Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

 

 

Recompense morale tardive pentru “duşmanii poporului”: Nicolae Steinhardt, Gheorghe Cotenescu, Justin Pârvu, dar şi pentru Lt. Col. Gheorghe Arsenescu şi Haiducii Muscelului”

 

Motto: “Cei ce locuesc mai pe sub păduri, fiind mai toţi şi vânători, sunt foarte «curagioşi» şi cutezători, iubind mai mult ca alţii libertatea şi neatârnarea, cauza care poate a contribuit ca cei mai mulţi HAIDUCI ŞI REVOLUŢIONARI să fie dintre acei ce s-au născut pe sub munţi” (înv. N. Andreescu)[1]

 

 

Cetăţeni de Onoare Post-Mortem în oraşe şi comune: Târgu-Lăpuş (Nicolae Steinhardt), Câmpulung-Muscel (Gheorghe Cotenescu), Aiud, Baia Sprie, Piatra  Neamţ, Târgu-Neamţ, Belceşti-Iaşi, Poiana Teiului-Neamţ (Justin Pârvu). Trei clerici, trei Apostoli ai lui Hristos, deunăzi onoraţi, printre altele, pentru suprema vină de a fi fost demni în umilinţa şi modestia lor, catalogaţi de Securitate şi slugile lor, informatorii, ca fiind „duşmani ai poporului”. (foto sus Gheorghe Cotenescu)

Aşa să fi fost, oare, urmaşii Apostolilor lui Iisus Hristos să fi fost „bandiţi”, cum sugerează dosarele pline de minciună şi ură de clasă pe care străduim să le analizăm la C.N.S.A.S.? Cum de s-a ajuns ca oameni atât de diferiţi, şi totuşi atât de asemănători prin chipurile lor, precum Nicolae Steinhardt, Gheorghe Cotenescu şi Justin Pârvu, care şi-au dedicat întreaga viaţă dragostei faţă de semenii lor, adevărului şi credinţei, să înfunde, ani grei, puşcăriile comuniste?

Pentru că anterior şerveţelului procentajelor” de la Moscova din octombrie 1944 a existat Londra lunii mai a aceluiaşi an, când ministrul de externe britanic Anthony Eden ipoteca” ambasadorului moscovit România pentru trei luni, urmat de Winston Churchill, visceralul anticomunist de odinioară, care, momit cu caviar şi votcă din belşug, îi oferea pe tavă noului Nabucodonosor întreaga Europă de Est în schimbul Greciei, necesară bazelor din Mediterana.

Pentru că în corespondenţa lor secretă Churchill şi Roosevelt îşi recunoşteau reciproc dezinteresul faţă de România. Precum odinioară Hitler pentru Ţările Baltice, Basarabia, Bucovina, în anexele secrete ale diabolicului Pact Ribbentrop-Molotiv din 23 august 1939 . Cu fix 5 ani înaintea insurecţiei” comandate de un Rege temător că Antonescu i-ar fi putut-o lua înainte, convenind cu Stalin un armistiţiu demn, aşa cum a făcut-o rapid şi Mannerheim, nesacrificând soldaţi finlandezi în lupta impotriva Germaniei, pierzând şi el teritorii, dar păstrând neştirbuită demnitatea unui popor!

Churchill către Roosevelt, la 8 martie 1945 (la doar 2 zile după instaurarea guvernului Dr. Petru Groza, de “largă concentrare democratică”): „Sunt convins că dvs. ca şi mine veţi fi tot atât de contrariat de recentele evenimente din România. Ruşii au reusit să instaleze prin forţă şi prin declaraţii înşelătoare un Guvern comunist minoritar. (...). Cu toate acestea, eu sunt foarte hotărât SĂ NU INSIST ASUPRA ACESTUI PUNCT DE VEDERE, ca Stalin să nu-mi poată răspunde: eu nu m-am amestecat în treburile tale în Grecia, de ce nu-mi permiţi şi mie acelaşi tratament în România!”.

Roosevelt către Churchill, la 11 martie 1945:“Este evident că ruşii au instalat un Guvern minoritar, ales după gustul lor, dar pe lângă motivele pe care le-aţi expus în mesajul dvs., eu cred că România NU E UN LOC BUN PENTRU A NE MĂSURA CU RUŞII”.[2]

Ce-ar mai fi de spus?

Pentru că doar aşa a fost posibil ca o infimă minoritate, în mare parte alogenă, prin pseudo-fronturi populare, să pună mâna pe putere, sprijinită de milionul de soldaţi „eliberatori” care-au catadicsit să plece abia în 1958.

Pentru că trebuia pedepsit un întreg popor care încerca-şi păstreze demnitatea. Ne-a costat enorm. Sute de mii de morţi în război, sute de mii de prizonieri ani în şir şi zecile de mii de invalizi de război, două milioane de cetăţeni arestaţi şi anchetaţi, două sute de mii de condamnaţi, cinci mii de condamnaţi la moarte şi executaţi, sute de morţi executaţi demonstrativ sau discret, fără a se mai ajunge la arestare, judecare şi condamnare, pentru intimidare. Plus pânza de păianjen ţesută cu ajutorul celor peste 1,5 milioane de informatori, colaboratori, persoane de sprijin, agenţi de influenţă, gazde conspirative, care au contribuit, „după puterile lor”, la contaminarea aerului pe care-l respiram. Foto jos: Nicolae Steinhardt, Gheorghe Cotenescu, Justin Pârvu

 

 

Pentru că doar aşa putea rămâne la putere aproape o jumătate de secol un regim totalitar şi un Partid terorist, caracatiţă bazată pe tentaculele sale docile implicate în represiune: Securitatea, Miliţia, Armata Populară, Procuratura, Justiţia. O jumătate de secol în care o ţară întreagă a fost dominată de FRICĂ.

Ne-au trebuit 25 de ani de la ruperea zăgazurilor în Europa de Est, în 1989, ca să aflăm că doar o mână de oameni, poate 10.000, poate 15.000, au îndrăznit să spună, cu glas tare, NU. Sunt cei care au îndrăznit şi s-au sacrificat, urcând în munţi şi opunând rezistenţă ocupantului intern şi extern. Alături le-au fost cei care i-au ajutat, susţinându-i logistic şi moral. Săteni, orăşeni, bărbaţi, femei, copii. Inclusiv clerici, călugări şi preoţi. Familie, prieteni, cunoscuţi, necunoscuţi. Armate întregi, antrenate şi echipate, coordonate de consilieri sovietici, i-au hăituit zile-n şir, luni, ani de zile, până la exterminarea şi capturarea tuturor fugarilor răzleţi. Dacă n-au reuşit s-o facă singuri, i-au infiltrat masiv, toate, dar absolut toate grupările de rezistenţă anticomunistă fiind destructurate prin trădare.

25 de ani în care abia zărim mici insule de recunoştinţă. Doar atât merită, oare, cei care şi-au sacrificat viaţa, tinereţea, familiile, viitorul? Doar câteva lacrimi simbolice, de multe ori prefăcute, într-un ocean de suferinţă? În România comunistă au fost mii de oameni executaţi pentru că au îndrăznit să facă CEVA, să spună NU,. Nemaivorbind de milioanele de ani de temniţă grea la care au fost condamnaţi restul, pentru acelaşi curaj, de la simpla “omitere de denunţ” şi “favorizarea infractorului”, adică a “bandiţilor” din munţi, până la “uneltirea împotriva regimului social”.

N-a fost canonizat până-n prezent nici un martir al luptei anticomuniste, cleric sau laic. În temniţele comuniste au intrat, mulţi pierind acolo, peste 2.000 de preoţi ortodocşi, iar peste 20 din aceştia au fost chiar executaţi, murind precum Mucenicii din Biblie. Alte culte religioase au făcut canonizări, înţelegându-le mai bine jertfirea de sine, Apostolatul.

O Românie împânzită cu sârmă ghimpată, turnuri de pază, gardieni înarmaţi şi câini special dresaţi, lagăre şi închisori, locuri în care nu vârsta şi sexul deţinutului contau, ci vina de a fi ALTFEL, DOSARUL, de multe ori cu probe inventate şi acceptate de nemestecate de o Justiţie oarbă, duplicitară, şcolită în mare parte, la Branul lui Ţepeş Vodă.

O Românie cu un număr infinit de Gulaguri, existând, vai, atât de multe cazuri în care propriile rude, soţi şi soţii, copii, turnau”. De bună voie, stimulaţi, şantajaţi, indiferent cum, „turnau”, fără să le pese de suferinţele celor din preajmă.

E bine  că au apărut şi cele câteva insule ale normalităţii şi respectului civic. Avem, deocamdată, doar pe cei trei clerici pomeniţi mai sus, pe care autorităţile locale şi cetăţenii i-au reintrodus, în fine, în MEMORIA COLECTIVĂ.

Astfel de gesturi trebuie să se înmulţească, dând de gândit şi altora. Ţării.

Un gest de normalitate îl constituie preluarea de către instituţii publice (şcoli şi cămine culturale) şi introducerea în trama stradală a numelor unor martiri ai rezistenţei armată anticomuniste. La Nucşoara din Muscel, numele învăţătorului ION (IANCU) ARNĂUŢOIU şi al fiului acestuia, Locotenentul TOMA ARNĂUŢOIU, sunt astfel preţuite.

La Câmpulung-Muscel, o stradă poartă numele organizaţiei HAIDUCII MUSCELULUI”. Totuşi, într-o carte extrem de necesară,

„Poveştile străzilor din Câmpulung”, dl. ing. Gheorghe Chiţa, autor care a făcut enorm pentru fostul judeţ Muscel, leagă această organizaţie strict de viaţa şi faptele fraţilor TOMA şi PETRE ARNĂUŢOIU din Nucşoara.

Adevărurile parţiale nu reuşesc decât să contribuie la menţinerea confuziei, a neştiinţei.

În realitate, locotenent-colonelul câmpulungean GHEORGHE ARSENESCU este cel care, în februarie 1948, a înfiinţat prima organizaţie în perimetrul Muntele Roşu-Dragoslavele Stoeneşti (paralizată de Securitate începând cu luna martie 1949, momentul arestării a doi partizani, Traian Marinescu-Geagu şi Alexandru Alexandrescu, de la care, prin tortură şi şantaj, obţinea numele a 75% dintre cei condamnaţi la 11 mai 1950 în prim lot al muscelenilor). Peste 100 de persoane au fost pedepsite prin condamnări penale şi măsuri administrative asimilate acestora. Trei militari au fost condamnaţi la moarte şi executaţi (militarii activi IOAN DUMITRACHE şi NICULAE MIHĂILESCU, iar după capturarea în 1960, executat şi fostul ofiţer GHEORGHE ARSENESCU, în 1962), plus Traian Marinescu-Geagu, fără judecată.

La sfârşitul lunii martie 1949, după arestarea mai multor membri ai primei organizaţii, ARSENESCU răspunde favorabil apelului câtorva personalităţi din zona Domneşti-Nucşoara, care i-au solicitat girul şi i-au oferit conducerea unei noi organizaţii de rezistenţă. Iiniţiază colaborarea cu locotenentul TOMA ARNĂUŢOIU, aflat în acel moment, ca şi el, în Bucureşti, convenind planul de acţiune. Amândoi părăsesc rapid Bucureştiul pe direcţia Curtea de Argeş – Nucşoara. În locuinţa învăţătorului ION (IANCU) ARNĂUŢOIU, venerat de toţi sătenii de pe valea Râului Doamnei, se înfiinţează a doua organizaţie „HAIDUCII MUSCELULUI”, iniţial sub conducerea aceluiaşi lt. col. ARSNESCU. Ulterior, simţindu-se izolat (fostul liberal tătărăscian nu era din zonă, iar Nucşoara era un fief ţărănist), dar şi datorită divergenţelor pe linia strategiei şi tacticii de abordat în confruntarea cu Securitatea şi cu autorităţile locale, decid impreună divizarea în grupuri mici care să acţioneze în zone diferite, cu contacte periodice. În timp, grupul lui ARSENESCU intră în mai multe ambuscade organizate de Securitate cu ajutorul reţelei informative, pierzând din membri. În toamna anului 1949, ARSENESCU decide, unilateral, să părăsească zona Nucşoara şi să se ascundă în împrejurimile Câmpulungului. Doar întâmplarea face ca ARSENESCU să fie arestat în 1960, fiind trădat de ruda ultimei sale gazde, fost lucrător al Siguranţei.

Întrebat, la lansare, de ce nu l–a menţionat şi pe câmpulungeanul GHEORGHE ARSENESCU în cadrul rubricii alocate străzii HAIDUCII MUSCELULUI”, dl. Chiţa mi-a răspuns că n-a ştiut. În condiţiile în care rezistenţa a început şi s-a sfârşit, în Munţii Muscelului, cu ARSENESCU. Aproape doi ani de trai în munţi (1948-1949), zece ani de clandestinitate (1949-1960) si doi ani de anchetă (1960-1962), fiind executat înainte să împlinească 55 de ani (1907-1962).

M-am simţit obligat să înlătur inexactitatea, solicitând oficial Primăriei şi Consiliului Local al Municipiului Câmpulung-Muscel ca o stradă să primească numele eroului martir Lt. Col. GHEORGHE ARSENESCU.

Victimelor Comunismului şi Rezistenţei de la Sighet sunt onorate fără nici o diferenţiere meritele Lt. Col. GHEORGHE ARSENESCU şi ale fraţilor TOMA şi PETRE ARNĂUŢOIU în coagularea ambelor organizaţii HAIDUCII MUSCELULUI” care au acţionat în Munţii Muscelului şi respectiv în sudul Munţilor Făgăraş.

Un lucru care ar trebui să se petreacă şi în propriul lor judeţ, Muscel, înglobat între timp în judeţul Argeş. O stradă trebuie să poarte numele Lt. Col. GHEORGHE ARSENESCU în oraşul în care s-a născut, a învăţat, a iubit şi s-a căsătorit, şi-a îndeplinit până la război misiunea de ofiţer al Armatei Regale Române (Regimentul 30 Muscel, cu garnizoană în Câmpulung-Muscel), iar după război (şef Birou Operaţii în Divizia 2 Vânători de Munte, comandată de gen. ION DUMITRACHE), cea de şef al Comisiei de urmărire a îndeplinirii prevederilor Convenţiei de Armistiţiu şi de director de studii al Şcolii de Ofiţeri de Rezervă nr. 3 din Câmpulung-Muscel. Poate chiar lângă strada HAIDUCII MUSCELULUI”.

Pentru că astfel de oameni, cu demnitate şi curaj, trebuie să reintre în MEMORIA COLECTIVĂ la nivelul întregului judeţ Argeş (judeţul Muscel nu mai există, dar am lansat iniţiativa şi acest lucru este pe deplin posibil, ca judeţul să fie redenumit Argeş-Muscel, având în vedere existenţa Arhiepiscopiei Argeşului şi Muscelului, dar şi precedente în istoria recentă cum sunt judeţele Bistriţa-Năsăud şi Caraş-Severin), am înaintat un memoriu documentat Primăriei şi Consiliului Judeţean al Municipiului Piteşti pentru ca trama stradală să includă – simultan – cele trei denumiri: „HAIDUCII MUSCELULUI”, „Lt. Col. GHEORGHE ARSENESCU”, „Lt. TOMA ARNĂUŢOIU”.

Acelaşi lucru este necesar să se petreacă şi în Municipiul Curtea de Argeş. Iar în judeţul vecin, Dâmboviţa, la Târgovişte şi la Voineşti, trebuie să existe ŞCOLI ŞI STRĂZI care să poarte numele singurilor dâmboviţeni implicaţi direct în organizaţia de rezistenţă armată antocmunistă Haiducii Muscelului”, care, culmea, sunt născuţi în fosta comună Izvoarele şi au trăit mult timp acolo. Studentul TRAIAN MARINESCU-GEAGU, executat demonstrativ, fără a mai fi judecat. Preotul-profesor GHEORGHE COTENESCU, arestat, judecat şi condamnat pentru că şi-a adăpostit propriul nepot în parohia sa musceleană, ajutându-l să intre în contact cu Lt. Col. GHEORGHE ARSENESCU. Ambii dâmboviţeni sunt ignoraţi în mod deliberat de autorităţi, care nu iau în seamă memoriile documentate pe care le înaintez de ani de zile în mod oficial. Trist, dar adevărat !

Numai astfel un popor îşi poate recompensa, măcar moral, EROII. Făcând în aşa fel încât generaţiile prezente şi viitoare să-şi cunoască şi să-şi preţuiască rădăcinile, adevăratele valori, nu cele de mucava, promovate mai mult sau mai puţin subtil de mass media. Doar aşa vom înţelege cu toţii că ne onorează preţuirea sinceră a tuturor oamenilor hăituiţi prin munţi şi prin coclauri, atât de puţini la număr, din păcate, făcând ca un întreg popor, indiferent de felul în care i-a considerat odinioară pe acei fugari, să-şi plece fruntea în semn de respect, ridicând-o din nou LA JUDECATA ISTORIEI !

Doamne, ocroteşte-I în continuare pe Români, oriunde se află aceştia ! Şi apără-I pe cei pe-ale căror oase chinuite noi trebuie să zidim o Ţară !

 

Radu Petrescu-Muscel

Bucureşti, 3 octombrie 2014


[1] Andreescu, Râul Doamnei cu munţii şi comunele din jurl său, Gazeta Săteanului”, Râmnicu Sărat, anul IV, nr. 10, 20 iunie 1887, p.155-157

[2] Nicolae Baciu, Agonia României (1944-1948), Ed. Dacia, Cluj-Napoca, 1990, p. 116-126.

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)