HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

RĂZBOIUL PENTRU ÎNTREGIREA NEAMULUI

Dr. Luchian Deaconu

Grafica - Ion Măldărescu, Agero

 

Oricum le-am clasifica, mondiale sau locale, drepte sau nedrepte, de agresiune sau apărare, războaiele au fost, sunt şi vor rămâne fenomene istorice opuse firii umane, atentate împotriva vieţii, cel mai cumplit pericol pentru omenire. Iar a cerceta şi a scrie istoria unui conflict militar de dimensiunile şi consecinţele tragice pe care le-a avut prima conflagraţie mondială, Marele Război, cum a intrat în conştiinţa omenirii, nu înseamnă că trebuie să cantonezi doar în descrierea cauzelor, a forţelor umane şi de tehnică militară angajate, a bătăliilor, a strategiilor şi tacticilor sau a pierderilor de vieţi omeneşti. Războaiele au fost fenomene militare, politice, economice, sociale, culturale totale care au cuprins în malaxorul lor nimicitor teritorii, mai mari sau mai mici, cu tot ce exista şi vieţuia acolo, bărbaţi şi femei, bătrâni şi copii, savanţi, pictori, sculptori, scriitori ori oameni obişnuiţi punându-i în situaţii limită, generând  reacţii, fapte, atitudini, judecăţi, care nu ţineau doar de eveniment în sine, de reglementări specifice, acceptate sau neacceptate, respectate sau nerespectate, ci şi de diferenţele dintre civilizaţii, dintre popoare, mentalităţi, moravuri, tradiţii, credinţe, educaţie, zestre genetică, temperamente, trepte de evoluţie istorică etc.  Astfel de elemente au generat memorabila Noapte de Crăciun sărbătorită împreună de soldaţii germani şi de englezi în primul război mondial şi, după cum ne arată tot mai mult cărţile care au apărut în ultimele decenii, ea nu este o manifestarea singulară de reconciliere temportară” ci a fost acompaniată de nenumăratele fapte de vitejie, de prea multele acte de violenţă, brutalitate, laşitate, frică, dezertare, fără a lipsi însă, niciodată şi la nici un popor, gesturile spontane, fireşti, individuale şi de grup, de generozitate, ajutor, condecendenţă, compasiune, milă, chiar reconciliere, cu şi faţă de inamic. În război adeseori noţiunea de inamic dispare, vrăjmaşul” luând chipul şi valoarea semenului de altă limbă, altă culoare şi altă credinţă, « obligaţiile » soldatului făcând loc omeniei, înfrăţirii, solidarizării, regulamentul, rigorile stricte ale războiului ucigător fiind uitate sau, pur şi simplu, încălcate.

 

 

Prima noapte de captivitate a celor 8.000 de soldaţi ai Grupului Cerna, descrisă în cartea Divizia de la Cerna De pe front în captivitate 1916-1918 de căpitanul Nic. Defelury, aghiotantul colonelului Scarlat Demetriad, este unul din din aceste momente de reconciliere dintre soldaţi aflaţi în tabere adverse. Pe sălile conacului circulau mereu ordonanţele noastre şi ale lor. Auzeam, din camerele noastre, cum stau de vorbă, fiecare în graiul lui. Istoriseau păţaniile din timpul retragerii, spuneau de unde sunt, cum îi chiamă şi-i dau aşa înainte cu vorba, fără să se preocupe nici unul de ceea ce spune celălalt în limba lui. Era o amestecătură de românească, de nemţească şi de ungurească de nu mai înţelegeai nimic : un adevărat Turn Babel !... Toţi vorbeau foarte tare (aşa cum vorbeşti cu un surd), încredinţaţi că, dacă ţipă, celălalt ar pricepe mai bine limba în care îi istorisea. După câteva ore, se împrieteniseră. Râdeau, se băteau pe burtă, îşi împărţeau merindele, parcă se cunoşteau de când lumea. E uimitor cât de uşor uită oamenii tot răul şi toate suferinţele îndurate din cauza vrăşmasului. Ei nu înţeleg rostul războiului… 

 

Codul criminal al războiului a lăsat adeseori, în timpul conflictelor militare, locul codului omeniei. Multe din mărturiile timpului nepublicate încă ne impun să descoperim dincolo de statistici, de regelementări şi regulamente, de ură, violenţă şi moarte, ceea ce a existat dintotdeauna, într-o măsură mai mare sau mai mică, reconcilierea, înfrăţirea, compasiunea, întrajutorarea, mila, pacifismul.

De mai mult de două decenii, istoriografia occidentală a redescoperit Marele Război, l-a umanizat, i-a schimbat faţa. Mai ales Franţa, una dintre puţinele ţări unde o carte de istorie poate fi un best-seller, istoricii au ajutat publicul să cunoască primul război mondial ca experienţă de viaţă cotidiană împărtăşită de bărbaţi şi femei din toate mediile sociale şi de toate vârstele, ca memorie de familie sau ca memorie a colectivităţilor, ca situaţii-limită trăite de o manieră ireductibil individuală. Pentru „noua generaţie de istorici” ai primului război mondial, procentul oamenilor prinşi în situaţii-limită în timpul conflagraţiei din anii 1914-1918 s-a dovedit a fi mult mai mare iar formele de manifestare mult mai diverse decât arătase vechea istoriografie. Au apărut istorii ale refugiaţilor, ale civililor sub ocupaţie militară, ale dezertorilor şi prizonierilor, ale femeilor şi copiilor, ale mutilaţilor şi ale celor traumatizaţi psihic de experienţa frontului. Trăirea colectivă sau intimă a violenţei războiului şi reprezentările asociate acesteia au devenit obiecte de studiu după ce, decenii la rând, istoria militară golise această brutaliate şi intoleranţă de orice conţinut, preocupată fiind mai ales de statistici, de strategii, de tactici sau de progresele înregistrate în perfecţionarea armamentului.  Mai mult, graţie acestor noi cuceriri ale istoriografiei, primul război mondial a devenit o placă turnantă din istoria violenţei şi a şi distrugerii în istoria propagandei politice şi a opiniei publice, în istoria doliului şi comemorării şi în aceea a relaţiilor dintre state şi popoare.

 

 

Preocupările şi rezultatele istoriografiei occidentale s-au bucurat de o impresionantă audienţă în rândul publiculului larg. La apelul lansat de Radio France pentru strângerea mărturiilor scrise rămase de la soldaţii din Marele Război, păstrate de urmaşii acestora, 8.000 de persoane au răspuns trimiţând corespondenţă şi jurnale inedite din care, în 1998, la 80 de ani de la armistiţiul din 11 noiembrie, a fost publicată o selecţie în peste 300.000 de exemplare - un succes pe care-l înregistrase doar cartea „Le Feu al lui Henri Barbusse. Dispariţia ultimilor veterani francezi ai războiului nu a scăpat nici ea atenţiei opiniei publice. S-au format grupuri de iniţiativă locale care au în grijă fostele câmpuri de luptă, cu vechile cazemate, forturi şi urmele de tranşee, asociaţii care se ocupă cu adunarea de documente originale, au apărut reviste de istorici amatori, muzee locale, dar şi de importanţă internaţională ca l’Historial de la Grande Guerre, deschis în 1992 la Péronne, în inima regiunii unde s-a purtat cea mai mare bătălie a războiului, cea de pe râul Somme. S-a dezvoltat o arheologie a zonelor de front, care nu e doar funerară, a intrat în obişnuinţa comunităţilor turismul memorial de masă.  Încă din 1996, limitele intelectuale impuse de istoriografia militară şi de politica tradiţională fiind depăşite, istoricul francez Christophe Prochasson anunţase în prefaţa volumului „Au nom de la patrie. Les intellectuels et la premičre guerre mondiale, Editions La Découverte, Paris că: „O noua generaţie de istorici... încearcă astăzi să abordeze primul război mondial ca pe un fenomen total. Scăpaţi de constrângerile tradiţiei istoriografice de tip patriotic, ei s-au eliberat de vechile întrebări care au sterilizat atâta timp istoria acestui conflict. Neinteresaţi de o istorie acuzatoare - la adresa naţiunii adverse, a ofiţerilor incompetenţi ori a pacifiştilor -, ei reevaluează împrejurările şi faptele în lumina unei antropologii istorice preocupate în primul rând de comportamentul oamenilor prinşi în situaţii-limită”. De la tabloul consacrat de vechea istoriografie în care inamicii se decimau între ei după reguli proprii, de nimeni acceptate, recunoscute sau, de multe ori, de nimeni ştiute, istoriografia occidentală a transformat prezentarea Marelui Război într-un proces care depăşeşte cadrele cercetării specializate, devenind o rememorare colectivă, europeană, fără precedent a conflictului fondator al secolului XX.

 

 

Memoria primului război mondial a servit ca suport şi cadru simbolic unor gesturi politice care au intrat, ele însele, în istoria Europei. La 25 de ani de la faimoasa fotografie a lui François Mitterand şi Helmut Khol ţinându-se de mâini în faţa Mausoleului de la Verdun, şi după ce pe unul din câmpurile de luptă din Normandia anului 1944 Jacques Chirac şi cancelarul Schroeder au reeditat acest gest al reconcilierii, la 11 noiembrie 2009 preşedintele Franţei, Nicolas Sarkozy şi cancelarul Germaniei, Angela Merkel, au onorat memoria victimelor Marelui Război aprinzând împreună falcăra mormântului Eroului Necunoscut de sub Arcul de Triumf de la Paris. „La acest 11 noiembrie - a declarat preşedintele francez - , noi nu comemorăm victoria unui popor împotriva altuia, o probă care a fost la fel de teribilă atât pentru unu cât şi pentru celălalt, şi aceasta pentru că de aproape o jumătate de secol noi construim împreună viitorul nostru, fiecare dintre noi refuzând pentru totdeauna să confundăm dragostea pentru ţara sa cu ura împotriva altei ţări".

Pentru toate acestea, noua abordare istoriografică a Marelui Război îşi revendică cu îndreptăţire locul pe care îl are în acest nou demers în care memoria războaielor apropie naţiuni altădată duşmane, în emergenţa colectivă a unei noi memorii, neconflictuale, a primului război mondial, care a coincis, în vestul Europei, cu progresele unificării europene.

 

*  *  *

 

Cât priveşte istoriografia românească, conul de umbră al uitării în care a fost lăsat primul război mondial, slabul interes pentru tematica anilor 1914-1918 o plasează în şirul cauzelor uneia din posibilele amnezii din memoria colectivă a poporului nostru : aceea de a uita primul război mondial. Ceremoniile oficiale şi prezenţele istoricilor la posturile de televiziune cu ocazia zilei naţionale nu pot opri uitarea care se aşterne peste jertfa sutelor de mii de români ce şi-au dat viaţa pentru întregirea neamului. Prelungind tradiţia festivismului şi formalismului de dinainte de 1989, primul război mondial nu mai contează aşa cum a fost el trăit de întregul popor roman în urmă cu peste nouă decenii, servind doar de anticameră istorică a zilei de 1 Decembrie 1918. După perioada care a urmat lui 1944 când istoriografia a condamnat participarea Romaniei la un „război imperialist”, urmată de deceniile de îmbălsămare festivistă a memoriei anilor 1916-1918, o anchiloză nefirească şi mult prea lungă a împiedicat istoriografia românească să-şi apropie şansa de a se racorda, pe terenul redescoperirii primului război mondial, la unul din curentele importante şi modernizatoare ale istoriografiei occidentale.  Valorificarea acestui şanse care i s-a oferit ca o punte de legătură cu alte istoriografii europene nu s-a petrecut şi nu dă semne că se va petrece prea curând. Surprinde în schimb faptul că internaţionalizarea studiilor istorice din România după 1989 a avut şi are loc, sub impulsuri conjuncturale externe şi politice, doar pe terenul istoriei comunismului şi a Holocaustului, nu şi pe cel al istoriei primului război mondial, unde îşi au rădăcinile, de fapt, violenţa totalitară şi practica genocidului, prizonierii români fiind, după opinia istoricilor francezi, italieni şi polonezi care au cercetat această temă, printre primele popoare, alături de ruşi, sârbi şi italieni, care au fost supuse acestei experienţe degradante pentru omenire.  Abia în ultimii ani, guvernele României au descoperit că ţara noastră moşteneşte din cele două războaie mondiale, conform ultimelor date ale Oficiului Naţional pentru Comemorarea Eroilor, 1.450 locuri memoriale dincolo de graniţele ţării în care repauzează pentru veşnicie peste 100.000 de soldaţi care au căzut în serviciul patriei.

 

 

 

În urma unor studii aprofunate în arhivele poloneze, profesorul universitar Zbigniew Karpus de la Universitatea Nicolas Copernic de Torn a descoperit că cei 43.000 de soldaţi români au fost luaţi prizonieri de armata germană în primul război mondial au fost suspuşi unor condiţii de viaţă înfiorătoare: numai în Pomerania fiind ucişi prin munci peste puterile omeneşti, înfometare, frig, bătăi, torturi, lipsă de asistenţă sanitară 7.652 ostaşi români.  Să fi tot timpul spionat, denunţat, înjosit în demnitatea ta de om este insuportabil, mai ales când această stare de lucruri a durat patru ani şi trei luni, ne spunea un Alsacian - relatează scriitorul elveţian Benjamin Vallotton în articolul Mormintele de la Mulhouse acuză, publicat în 1918 într-un ziar francez - dar este şi mai greu de suportat : să vezi prizonieri căzând din picioare de inaniţie, de tuberculoză, ajunşi în ultima fază a degradării fiziologice, marcaţi de vălul morţii, fără să ai dreptul să le dai o bucată de pâine sau să le arăţi un semn de simpatie ! Interlocutorul nostru - continua scriitorul elveţian - se referea la prizonierii români pe care germanii i-au tratat cu o ferocitate nemaipomenită. Forţaţi să muncească în minele de potasiu, istoviţi de lucrările peste puterile lor la care erau supuşi, de loviturile şi brutalităţile gardienilor, de suferinţa hranei (o bucată de pâine neagră, puţină apă caldă numită supă), aceste nefericite finţe nu mai erau decât nişte schelete ambulante. Când treceau în grupuri, înconjuraţi de baionetele nemţeşti, pe străzile din Mulhouse, le vedeam unghiile lovind dinţi pentru a exprima foamea, mâinile întinse cerând ajutor, pânsul ţâşnit din mizeria şi disperarea în care se aflau. Broşura Les roumains en France 1916-1918, apărută în Colecţia Les Chemins de la Mémoire editată de Secretariatul se Stat pentru Foştii Combatanţi din cadrul Ministerului Apărării dat capitolului consacrat prizonierilor de război un titlu deosebit de sugestiv : Le martyre des Roumains, din care extragem următorul paragraf : Mai mult decât faţă de prizonierii de alte naţionalităţi, germanii s-au arătat mai nemiloşi vis-a-vis de români : de sus şi până jos în ierarhia militară, a existat o unanimitate  pentru a distruge pe cei care au trădat lagărul Puterilor Centrale. Delegaţii Spaniei, ţara neutră care reprezenta interesele românilor, nu pot vizita decât cu dificultate lagărele, dintre care multe au rămas inaccesibile, chiar pentru Comitetul Internaţional al Crucii Roşii de la Geneva. Acordul de la Berna din 7 martie 1918, care permite ameloirarea situaţiei prizonierilor de război cât de puţin, nu-i atinge deloc pe români care au înregistrat o mortalitate de 40%, rămânând totuşi în viaţă 28.000 dintre ei […] În Alsacia, în Lorena, în Ardeni, în Aisne, etc., românii au suferit un înfiorător şi lung martiriu sub cisma soldaţilor Detaşamentului de supraveghere şi a Batalioanelor de muncă ale prizonierilor de război. Mai mulţi responsabili germani, precum generalul Hauff, Biroul românilor din Alsacia i-a desemnat drept criminali de război pentru a fi predaţi  de Republica de la Weimar aliaţilor, dintr-o listă de nume alcătuită în temeiul articolelor de la 227 la 230 ale Tratatului de la Versailles din 28 iunie 1919”.

 

 

Un adevăr istoric afirmat, asumat şi cunoscut, de altfel, încă din timpul şi după încheierea ostilităţilor.  Mircea Djuvara a apreciat, în 1919, în lucrarea La guerre roumaine 1916-18, „Tratamentul la care duşmanii României i-au supus pe prizonierii români a fost dintre cele mai inumane, pentru a mai adăuga cât se poate la suferinţele acestei ţări. Ei au murit pur şi simplu de foame şi de frig. Chiar cifrele oficiale germane constituie cel mai teribil rechizitoriu împotriva germanilor: 36,8% dintre prizonieri de război români internaţi în Germania muriseră deja în toamna anului 1917, iar 31,4% erau bolnavi în spitale. Mulţi dintre prizonierii români erau închişi în Bavaria în ţarcuri de vite; mergeau în picioarele goale şi nu aveau dreptul de a se înveli în timpul nopţii. Guvernul german nu a ezitat să-i folosească pe prizonieri la lucrări de fortificare a frontului (fapt interzis de convenţiile internaţionale n.n.) unde mulţi dintre ei au fost ucişi de proiectileˮ. În pofida insurmontabilelor greutăţi şi lipsuri, la polul opus s-a situat, după opinia unor judecători neutrii, reprezentanţii Legaţiei Elveţiei din România, tratamentul pe care l-au aplicat autorităţile române prizonierilor şi civilii supuşi ai Puterilor Cetrale internaţi în lagărele din Moldova.  Raportul-sinteză prezentat, în iulie 1917, de doctorul Luciano Bacilieri, maior medic în armata elveţiană, desemnat de şeful Legaţiei Elveţiei din România, Gustave Boissier, să inspecteze lagărele româneşti unde se aflau prizonieri de război şi internaţi civili supuşi austro-ungari preciza : „Dat fiind că am avut posibilitatea de a observa timp de mai mult de şase luni condiţiile reale din ţară,  ţin să declar că situaţia actuală a prizonierilor şi a internaţilor este bună în raport cu starea populaţiei civile. Este o datorie de echitate să menţionez că autorităţile au făcut totdeauna tot posibilul pentru a încerca să facă mai puţin neplăcută situaţia internaţilor. În plus trebuie să specific că am întâlnit peste tot cea mai mare bunăvoinţă şi că aproape toate propunerile pe care le-am făcut pentru a le ameliora soarta au fost acceptate de către numitele autorităţi. În locurile unde s-au produs nereguli, greşeli, superiorii, cu un spirit de dreptate care îi onorează, au luat măsuri împotriva persoanelor vinovate: mai mulţi comandanţi de lagăr au fost destituiţi, alţii trimişi în faţa Curţii Marţiale pentru a da socoteală de actele lor incorecte. Nu trebuie să uităm dificultăţile de tot felul la care ţara a trebuit să facă faţă şi din cauza cărora au suferit mult deopotrivă armata şi populaţia civilă […]

Timpul cel mai critic pentru aceşti nefericiţi a fost acela al retragerii spre Moldova şi anotimpul de iarnă. Cea mai ridicată mortalitate coincide cu acea perioadă, şi ea a atins aproape exclusiv persoanele vârstnice şi pe cele a căror constituţie deja fragilă nu putea suporta oboseala şi privaţiunile pe care ele au trebuit să le îndure în timpul primelor luni ale şederii în lagărele neorganizate din Moldova.[…]

Aşa cum am reliefat în toate rapoartele mele, singura parte care, chiar şi actualmente, dă drept la critici într-adevăr serioase, este, după părerea mea, cea strict sanitar-medicală.[…] În toate centrele s-au construit şi se construiesc încă cuptoare de deparazitare, care sunt utilizate atât de către internaţi, cât şi de către soldaţi şi populaţia civilă; este o măsură foarte lăudabilă, care ar fi fost mult mai eficace dacă zisele cuptoare erau gata 4-5 săptămâni mai devreme: s-ar fi putut astfel evita ca multe persoane să fie victime ale bolilor infecţioase; totuşi, trebuie remarcat că victimele acestor boli au fost mai numeroase în rândul populaţiei civile şi al soldaţilor însărcinaţi cu paza internaţilor, decât în rândul acestora din urmă. Doar Lagărul Şipote a făcut, din nefericire, excepţie.[…] Pentru a fi absolut imparţial în critica mea, şi pentru descărcarea parţială a indivizilor, trebuie adăugat că personalului sanitar îi lipseşte complet tot ceea ce măsurile preventive cele mai elementare reclamă pentru protecţia personală a celor ce sunt obligaţi să îngrijească bolnavi şi în special pe cei contagioşi. […] Dacă eu, ca medic, m-am dedat la o critică un pic severă la adresa serviciului sanitar, nu trebuie să se tragă de aici concluzia că acest serviciu a fost defectuos doar pentru prizonieri sau internaţi: observaţiile mele atestă că toată lumea a trebuit să sufere consecinţa severă a acestei stări de lucruri. Toată lumea a avut acelaşi tratament; după câte cunosc, nu s-a produs nici un caz în care să se fi făcut o diferenţă între internat prizonier sau civil. În acelaşi spital, în aceeaşi infirmerie, pe aceleaşi scânduri erau culcaţi românul şi străinul“.

 

*  * *

 

Interpretarea politică tradiţională a semnificaţiilor Războiului pentru întregirea României”, stabilită de generaţia istoricului Constantin Kiriţescu, se pare că-i satisface şi azi pe cercetătorii noştri. Doar o carte de istorie a vieţii cotidiene în Bucureştii anilor primului război mondial, lucrări despre monumentele şi ritualurile comemorative statornicite în amintirea morţilor în perioada interbelica, primele volume de documente din fondurile Arhivei Istorice Militare Centrale cu privire la reglementările adoptate şi măsurile luate de guvernul român pentru evidenţa şi acordarea de ajutoare prizonierilor de război însoţite de o selecţie a memoriilor depuse de ofiţeri la repatrierea din lagărele inamice, la care se adaugă studiile apărute în revistele de specialitate sau efortul lăudabil al Oficiului Naţional Pentru Cultul Eroilor, nu pot acoperi vidul de cunoaştere care persistă asupra acestei perioade cruciale din istoria românilor. Arhivele centrale şi judeţene, colecţiile documentare din muzee, case memoriale, biblioteci şi arhivele personale păstrează un fond memorialistic valoros care aşteaptă să fie descoperit.  Personal am fost plăcut suprins să constat că după scurgerea a peste 90 de ani de la sfârşitul primului război mondial mai există încă urmaşi ai nefericiţilor soldaţi ardeleni care, prizonieri fiind, şi-au pierdut viaţa departe de ţară, cu gândul la familii, la patrie, care şi azi continuă să caute locurile unde au fost înmormântaţi pentru a le cinsti creştineşte memoria.

 

 

O carte poştală expediată de regescul şi împărătescul prizonier de război Titică Paraschivescu din lagărul de la Dänholm – Germania, la 30 aprilie 1917, păstrează în strofele poeziei scrisă de autorul ei întreaga suferinţă, dorul familie, de libertate, de ţară al ofiţerului român :

Încătuşat…/ Încătuşat în lanţuri astăzi/ În nevăzute lanţuri grele,/ Îmi port gândirea-mi zbuciumată/  Spre plaiurile ţării mele… /Şi-aşa pierdut şi singur astăzi/ Când amintirile mă-nfrâng, /Cu inima bătând m-apropii/ De voi iubiţii mei şi plâng :/ Şi plânsul meu e fără lacrimi/ Căci le-a secat izvorul sfânt,/ Un plâns ce tremură în trupul/ Îngenunchiat pe un mormânt.

 

Din ce în ce mai multele mărturii documentare care evidenţiază complexitatea acestui fenomen istoric, care destramă corsetul rigorilor impus de istoriografia tradiţională, arătând că războaiele au fost fenomene totale, că ele nu pot fi reduse la monografiile comandanţilor de oşti, oricât de vestiţi au fost ei, la cele ale comandamentelor militare, la efectivele angajate în lupte, la armament, bătălii, morţi, răniţi, prizonieri, daune, impun cercetarea şi publicarea acestui tezaur memorial. Pentru că în război a fost angajată întreaga populaţie civilă, nu doar cea din zona operaţiunilor militare. Pentru că pe câmpurile de bătălie au stat cot la cot sau faţă-n faţă, curajul şi frica, trădarea şi devotamentul necondiţionat, omul de ştiinţă şi neştiutorii de carte, talentul şi omul obişnuit, valoarea şi non valoarea, credinciosul şi ateul, mila şi cruzimea. Pentru că toate acestea au fost fenomene, atitudini, fapte fireşti, naturale, care decurg din fiinţa umană şi care-şi au locul lor în istoria tuturor războaielor. Pornind dela adevărul istoric al documentului publicat, primul volum din memoriile locotenetului de rezervă Constantin I. Năvârlie : Cronica celor 100 de zile de război în munţii Cernei apărut la Editura Sitech în 2009, primul titlu al cărţii a fost Cronică de război sau Rugăciune de Pace ?”. La rândul lor, cele două volume : Românii în Franţa în anii 1916-1919. Documente externe din fondurile arhivistice ale Consiliului Naţional al Unităţii Române, Redacţiei ziarului La Roumanie şi Coloniei române de la Paris apărute în 2009, completează tabloul cunoaşterii acestui fenomen istoric cu mărturii care privesc categoriile mai puţin studiate, prizonierii, deportaţii, refugiaţii, dar care au fost afectate uneori la fel de mult ca soldaţii din tranşee.

 

 

 

După mai mult de patru decenii de la momentul când academicianul Constantin Nicolaescu-Plopşor a bătut ţăruşul hotarului cercetării în ogorul primului război mondial , stabilind ca temă de studiu Oltenia în timpul ocupaţiei germane şi austro-ungare din anii 1916-1918, cu precizarea, vă aflaţi pe un ogor istoric nedesţelenit, constatăm şi acum, în 2010, că mai sunt foarte multe de făcut. Toate acestea ne îndreptăţesc să afirmăm că anii care au rămas până la centenarul din 2016 ar trebui să fie pentru tinerii istorici un imbold de a aborda cu curaj, într-o manieră nouă, tematica participării poporului român la primul război mondial. Aceasta cu atât mai mult cu cât, dacă există o cale mai puţin expusă suferinţelor şi revendicărilor memoriei colective recente, prin care poate avea loc modernizarea în adâncime a interogaţiilor şi problematicii istoriografice, una din acestea ar putea să ne fie oferită şi de redescoperirea personaliăţii complexe, demne, calde, umane, responsabile, paşnice a românului în timpul primului război mondial. Putem contribui la realizarea acestui obiectiv străduindu-ne să descoperim şi să publicăm cât mai multe din memoriile întocmite de prizonierii români care au supravieţuit şi s-au înapoiat în ţară. Memoriile au fost întocmite în mod obligatoriu de ofiţeri, în virtutea unui ordin circular al Ministerului de Război din 26 martie 1918. Conform prevederilor acestui ordin, ofiţerii reveniţi din captivitate erau obligaţi să consemneze în scris date despre momentul şi condiţiile în care au fost luaţi prizonieri, care trupe inamice i-au capturat, în ce lagăr au fost internaţi, tratamentul la care au fost supuşi, date privind condiţiile de locuit, hrana, îmbrăcămintea, solda, îngrijirea medicală, programul zilnic. Totodată, memoriile trebuiau să conţină informaţii asupra stării de spirit generale a populaţiei din ţara inamică, moralul acesteia, aprecieri ale inamicului asupra armatei române, zvonurile care au circulat în legătură cu evenimentele interne şi externe importante privind România, preţurile, situaţia materială şi starea sanitară a populaţiei din ţara respectivă. Memoriile ofiţerilor sunt completate de miile de declaraţii pe care soldaţii şi gradaţii, cei care au suprotat cel mai inuman şi mai nimicitor tratament, le-au depus în 1919 şi în anii următori la prefecturile reşedinţelor de judeţe. Acestea şi alte izvoare documentare ne vor ajuta să redescoperim, să înţelegem şi să transmitem semenilor noştri sensul adânc al testamentului supravieţuitorilor lagărelor de prizonieri care au suportat cel mai teribil calvar, exprimat cu atâta limpezime într-o frază desprinsă dintr-unul din memoriile editate : „Poate că s-ar evita mai uşor războaiele, dacă s-ar ţine socoteală mai ales de mentalitatea celor mulţi care plătesc atât de larg tributul morţii”.

 

Dr. Luchian Deaconu

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com