HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Rezistenţa anticomunistă din Banat

(pe Internet)

 

Dr. Mircea RUSNAC

  

Internetul oferă numeroase posibilităţi de documentare şi de cercetare a celor mai diverse fenomene pentru specialiştii interesaţi, ca şi pentru publicul larg. Un bun exemplu în acest sens îl reprezintă tematica mişcării de rezistenţă anticomunistă din România, în general, şi din Banat, în special. Am încercat o sintetizare a unora dintre cele mai reprezentative site-uri care acoperă această problematică, cu comentarii proprii menite a corecta aprecierile sau aserţiunile care s-au dovedit exagerate sau chiar necorespunzătoare. În orice caz, cu toate plusurile şi minusurile inerente oricăror lucrări pe asemenea temă complexă, contribuţiile prezentate mai jos vin să întregească bibliografia vastei mişcări de partizani, care suscită un interes crescând, şi explicabil, din partea a numeroşi istorici şi scriitori.

Adrian Brişcă, Rezistenţa armată anticomunistă din România 1944-1962 (1)

 

Autorul prezintă pe scurt cele mai reprezentative grupări de rezistenţă armată din fiecare regiune a ţării în parte. Conform mărturiei sale introductive, a identificat 19 centre de rezistenţă armată anticomunistă din România, pe care le-a aranjat în ordinea cronologică a apariţiei. În cadrul fiecărei zone, grupurile de partizani au fost enumerate tot în ordinea apariţiei. El menţionează că s-a străduit să stabilească durata existenţei acestora, identificând conducătorii, numărul componenţilor şi un scurt istoric al faptelor.

 

Potrivit clasificării lui Adrian Brişcă, Banatul ocupă poziţia a doua, după Bucovina, în ordinea cronologică a apariţiei mişcării de rezistenţă, având şi cea mai lungă durată, respectiv din 1947 până în 1962. Aici putem aduce o primă corectură textului său, deoarece rezistenţa anticomunistă şi antisovietică din Banat a debutat încă din toamna anului 1944, imediat după 23 august, când au fost paraşutate din Germania grupurile legionare ale lui Iosif Găvăgină şi Filon Verca, împreună cu armamentul aferent. Brişcă enumeră în cadrul mişcării de rezistenţă bănăţene 12 grupuri de partizani. Primul este cel al colonelului Ion Uţă (mai 1947 – noiembrie 1949), autorul referindu-se, însă, în realitate, şi la grupurile lui Ion Duicu şi Dumitru Işfănuţ zis Sfârloagă, care l-au continuat pe acesta după uciderea colonelului, până în 1954. Mici erori sunt strecurate şi aici, de pildă că Ion Uţă ar fi fost prefectul judeţului Severin în 1943-1944, când de fapt el a ocupat această funcţie în 1941-1943, imediat după înfrângerea rebeliunii legionare. De aici şi explicaţia faptului, menţionat de autor, că „Spiru Blănaru i-a respins propunerea de a-şi uni forţele împotriva duşmanului comun.” Al doilea este grupul lui Aurel Vernichescu (mai 1947 – martie 1949). Prezentarea acestuia este corectă, menţionând că „în februarie 1949 a fost contactat de Ioan Tănase din Timişoara, care i-a cerut să intervină cu partizanii săi în noaptea de 18/19 martie 1949 spre a bloca circulaţia auto şi pe calea ferată prin trecătoarea Armeniş, înlesnind astfel reuşita răscoalei populare pentru eliberarea oraşelor Timişoara, Arad, Lugoj şi Caransebeş. Informată din timp, Securitatea i-a arestat cu o zi mai înainte pe conducătorii mişcării, printre care şi pe Aurel Vernichescu.”

 

Grupul al treilea în viziunea lui Adrian Brişcă este cel al lui Spiru Blănaru (vara 1947 – martie 1949). Este menţionată încălcarea pactului secret dintre legionari şi comunişti împotriva partidelor istorice din decembrie 1945 de către cei din urmă, din vara anului 1947, după lichidarea Partidului Naţional Ţărănesc. Este menţionat atacul dat în comun de grupările lui Spiru Blănaru şi Gheorghe Ionescu la 12-13 ianuarie 1949 asupra postului de jandarmi de la Teregova (în fapt, deja fusese creată Miliţia), soldat cu eliberarea unui partizan arestat (în realitate, au fost doi). Se precizează că împotriva lor au fost aduse trupe din batalioanele de Securitate de la Cluj şi Oradea, având loc lupta de la Pietrele Albe, unde „ţărăniştii şi legionarii luptă alături, eroic, dar sunt copleşiţi şi se împrăştie”. Grupul al patrulea este cel al lui Nicolae Popovici şi Nicolae Doran (1948-1950), format de asemenea din legionari. Se repetă greşeala prezentă şi în alte lucrări, potrivit căreia Doran ar fi lucrat la Biroul de Siguranţă Reşiţa, când el de fapt a lucrat la Oraviţa. Este amintită confruntarea cu jandarmii (de fapt, miliţieni) de la Mehadica, din toamna anului 1948.

                       

Al cincilea grup, denumit Partizanii României Mari, a acţionat în septembrie 1948 – martie 1949. Este vorba de interesanta grupare a lui Ion Tănase, care nu a activat în munţi, ci în oraşele Timişoara şi Arad. Este menţionată difuzarea de către aceasta a mii de manifeste şapirografiate la Bucureşti, Arad şi Timişoara, ca şi plănuirea ocupării celor patru oraşe bănăţene în noaptea de 18-19 martie 1949, cu precizarea că: „La data stabilită, trebuiau atacate şi ocupate întreprinderile şi instituţiile din localităţile respective, în primul rând sediul Direcţiei Regionale a Securităţii Timişoara, precum şi sediile Securităţilor judeţene. Procurarea armamentului şi muniţiei era un obiectiv prioritar. Nu a fost neglijată atragerea ţărănimii la acţiune, prin formarea de nuclee de răsculaţi care să atace oraşele dinspre exterior. De altfel, alegerea datei pentru rebeliune corespundea cu ziua când se ţineau târgurile în oraşe.” Mai este amintită şi ramificaţia acestei grupări de pe şantierul Salva-Vişeu, care intenţiona să-i asasineze pe Ana Pauker şi Vasile Luca cu ocazia vizitei acestora din 6 martie 1949. Se mai specifica şi faptul că în subordinea organizaţiei lui Tănase mai erau grupurile studenţilor de la Politehnica şi Medicina din Timişoara, care erau „bine organizate”. Al şaselea era grupul comandorului Petre Domăşneanu (1948-1949). El a fost o vreme locţiitorul lui Spiru Blănaru, despărţindu-se ulterior de acesta şi formându-şi un grup propriu de şase partizani. Ei nu au stat însă doar la Iablaniţa până la arestare, cum spune Brişcă, ci au activat în întreaga plasă Orşova, reuşind un atac de senzaţie la Mehadia, care pe atunci era reşedinţa plasei.

                       

Grupul al şaptelea era cel al lui Gheorghe Ionescu din Teregova (1949-1950). Acesta era doctor în drept şi teologie, căpitan în rezervă şi notar în Teregova. Nu era însă membru al P.N.Ţ., cum crede Brişcă, ci al P.N.L. Grupul său a luat fiinţă la 1 ianuarie 1949, cand mai mult de 50 de membri au depus jurământul în faţa preotului din sat (Alexandru Nicolici). Aici se afirmă corect că doi membri, şi nu unul, au fost în curând arestaţi, fiind interogaţi cu metode brutale. Ei au mărturisit tot ce ştiau, înainte de a fi eliberaţi de colegii lor în colaborare cu grupul lui Spiru Blănaru. Împreună au susţinut şi confruntarea armată cu Securitatea de la Pietrele Albe. Brişcă spune: „Acolo s-a înscris o pagină de glorie în rezistenţa anticomunistă. Comandantul a fost Gheorghe Ionescu, ajutor de comandant a fost Spiru Blănaru, agent de legătură Roşeţ Tudor, echipa de mitralieră Spiru Blănaru şi două ajutoare, echipa de intervenţie lt. Vasile Văluşescu şi două ajutoare, 5 echipe din 1+3 oameni. Doi partizani au fost ucişi, iar alţi doi au fost prinşi. Ceilalţi s-au împrăştiat în ordine, fiind acoperiţi de cei patru. Securiştii au avut doi ofiţeri, un plutonier şi un ostaş răniţi. Partizanii au refăcut echipele de luptă şi au rezistat până în anul 1954.” Gheorghe Ionescu şi-a format în curând un nou grup, împreună cu Vasile Văluşescu, Emil Purdelea şi alţi trei partizani, în Almăj, se cuvine a fi menţionat.

                       

Sunt amintite apoi, în câteva cuvinte, următoarele grupuri bănăţene: dr. Emilian Wuc din Zorlenţu Mare (în fapt, se numea Ionel Vuc), Petre Ambruş (1949-1950), care acţiona în regiunea muntelui Vârful Bătrân din nordul judeţului Severin, cel al fraţilor Blaj (1948), despre care nu se aminteşte că au activat la Oraviţa şi în Almăj, şi grupul Ioan Târziu (1947-1954), format din avocatul Târziu şi prietenul său Ivănescu, refugiaţi în pădurile din Munţii Poiana Ruscăi. Nu se spune că aceştia erau de fapt continuatorii grupării lui Aurel Vernichescu. În sfârşit, şi este un merit al autorului, nu a fost uitat „ultimul partizan din România”, Ion Banda (1962). Acesta însă nu a fost împuşcat „în luptă cu Securitatea”, care în realitate nu a reuşit niciodată să îl găsească, ci de doi braconieri din Cornereva, după ce fusese sprijinit de consătenii săi din Rusca timp de 13 ani.

                       

Dincolo de micile şi inerentele inadvertenţe, prezente de altfel în mai toate lucrările referitoare la aceste subiecte, analiza lui Adrian Brişcă are marele merit de a fi acordat Banatului locul care i se cuvine în cadrul mişcării de rezistenţă anticomunistă din România. Aici mişcarea de rezistenţă a avut cea mai îndelungată perioadă de existenţă, fiind, mai ales la început, şi cea mai puternică de pe teritoriul ţării, susţinând câteva confruntări extrem de dure cu autorităţile, care aveau sarcina de a o anihila înaintea lichidării altor mişcări similare din ţară. În acest context, se cuvine a fi menţionat faptul că în Banat au activat mult mai mult decât 12 grupuri de rezistenţă, inclusiv unele importante precum grupul Chera-Dârloni din Munţii Arinişului, grupurile fraţilor Duicu, cele de la Glimboca, Sălbăgel, Rugi etc.

 

Studiul nesemnat, intitulat Rezistenţa armată anticomunistă din România (2)

                       

Acest studiu, făcând în special trimitere la mărturiile orale ale foştilor participanţi la mişcarea de partizani care au supravieţuit până în zilele noastre, acordă un spaţiu mult mai modest Banatului, dând prioritate grupurilor din Făgăraş, Muscel sau Bucovina. Din partea bănăţenilor, se face referire doar la mărturia lui Vasile Văluşescu, prezentat drept „din grupul Teregova, Banat” (fusese în grupul lui Gheorghe Ionescu, care conducea doar una dintre numeroasele organizaţii anticomuniste din zona Teregovei), potrivit căreia acesta a avut pe frontul de Răsărit revelaţia a ceea ce însemna comunismul. Reproducem declaraţia lui Văluşescu: „Majoritatea celor care au fost cu mine în Rusia credeau că mizeria care o-ntâlneau e datorită războiului. Eu am stat de vorbă cu mulţi cetăţeni de acolo. Şi mi-am dat seama că acest dezastru e cauzat de regimul comunist care a stăpânit la ei. Şi am ajuns să-mi dau seama că suntem în aceeaşi situaţie. Şi asta m-a făcut să iau calea munţilor, in-di-fe-rent care va fi rezultatul! Lucru clar: preferam moartea vieţii care ni se oferea!!” Către finalul studiului mai este inserată şi o a doua mărturie a lui Văluşescu, ca un exemplu al faptului că „puţini au fost cei care au căzut întâmplător în mâinile Securităţii, fără a fi trădaţi”. El venise acasă la părinţi doar pentru câteva ore, însă locuinţa era demult supravegheată. Mărturia privind modul cum a fost arestat sună în felul următor: „Aveam un adăpost foarte bine aranjat. N-am putut să stau în acest adăpost, pentru că era mucegăit, şi am intrat în clipa în care ei băteau la uşă. Dar el era aşa aranjat, că atuncea când închid uşa acelui chepeng (acel adăpost era sub sufrageria noastră), dintr-o nebăgare de seamă covorul s-a prins între uşa chepengului şi duşumea. Când au intrat înăuntru, şi-au dat seama că sunt acolo. Mi-am dat seama şi eu că nu mai există altă soluţie. Am ieşit şi am fost dus la Caransebeş.”

                       

Concluzia trasă de acest studiu, mai modest din punctul de vedere al sintetizării informaţiilor, dar având meritul că a folosit propriile declaraţii ale foştilor partizani, era că “speranţa pe care partizanii, prin simpla lor existenţă, o întreţineau în rândul populaţiei era ultima redută în faţa comunizării României.” Într-adevăr, impactul psihologic exercitat de mişcarea de rezistenţă anticomunistă atât asupra populaţiei, pe de o parte, cât şi asupra autorităţilor, de cealaltă, a fost cel puţin la fel de important ca şi acţiunile propriu-zise întreprinse.

 

Atanasie Berzescu, Grupul de rezistenţă armată împotriva comunismului din comuna Teregova, Banat, 1948-1949 (reprodus din Gazeta de Vest din august 1992, consemnat de Nicolae Niţă) (3)

                        

Este un izvor extrem de important, reprezentând mărturia reprodusă ad-litteram a fostului partizan Atanasie Berzescu din Teregova. Informaţiile prezentate de acesta sunt extrem de importante. Astăzi, datele prezentate în acest document sunt bine cunoscute de cercetătorii mişcării de rezistenţă anticomunistă din Banat şi din România, însă în momentul publicării lor pentru prima oară, în 1992, ele marcau un adevărat punct de pornire în acest domeniu extrem de complex. Acum suntem chiar în măsură de a corecta unele informaţii prezentate aici, deformate probabil din cauza trecerii atâtor ani din momentul derulării faptelor. În primul rând, nu se mai poate susţine azi, cum făcea autorul în introducerea mărturiei sale, că la Teregova ar fi funcţionat o singură organizaţie de rezistenţă, din care ar fi făcut parte şi Spiru Blănaru, şi Petre Domăşneanu, şi Gheorghe Ionescu, şi colonelul Ion Uţă. Este fapt demonstrat că acesta din urmă, deşi, cum spune şi Berzescu, „nu a vrut grup separat”, nu a fost în realitate niciodată într-un grup comun cu ceilalţi conducători. De altfel, nici Domăşneanu şi nici Ionescu nu au rămas prea mult timp laolaltă cu Spiru Blănaru, primul despărţindu-se de acesta înainte de lupta de la Pietrele Albe, iar cel de-al doilea, forţat de împrejurări, după această luptă.

                       

Autorul relatează amănunţit atacul dat asupra Postului de Miliţie din Teregova (pe care însă îl confundă cu Primăria), când s-au folosit grenade şi o mitralieră. „Toţi ostaşii şi jandarmii au fugit care-ncotro, împreună cu ofiţerii de pază. Partizanii au intrat în Primărie şi au eliberat pe cei doi arestaţi.” El însuşi făcea parte din grupul de sprijin, care s-a mobilizat pentru a-i ajuta, aprovizionându-i cu arme şi alimente: „Zilnic se făcea drum în pădure, pe căi ocolite. Unul câte unul, cei din comună se duceau în grupul lui Spiru Blănaru.” El a făcut acest lucru la 23 ianuarie 1949, pe dealul Tomnatica, la 7 km de Teregova şi la 15 km de Slatina-Timiş. „În toate comunele din jur se înstăpânise o atmosferă grea. Un neastâmpăr ne cuprinsese pe noi toţi, care ne angajaserăm în luptă. Era multă speranţă şi nestrămutată credinţă că vom birui. Toţi ne rugam şi nădăjduiam în mai bine. Cale de întoarcere nu mai aveam. Lupta împotriva comunismului trebuia dusă chiar cu preţul vieţii. Simţeam cu toţii că moartea ne dădea târcoale. Noi eram puţini. Ei erau mulţi. Stalin, prin armata lui, era în spatele lor. Noi, cei puţini, aveam credinţa în Dumnezeu şi misiunea noastră de a apăra credinţa, neamul şi ţara.”

                       

Arestarea sa s-a produs la 25 ianuarie 1949, fiind ridicat de Securitate chiar de la catedră, la Slatina-Timiş. După câte ştia el, grupul refuza să răspundă la provocările Securităţii şi să dea un atac frontal, preferând să se retragă spre graniţa cu Iugoslavia. Doar dacă ar fi fost atacaţi, ar fi răspuns prin luptă. Este apoi redată componenţa grupului lui Spiru Blănaru de la începutul lunii februarie 1949, acesta cuprinzând 21 de membri din Teregova, 4 din Domaşnea şi 2 din Feneş. Grupul de sprijin era format din 22 de membri din Teregova, 4 din Rusca şi 2 din Feneş. Pe o listă separată erau menţionaţi cei şase membri activi ai grupului Spiru Blănaru care mai trăiau în 1992, şi care se adăugau celor 27 care erau morţi. Aceştia şase erau: Petru Berzescu-Berda, Ion Berzescu-Berda, Gheorghe Ivănici şi Nicolae Ciurică din Teregova, Anişoara Horescu din Domaşnea şi Vasile Văluşescu din Prigor. Lor li se mai adăugau cei aflaţi încă în viaţă din grupul de sprijin, respectiv 18 din Teregova şi 5 din Domaşnea. Alţi luptători, morţi, proveneau din Teregova, Feneş, Armeniş, Domaşnea, Luncaviţa, Cornea, Plugova şi Caransebeş.

                       

Berzescu a avut onestitatea de a aminti şi existenţa anterioară a altui grup, cel al lui Zaharia Marineasa, care a şi înfruntat „primele ciocniri armate” cu autorităţile, la Băile Herculane, dar nu „la începutul anului 1948”, cum afirma el, ci în luna august a acelui an. Totodată, el adăuga: „Cei din grupul respectiv au scăpat de pedeapsa capitală, întrucât nu era apărută legea de condamnare la moarte.” Sunt enumeraţi 18 membri ai acestui grup, cu precizarea că au fost mai mulţi. Un adevăr este şi faptul că: „Deşi aceste grupuri au căzut pe rând, la intervale de timp, ele au făcut parte din aceeaşi organizaţie, şefii şi majoritatea membrilor fiind vechi prieteni şi camarazi.” El este valabil pentru legionari şi exclude cazul grupului colonelului Ion Uţă, cu care legionarii, şi în primul rând Spiru Blănaru, nu voiau să se contopească.

                       

Deşi preciza mai sus că fusese arestat încă din 25 ianuarie 1949, Berzescu povesteşte lupta de la Pietrele Albe la persoana întâi plural, ca şi cum ar fi luat parte la ea. Chiar dacă nu a fost aşa, informaţiile sunt foarte interesante şi ele provin, dacă nu din experienţa personală, în mod sigur din cea a colegilor săi. Partizanii se aşezaseră în linie de apărare, iar securiştii au deschis focul mai întâi asupra flancului stâng al grupului. Atacul a fost însă respins cu ajutorul mitralierei de care dispuneau partizanii, unde acţionau fraţii Ion Berzescu-Berda (trăgător) şi Petru Berzescu-Berda (încărcător), sub conducerea lui Spiru Blănaru. „Au căzut mulţi morţi de partea Securităţii”, este convingerea lui, deşi autorităţile nu au recunoscut în total decât trei răniţi. Atunci atacul a fost reorientat asupra flancului drept, unde  s-a făcut o breşă, pierind doi partizani. Apropiindu-se seara, „grupul a făcut o manevră de retragere organizată, derutând Securitatea prin susţinerea retragerii cu foc continuu de către centrul de apărare a liniei de luptă. Lupta a durat până târziu în noapte. Securitatea era hărţuită din toate părţile de grupuri de câte trei partizani. În adâncul nopţii, partizanii au reuşit să scape de urmărire. Se aşteptau la un alt atac, mai bine pus la punct.” O nouă eroare apare cu ocazia menţionării lui Domăşneanu ca participant la bătălia de la Pietrele Albe. Acesta se despărţise de câteva luni de grupul lui Spiru Blănaru şi la ora bătăliei era deja în mâinile Securităţii, după ce fusese capturat împreună cu aproape toţi oamenii săi la Valea Bolvaşniţa. Nici Gheorghe Ionescu nu a plecat spre Orşova după luptă, ci spre Almăj. Interesant că şi Berzescu, exprimând punctul de vedere al partizanilor, considera că Securitatea fusese înfrântă la Pietrele Albe, deşi partizanii au fost cei care au fugit în cele din urmă de la locul bătăliei, lăsând doi morţi şi doi prizonieri. Documentele emise de conducerea Securităţii, publicate şi ele în ultimii ani, tratau de asemenea bătălia de la Pietrele Albe drept o înfrângere. În această privinţă, opiniile celor două tabere coincideau, în ciuda situaţiei de pe teren. În cel mai bun caz, judecând din perspectiva partizanilor, se poate spune că lupta s-a terminat nedecis. Victoria lor era însă mai degrabă una de ordin moral, constând în faptul că marea lor majoritate au reuşit să scape teferi din încleştare. Pentru Securitate era o înfrângere faptul că, deşi mobilizase efective impresionante, a ratat deplorabil obiectivul anihilării întregului grup şi s-a ales doar cu doi prizonieri de mai mică importanţă.

                       

Lupta de la Pietrele Albe a fost urmată de cea de la Târşitura de lângă Feneş, unde Spiru Blănaru, din nou încolţit, a organizat un alt dispozitiv de apărare, dar acum dispunea de mult mai puţini oameni, întrucât grupul se despărţise pentru a rezista mai bine, iar Securitatea îşi consolidase efectivele în întreaga zonă. A fost ucis în luptă Ion Caraiman, iar Spiru Blănaru a fost rănit la picior. Ceilalţi doi membri prezenţi, Petru Berzescu şi Iacob Cimpoca, au reuşit să se retragă, trăgând cu armele. Spiru Blănaru a fost capturat şi dus la Securitatea din Caransebeş. Contrar altor mărturii, Atanasie Berzescu susţine că „nu a încercat nici o sinucidere cu grenada”. În timpul luptei de la Feneş, fuseseră urmăriţi şi de aviaţie. Ceilalţi au fost prinşi la Teregova şi Domaşnea. O ultimă încercare de rezistenţă a avut loc din partea lui Iovan Berzescu I şi Horea Smultea, la 13 şi 14 martie 1949, pe dealul Doranie, spre nord-est de Teregova, căzând amândoi în luptă. Altă greşeală: „Cei care au scăpat de urmărire au ajuns în grupul Uţă.” Uţă era mort la acea dată, iar grupul său decimat. Supravieţuitorii ambelor grupuri  s-au reunit, unii sub conducerea lui Ion Duicu, alţii sub cea a lui Nistor Gărbin. În sfârşit, Berzescu mai face o afirmaţie care deocamdată nu a fost confirmată şi de alte surse şi nu poate fi luată în considerare decât simbolic: „În analele O.N.U., ei (partizanii) sunt menţionaţi de către ministrul de externe al U.R.S.S. (Molotov sau Vâşinski? Schimbarea s-a produs în acel an) ca:  «bandiţii de pe dealurile Teregovei, care luptă împotriva comunismului».”

                       

Nicolae Niţă, Martirii ne veghează din ceruri, cap. 5 (4)

                        

Lucrarea lui Nicolae Niţă se referă la partizanii de provenienţă legionară care au activat în rezistenţa armată anticomunistă de pe întreg teritoriul ţării. Un pasaj destul de scurt, raportat la lungimea totală a textului, face referire la organizaţiile legionare de rezistenţă din Banat, conduse de Filon Verca şi de Spiru Blănaru. Deşi „încropite în pripă”, noile organizaţii au putut supravieţui grupându-se în jurul celor vechi, „cu tradiţie de-acum”, cum le numea avocatul Spiru Blănaru, şeful partizanilor legionari din Banatul de sud. Autorul aminteşte faptul că în momentul declanşării arestărilor masive de legionari „de la începutul lunii mai 1948” (în realitate, din 15 mai), organizaţia legionară din Banat era condusă de Filon Verca. Este citată şi lucrarea memorialistică a acestuia, intitulată Paraşutaţi în România vândută (rezistenţa română 1944-1948), vol. I, apărută la Madrid, în anul 1987. Filon Verca fusese arestat la 10 iulie, fiind închis la sediul Securităţii din Timişoara. De acolo, el a reuşit să evadeze la 22 august, refugiindu-se în sudul Banatului (de fapt, în comuna sa natală, Petroşniţa), „unde încercase să formeze o grupă de rezistenţă”. Relatarea lui Nicolae Niţă continuă astfel: „Nevoit în cele din urmă să fugă peste graniţă, lasă comanda lui Spiru Blănaru, căruia, prin legionarul Teodor Roman, îi transmite ordinul de a trece la organizarea de grupe de rezistenţă armată.” Conform acestui autor, „grupa de rezistenţă” a lui Spiru Blănaru s-ar fi constituit abia la începutul lunii octombrie 1948, după care „Spiru Blănaru începuse lupta, băgând groaza în trupele Securităţii…” Totuşi, „planul unei revolte generale în Caransebeş în martie 1949 eşuase…” Trebuie precizat că acest plan nu avea nici o legătură cu Spiru Blănaru, care activa mult mai la sud, în zona Teregovei şi a Semenicului. Planul de ridicare generală la revoltă a bănăţenilor fusese elaborat de gruparea din Timişoara şi Arad, condusă de Ion Tănase, fiind ulterior asociată şi cea a inginerului Aurel Vernichescu, care trebuia să acopere zona Caransebeşului. Lupta de la Pietrele Albe şi anihilarea ulterioară a organizaţiei lui Spiru Blănaru sunt descrise astfel: „În 22 februarie, partizanii interceptaseră doi agenţi ai Securităţii trimişi ca momeală şi sunt la rândul lor descoperiţi. În luptele care au loc în acea noapte la Corcanul, în apropiere de Teregova, doi dintre partizani cad în luptă; alţi doi sunt capturaţi în viaţă, restul dispersându-se în păduri. Comandorul Domăşneanu şi alţi cinci partizani sunt şi ei prinşi. Puţin după aceea, numeroasele efective ale trupelor Securităţii trimise în zonă reuşesc să descopere în apropiere de Teregova, în seara zilei de 12 martie 1949, alţi doi partizani: Spiru Blănaru şi Romulus Mariţescu. Spiru Blănaru luptă până la ultimul său glonţ, fiind capturat în viaţă, după ce în prealabil încearcă să se sinucidă cu ultima grenadă rămasă, dar care nu se aprinde să explodeze. Mariţescu era capturat şi el în seara zilei următoare…” Cu aceasta, fragmentul privitor la mişcarea de rezistenţă din Banat a luat sfârşit.

                       

Comentarii: cei doi agenţi ai Securităţii nu au fost doar „interceptaţi”, ci şi executaţi de partizani. În acel moment, erau descoperiţi de securiştii alertaţi de fiul unuia dintre cei doi, pe care partizanii îl lăsaseră să plece. Luptele, evident, nu au avut loc la Corcanul, ci la Pietrele Albe, denumire sub care sunt acum cunoscute de către întreaga istoriografie a mişcării de partizani. Şi aici este repetată aserţiunea conform cărora la Pietrele Albe ar fi luptat şi comandorul Domăşneanu, care se despărţise de Spiru Blănaru din decembrie 1948 şi fusese capturat la Valea Bolvaşniţa încă din 7-8 februarie 1949, pe când lupta de aici a avut loc la 22-23 februarie. Întregul său grup era format din şase membri, dar nu toţi au fost capturaţi odată cu Domăşneanu, ci numai patru. Spiru Blănaru n-a fost apoi descoperit de Securitate „în apropiere de Teregova”, ci la Feneş. Lângă el se aflau mai mulţi partizani, nu doar Romulus Mariţescu. Chestiunea tentativei sale de a se sinucide „cu ultima grenadă rămasă” este, după cum s-a văzut şi aici, destul de controversată. În rest, totul e perfect…

 

Marius Oprea, Pişa-ne-am pă mormântul lor (portrete de securişti), extras din revista „Tiuk!” (5)

 

                       

Marius Oprea schiţează, folosind toate informaţiile cunoscute până la această oră, portretul securistului Aurel Moiş, vânătorul de partizani din Munţii Banatului. Până în prezent, nu se cunosc nici data naşterii şi nici dacă şi când Moiş a decedat. Biografia sa este însă una exemplară pentru un securist pur-sânge. El provenea din vechea Siguranţă, iar din 1946 era şeful Biroului de Siguranţă din Chestura de Poliţie Timişoara. „A condus începând din 15 februarie 1949 operaţiunile de capturare a grupului Spiru Blănaru, în urma atacului pe care acesta l-a dat asupra postului de Poliţie de la Teregova.” Tot el a condus în vara anului 1949 intensele acţiuni de reprimare a mişcărilor ţărăneşti din judeţele Arad şi Bihor. Într-un „studiu informativ” pe care l-a redactat probabil chiar el la 12 august 1949, se solicita ca participanţii la răscoale „să fie executaţi”, iar împotriva lor „să se întrebuinţeze focul, urmărindu-se lichidarea capilor acestor bande”. În acest scop, din fiecare localitate participantă la răscoale „se vor ridica capii acestor acţiuni (în lipsă, familiile acestora) şi câte 10-15 familii de chiaburi, afirmaţi ca duşmani ai poporului.” El mai sublinia, totodată, cu justificată mândrie, că „în timpul operaţiunilor au fost executaţi în regiunea Oradea 16 chiaburi, iar în regiunea Arad 12 chiaburi.” Conform unor mărturii ale foştilor deţinuţi politici, Moiş îşi manifesta sadismul la anchete: „îşi va face o nedorită faimă prin bătutul la tălpi al arestaţilor”. Întrunind asemenea „calităţi”, el a fost promovat în 1952 în funcţia de şef al Direcţiei Generale de Securitate Timişoara, succedându-i acolo nu mai puţin funestului său camarad Koloman Ambruş, care a fost transferat la Braşov. Şi el va ajunge la Braşov, fiind numit la sfârşitul anului 1953 şeful Securităţii de acolo. Transferarea celor doi satrapi de la Timişoara la Braşov nu a fost deloc întâmplătoare, ea având loc „datorită experienţei dovedite în lupta împotriva grupurilor de rezistenţă din munţi, prin eliminarea partizanilor bănăţeni, în vederea anihilării grupului Gavrilă din Munţii Făgăraşului.” În realitate, deşi cei doi gealaţi, împreună cu companionul lor Zoltan Kling, şeful Securităţii judeţului Severin de la Lugoj, dăduseră lovituri catastrofale organizaţiilor de rezistenţă anticomunistă din Banat, aceasta era, în 1953, departe de a fi fost „eliminată” complet. Este cunoscut cazul grupului condus de Gheorghe Beg la Zorlenţu Mare, care a rezistat 10-11 ani, până în 1958-1959, sau al solitarului Ion Banda de la Rusca, „ultimul partizan din România”, care nu a fost niciodată descoperit sau capturat de Securitate, fiind ucis de doi braconieri de la Cornereva abia în 1962.

 

Obţinând „mari succese” în lupta împotriva partizanilor făgărăşeni prin capturarea a 13 dintre ei, iar dintre aceştia, şase fiind executaţi, Moiş a fost avansat, în 1957, fiind detaşat la Direcţia de Informaţii Externe. Mai târziu, a fost trecut în cadrul armatei, fiind „recompensat prin trimiterea sa ca ataşat militar la ambasada R.P.R. din Republica Federală Germania”. O biografie exemplară de brută care a fost în stare să calce peste cadavre pentru a parveni în funcţii cât mai înalte şi a-şi manifesta servilismul faţă de regimul inuman adus la noi de tancurile puterii ocupante. Poate un plus de curaj s-ar fi cuvenit lui Marius Oprea pentru a menţiona un fapt nu lipsit de importanţă, anume că întreaga triadă a marilor zbiri securişti din Banat din perioada stalinistă, care au însângerat regiunea prin crimele lor abominabile, respectiv Koloman Ambruş, Aurel Moiş şi Zoltan Kling, erau de aceeaşi naţionalitate: evrei. Aceasta nu reprezintă nici pe departe o tentativă de culpabilizare a etniei respective, însă adevărul trebuie spus cu curaj pentru a se evita repetarea unor fenomene la fel de reprobabile precum cele din România anilor '50. În acei ani, un mare număr de indivizi declasaţi şi sadici, adevărate otrepe, indiferent de naţionalitatea pe care o aveau sau de zona socială din care proveneau, au comis crime abominabile împotriva umanităţii, reprezentate în acest caz de poporul român în ansamblu, care a avut de îndurat suferinţe fără precedent în istoria sa. Republica Populară Română nu putea avea o ambasadă în Republica Federală Germania pentru simplul motiv că relaţiile diplomatice între cele două ţări au fost stabilite abia în 1967, când statul român avea deja titulatura de Republica Socialistă România (din 1965). Despre Moiş se mai poate spune doar cǎ, pe la mijlocul anilor '90, mai trǎia liniştit la Bucureşti, beneficiind de o pensie grasǎ acordatǎ de statul de drept. Dupǎ cum era de aşteptat, declara tuturor celor cu care avea de a face cǎ nu îşi mai amintea nimic din perioada în care fusese mare vânǎtor de partizani anticomunişti în munţii României.

                       

Cât despre titlul ales de autor, orice comentariu ar fi de prisos.

  

Note:

1    www.miscarea.com/Brisca.htm

2    http://miscarea.com/rezistenta.html

3    http://pages.prodigy.net/nnita/rezisten.htm

4     www.miscarea.com/martirii_ne_vegheaza4./html

5    www.tiuk.reea.net/31.html

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com