Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Referatul lui Eugen Măgirescu

Istoria literaturii române de detenţie. Memorialistica reeducărilor.

 Mihai Rădulescu

Document PDF aici >>

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Mihai RadulescuUn titlu izbitor şi incitant a găsit Remus Radina pentru textul "stabilit" de el (îşi avertizează el cititorul, pe pagina de gardă), pentru " Amintirile din Închisoarea Piteşti" ale lui Eugen Măgirescu: " Moara dracilor" - l-a preluat pe cel al unei poezii compuse de acelaşi memorialist, publicată în finalul (prea!) scurtei sale cărţi.

Eugen Măgirescu, născut la Scorţeni - Vaslui, a căzut pentru a doua oară în închisoare, la două zile după absolvirea Facultăţii de Drept din Iaşi, oraş unde-şi câştiga existenţa ca pedagog la Liceul Internat. A fost arestat în noaptea de 14-15 mai 1948, odată cu imensa majoritate a elevilor şi studenţilor legionari din ţară . Dus la Galata, apoi vărsat în penitenciarul Suceava, ca toţi moldovenii în situaţia sa, condamnat la muncă silnică, e condus la Centrul de Reeducare Studenţească de la Piteşti, unde intră sub pumnii lui Eugen Ţurcanu şi Viorel Negrilă, după o convorbire cu colonelul Sepeanu, adjunct al ministrului de Interne, al cărei rost a fost să-i verifice tenacitatea cu care rămânea agăţat de convingerile pentru care fusese condamnat şi să-i hotărască intrarea în "moara dracilor". La zdrobirea sa contribui cu patruzeci-cincizeci de ciomege şi gardianul Georgescu.

Această îndreptare către marea sa despărţire de sine însuşi, prin mijlocirea terorii, i-a fost prevestită de un vis al colegului Liviu Băruţea (" venise gardianul, (...) m-a luat pe mine şi m-a bătut groaznic, să mă omoare"; p. 14). Visele, îmi motivez mereu atenţia ce le-o acord, constituiau, în temniţe, materie de co mentariu bogat, de crezământ, de 'contact' cu viitorul şi destinul.

Distrus fiziceşte şi moraliceşte (îşi acuză logodnica, părinţii, amicii, colegii, în cadrul demascării la care este supus prin violenţă), e folosit ca sclav provocator, rob turnător şi bătăuş (al prietenului său Tufeanu), şi este ales de Ţurcanu în "comitetul" unei camere unde urma să se declanşeze iarăşi iadul, pentru alţii, de data aceea.

Ceea ce avem în faţa ochilor s-ar putea să constituie doar un fragment dintr-un jurnal (menţionat undeva în text). Oricum, paginile sunt prea puţin numeroase, ţinând seama de grozăvia trăirilor şi a salturilor psihologice prin care a trecut autorul, pe parcursul reeducărilor, dar şi în luptă cu umbra şi coşmarele lor, ulterioară şi ulterioare, dusă până la moarte, cu certitudine. Această constatare nu constituie o infirmare valorică (filele sunt, de altfel, scrise memorabil, în simplitatea lor), gândind cât este de chinuitor pentru memoria afectivă să retrăieşti cele mai cumplite orori suferite vreodată, umiliri, în sens propriu, dar şi abisale, desfiinţarea statutului tău uman şi demn, deformarea, până la întoarcerea ei pe dos, ca în cazul unui ciorap solicitând cârpirea, a personalităţii, cum ţi-o închipuiai că s-a format în anii precedenţi şi cu care te înfăţişai lumii şi, ceea ce este mai trist, pentru că era o minciună dată pe faţă tocmai prin încercarea adusă de reeducare, personalităţii cu care te înfăţişai ţie înşuţi.

E angoasantă descrierea seacă, de proces verbal, o continuă înşiruire de verbe ale acţiunii şi de substantive denumind organele pisate de pumnii şi tălpile călăilor, cu bâta şi oricum, cu prilejul torturii sale (se pare că a fost unica).

" În celulă se aflau Ţurcanu cu Viorel Negrilă din Sibiu, fiu de plutonier major, student în anul I la Facultatea de Drept din Cluj, condamnat cam pe degeaba la trei ani de corecţională. La început nu am priceput, credeam că m-au băgat la "tras de limbă". Dar Ţurcanu, care mă cunoştea, îmi zise că e curios cum de-am nimerit amândoi în aceeaşi celulă, că doar n-am fost prieteni. Apoi mă invită să mă dezbrac. Eu tot n-am priceput. Nu m-am dezbrăcat, spunând că mi-e frig. În clipa aceea, bestia, care avea cam 90-100 de kilograme (puse pe el din "grosul" pe care-l mânca din hârdaiele noastre; eu nu ştiu dacă aveam mai mult de 35 de kilograme, doar greutatea oaselor şi a pielii) mi-a tras puternic o palmă, de am căzut sub oblonul ferestruicii, şi mi-am spart timpanul; apoi m-au dezbrăcat, mi-au băgat în gură, cu coada lingurii, obielele murdare, umplându-mă de sânge, mi-au legat mâinile la spate şi cu altă funie picioarele.

Ce a urmat nu se poate descrie. Nimeni nu ar putea crede, oricine ar spune că e de domeniul fantasticului: bătaie în cap, pentru îndobitocire; bătaie în faţă, pentru desfigurare; mii de lovituri în spate, sub coaste, în plex, la tălpi. Zeci de leşinuri şi iar de la capăt, ore întregi, iar ochiul de la vizetă veghea, veghea mereu. Mi-au zdrobit coastele, plămânii, ficatul, jucau încălţaţi pe oasele mele, pe rinichii mei. După prima tură de câteva ore, Ţurcanu mi-a zis: "Cât Dumnezeii mă-ti vrei să mai stau eu în puşcărie din cauza ta, mă? Ori îţi faci demascarea, ori, dacă nu, te duci îngeraş, după alţii de-alde tine"."

Atragem atenţia: este o primă verbalizare a morţii; aceasta va reveni în alte ipostaze, ca mijloc de înfricoşare suplimentară, de stresare maximă a victimei, prin sintetizarea, pe această cale, a propriilor sale bănuieli negre cu privire la soarta ce-i era destinată de cei doi criminali.

" Şi a început a doua tură. Am leşinat. Ceva mai era viu în mine, căci ştiu că mi-am zis: "sunt mort şi probabil aşa e pe lumea cealaltă". Era un fel de euforie."

Constatăm 'tertipul' la care recurge cugetul, pentru a înlătura senzaţia de nemaisuportat că realitatea era astfel, întocmai. Or, realitatea este ceva de care nu putem fugi, ceva ce trebuie suportat cu orice chip, scăpare din ea neavând de aflat decât în moarte. Va să zică, mintea a preferat să ignore adevărul şi să socoată că moartea şi trecuse. Cu cât mai mult ...realitatea! Iar dacă realitatea nu mai este, restul e floare la ureche; de aici, starea de euforie: 'Am scăpat de supliciile lor, pentru că ele ţineau de realitate!...', se presupune.

" M-am trezit udat cu apă şi legat de ţeava caloriferului, care era acolo de formă. "Dumnezeul mă-ti, dar eşti ostru!" Ţurcanu era impresionat că nu murisem încă. Aveam pe atunci 28 spre 29 de ani. (...) Tălpile mi se umflaseră bute, mâinile la fel, muşchii erau rupţi şi negri, obrazul şi capul total desfigurate. De altfel, aceasta era prima figură a lui Ţurcanu: te desfigura complet, rânjind de plăcere, şi pe urmă îşi punea în funcţie celelalte metode."

Atragem atenţia asupra acestei trăsături a conducătorului reeducărilor de la Piteşti: sadismul. În curând, vom avea prilejul să-i completăm portretul, deşi autorul o face cu prea mare economie.

" Eram complet negru, nu se mai găsea măcar un locşor pe trupul meu care să nu fie negru. Noaptea, pe la nouă sau zece, gardianul Georgescu a adus pe doctorul închisorii, care avea în mână o siringă cu ceva lichid şi nişte pastile. Ţurcanu s-a uitat foarte urât la gardian şi l-a înjurat printre dinţi, pentru că a adus doctorul. Doctorul era civil şi i-a spus încet lui Ţurcanu: "Câţi vor mai fi de aceştia? Până acum sunt 40 de morţi!" La care Ţurcanu a răspuns; "Până vor dispărea toţi".

Doctorul a plecat aşa cum a venit; nu mi-a facut nici o injecţie, căci nu avea unde, întrucât eram tot numai un buboi negru. M-au legat, pentru a dormi ei liniştiţi. Eu am leşinat iar, sau am murit... nu ştiu..." (p. 14-16).

Presupunem că nu era de fel vorba despre un doctor - cu osebire civil -, ci suntem martorii unui truc al lui Ţurcanu, de conivenţă cu Georgescu, pentru a aduce Moartea din nou în faţa celui chinuit, deoarece ziua următoare, după reînnoite cazne, urma să se treacă la declaraţiile de anchetă scrise de însuşi Măgirescu; or, el trebuia bine informat asupra a ce-l aştepta de nu se supunea ordinelor. Altădată, când fu nevoie de asistenţă medicală, nici vorbă de medic, felcerul a fost cel chemat. În altă ordine de idei, nu reiese din documentele cunoscute până acum privind reeducările ca să se fi numărat patruzeci de morţi, cifră rostită în faţa spăimântatului, pentru a-l impresiona şi mai tare, pentru a-l convinge că Ţurcanu nu se împiedica de un stârv suplimentar, al pedagogului Liceului Internat din Iaşi. În privinţa numărului de lovituri primite de Eugen Măgirescu există o mărturie, a lui Aurel Popa, părăsit, după bătaie, în încăperea alăturată. Apucase să numere 980 izbiri cu parul, restul buşiturilor, palmelor, pumnilor, loviturilor cu picioarele neputându-le înregistra.

Autorul se face purtător al unei variante legendare descriind moartea lui Şura Bogdanovici.

.

" Pe urmă ne-au băgat în celulă doi reeducatori de la Roman, Sofronie şi Giurconiu, foşti în tineretul ţărănist, care trecuseră şi ei prin reeducare, dar ca voluntari şi iniţiatori, adepţi ai lui Ţurcanu. De la aceştia am înţeles că Bogdanovici, care fusese şeful reeducării la Suceava şi care încercase să continue şi la Piteşti, a fost "demascat" ca "oportunist" de către Ţurcanu, în "Camera 4 - Spital"; "demascarea" aceasta a fost definitivă, căci Ţurcanu şi-a ucis victima în cele mai groaznice chinuri, în faţa a 50-60 de coechipieri - "reeducatori" sau deţinuţi ce-şi aşteptau rândul la tortură" (p. 17) . Adevărul asupra morţii sale l-a rostit Monseniorul Justin Paven, martor al ei, în amintirile sale analizate mai departe: " D umnezeule, de ce m-ai părăsit ?"

Observăm că există în citat o referire la politica practicată de cei doi reeducatori proaspăt introduşi în celulă. Măgirescu, de câte ori, se iveşte prilejul să menţioneze că unul sau altul dintre călăi era de provenienţă naţional-ţărănistă, nu-l pierde, omiţând calificativul "legionar" pentru ceilalţi şi majoritatea reeducatorilor. Să fie vorba despre o veche ranchiună împotriva foştilor aliaţi politici, dar şi adversari (în alte împrejurări) sau jena că reeducările au fost tutelate mai ales de elemente provenind din rândurile tineretului legionar şi îndreptate împotriva acestuia?

Lui Alexandru (Şura) Bogdanovici, Eugen Măgirescu i-a rezervat două caracterizări elogioase.

" În timpul şederii la Suceava, am cunoscut un student în anul I de la Facultatea de Drept din Iaşi, pe nume Bogdanovici Alexandru. (Mai exact; student în anul III.) Era un om deştept şi cult care, îndemnat şi sprijinit de un colonel de securitate şi de alte oficialităţi, a iniţiat o acţiune de "reeducare" a noastră, a celor închişi pe nedrept. I se garantase, chipurile, că guvernul nu are de gând să nenorocească tineretul intelectual al ţării, atât cât a mai rămas după război, că vrea să-i recupereze pe tineri - cu condiţia ca aceştia să facă mea culpa , să-şi schimbe ideologia, "demascându-şi" faptele din trecut şi "reeducându-se"" (p. 11) .

Cele ce ne comunică autorul despre reeducările de la Suceava vor constitui însăşi 'pregătirea politică' ce i se rezerva, după torturile suferite şi după demascare, când fu ales printre 'oamenii lui Ţurcanu'.

" Aceşti candidaţi la "reeducare" şi la "autodemascare" şi-au început "lucrul" în camere special amenajate pentru ei, unde se împărţeau suplimentele de mâncare de către polonicarul-planton Ţurcanu. Nenorociţii erau incitaţi să cânte toate cântecele comuniste, să facă pe ateii, pe duşmanii "reacţiunii". Direcţia închisorii îi susţinea şi încuraja; cât despre noi, grosul deţinuţilor, noi nu i-am luat în serios" (idem).

Există o tentativă de portretizare a lui Eugen Ţurcanu, lucrată cu pete groase de vopsea, nesatisfăcătoare nici ea pentru pretenţiile pe care le avem de la ştiinţa de evocare a cuvântului.

" (...) Ştiam că este un informator, că ne urăşte de moarte, că are un caracter bestial, criminal, o conformaţie lombroziană. Era solid, lat în spate, păros, fruntea îngustă şi creaţă, mâinile foarte lungi şi puternice (p. 13).

Imaginea sa este completată şi cu nişte date biografice, împletite cu unele psihologice.

" Aşa au fost fabricaţi, de către vajnicii călăi comunişti, o serie de "criminali" printre care se afla şi unul Ţurcanu Eugen, din Dorna, student în anul III la Facultatea de Drept din Iaşi. La numai câteva zile de la arestare, Ţurcanu a fost ridicat la demnitatea de planton pe sală şi polonicar. Era un om solid, de statură potrivită, foarte rău. mocnea de ură. În ultimul timp, intrase în cârdăşie, la facultate, cu o securistă care pretindea că vine din lagărele fasciste; conduceau împreună U.N.S.R. din Facultatea de Drept - o asociaţie procomunistă de pe vremea aceea.

Vina lui Ţurcanu era că se căsătorise cu fata unui naţionalist şi avusese, prin 1945, câţiva prieteni "reacţionari"" (p. 10).

Despre acelaşi mai suntem încunoştinţaţi că, asemeni unui " taur înspumat, mutila pe cei care-i cădeau în mâini" (p. 21).

Întrebarea firească ce şi-o pune cititorul dării de seamă a lui Eugen Măgirescu este: nimic n-a văzut el din cele trăite de fraţii săi de suferinţă, atunci când porunca bătăii o dădea el însuşi sau când numai îi dădea ascultare?

Nu este lucru obişnuit să ni se confeseze ce anume trecea prin mintea unui reeducator. Totuşi, Eugen Măgirescu ne ia părtaşi la mişcările minţii sale.

" Gândeam că fiecare om este ca un metal. Acestea se topesc cam de la 140 grade în sus, iar unele se topesc aproape de 2.000 de grade, dar tot se topesc. Aşa şi oamenii. Unii au cedat imediat, de groaza puşcăriei; alţii la câteva palme, iar unii la mii şi zeci de mii de ciomege şi alte chinuri, dar tot au cedat."

Urmează o afirmaţie stupefiantă, de înţeles doar de către un ins puternic dezamăgit de sine însuşi, pentru că a cedat.

" Chiar şi moartea este o dovadă că au cedat, orice ar spune oricine! A depins de constituţia fiecăruia şi de locul, ca să zic aşa, ce l-a avut pe scara lui Mendeleev."

Apoi, singura mângâiere ce a rămas celui împins să se dezumanizeze şi care n-a avut altă cale decât să-şi accepte animalizarea şi robotizarea.

" Esenţialul este că, înainte de a fi supuşi la aceste torturi şi chinuri inimaginabile, noi, cei închişi, am fost poate mai oameni decât cei rămaşi afară" (!!!...)

Afirmaţie anevoie de susţinut, în condiţiile cedării. Memorialistului nu-i rămâne alt argument decât acela al intensităţii suferinţei: bătăile, slăbiciunea fizică, impunerea de a-ţi mânca fecalele când, datorită torturii, ţi se eliberau sfincterele de la sine, 'botezul' satanic ce avea loc de Bobotează, când "deţinuţii erau obligaţi să servească, în loc de sfânta aghiazmă, o gamelă de urină, luată din hârdăul în care ne făceam toţi nevoile" (p. 22, ca şi precedentele). Finalmente, argumentul că nimeni nu se putea opune.

Nici o tresărire a cugetului sau inimii n-a rămas, în ani, icnită din doborârea semenilor sub ploaia de catran a urii, din "moara dracilor"?

Emoţia se răsfrânge şi asupra noastră, către finalul lucrării. "Torturile diabolice, martiriul neîntrerupt şi suferinţa fără capăt au demonizat, ucis sau dus la nebunie multe mii şi mii de Români, între care s-a ţesut o nevăzută pânză de compasiune, de înţelegere reciprocă, pe care timpul o scoate tot mai pregnant la lumină, în ciuda faptului că rândurile supravieţuitorilor Piteştiului se răresc pe zi ce trece" (p. 24).

Curios lucru, poema ce şi-a împrumutat titlul întregului volumaş, parcă împotriva voii autorului, care a dorit-o tragică, a ieşit umorescă.

Reţinem ultimele patru versuri, pentru reflectarea stării intime a celui care a cedat şi a aspiraţiei sale ca, măcar prin moarte, să-şi redobândească statutul anterior:

 

"Hei, râşniţă, bătuţi-ar la răscruci
Arhanghelul aripile-n butuci!
Mai răsuceşte-te o dată-n fus,
Şi-ntoarce-mă, să mor cu faţa-n sus!"
(p. 26)

 

Document PDF aici >>

   Mihai Rădulescu

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)