miile în mâinile luptătorilor duşmani, printre cei prinşi aflându-se şi Gheorghe Doja, care, avântându-se în vâltoarea luptei, din do­rinţa de a-şi îmbărbăta tovarăşii, dar şi, probabil, pentru a dobândi o moarte demnă (preferabilă cap­turării de către neîmpăcaţii şi cru­zii săi adversari), el va fi încon­jurat de oștenii lui Zápolya şi, cu toată dârza-i împotrivire, va fi luat prizonier de aceştia[104].

Capturat de nobili, așa cum am văzut mai sus, în urma bătăliei din 15 iulie 1514, de sub zidurile Timişoarei, Gheorghe Doja va fi executat din porunca voievodului Transilvaniei, Ioan Zápolya, cinci zile mai târziu, la 20 iulie 1514, în piaţa centrală a metropolei Banatului[105]. Ura ce i-o nutreau magnaţii unguri s-a manifestat din plin prin cruzimea cu care a fost torturat şi ucis. Astfel, adus la locul supliciului legat în lanțuri înroșite în foc, el va fi silit să se aşeze pe un tron metalic încins și să țină în mână un sceptru (ce fusese de asemenea băgat, până la incandescență, în flăcări), iar pe cap să poarte o coroană de fier (făurită dintr-un fier de plug) înroşită, la rându-i în foc[106]. Schingiuitorii îi vor smulge cu cleştele bucăţi de carne din trup, obligând pe ceilalţi fruntaşi ai răscoalei, prinşi o dată cu el, să le mănânce (aceștia, deși fuseseră înfometați, vor refuza categoric „preferând moartea în chinuri”[107]), înainte de a pieri ei înşişi, decapitaţi[108]. Referindu-se la modul cumplit în care a fost ucis conducătorul „cruciadei” răsculaților, chiar unul dintre adversarii săi, asistând la supliciu, nu s-a putut abține să nu recunoască că Doja s-a purtat „cu o îndârjire demnă de admirat, n-a scos nici un suspin, nici o lacrimă, nici un geamăt; el nu s-a îngrozit de o asemenea moarte crâncenă”[109].

http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/a/ae/GeorgheDoja.jpg/220px-GeorgheDoja.jpgÎn final, despicat în patru, corpul căpeteniei supreme a răscoalei va fi atârnat la porţile a tot atâtea orașe ungare și transilvane (Buda, Pesta, Alba Iulia și Oradea), iar capul desprins de trup i-a fost trimis la Szeged (Seghedin) cu scopul de a descuraja eventualele noi ridicări  la luptă ale maselor asuprite[110]. Executarea lui Gheorghe Doja (gravură de epocă)

Cronicarul italian Paolo Giovio, scriind despre acest gest barbar al autorităților maghiare,   considera că „a fost o priveliște îngrozitoare și un fel de a pedepsi nemaiauzit până atunci la creștinii care ar fi trebuit să fie departe și cu gândul și cu privirea”[111].

Sfârşitul tragic al conducătorului oştilor răsculate a însemnat încetarea în mare a confruntărilor dintre iobăgimea răzvrătită şi stăpânitorii domeniilor feudale. Totuşi, luptele vor mai continua izolat, în unele localităţi şi ţinuturi din voievodatul intracarpatic şi Regatul Ungar,  până în primăvara anului 1515[112] (dând mari bătăi de cap autorităților și nobilimii). Ultimele ciocniri între cetele răzvrătiţilor şi banderiile nobiliare s-au derulat la Cluj şi în împrejurimile cetăţii Oradea, înfruntările încheindu-se cu zdrobirea totală a insurgenţilor[113].

Cea mai îndârjită rezistență a fost cea a cetelor de răsculați conduse de Laurențiu Mészáros, care reușind să scape de încercuirea de la Timișoara „a încercat chiar să organizeze o acțiune de mai mare amploare, prin reunirea diverselor grupuri ce acționau în nordul și centrul Transilvaniei”[114]. Deși va obține, în preajma Oradei, o biruință asupra oștilor nobilimii, aceasta se va solda cu mari pierderi (cca. 3.000 de oameni) din rândurile oastei sale și prinderea lui de către magnații maghiari. Expediat la Cluj, Mészáros va fi executat prin tragere „în țeapă, iar corpul lui ars pe rug în piața orașului”[115].

Înfrângând puternica mişcare populară, nobilimea a declanşat o nemiloasă represiune îndreptată împotriva acelora care-o hrăneau cu sudoarea frunţii lor, neţinând cont dacă victimele luaseră sau nu parte la răscoală. În concluzie, zeci de mii de ţărani, orăşeni şi chiar mici nobili (bănuiţi numai că ar fi avut vreo legătură cu rebelii)[116] au fost întemniţaţi, mutilaţi sau omorâţi[117].  În lunile următoare lichidării insurecţiei ţărăneştii, mai marii ţării vor stabili o serie de măsuri drastice, ce vor duce la accentuarea exploatării norodului. Aprobate de „Dieta sălbatică” din octombrie-noiembrie 1514 (şi introduse câţiva ani mai târziu, în 1517, de juristul maghiar de tristă amintire Ştefan Werböczi, în celebrul şi ne­dreptul său cod de legi „scris cu sânge de iobag”[118], intrat în istorie cu numele de Tripatitum adică „Codul în trei părți”), acestea au devenit pentru câteva se­cole normele şi prevederile de bază ale organizării juridice a Transilvaniei[119].

   Cu un cinism de neînchipuit legislaţia respectivă recunoştea faptul că iobagii erau necesari doar pentru munca ogoarelor senioriale (altfel ei ar fi fost exterminați în totalitate)[120].

http://www.banaterra.eu/romana/in_memoriam/statui/gheorghe%20doja/StatuiaGhDojaPtaPlevneiTim.jpgS-a decis, de asemenea, pedepsirea cu moartea a comandanţilor militari ai rebelilor, aţâţătorilor la revoltă şi a celor ce uciseseră vreun nobil feudal „ori batjocoriseră fete și femei nobile”[121]. Obli­gaţiile iobăgeşti cunosc o creştere fără precedent, robota ajungând acum la cel puțin o zi pe săptămână; dijma se stabilea la a noua („nona”) parte din toate roadele pământului și din animale (la dijmă erau incluse și păsările din ogradă); darurile din animale mici și din păsări au fost legiferate; darea în bani (censul) va ajunge să fie de la 100 de dinari în sus de gospodărie; birul datorat vistieriei statului va fi sporit de la 1 la 2 florini anual (în funcţie de cuan­tumul averii fiecărui contribuabil), iar taxa bisericească se va aplica din acest moment tuturor bunurilor realizate de gospodăriile ţărăneşti[122].

Acum întreaga ţărănime este şerbită (fiind supusă  la „ mera et perpetua servitute” adică „la o totală și veșnică iobăgie”[123]), desfiinţându-se definitiv şi pe vecie dreptul de liberă strămutare de pe o moşie pe alta, țăranii dependenți „devenind șerbi ai stăpânului de pământ, fiind legați cu totul și pe veci de glie (glebae adscripti)”[124]. Totodată, locui­torii comitatelor ungare și ardelene sunt grupaţi în două mari categorii: poporul (populus), alcătuit dintr-o minoritate privilegiată (nobilimea, clerul și patriciatul orașelor) şi ple­bea (plebs) ce cuprindea marea majoritate a populaţiei lipsită de orice drepturi şi libertăţi. *Statuia lui Gheorghe Doja, amplasată în   parcul cu  același nume din Timișoara .  

În curând, însă, aceste nemiloase decizii vor gene­ra consecinţe deosebit de grave, căci ele vor contribui substanţial la o reducere considerabilă a capacităţii de rezistentă a statelor creştine central-europene în faţa expansionismului Imperiului Otoman. Temându-se să mai mobilizeze gloatele şi fiind astfel lip­sită de grosul forţelor sale armate, Ungaria va cunoaște o dezastruoasă înfrângere la Mohács, în 29 august 1526, nimicirea armatei aristocraţiei ungare de către turci determinând prăbuşirea şi dezmembrarea, la scurt timp după aceea, a statului feudal maghiar[125].

Masiva participare a exponen­ţilor diferitelor clase şi pături sociale, organizarea militară deosebită, constituirea unei ierarhii ofiţereşti şi armamen­tul superior aflat acum în dotarea oştenilor-ţărani (în comparație cu mișcările populare anterioare) au făcut ca răscoala din 1514 să capete caracterul unui „adevărat război ţărănesc”[126], ce a demonstrat cu claritate imensul potenţial combativ deţinut de cei mulţi şi oropsiţi în so­cietatea medievală ungară și transilvană din acea vreme.

 

Conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu

 

 


 

[1]Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, București, 1986, p. 452.

[2]Renta în produse sau „dijma” (în Transilvania) se percepea din produsele agricole (în special grâne), din vin, din animalele mici (oi, capre, porci) și din păsările de curte (Istoria României. Compendiu, ediția a III-a, revăzută și adăugită, Editura Didactică și Pedagogică, București, 1974, p. 115).

[3]„Nona” a fost legiferată și pusă în aplicare în Regatul Ungar încă din 1351, însă în Transilvania, din cauza opoziției făcute de țărănime, aceasta va fi introdusă abia spre sfârșitul secolului al XV-lea (Ibidem).

[4]Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, București, 2001, p. 145-146.

[5]Dacă inițial doar țărănimea (atât dependentă cât și liberă) de religie catolică trebuia să plătească dijmă (a zecea parte [„decimal”] din toate produsele agricole, animalele mici și păsările de curte) Bisericii Romano-Catolice, începând din anul 1504, la insistențele episcopului și capitlului din Alba-Iulia, regele Vladislav al II-lea (suveran al Ungariei între 1490 și 1516-Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1972, p. 564) va dispune „ca toți românii «schismatici» să plătească și ei dijma bisericii catolice în rând cu credincioșii acesteia” (Istoria Românilor, vol. IV, p. 146).

[6]Ibidem, p. 140.

[7]Ștefan Pascu,  Însemnătatea istorică a războiului țărănesc de sub conducerea lui Gheorghe Doja, în „Studii”, nr. 3, București, 1964, p. 479-493; Idem, Războiul țărănesc din 1514 de sub conducerea lui Gheorghe Doja, Editura „Societatea pentru Răspândirea Științei și Culturii”, București, 1959.

[8]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 437, 439.

[9]Istoria României. Compendiu, p. 142.

[10]Istoria Transilvaniei, vol. I (până la 1541), coordonatori: Ioan-Aurel Pop și Thomas Nägler, Institutul Cultural Român, Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2003, p. 318.

[11]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 438.

[12]Ibidem.

[13]David Prodan, Obligațiile militare ale iobagului, în Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. I, Editura Academiei R.S.R., București, 1967, p. 145-154. Printre altele vezi „Plata dării militare, subsidiile, dările extraordinare de război, obligațiile ce decurgeau din întreținerea oastei, lucrul la cetăți (întreținerea, repararea lor sau construirea altora noi)” - Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 438.

[14]David Prodan, Obligațiile militare ale iobagului, în Iobăgia în Transilvania în secolul al XVI-lea, vol. I, p. 145.

[15]Istoria României. Compendiu, p. 142; Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 327.

[16]Istoria României. Compendiu, p.  141-142.

[17]Suveran Pontif între 1513-1521 (Istoria lumii în date, p. 556).

[18]Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 327; Istoria Românilor, vol. IV, p. 147. Arhiepiscopul primat al Ungariei, Toma Bakósz „dorind cu orice preț să ajungă erou al creștinătății, dacă nu putuse ajunge pe scaunul pontifical” (Ibidem).

[19]Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 327; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 453-454.

[20]Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 327. La Rakós, lângă Buda, s-au strâns „circa 40.000 de țărani și plebe orășenească”, în timp ce „alte mulțimi cuprinzând și lucrători de la ocne și mine, s-au adunat la Alba Regală, Kalocsa, Oradea și în alte locuri ale Transilvaniei” (Istoria Românilor, vol. IV, p. 147).

[21]Paolo Giovio, Historiarum sui temporis ab anno 1494 ad annum 1547 libri XLV, Basilea, 1567, p. 494.

[22]Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 327. S-a recurs până și la „înjugarea oamenilor în locul animalelor” (Ibidem).

[23]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 454; Istoria Românilor, vol. IV, p. 147.

[24]Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 327.

[25]Istoria Românilor, vol. IV, p. 147.

[26]Ibidem.

[27]Ibidem; Antonius Fekete Nagy, Victor Kenéz, Ladislaus Solymosi, Géza Érszegi, Monumenta Rusticorum in Hungaria Rebellium Anno MDXIV, Budapesta, 1979.

[28] Istoria Românilor, vol. IV, p. 147.

[29] Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 327.

[30]Istoria Românilor, vol. IV, p. 148.

[31]Paolo Giovio, op. cit., p. 495.

[32]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 454.

[33]Gheorghe Doja (Dózsa György), născut pe la 1477 în localitatea Dalnic (situată în actualul județ Covasna), într-o familie de primipili, adică mici nobili secui (după alte opinii, el era de origine țărănească fiind înnobilat pentru vitejia arătată pe câmpul de luptă, priceperea dovedită în mânuirea armelor și destoinicia de care a dat dovadă în conducerea trupelor avute sub comanda sa în timpul luptelor purtate de oștile maghiare împotriva Imperiului Otoman). Gheorghe Doja și-a petrecut copilăria la Dalnic și Ghindari. A participat, în 1506, la o puternică răscoală a secuilor, motiv pentru care autoritățile maghiare l-au caracterizat, într-un document de epocă, drept „tâlhar cunoscut în întreg regatul Transilvaniei”. Bravura demonstrată mai apoi în confruntările cu turcii otomani i-au adus până la urmă iertarea. Moare, la 20 iulie 1514, fiind executat în chinuri groaznice, la Timișoara după înfrângerea suferită aici de oastea răsculaților condusă de el și căderea sa în captivitatea magnaților maghiari (Istoria Românilor, vol. IV, p. 148, 151-152; Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 327, 329; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 454, 458; Istoria României. Compendiu, p. 142, 143-144).

[34]Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 327; Istoria Românilor, vol. IV, p. 147; Istoria lumii în date, p. 138; Istoria României în date, Editura Enciclopedică Română, București, 1971, p. 114.

[35]Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 327.

[36]I.M. Brutus, Magyar historia (Istoria maghiară) 1490-1552, vol. I, Pesta, 1863, p. 350-358.

[37]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 454; Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 327; Istoria Românilor, vol. IV, p. 147;  Istoria României. Compendiu, p. 142.

[38]Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 327;  Istoria României. Compendiu, p. 143;  Istoria Românilor, vol. IV, p. 147.

[39]Istoria României. Compendiu, p. 142, 144;  Istoria Românilor, vol. IV, p. 148, 149.

[40]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 454.

[41]Istoria României. Compendiu, p. 143;  Istoria Românilor, vol. IV, p. 148;  Istoria României în date, p. 114.

[42]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 454.

[43]Ibidem.

[44]Istoria Românilor, vol. IV, p. 151; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 457.

[45]Ibidem.

[46]Istoria României în date, p.114; Istoria lumii în date, p. 138; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 454; Ștefan Pascu, Însemnătatea istorică a războiului țărănesc de sub conducerea lui Gheorghe Doja, p. 479.

[47]Istoria Românilor, vol. IV, p. 148.

[48]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 454; Istoria Românilor, vol. IV, p. 149.

[49]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 454; Istoria Românilor, vol. IV, p. 149.

[50]S. Belu, Despre participarea orășenilor din Transilvania la răscoala populară din 1514, în „Studii” , nr. 4, București, 1953, p. 119-128; Ștefan Pascu, Contribuții noi privitoare la răscoala țărănimii din 1514 în Transilvania, în „Studii”, nr. 5-6, București, 1955, p. 91-110.

[51]Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 327-328.

[52]Ibidem, p. 328.

[53]Ibidem.

[54]Ibidem.

[55]Ibidem.

[56]Ibidem.

[57]Istoria României. Compendiu, p. 143.

[58]Istoria Românilor, vol. IV, p. 148.

[59]Ibidem.

[60]Ibidem, p. 148-149.  

[61]Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 328.

[62]Ibidem.

[63]Ioan Zápolya a fost voievod al Transilvaniei între 1510-1526, iar din 1526 până în 1540 rege al Ungariei Răsăritene (Istoria României în date, p. 461; Istoria lumii în date, p. 564).

[64]Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. II/3, București, 1894, p. 189.

[65]Ibidem.

[66]Istoria Românilor, vol. IV, p. 149.

[67]Ibidem.

[68]Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 328.

[69]Istoria Românilor, vol. IV, p. 149.

[70]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 457. Din documentele vremii aflăm că la începutul lunii iunie a anului 1514 o armată „cruciată” acționa în regiunea minieră din Slovacia, o altă oaste a răsculaților, sub comanda lui Barabás, opera în regiunea Hoves-Eger din Ungaria, iar un puternic detașament țărănesc controla regiunea Bereg și Maramureșul, „unde țăranii, minerii și chiar unii mici nobili s-au răsculat în număr mare” (Istoria Românilor, vol. IV, p. 149).

[71]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 455.

[72]Ibidem, p. 457. „Acest fapt va constitui una dintre cauzele înfrângerii mișcării, oferind feudalilor posibilitatea de a lua treptat inițiativa și de a lichida grupurile izolate de răsculați (Ibidem).

[73]Istoria Românilor, vol. IV, p. 151.

[74]Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 328.

[75]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 455; Istoria Românilor, vol. IV, p. 149.

[76]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 457.

[77]Ibidem, p. 455.

[78]Ibidem.

[79]Ibidem; Istoria Românilor, vol. IV, p. 149.

[80]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 455; Istoria Românilor, vol. IV, p. 149.

[81]Ibidem.

[82]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 455; Istoria Românilor, vol. IV, p. 149.

[83]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 455.

[84]Ibidem; Istoria Românilor, vol. IV, p. 149.

[85]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 457. „Înconjurată cu puternice ziduri și șanțuri adânci umplute de apele Timișului, ea rezistase de-a lungul timpului la numeroase asedii” (Ibidem).

[86]Ibidem.

[87]Ibidem.

[88]Ibidem.

[89]Ibidem.

[90]Ibidem.

[91]Ibidem; Istoria Românilor, vol. IV, p. 151.

[92]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 457.

[93]Ibidem; Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 328.

[94]Ibidem.

[95]Istoria Românilor, vol. IV, p. 150.

[96]Direcția Județeană a Arhivelor Naționale Sibiu, L. 58, nr. 170.

[97]Ibidem.

[98]Ibidem.

[99]Istoria Românilor, vol. IV, p. 151.

[100]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 458. Și Laurențiu Mészáros reușeste să-și aducă cetele în ajutorul lui Gheorghe Doja (Istoria Românilor, vol. IV, p. 151).

[101]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 457.

[102]Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 329;  Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 458; Istoria Românilor, vol. IV, p. 151.

[103]Ibidem.

[104]Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 329;  Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 458; Istoria Românilor, vol. IV, p. 151.

[105]Istoria României. Compendiu, p. 143; Istoria Românilor, vol. IV, p. 151.

[106]Ibidem; Istoria României. Compendiu, p. 143-144.

[107]Istoria Românilor, vol. IV, p. 152.

[108]Istoria României. Compendiu, p. 144.

[109]G. Szerémi, Epistola de perdicione regni Hungarorum. 1484-1543, în „Monumenta Hungariae Historica. Scriptores”, I, Pesta, 1857, p. 68-70.

[110]Istoria Românilor, vol. IV, p. 152; Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 329.

[111]Paolo Giovio, op. cit., p. 414.

[112]Istoria României. Compendiu, p. 144.

[113]Ibidem. „Cete izolate de țărani, conduse de căpetenii ce scăpaseră de masacru – diacul Balogh în regiunea Muncaci, Anton Hossu în sud, Ioan Secuiul în secuime sau Laurențiu Mészáros în Cluj, Bihor și Sălaj – au continuat hărțuirea nobilimii până după înăbușirea răscoalei, uneori până la sfârșitul anului 1514 și chiar până în vara anului următor” (Istoria Românilor, vol. IV, p. 152). „Teama de o reaprindere a răscoalei în primăvară (este vorba despre primăvara anului 1515 – n.n.T.C.) era atât de mare, încât la 6 ianuarie 1515, la Turda, voievodul (Ioan Zápolya – n.n. T.C.) ia o serie de măsuri de organizare a unui noi armate care să poată face față acestei acțiuni” (Istoria Transilvaniei, vol. I, p. 329).

[114]Ibidem.

[115]Ibidem.

[116]Vezi, de exemplu, pedepsele aspre aplicate micilor nobili din Maramureș, pentru că mulți dintre aceștia s-au răsculat și ei sau au luat „partea țăranilor, săvârșind fapte condamnabile” (Istoria Românilor, vol. IV, p. 149).

[117]Istoria României. Compendiu, p. 144.

[118]Istoria Românilor, vol. IV, p. 152.

[119]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 458; Istoria Românilor, vol. IV, p. 152.

[120]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 458; Istoria României. Compendiu, p. 144.

[121]Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. II/3, p. 195-196.

[122] Istoria României. Compendiu, p. 144; Istoria Românilor, vol. IV, p. 152.

[123]Istoria Românilor, vol. IV, p. 152.

[124]Corpus Iuris Hungarici 1000-1526, Budapesta, 1899, p. 714-716. Dieta din octombrie-noiembrie 1514 a mai decis și „readucerea iobagilor fugiți în ultimii trei ani, adică din 1511, pe moșiile părăsite, fiind și aceștia legați de vechile moșii” (Istoria Românilor, vol. IV, p. 152). Pedepse aspre au primit și locuitorii orașelor care au sprijinit răscoala (sau chiar au luat parte la aceasta) cum ar fi cei din Lipova, Cluj, Dej, Rodna, Turda, ș.a. Semnificativ, în acest sens, este cazul orășenilor din Rodna, care „au fost obligați să plătească nobilului Ioan Dragffy o mare sumă de bani ca despăgubire pentru răutățile făcute de orășeni pe moșia sa în timpul răscoalei” și „pentru că fuseseră de partea țăranilor” (Ibidem).

[125]Istoria României. Compendiu, p. 144; Istoria Românilor, vol. IV, p. 153.

[126]Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 454.

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)