Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

RITURI, CREDINŢE ŞI TRADIŢII STRĂVECHI

 O FAŢĂ MAI PUŢIN CUNOSCUTĂ A LUCRURILOR

 Prof. Doina SECOŞAN

 

 

„Manifestările periodice ale unor străvechi tradiţii, formate foarte probabil în stratul cel mai vechi, cronologic vorbind, epoca paleolitică-omul vânător- şi epoca neolitică-omul agricultor, în perioade mult mai recente, dovedesc nu numai supravieţuirea unor structuri mitice, dar şi o continuitate istorică şi culturală de un interes deosebit pentru câmpul cel larg al antropologiei culturale, care se confrunta în fond cu istoria cea mare şi adevarată a societăţii umane de pretutindeni şi de totdeauna”[1].

 

Riturile şi obiceiurile sunt cu rare excepţii, vechi şi complexe sinteze culturale, aparţinătoare genetic unei anumite civilizaţii şi mentalităţi, ilustrând astfel un anume orizont de viaţă materială şi spirituală. Ele au generat sau şi-au adaptat odinioară toate îndeletnicirile, deoarece în mentalitatea arhaică şansele de reuşită ale omului depindeau în ultimă instanţă de măsura în care izbuteau să îmbuneze, să-şi facă favorabile forţele naturii. Instrumentul de mediere între om şi natură a fost calendarul, spectaculoasă descoperire a societăţii umane.Dacă suntem de acord cu interpretarea calendaristică dată sanctuarelor dacice de la Sarmisegetusa Regia, atunci strămoşii noştri au avut unul dintre cele mai exacte calendare ale lumii.

 

În calendarul nostru popular, monument de civilizaţie şi de cultură arhaică, tehnica, ştiinţa şi ritologia sunt profund implicate. Ideologia religioasă existentă în Dacia romană cuprindea numeroase elemente cosmopolite. Divinaţiile adorate erau de origine italică, orientală, elenă; în inscripţii apar însă şi divinităţi specifice provinciei. În perioada postromană, de cristalizare a calendarului popular, coexistau deci numeroase culte şi zeităţi aduse de colonişti din diferite părţi ale Imperiului Roman cu cele moştenite de la populaţia autohtonă geto-dacă.

 

În vremea ocupaţiei romane, creştinismul  nu este întâlnit la nord de Dunare. Acesta pătrunde intens în Dacia din secolul IV p.Chr., cu observaţia că în Dobrogea are o vechime mult mai mare.

 

Sincretismul păgâno-creştin realizat în epoca trecerii de la religie politeistă la una monoteistă, a fost generalizat în întreg spaţiul european supus creştinizării. În confruntarea credinţelor, „preoţii se luptau din răsputeri cu îndărătnicia poporului, dar în zadar şi atunci, biserica, obosită de luptă, se văzu silită să cadă la învoială. Primi în noul calendar multe din sărbatorile pe care poporul străruia să le păstreze din cultul străvechi, dar le boteză altfel. A păstrat sărbatoarea, adică ziua în care se serba ceva din cultul păgân, dar alunga numele zeului căruia săbătoarea îi era consacrată şi îl înlocuia cu un eveniment de esenţă creştină. În felul acesta, biserica adopta tot ce se mai păstra în popor din cultul păgân”[2].

 

Credinţele străvechi, anterioare creştinismului şi experienţa practică unde binele şi răul coexistă, neexistând viaţă fără de moarte şi tinereţe fără de bătrâneţe, şi-au pus puternic amprenta asupra culturii populare româneşti şi în special asupra obiceiurilor calendaristice. Organizarea timpului calendaristic, în funcţie de Anul nou sărbatorit la naşterea sau moartea zeilor, a fost specifică cugetării precreştine din lumea veche: caldeeană, indiană, chineză, arabă, greacă, romană.

 

În structurile fiinţei umane, începutul anului se leagă de anotimpul călduros, deşi de-a lungul mileniilor, pe teritoriul carpato-danubiano–pontic au fost stabilite mai multe începuturi de an: Anul nou precreştin (Lăsata secului de Crăciun sau Filipii), Anul nou pastoral (Sângerz, Sântoader), Anul nou agrar (Blagoveştenie, Joimari, sâmbăta Paştilor), Anul nou creştin (Lăsata secului de Paşte) şi Anul nou civil la 1 Ianuarie, potrivit reformei calendarului roman din anul 153 a. Chr. Fără reforma aceasta, majoritatea popoarelor lumii ar fi celebrat, probabil şi astăzi Anul nou în cursul primăverii. Şi pentru că speranţele omenirii se legau de obicei de începutul unui nou ciclu vital, erou central era soarele care apărea la unele popoare ca realizând un cuplu străvechi cu luna (simbol al fertilităţii).

 

Cultul zeului soare a avut mare priză la diversele popoare, căci, treptat, omul arhaic se îndepărta de vechii zei pasivi la problemele umane şi se apropia de alte forme: strămoşi, eroi, centre cosmice ale fecundităţii (Soare, Lună, Apă, Vegetaţie). Spre deosebire de alte hierofanii cosmice, sacralitatea exprimată prin hierofanii solare nu este totdeauna transparentă pentru un spirit occidental modern. Ceea ce îi rămâne transparent şi prin urmare accesibil într-o hierofanie solară, nu este, cel mai adesea, decât reziduul unui lung proces de eroziuni raţionaliste, reziduu care ne ajunge prin mijlocirea limbajului, a obiceiurilor şi a culturii.

 

Urmărind reprezentările sub care soarele apare în diversele culturi, vom întâlni: în Africa RUWA – soarele ca un ochi al divinităţii supreme care păstrează totuşi o oarecare pasivitate; în nordul Asiei – soarele substituit zeităţii supreme, în Iran pe MITHRA – zeul razelor solare. La mesopotamieni, zeii solari SHAMASH si SHAPASH au dobândit un puternic prestigiu fertilizator, dar şi ei sunt dependenţi de Lună. În India, soarele sub numele de SURYA face parte din cea mai veche triadă vedică supremă, iar în Indonezia, soarele ia locul I-laiului, zeul ceresc, devenind demiurg solar. În America, la tolteci, soarele apare drept forţă distrugătoare sub numele de TOREATLIPOCA (Oglinda fermecată), la asteci sub numele de TONATIUH, iar la incaşi şi alte popoare andine este numit VIRACOCHA.

 

China nu cunoaşte un cult, ci doar zei cu atribute solare.Curios este faptul ca în Japonia este vorba despre o zeiţă solară: AMATERASU. În Grecia (ca şi în Italia) soarele a ocupat un rol secundar, totuşi apare sub numele de HELIOS sau apare ca zeu cu atribute solare, numit PHOIBOS APOLLON. La slavi întâlnim zeităţi solare, dar nu de prim rang, cum ar fi HORS, DAJBOG, TRIGLAV. Având în vedere druidismul, la celţi se întâlneşte un adevărat cult al soarelui: TARANIS (având drept atribut roata) apare alături de CERNUNNOS (cu coarne de cerb, zeu al lumii subpământene şi al fecundităţii). În Egipt, RA (RE), zeul soare, cumula atribute de creator universal, stăpân absolut.

 

Influenţa culturii egiptene la gurile Dunării este simţită, dar sunt  greu de stabilit căile de pătrundere: în Sciţia mică (Dobrogea) este posibil să fi pătruns pe calea mării, aduse de marinarii şi negustorii veniţi pe litoralul pontic din Mediterana orientală. Alte elemente este posibil să fi venit din Adriatică şi de aici prin Moesia superioară, direct în zona centrală a Daciei.

 

Cu privire la influenţa cimeriană, Mircea Eliade scria: „Pentru că dacii îşi aminteau că numele lor mai vechi era daoi, nu este exclus ca acest nume să fie de origine cimeriană. Într-adevăr, cimerienii locuiseră o parte a Daciei, în special regiunea Carpaţilor. Cimerienii erau un popor traco-frigian cu anumite elemente iraniene”[3]. Această legătură de sânge a popoarelor se va manifesta şi în comuniunea lor de concepţii, cultul solar fiind comun iranienilor cu care se înrudeau cimerienii şi daco-geţii. Din această mitologie unică s-a născut şi cultul zeului unic SOARELE, care va dăinui până târziu în multe datini şi obiceiuri.

 

Cultul zeului Mithra, adus de legionarii romani şi captivii de război din Orientul Mijlociu, s-a extins rapid în spaţiul european, realitate ce l-a determinat pe împăratul Aurelian să-l declare, oficial, religie de stat la sfârşitul secolului al III-lea p. Chr. Şi să-i fixeze locul calendaristic între Saturnalii şi Calendele lui Ianuarie.

 

Deşi nu putem vorbi propriu-zis despre un cult solar în datinile şi obiceiurile românilor, motivul solar, sub o formă mai transparentă sau mai puţin transparentă, apare frecvent. Crăciunul cinstea, într-o epocă precreştină, Ziua Naşterii Soarelui ( Dies Natalis Solis); banul din „plăcinta cu ban” de Anul Nou (care la cei certaţi cu rânduiala bătrână a devenit „plăcintă cu răvaşe”) asigură în plan simbolic protecţia soarelui în anul care va urma. Banul de argint ce închipuia în vremea veche „mărţişorul”, era legat la mână deopotrivă de femei şi de bărbaţi, de tineri şi de vârstnici, căci el nu reprezenta un obiect de podoabă, ci închipuia faţa soarelui curat, de dimineaţă, alb, nesupărat, care nu pârjoleşte; aşadar tot ce făceau mâinile omului, în acest caz, era binecuvântat de soare. Obiceiurile semnalate mai sus vorbesc clar despre transferul începutului de an agrar (celebrat odinioară la începutul lui martie) pentru a coincide cu începutul unui an civil- alegerea proconsulilor-la 1 Ianuarie. Despre faptul că lucrurile stau tocmai aşa, vorbeşte „mersul cu plugul” (sau mai târziu „cu pluguşorul”) refrenele colindelor noastre („flori dalbe, flori de măr”, „măruţ, mărgăritar”…), sorcova-kitsch din zilele noastre care face aluzie la cea alcătuită din ramuri înflorite de altădată. Capra, animal iubitor al frunzelor verzi şi al lăstarilor (deci simbol al începutului de ciclu vegetal) era considerată la greci drept animal sfânt, AMALTHEIA, iar pielea ei avea darul apotropaic de a abate relele. Explicabilă  este aşadar la noi osteneala actanţilor de a merge din casă în casă şi jertfa gazdelor care răsplăteau bogat pe cei care le aduceau „binele” anului următor.Ursul, frecvent întâlnit în obiceiurile de iarnă ale oamenilor de la munte, prin ritmul său biologic, reprezintă însăşi puterea renăscândă a naturii.

 

Obiceiul travestirii cu măşti sau cu piei de animale, unul dintre cele mai caracteristice motive dionisiace, a devenit foarte popular în ţinuturile romanizate, datorită apropierii calendaristice a Leneelor de Calendele lui Ianuarie.

 

Obiceiurile sunt, pentru cei ce le privesc din afară, pitoreşti manifestări folclorice, mari spectacole, dar pentru cei ce le-au generat, ele au în vedere: relaţiile omului cu lumea înconjurătoare, relaţiile cu natura, relaţiile interumane, mersul normal al vieţii sociale, atunci când din diverse motive rânduiala a foast stricată.

 

De ce păstrăm noi astăzi obiceiurile? Un om al satului, conservator, probabil că ne-ar răspunde „ca să nu stricăm rânduiala”; în subconştient însă, fiecare dintre noi ar simţi firescul vorbelor lui Rodin: „VREAU SĂ LEG TRECUTUL DE PREZENT; PREZENTUL ÎNSUŞI…E LEGAT DE VIITOR”.

 

Prof. Doina SECOŞAN
 


[1]  Mircea Eliade, De la Zamolxe la Genghis-han, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1980, p.12

[2]  Aurel I. Candrea, Iarba fiarelor.Studii de folclor, Cultura Naţională, Bucureşti, 1928, p.112

[3] Mircea Eliade, op.cit., p.32

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)