Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

Românii basarabeni, făclii  veşnic aprinse ale continuităţii şi rezistenţei ortodoxiei româneşti

  

Fragment din volumul Rezistenţa prin religie.

Biserica Basarabeană,  elita ortodoxă românească

 

Prof. drd. Gheorghe Constantin Nistoroiu

 

      

Motto: Noi nu tăcem,  pentru că pietrele ne vorbesc!   

 

      Sfânta Evanghelie este Testamentul Mântuitorului Iisus Hristos, prin care se lasă moştenire omenirii:Învierea şi Înălţarea Sa, ca izvor de mântuire. Având caracter universal Evanghelia,  existenţa şi pregătirea Sfinţilor Apostoli se impuneau ca un Apostolat. Atât Evanghelia cât şi Instituţia apostolatului, îşi au începuturile în voinţa şi lucrarea Domnului nostru Iisus Hristos, iar prin Apostoli (“Trimişi”)se va întemeia Biserica Sa în istorie.

      "Mergând învăţaţi toate neamurile, botezându-le în numele Tatălui, şi al Fiului şi al Sfântului Duh, învăţându-le să păzească toate câte v-am poruncit vouă!"(Matei 28, 19-20). Primind porunca propăvăduiri, fiecare Apostol, a înţeles că trebuie să ia asupra sa o parte din geografia acelor timpuri şi unele dintre popoarele vremii pentru a fi aduse, prin propăvăduire la Credinţa creştină.  

              Sfinţii Apostoli, au organizat şi coordonat acţiunea de propovăduire a Evangheliei pretutindeni unde aceasta se desfăşura, în conformitate cu un plan temeinic şi minuţios pus la punct de ei înşişi dar foarte greu de realizat:”fiind urâţi de oameni ca iudei şi omorâţi cu pietre de iudei ca duşmani ai religiei lor. Apostolii au introdus în Imperiul Roman legi noi şi aceste legi au biruit legile romane…Romanii au biruit atunci nenumărate zeci de mii de iudei, dar nu au putut birui Treisprezece oameni, care luptau cu ei, goi şi fără arme”. (Sf. Ioan Gură de Aur-Scrieri partea a III-a. Omilii la Matei, trad. de pr. Dumitru Fecioru, EIMB, Bucureşti, 1994).

              Primind puterea Duhului Sfânt, Apostolul ANDREI a primit misiunea de a răspândi Evanghelia în Bitinia,   Calcedonia,  Bizanţ,  Tracia,  Macedonia,   Scythia,  Tesalia,  Elada,  Ahaia,  Amisus,  Trapezunt,  Heracleea,  Amastrida etc.  (Vasile Pârvan-Contribuţii epigrafice în istoria creştinismului daco-român. Bucureşti, 1911; Adolf Von Harnack-Die Mission und Ausbreitung des Christentums in den ersten drei Jahrhunderten, 2 vol.  Leipzig, 1906).   ANDREI,  prin suferinţă multă,  dar îndurând cu bucurie pentru răspândirea evangheliei,  a trecut şi prin Pont, pe ţărmul Mării Negre în Scythia şi Chersones. Cu voia Bunului Dumnezeu a ajuns la râul Nipru, la colinele Kievului, spunând ucenicilor:”pe aceste coline harul lui Dumnezeu va străluci cu putere. Aici va fi o mare cetate şi Domnul va ridica multe biserici în acest loc …”(Vieţile Sfinţilor Apostoli-trad. Diana Potlog.  Sofia. Bucureşti, 2002).

              Provincia Scythia Minor, era bine cunoscută Sfinţilor Apostoli şi ucenicilor lor, precum şi iudeilor. Un oraş care aparţinea seminţiei lui Manase, BET-SEAN(Iosua17, 11;Paralip 7, 29)este numit în II Macabei oraşul Scythilor,  în Vulgata civitas Scytharum(12, 29). De asemenea numele de Scitopulos dat în II Macabei 12, 29 oraşului Bet-Sean, aminteşte de o invazie a Scythilor consemnată şi de Herodot(I, 103-105), invazie care a avut loc în epoca regelui egiptean Psametic(către anul 650 î. d. Hr. ),  când în Iuda, era rege Iosias(640-609 î. d.  Hr. ). (A. Legendre-Bethşan în Dicţionnaire de la Bible, publie par F. Vigouroux, tome premier, deuxie me partie, Paris1912).

          Desigur trebuie precizat faptul că prin Scythia, se înţelegea şi Ucraina de astăzi unde Scythii sunt atestaţi  cu câteva milenii î. d. Hr. Deducem faptul că prezenţa Apostolului ANDREI în Europa(Scythia, Tracia, Moesia, Moravia, Macedonia, Ahaia…), era foarte necesară, pentru că astfel se deschideau largi perspective şi celorlalţi Sfinţi Apostoli-misionari.  (Jacques Zeiller –Les Origines Chretiennes dans les provinces Danubiennes de l`empire romain, Paris, 1918).   Prin lucrarea Apostolului ANDREI, a fost evanghelizată practic,  Peninsula Balcanică,  dar şi provincii din Asia Mică, precum Bitinia şi Pontul. Acest fapt a creat Sfântului Apostol PAVEL condiţia de a merge la Roma, unde dorea cu ardoare să ajungă. Aria misionară a Sfântului Apostol ANDREI a fost foarte extinsă, chiar comparabilă cu cea a Apostolului PAVEL.  Urmând exemplul Mântuitorului său, a rânduit ucenici (episcopi) în Bisericile locale întemeiate:Amplias la Odyssos,  Stahis în Arghiropole (Byzantia), Urban în Macedonia, Stratocle la Patras, Narcis în Athena,  Appeles în Heraclea (Iracleea),  Tihicos în Bitinia,  Palnia la Amastra, Filologos la Sardica (Sofia),  Aristobul în Bitinia etc.  (Carol Auner-Evanghelizarea Dobrogei, în "Revista Catolică", an. I. nr. 1, 1912). 

          La paternitatea de CORB ALB al Carpaţilor,   trebuie menţionat şi prietenul său apropiat Apostolul FILIP,  a cărui contribuţie la încreştinarea Daciei a fost considerabilă.  Lucrarea concertată a celor “Doi Mari LUPI  ”în ţinuturile thraco-geto-dace,  au atins dimensiunea reală a misiunii lor,  promovând creştinismul răsăritean şi dechizând strategic drumul încreştinării occidentale.  (Dvornik,  Franqois-the Idea of Apostolicity in Byzantium and the legend of the Apostle Andrew,  Cambridge-Massachussets, 1958).

           Logica istorica ne determină să presupunem că astfel de episcopi au hirotonit şi au aşezat în Dobrogea şi Sfinţii Apostoli Andrei şi Filip care au propovăduit,  aşa cum am arătat deja,  în teritoriul dintre Dunăre şi Mare.  Synaxarium Ecclesiae Constantinopolitanae (Sinaxarul Bisericii Constantinopo-litane) mentionează  faptul că la Odessos (Varna de astăzi),  Sfântul Apostol Andrei a hirotonit episcop pe  ucenicul său Amplias sau Apian. Este confirmat astfel,  şi în cazul acestui Apostol,  obiceiul hirotonirii  şi aşezării la cârma comunităţilor întemeiate de el a unor episcopi.  Nici Sinaxarul Bisericii Constantino- politane,  şi nici celelalte documente care amintesc propovăduirea sa în Scythia,  nu fac însă referire,  din păcate,  la hirotonirea vreunui episcop aici.

          Popoarele din Dacia Mare, monoteiste, şi-au încrustat creştinismul în însăşi fiinţa lor, definindu-l ca naţiune religioasă de-a lungul istoriei milenare.

              Cea mai puternică dovadă a largii răspândiri de care s-a bucurat creştinismul întemeiat de Apostolul ANDREI, încă din primele secole pe teritoriul Daciei este reprezentată de numeroasele inscripţii protodace (latina vulgară),  precum şi numărul foarte mare de martiri îndeosebi din Scythia Minor, care s-au jertfit pentru Mântuitorul nostrum Iisus Hristos. ”Acta Sanctorum” consemnează incomplet Martirologia primară, ca nume,  ţară sau număr. Astfel numai în Tomisul străvechi,  sunt menţionaţi peste 60 de martiri , din timpul persecuţiilor lui Diocleţian,  Maximian, Galeriu şi Liciniu, în frunte cu episcopii lor:Evangelicus,  Efrem,  Titus,  Gordian,  Evgarius etc.  (Paul Allard –La persecution  de Diocletien, 2 vol…, ed. II. Paris, 1900; Rudolf Knopf-Gustav Kruger –Ausgewăhite Mărtyrerakten,  Tubingen,  1929;Hippolyte Delehaye-Saints de Thrace et de Mesie. Bruxelles,  1912;H.  Leclercq-Les martyrs.  Recueil de pieces authentiques sur les martyrs depuis les origins du christianisme jusqu`au XX-e siecle…t. II,  Paris, 1903). 

          Mai clare sunt,  din acest punct de vedere,  documentele referitoare la misiunea Sfântului Apostol Filip în Scythia.  Lucrarea lui pseudo-Abdias,  Istoria luptei apostolice,  pomeneşte hirotonirea în Scythia a unui episcop,  iar Martirologiul lui Adon aminteşte că: ". . . Filip,  după ce a convertit la credinţă în Hristos aproape (întreaga) Sciţie şi a aşezat acolo diaconi,  preoţi şi episcopi (s. n. ),  s-a întors în Asia. . . ".

           Nu ştim câţi episcopi au fost rînduiţi în Scythia de către Sfinţii Apostoli.  În zona de confluenţă a Prutului cu Dunărea ,  la Bărboşi,  s-au descoperit diferite obiecte de cult: o cruce,  o amforă cu monogramă creştină iar recent,  săpăturile arheologice din aceeaşi zonă au scos la iveala un mormânt paleocrestin,  aparţinând unui daco-român,  pe nume Inocens.

             Istoria lui pseudo-Abdias pomeneşte despre unul singur în timp ce Martirogiul lui Adon foloseşte pluralul: "a aşezat [în Scythia] .  . episcopi".  Cert este faptul că de la un anumit moment al istoriei conducerea ierarhică a provinciei s-a unificat.  Scythia Minor în întregime a intrat sub oblăduirea unui singur episcop care îşi avea reşedinţa în metropola provinciei,  Tomis.  Acest fapt îl cunoaştem de la istoricul bisericesc Sozomen (sec.  VI).

          Relatând întâlnirea din anul 369 dintre episcopul tomitan Bretanion şi împăratul Valens el aminteşte "un vechi obicei,  care se păstrează şi acum,  ca un singur episcop să păstorească Bisericile întregului neam".  Este de presupus ca acest vechi obicei s-a impus cu ceva timp înainte de edictul de la Mediolanum (313) când religia creştină a căpătat libertatea.  Păstrarea sa şi după acest moment – când în general structurile organizatorice ale Bisericii creştine cunosc o dezvoltare tot mai mare - se poate explica tocmai prin vechimea sa,  vechime care i-a dat autoritate pe plan local.

          Din punct de vedere bisericesc (canonic) Episcopia Tomisului depindea la început de Heracleea tracică.  Ulterior,  după ridicarea în rang a scaunului bisericesc din orasul Constantinopol,  noua capitală a imperiului,  Tomisul a intrat sub directa jurisdicţie a acestuia.  În acest ultim moment  hirotoniile ierarhilor tomitani se faceau chiar la Constantinopol.

 

 Primul ierarh dobrogean cunoscut după nume este episcopul Evanghelicus (în jurul anului 303).  El este cunoscut din Actul martiric al Sfinţilor Mucenici Epictet Preotul şi Astion Monahul.  Episcopul Evanghelicus i-a botezat pe parinţii Fericitului Astion - Alexandru şi Marcellina – sosiţi la Halmyris în căutarea fiului lor.  Referitor la oraşul de reşedinţă al acestui ierarh dobrogean documentul este însă destul de vag.  Din el aflăm doar că Evanghelicus era "episcopul lui Hristos" care vizita cetăţile acestei provincii.  Este de presupus însă ca în anul 303,  data pătimirii Sfinţilor Mucenici,  obiceiul cârmuirii întregii provincii de către un singur ierarh era deja generalizat în provincie.  Ca atare,  episcopul Evanghelicus poate fi considerat,  pe bună dreptate,  ca fiind episcop al oraşului Tomis,  primul ierarh tomitan cunoscut după nume. La începutul secolului al IV-lea în Scythia Minor sunt cunoscuţi alţi doi episcopi.  Este vorba de ep.  Efrem şi ep.  Tit.  Despre primul dintre aceştia ştim că a venit din Palestina în timpul ep.  Hermon al Ierusalimului (300-314) pentru a predica creştinismul în Sciţia.  El a murit ca martir în timpul persecuţiei lui Diocleţian (303-304). Tot ca martir a pătimit şi cel de-al doilea episcop,  Tit (c. 319-324),  după cum aflăm din Acta Sanctorum,  dar în timpul persecuţiei lui Licinius (pe la 2-3 ianuarie 319-324).  El a fost,  după cîte se pare,  aruncat în mare deoarece a refuzat să îndeplinească serviciul militar,  incompatibil cu slujirea sa arhierească.  O inscripţie păstrată chiar la Muzeul de Arheologie din Constanţa cu textul "Aici odihneşte martirul lui Hristos şi episcopul. . . " pare a se referi chiar la acest episcop tomitan.

       Un episcop de la Tomis a participat şi la Sinodul I ecumenic ţinut în oraşul Niceea în anul 325 aşa cum  ne asigură istoricul bisericesc Eusebiu de Caesareea,  participant la acest Sinod,  care,  în lucrarea sa Despre viaţa împăratului Constantin,  afirma că: "nici scitul [ierarhul provinciei Scythia Minor] nu lipsea din ceată".  Numele acestui episcop tomitan ar fi trebuit să figureze alături de Marcus  Dacus din Scupi,  Pistus din Marcianopolis,   Protogenes din Sardica,  Ursacius din Singidunum ,  Dominius din Sirmium ,  Valens din Mursa…

       Unul dintre cei mai renumiţi ierarhi ai oraşului Tomis a fost episcopul Bretanion.  Despre acesta avem mai multe informaţii oferite de documentele bisericeşti.  Mai întâi este vorba despre întâlnirea dintre el şi împăratul Valens,  întâlnire care a avut loc la Tomis în anul 369.  Cu prilejul campaniei militare îndreptată împotriva goţilor(geţilor) de  dincolo de Dunăre,  împăratul a întreprins şi o vizita în orasşul Tomis.  Înfocat susţinător al ereziei ariene,  condamnată deja la Sinodul I ecumenic,  Valens i-a cerut episcopului Bretanion să intre în comuniune cu arienii.  Episcopul nu s-a lăsat însă înduplecat şi,  plin de curaj,  l-a înfruntat pe împărat apărând dreapta credinţă.  Istoricul bisericesc Sozomen este cel care descrie  acest eveniment deosebit de important pentru întreaga Biserică creştină: "Se spune ca sciţii [locuitorii Scythiei Minor - Dobrogea] au rămas statornici în vechea credinţă [credinţa ortodoxă].  Neamul acesta are multe oraşe,  sate şi cetăţi,  dar metropola este Tomis,  oraş mare şi bogat pe ţărmul mării,  pe malul stâng,  pentru cine navighează în Pontul Euxin [Marea Neagra]. Este un vechi obicei,  care se păstrează şi acum,  ca un singur episcop să pastorească Bisericile întregului neam.  În timpul în care vorbim,  ele erau păstorite de Bretanion,  iar împăratul Valens a venit la Tomis.  După ce a intrat în biserică,  îndemnându-l cum obişnuia el,  să se unească cu cei din erezia potrivnică [ariana],  Bretanion a vorbit în faţa împăratului cu îndrăzneală,  despre dogma Sinodului din Niceea,  apoi l-a părăsit şi s-a dus în altă biserică,  iar poporul l-a urmat".  Datorită acestei îndrăzneli fără precedent,  episcopul Bretanion a suferit,  pentru o vreme,  chiar exilul. Se mai ştie,  apoi,  despre episcopul Bretanion că a purtat corespondenţă cu Sfântul Vasile cel Mare şi că a mijlocit trimiterea moaştelor Sfântului Sava de la Buzău în Capadocia,  la Sfântul Vasile cel Mare.  De altfel,  şi Sfântul Bretanion era capadocian de neam.  După unii istorici Actul martiric al Sfântului Sava ar fi fost scris chiar de el.

       Pentru viaţa sa curată şi zelul deosebit în apărarea dreptei credinţe,  episcopul Bretanion al Tomisului a fost canonizat încă din vechime.  El este prăznuit în fiecare an la data de 25 ianuarie,  zi la care în Acta Sanctorum se spune: "la Tomis,  în Scythia,  se sărbătoreşte ziua Sfântului Bretanion episcopul,  care a strălucit în Biserica printr-o admirabilă sfinţenie şi zel pentru credinţa sobornicească,  sub împăratul arian Valens,  căruia i s-a împotrivit".

        După păstoria episcopului Bretanion scaunul bisericesc de la Tomis a fost ridicat la rangul de Arhiepiscopie autocefală.  Aceasta înseamnă ca întâistătătorii ei depindeau din punct de vedere bisericesc direct de Patriarhia de la Constantinopol,  iar nu indirect prin intermediul altui scaun mitropolitan.  Era şi urmarea prestigiului pe care scaunul de la Tomis l-a dobândit în timpul păstoririi episcopului Bretanion.

         Primii arhiepiscopi autocefali de Tomis se pare ca au fost chiar urmaşii direcţi ai Sfântului Bretanion: Terentius (Gherontius) şi Sfântul Theotim I.  Primul dintre aceştia a participat în anul 381 la Sinodul al II-lea ecumenic care s-a ţinut în capitala Imperiului bizantin,  Constantinopol. 

         Ultimul ierarh tomitan din secolul al IV-lea,  Sfântul Theotim I (390-407),  era scit de neam,  adică localnic geto-daco-român.  Cel mai probabil,  Theotim a vieţuit o vreme într-una dintre mănăstirile provinciei de unde a fost ridicat pe scaunul episcopal datorită vieţuirii sale deosebite.  Istoricii bizantini ne spun despre el,  în acest sens,  că era "bărbat crescut în filosofia [monahală]",  că purta plete,  pe care şi le lăsase din momentul îmbrăţişării acestui fel de viaţă,  şi că avea un trai cumpătat: nu avea o oră fixă pentru masă,  ci mânca şi bea numai atunci când îi era foame sau sete; "căci ca un filosof ce era s-a supus acestor necesităţi ale firii numai de nevoie şi nu din plăcere… "Apostolul daco-românilor",  îmblânzitorul hunilor,  a păstorit peste Scythia cu o autoritate de sfânt ambele maluri ale Dunării “,  cum consemnează Sozomen în Istoria sa. Theotim este,  astfel,  primul episcop de Tomis despre care ştim sigur că provenea din rândurile cinului monahal,  cel mai probabil local.  El era,  de altfel,  şi scriitor ascetic,  câteva fragmente din operele sale scurte păstrându-se până astăzi,  menţionat fiind de Fericitul Ieronim în lucrarea sa "De viris illustribus" : ”Teotim mitropolit de Tomis în Scythia a scos scurte tratate, în formă de dialog în stilul vechii elocinţe;aud că mai scrie şi alte lucrări. ”

         Între secolele III-VII, creştinismul cunoaşte în Scythia cea mai mare dezvoltare din întreg Imperiul Roman. De la prima Episcopie întemeiată de Apostolul ANDREI,  în secolul I,  s-a ajuns la rangul de Arhiepiscopie pe la jumătatea secolului III, ”Metropolă a Pontului”, iar la începutul secolului IV, să fie Mitropolie.  (P.  Aebischer –Basilica , ecclesia Etude de stratigraphie linguistique,  în “Revue de linguistique romane” XXVII, 1963). 

         Una dintre cele mai representative figuri bisericeşti ale secolului IV,  a fost mitropolitul Niceta de Remesiana-Apostolul Daciei Mediterraneene şi al întregii Thracii, despre care Sfântul Paulin de Nola ne lasă un portret fascinant:”Pe tine te numeşte părinte întreaga regiune a Borei; barbarii învaţă prin tine să cânte pe Hristos; la predicile tale scitul se îmblânzeşte şi cel învrăjbit cu sine părăseşte pornirile sălbatice , fiindu-I tu învăţător. Aleargă la tine geţii şi amândouă felurile de daci:cei ce cultivă pământul,  în interior, şi cei ce poartă căciuli de oaie şi cresc turme bogate de vite pe malurile mănoase”. (Stefan C.  Alexe-Sfântul Niceta de Remesiana şi ecumenicitatea patristică în secolele IV şi V.  Studii Teologice.  an.  XXI,  nr. 7-8.  Bucureşti 1969).   

          Episcopii de Tomis, participanţi la Sinoadele Ecumenice, erau de fapt Mitropoliţi. 

          Reforma administrativă a lui Constantin cel Mare a împărţit imperiul în 117 Provincii şi 14 Dieceze, cu aceleaşi Prefecturi. Prima Prefectură era a Orientului(cu capitala la Nicomidia), cu Diecezele : Egipt,  Siria,  Asia,  Pont şi Tracia. A doua Prefectură era Illyricul cu Diecezele :Illiricul occidental (capitala la Sirmium)şi Illiricul oriental,  Dacia şi Macedonia (cu capitala la Sardica şi Tesalonic).

             Începând cu anul 381, d. Hr. Scythia Minor şi Moesia Inferioar, care aparţinuseră Diecezei Tracia (mitropoliţii de Tomis şi Marcianopolis depindeau de exarhul-mitropolit de Heracleea), devin dependente de Constantinopol (mitropolitul Teotim I al Tomisului a participat la Sinoadele din Constantinopol din 400 şi 403, luând apărarea Sf. Ioan Gură de Aur).  (Matthew Spinka-A history of Christianity in the Balkans,  Chicago,  1933; Milan Sesan-Illiricul între Roma şi Bizanţ,  în M. A. , an.  V, nr. 3-4, 1960).

              La începutul secolului VI,  Mitropolia Tomisului atinge cea mai înaltă înflorire din toată perioada ei, sub a cărei jurisdicţie se aflau paisprezece Episcopii: Tropaeum Traiani (Adamclisi); Axiopolis(Cernavodă);Capidava(Capidava);Carsium(Hârşova);Troesmis(Igliţa);Noviodunum (Isaccea); Aegysus(Tulcea); Salsovia (Mahmudia); Halmyris (Murighiol); Histria(Histria); Callatis(Mangalia); Bizone(Cavarna); Dionysopolis(Balcic); Zaldapa(Galeş).  (Părintele Elefterie –Istoria Creştinismului în Dobrogea. Mănăstirea Dervent. 2005).

   Prin Novela XI din 14 Aprilie 535, împăratul Justinian cel Mare, de origine tracă,  (527-565), a înfiinţat o Mitropolie autocefală numită Justiniana Prima , care cuprindea următoarele provincii ale Prefecturii Illiricului: Dacia Mediterranea,  Dacia Ripensis,  Moesia Prima,  Dardania,  Prevalitania,  Macedonia Secunda,  Panonia Secunda,  Moesia Inferior şi Scythia Minor . Al treilea mitropolit de Justiniana Prima,  Ioan era de origine daco-getă, căruia îi urmează Felix de Sardica, mitropolit din Dacia Mediteranea. În timpul funcţionării Mitropoliei de Justiniana Prima,  şi a Mitropoliei de Tomis, în nordul Dunării exista şi o Arhiepiscopie la Recidava,  şi Episcopii la Sucidava-Celei (Oescus) ,  Viminacium,  Lederata şi Aquae (Călan) şi Morisena (pomenite în Novela XI).  (Jacques Zeiller –La site de Justiniana Prima,  în Melanges Diehli,  I,  Paris,  1930; A.  Grabar-Les monuments de Tsaritchin Grad et Justiniana Prima , in “Cahiers Archeologiques,  “III,  Paris, 1948).  

 

Teritoriul dintre Prut şi Nistru face parte organic din aria de formare a poporului român,  pe cuprinsul căreia etnogeneza şi creştinarea neamului nostru au mers mâna în mâna.  Limba româna şi creştinismul din această parte a pământului românesc sunt,  în acest sens,  o dovadă de necontestat.  Continuitatea unei vieti creştine este atestată însă   de descoperirile arheologice: şase bisericuţe rupestre într-un masiv calcaros la Basarabi - jud.  Constanta,  desigur o aşezare mănăstireasca (secolele IX-XI,  după unii istorici chiar din secolele IV-XII);

     Text nedescifrat (dreapta).Inscripţia s-a exfoliat în cursul primăverii anului 2003.  Fotografia datează din martie 2003,  iar în iunie inscripţia nu mai exista.

    Pământul Basarabiei-fâşie de pământ de la Gurile Dunării stăpânită iniţial de Basarabii munteni şi extinsă ca denumire,  asupra unui teritoriu de câteva ori mai mare- păstrează până în zilele noastre acele bisericuţe rupestre,  de pe malul drept al Nistrului,  pe care tradiţia populară le situează în anii , ,  năvălirii barbare „,  care îi sileau pe adepţii noii credinţe să-şi practice viaţa religioasă în locuri ferite,  mulţi dintre aceşti prim creştini ai pământului românesc încheindu-şi viaţa cu moartea martirică ;

 

 

Intrare în Biserica Mănăstirii Ţâpova – Valea Nistrului ( sus stânga) / Biserica Corbii de Piatră, sat Brăduleţul pe Râul Doamnei, Masivul Făgăraş ( sus dreapta)

 

    La Garvan (fosta Dinogeţia)  s-au descoperit resturi de pictură,  la care se adaugă numeroase obiecte de cult creştine între care şi bucaţi dintr-un clopot,  cel mai vechi cunoscut la noi în ţară.  O serie de cruci-relicvar şi chiar matriţe pentru confecţionarea crucilor s-au descoperit în diferite părţi ale ţării,  inclusiv dincolo de Prut.

    Aceste descoperiri sunt nu numai probe incontestabile asupra continuităţii românilor ortodocşi pe aceste meleaguri,  ci constituie şi indicii sigure pentru exigenţa unor episcopi români.  Probabil,  în locul vechiului scaun episcopal de la Tomis,  distrus de avari şi slavi,  va fi luat fiinţă altul,  în nordul Dobrogei,  poate la Dinogeţia - Garvan,  unde s-au descoperit biserica şi atâtea obiecte de factura creştină. 

      

Biserica rupestră Dumbrăveni ( Dobrogea ).  În jurul anului 600,  întreaga organizare bisericească de la Dunărea de Jos s-a prăbuşit sub presiunea triburilor avaro-slave.  Prin aşezarea slavilor în Peninsula Balcanică,  legăturile daco-românilor din nordul Dunării cu populaţiile romanizate din sudul ei au slăbit.  Strămoşii nostri au putut să asimileze unele grupuri de popoare cu care au fost nevoiţi să convieţuiască.  Iar credinţa creştină - ca formă superioară de manifestare spirituală - au reuşit s-o impună şi popoarelor migratoare aşezate la noi,  ea devenind astfel un factor de cultură şi de civilizaţie în rândul acestora. 

        La sfârşitul secolului VII,  apar  şi bulgarii, veniţi de pe Volga.  În a doua jumătate a secolului al IX-lea,  Bizanţul a început lucrarea de încreştinare a trei popoare slave din jurul Daciei:a moravilor,  prin Sfinţii Fraţi Constantin(Chiril) şi Metodie,  a bulgarilor şi a sârbilor,  fără a exista vreo "misiune" pe teritoriu Patriei noastre.

După desăvârşirea noului stat bulgar,  sub Ţarul Boris I (852-889) s-a trecut şi la organizarea Bisericii,  prin ucenicii fraţilor Chiril şi Metodie”apostolii slavilor”; Clement ajuns episcop de Ohrida,  Constantin la Preslav,  Jandov în Dacia şi Moznopon în Alpii Valahiei.  Biserica bulgară şi-a căpătat autonomia în timpul Ţarului Petru (927-969) , când întâistătătorul Damian a devenit primul patriarh,  iar Patriarhia Bulgariei s-a substituit Mitropoliei Justiniana Prima. Reşedinţele noii Patriarhii au fost la Preslav şi la Silistra(fost Durostorum). 

             Cănd Dobrogea a ajuns sub stăpânirea bulgară între 681-971,  Episcopiile de Vidin (vechea Bononia) şi Dîrstor (Dristra-Silistra,  vechiul Durostorum),  Niculiţel-Garvăn (vechile Noviodunum şi Dinogeţia),  Troesmis,  Carsium,  Constantiana,  Capidava,  Axiopolis,  Vicina,  Callatis,  Tropaeum Traiani,  Tomis,  Aegissus,  Salsovia,  Halmyris,  Zaldapa,  Dionysopolis),  au ajuns dependente de Biserica bulgară.  ( G.  Vălsan-Les Roumains de Bulgarie et de Serbie,  Paris,  1918).  În 1018, după ce Vasile II Bulgaroctonul  a cucerit Bulgaria şi Macedonia, Patriarhia bulgară şi-a pierdut autocefalia,  devenind dependentă de Constantinopol.  Statul bulgar s-a refăcut şi a atins apogeul sub Dinastia Asăneştilor (daco-română,  1185-1257), revenindu-se bisericeşte la Patriarhie,  cu reşedinţa la Tîrnovo,  sub jurisdicţia căreia se aflau şi Episcopiile daco-vlahe atât din sudul cât şi din nordul Dunării.  (A.  D.  Xenopol-L`empire Valacho-bulgare,  în “Revue Historique”, t. 47, 1891;Borislav Primov-Crearea celui de-al doilea Ţarat bulgar şi participarea Vlahilor, în vol. Relaţii româno-bulgare de-a lungul veacurilor, sec. XII-XIX, Bucureşti,  1971).   În 1235,  Patriarhia Ecumenică a recunoscut autocefalia Patriarhiei bulgare de Tîrnovo, iar pe Ioachim patriarh.  Urmaşul său Eftimie,  l-a avut ca ucenic pe marele cărturar Grigorie Ţamblac. După moartea ultimului mare ţar vlaho-dac Ioan Alexandru(1331-1371),  Ţaratul Vlaho-bulgar s-a împărţit între fii acestuia: Ţaratul de Tîrnovo condus de Ioan Sişman şi Ţaratul de Vidin condus de Ioan Stracimir (fratele vitreg,  nepot de fiică al lui Basarab I şi soţul Anei,  fiica lui Nicolae Alexandru Basarab). Vlaho-sârbii au atins şi ei cea mai puternică înflorire sub domnia marelui rege Stefan II Nemania,  care a adus autocefalia Bisericii sârbe, cu reşedinţa la mânăstirea Jicea,  ridicată în 1219,  cu 12 eparhii (din care două Arhiepiscopii pe Dunăre: la Belgrad şi Branicevo, cu 6 episcopii, între care şi Dibiscos),  care erau dependente de Mitropolia Vlahilor (cu reşedinţa la Lerin sau la Prilep).  (Ion I.  Nistor –Originea românilor din Balcani şi Vlahiile din Tesalia şi Epir, Bucureşti,  1944:Legăturile cu Ohrida şi exarhatul Plaiurilor, în ”An. Acad.  Române”Mem.  Sect.  Ist. ,  s. III, t. XXVII,  1944-45). 

    Între secolele XIII-XIV, Arhiepiscopiile de Tomis şi Dinogeţia-Garvăn,  cu celelalte 16 Episcopii sufragane,  s-au constituit sub Mitropolia Vicinei.  Se cunosc numele câtorva mitropoliţi: Teodor,  Luca,  Macarie,  Chiril,  şi cel mai strălucit Iachint,  care în 1359,  la dorinţa Voievodului Nicolae Alexandru Basarab al Ţării Româneşti,  şi recunoscut de Patriarhul ecumenic Calist I,  a devenit mitropolit al Ungrovlahiei.  (Ioan Rămureanu-Mitropolia Vicinei şi rolul ei în păstrarea Ortodoxiei în ţinuturile româneşti,  în volumul de la Dunăre la Mare.  Mărturii istorice şi monumente de artă creştină.  Galaţi,  1977).

   Mitropolitul Teodor de Vicina este primul ierarh atestat documentar ca păstor şi părinte duhovnicesc al Mitropoliei de la Vicina,  care a ocupat scaunul acestei eparhii în anul 1283,  sub împăratul Andronic II Paleologul (1282-1328).  Vicina era un oraş-cetate,  de prin secolul IX,  situat în nordul Dobrogei,  la Gurile Dunării şi identificat de cei mai mulţi istorici cu oraşul Noviodunum (Isaccea de azi),  dar atestat documentar abia la începutul secolului XII,  în scrierea numită „Alexiada" a Anei Comnena,  fiica împăratului bizantin Alexie I Comnenul (1081-1118). 

    Mitropolitul Teodor de Vicina era,  probabil,  grec,  născut,  fie la Bizanţ,  fie în Dacia Pontică,  care,  după anul 971,  se chema Paristrion sau Paradunavon şi avea capitala la Dorostolon,  vechiul Durostorum sau Silistra de astăzi.  Nordul Dobrogei (Gurile Dunării) nu a fost niciodată ocupat de migratori,  el formând până la căderea Constantinopolului „un mic Bizanţ provincial",  cu scaun episcopal,  cu aşezări greceşti şi româneşti,  cu câteva mănăstiri şi sihăstrii de renume şi cu o puternică influenţă religioasă şi culturală asupra provinciilor din sudul Moldovei şi estul Ţării Româneşti. 

    Fericitul mitropolit Teodor a participat în anul 1285 la Sinodul Patriarhiei de Constantinopol,  ţinut în biserica Vlaherne (adică „a vlahilor"),  semnând în acte „Smeritul şi prea cinstitul mitropolit al de Dumnezeu păzitei cetăţi Vicina".  În anul 1292,  mitropolitul Teodor vine din nou în Constantinopol,  unde semnează „Tomul sinodic contra latinilor".  El a păstorit turma lui Hristos la Gurile Dunării până la sfârşitul secolului XIII,  fiind în bune relaţii cu mitropoliţii din jurul său.  A purtat grijă de credincioşii de la nordul Dunării,  trimiţându-le preoţi şi călugări misionari hirotoniţi la Vicina.  A susţinut mult aşezările monahale din eparhia sa,  precum Mănăstirea Sfântul Atanasie cel Mare de la Niculiţel şi sihăstriile Chilia şi Sfântul Gheorghe din Delta Dunării,  pe atunci destul de vestite. 

    Ajungând la adânci bătrâneţi,  s-a mutat la cele veşnice spre sfârşitul secolului XII.

    Ultimul mitropolit al Vicinei şi cel dintâi pastor al Bisericii lui Hristos din Dobrogea şi Ţara Românească,  reunită sub conducerea unui singur voievod,  este arhiepiscopul Iachint.  El a păstorit doar câţiva ani la Vicina,  iar în anul 1359 şi-a mutat scaunul la Curtea de Arges,  la cererea marelui voievod Alexandru I Basarab,  întemeietorul Ţării Româneşti,  care dorea să aibă un sediu mitropolitan în ţara sa.  Mitropolitul Iachint devine astfel păstor duhovnicesc al tuturor românilor din Dobrogea şi Ţara Românească.  El sfinţea biserici,  hirotonea preoţi,  împărţea binecuvântare poporului atât de credincios al "vlahilor" şi era sfetnic apropiat al marelui domn.  Astfel,  Eparhia Vicina dispare şi ia fiinţă o noua mitropolie românească,  cunoscută sub numele de "Mitropolia Ungrovlahiei",  dependentă de Patriarhia Ecumenică de Constantinopol,  condusă pe atunci de patriarhul Calist I.  Ca păstor şi părinte sufletesc al tuturor românilor dintre Dunăre şi Carpaţi,  mitropolitul Iachint a avut grijă să hirotonească preoţi pentru toate satele,  să zidească biserici la oraşe şi sate,  să întemeieze noi aşezări mănăstireşti şi să ţină în strânsă legătura duhovnicească Biserica Ţării Româneşti cu Patriarhia de Constantinopol.  Iar ca "exarh al plaiurilor",  mitropolitul Iachint purta grijă şi de credincioşii ortodocşi din părţile vecine,  îndeosebi din Transilvania,  cărora le trimitea preoţi şi călugări misionari.  Acest ierarh,  ajutat de domnul ţării,  Vladislav I (1364-1377),  a încurajat şi susţinut mult monahismul românesc,   prin centrul monahal pustnicesc din Munţii Buzăului.  El a adus în ţară pe Sfântul Nicodim de la Tismana,  care venea din Muntele Athos,  pentru a organiza câteva mănăstiri-lavre după model atonit.  El a trimis numeroşi călugări "vlahi" la Mănăstirea Cutlumus-Athos,  unde au ajuns călugări vestiţi.  Iar în ţară a organizat mai multe mănăstiri la Tismana,  Curtea de Argeş,  Câmpulung-Muscel,  Cozia,  Snagov,  Târgovişte,  Bolintinul din Deal şi din Vale,  Tanganu,  Cotmeana şi altele.  După o păstorire atât de rodnică,  s-a săvârşit cu pace în anul 1372.

           Pentru secolele XIII-XIV avem o serie de ştiri şi despre viaţa bisericească a românilor de la sud şi est de Carpaţi.  În Moldova vor fi existat ierarhi ortodocşi în “ţara bolohovenilor”,  a “berladnicilor” şi a “brodnicilor”,  amintite în izvoarele medievale.  În anul 1353,  este atestată documentar existenţa episcopului Chiril Românul în ţara bolohovenilor,  situată pe teritoriul Bucovinei.

         În a doua jumatate a secolului XIV,  prin reunirea diferitelor formaţiuni politice existente între Carpaţi,  Nistru şi Marea Neagră,  s-a întemeiat şi s-a organizat statul independent Moldova.  Maxima extindere a noului stat independent este atestată,  în 1392,  în timpul lui Roman I: "de la munte (Carpaţi) pâna la mare (Marea Neagra)",  cuprinzând,  aşadar,  întregul teritoriu dintre Prut şi Nistru  şi care avea să-l aşeze în scaunul de mitropolit pe Iosif,  ruda sa,  cel ce-şi avea scaunul la Cetatea Albă.

                  La începutul domniei lui Alexandru cel Bun,  în anul 1401,  Iosif I Muşat este recunoscut de scaunul patriarhal constantinopolitan ca mitropolit canonic al întregii Moldove,  cu reşedinţa la Suceava.  Mitropolia Moldovei,  atestată documentar încă din 1386,  era astfel consfinţită ca aparţinând unei etnii distincte,  într-un teritoriu clar definit din punct de vedere geografic şi istoric,  teritoriul care  a făcut parte din structurile statale şi bisericeşti ale Moldovei.  Sub raport administrativ-bisericesc,  ţinuturile Iaşi (de pe ambele maluri ale Prutului),  Hotin,  Soroca,  Orhei şi Lăpuşna aparţineau de Mitropolia Moldovei,  iar Tigheciul,  Falciul (din stânga şi dreapta Prutului),  Cahul şi teritoriile până la Marea Neagră de Episcopia Romanului. Alexandru cel Bun, recunoscut pentru evlavia sa  a  înfiinţat ,  în cadrul Mitropoliei Moldovei,  o episcopie la Rădăuţi,  în jurisdicţia căreia intra şi Hotinul,  situat în stânga Prutului. 

 

Biserica Mănăstirii Capriana

  Începând cu anul 1457,  Biserica Moldovei cunoaşte un continuu progres,  datorită deosebitei griji arătate ei de drept credinciosul domnitor Ştefan cel Mare şi Sfânt .  Dintre cele 47 de ctitorii  ale voievodului, mai cunoscute pe teritoriul din stânga Prutului,  în Basarabia de azi sunt biserica mănăstirii Capriana,  biserica Sfântul Nicolae în cetatea Chilia,  un paraclis în cetatea Hotin şi,  se pare,  o biserica în Cetatea Albă.  În anul 1484,  Ştefan cel Mare pierdea,  după lupte grele,  în faţa turcilor cetăţile de pe teritoriul Basarabiei,  Chilia şi Cetatea Alba (Akkerman,  cum o numeau turcii),  unde puterea otomană a organizat adevărate capete de pod ale expansiunii turceşti la nordul Mării Negre. 

       În anul 1538,  sultanul Soliman Magnificul în urma ajutorului dat domnului Ţării Româneşti,  Radu Paisie de a-şi reocupa tronul,  s-a ales cu întregul ţinut al Brăilei, fosta regiune numită Părţile Basarabene sau Părţile Tătăreşti,  cunoscută,  îndeobşte,  sub numele de Bugeac a fost desprinsă de Ţara Româneasca şi Moldova şi transformată într-o raia, Tighina,   ce se întindea din dreptul Hârşovei spre nord-vest,  pâna la râul Buzău,  spre nord-est,  pe cursul râului,  apoi catre est spre Dunăre,  paralel cu Siretul.   "Moldova de peste Prut",  teritoriul rămas în stapânirea Moldovei,  cuprindea de acum numai ţinuturile Cahul,  Tigheciu,  o parte din Falciu,  Lapuşna,  Orhei,  partea din stânga Prutului a Iaşilor,  Soroca si Hotin.

      Un moment semnificativ pentru tradiţionala comuniune de viaţă bisericească a teritoriilor din stânga şi dreapta Prutului este înfiinţarea,  în vremea lui Aron Voda,  la 1596,  a Episcopiei Huşilor,  care avea jurisdicţie dincolo de Prut,  asupra Codrului Tigheciului,  până la hotarul Bugeacului,  aflat sub stapânire turcească,  asupra cetăţilor Falciu,  Cahul,  Tighina,  Lapuşna,  Orhei,  Soroca,  precum şi asupra multor târguri şi sate românesti din spaţiul dintre Nistru si Bug.

         În urma instaurării stăpânirii turceşti,  pentru aceste teritorii s-a înfiinţat,  pe la 1546-1595,  Mitropolia Proilaviei (după denumirea pe care grecii o dădeau Brăilei ö Proilobov),  cu reşedinţa la Brăila,  depinzând canonic direct de Patriarhia Ecumenică.  Această mitropolie îşi întindea jurisdicţia atât asupra zonelor Chiliei şi Cetaţii Albe,  cât şi,  foarte probabil,  în nordul Dobrogei şi care ocupa locul 55, după cel al Mitropoliei Dristrei (vechiul Durostorum),  între mitropoliile supuse Patriarhiei Ecumenice.    Istoricul Demostene Russo, susţine că Mitropolia Proilaviei era înfiinţată înainte de 1500, cuprinzând teritoriile din jurul Chiliei, Cetăţii Albe şi nordul Dunării. Mitropolitul îşi muta uneori reşedinţa,  din diferite pricini,  la Ismail,  Reni,  Galaţi sau Căuşani,  lângă Tighin.  Mitropolia Proilaviei era de fapt continuatoarea Mitropoliei de Vicina, din timpul lui Basarab I-Intregitorul

       Mitropolia Proilaviei îşi întindea jurisdicţia asupra Brăilei, Turnului, Ismail, Chilia, Cetatea Albă, Tighina, nordul Dobrogei luat de la Mitropolia Dristrei şi peste Nistru înspre Bug, în aşa numita "Ucraina Hanului"(stăpânită un timp de Gheorghe Duca Vodă al Moldovei, 1668-1683), cu peste 40 de sate de ortodocşi români şi cetăţile Balta, Dubăsari şi altele.

           În actul sinodal din mai 1590, prin care Patriarhia Ecumenică a aprobat înfiinţarea Patriarhiei Ruse, între cei peste o sută de semnatari se numărau şi mitropolitul Nectarie ""fost al Proilaviei"" şi Antim, mitropolit în funcţiune.

           În 1621, este menţionat mitropolitul Grigorie al Proilavului, în 1639, mitropolitul Meletie, în 1655, luna Octombrie este ales Gherasim ca mitropolit al Proilavului şi Ismailului, după 1668, vine rândul patriarhului Partenie IV, după 1672, întâlnim pe Lavrentie, în 1680, este consemnat Nectarie, urmat de Calinic şi Grigorie, apoi domnia lungă a lui Ioanichie şi urmează un alt Calinic(născut în Zagora din Tesalia), care devine patriarh ecumenic, sub numele de Calinic IV.

      Cel mai reprezentativ mitropolit al Proilaviei a fost DANIIL, fost de Sidis, care se intitula:"Daniil, din mila lui Dumnezeu, mitropolitul Proilavului, Tomarovei(Reni), al Hotinului, al întregului ţărm al Dunării şi al Nistrului şi al întregii Ucraine a hanului", cu reşedinţa la Ismail.

 Mitropolitul Daniil a ctitorit o biserică în târgul Căuşani(unde şi-a pictat chipul său şi al mamei sale), dând binecuvântarea pentru zidirea altor şase biserici, pe care le-a şi sfinţit.  In pictura bisericii este reprezentat Sfintul Ioan cel Nou,  considerat protectorul al Moldovei.                                 

 Din momentul în care imperiul ţarist s-a învecinat cu ceea ce avea să se numească „Basarabia „ aceasta situaţie avea să devină  „ nenorocirea noastră geografică „ aşa cum afirma marele român ,  Octavian Goga. Basarabia avea să devină prima victimă a expansionismului politic ţarist,  exercitat „mână în mână „ cu un expansionism bisericesc,  provoslavnic. 

Proiectul himeric al lui Petru cel Mare,  refacerea marelui imperiu ortodox,  transformarea Rusiei într-un nou Bizanţ,  avea să însemne pentru români în genere şi,  pentru românii moldoveni în special,  aproape 300 de ani de cumplite suferinţe ascunse  de „fratele cel mare de la răsărit „  la început sub semnul „misionar ”,  „în numele Crucii ” pentru o aşa-zisă eliberare a fraţilor întru credinţă de jugul musulman dar,  care s-a dovedit a fi de fapt,  doar aplicarea politicii ruseşti de cucerire. 

         Începând cu anul 1711,  Ţările Româneşti,  Moldova şi Valahia,  aveau să fie confruntate ,  timp îndelungat cu cea mai vicleană şi mai păgubitoare formă de imixtiune în treburile lor interne din câte le hărăzise până atunci destinul istoric.

           Românii din ambele principate şi-au îndreptat ,  în acele timpuri,  privirile şi speranţele spre Rusia,  ca spre o ţară de aceeaşi credinţă,  gata să-i apere şi să-i izbăvească de „ nelegiuţii agareni „.

           Ţelul declarat al campaniei lui Petru cel Mare este îmbrăţişat cu entuziasm de un Dimitrie Cantemir sau Constantin Brâncoveanu care însă îşi vor lua şi fireştile măsuri de prevedere. 

          Sfântul Voievod,   Constantin Brâncoveanu ,  după ce încheie un Tratat de alinţă cu Ţarul,  la 1709,  se arată reticent,  prevăzător,  în timpul campaniei propriu-zise,  care avea să ducă la dezastruoasa înfrângere de la Stănileşti.

           În următoarele secole,  atât propaganda rusească cât şi urmaşa ei,  propaganda sovietică avea să consume multă energie pentru a se dovedii faptul că românii fuseseră cei care îi invitase să-i ocupe şi să-i asuprească ,  ca şi cum înlocuirea unui asupritor cu altul ar putea avea o logică ştiută doar de istoriografia aservită ruşilor. 

         Tratatul încheiat de domnitorul Dimitrie Cantemir,  ( Luck,  2/13 aprilie 1711 ) fiind tocmai de aceea pus sub semnul tăcerii,  puţini fiind aceea care aveau curajul să-l aducă în discuţie.  Încă înainte de intrarea ruşilor în ţară,  Dimitrie Cantemir s-a îngrijit de semnarea acestui Tratat prin care,  se stabilea condiţiile colaborării dintre cele două ţări în lupta antiotomană, şi prin care vroia să-şi asigure atât propria poziţie faţă de Petru,  cât şi poziţia Ţării Moldovei faţă de Rusia.  Tratatul statornicea ca Ţării Moldovei să-i fie hotar Nistrul ,  „ toate cetăţile şi Bugeagul să fie ale sale „,  iar „ muscalii să rămână în cetăţi numai până s-a întemeiat ţara „,  adică până se va pune pe picioare,  iar apoi „ să lipsească oastea moschicească”. 

       Presimţea Vodă Cantemir că „ oastea moschicească „ anevoie se va îndura să plece,  de-acolo de unde a apucat să intre o dată !

       Numai că în ciuda acestor precauţii,  acelaşi tratat îngăduie de jure  Rusiei să se amestece în treburile interne ale Moldovei,  imperiul ţarist obţinând astfel,  printr-un document internaţional,  ceea ce turcii nu reuşiseră niciodată,  ingerinţele lor constituind de fapt un abuz. (A.  D.  Xenepol,  Resboaele d’intre Ruşi şi Turci şi înrâurirea lor asupra ţerilot române,  vol. 1,  Jassy,  1880,  pg. 25. )

       Campania antiotomană ruso-moldavă din 1711 a marcat doar începutul lungului şir de războaie dintre „Cruce şi Semilună „ fatalitatea noastră geopolitică impunându-ne situaţii în care însuţi faptul de a fi devenit câmpul de luptă al confruntării era depăşit de cu mai oneroase servituţi de ordin politic.

     În urma luptei de la Stănilesti dintre ruşi,  moldoveni şi turci (1711),  turcii ocupă străvechea cetate moldoveană Hotin.  În anul următor cuceresc câteva sate din ţinuturile Soroca şi Iasi,  iar în 1715,  o porţiune din ţinutul Cernauţi.  Toate aceste teritorii s-au constituit,  în 1715,  în raiaua Hotinului.  Pentru credincioşii români din această raia s-a înfiinţat,  pe la mijlocul secolului XVIII,  Episcopia Hotinului,  sufragana (supusă) Mitropoliei Proilaviei.  Aceste două eparhii românesti,  deşi ţineau direct de Patriarhia de la Constantinopol,  au fost mereu ajutate de domnitorii români,  iar în existenţa lor au cunoscut şi ierarhi de neam român,  cum ar fi Daniil,  Chiril sau cărturarul Amfilohie al Hotinului.  Pe lânga întărirea sentimentelor religioase ale credincioşilor,  rolul cel mai important al acestor organizaţii bisericesti a fost acela al păstrării conştiinţei de unitate naţională a românilor.

         Între anii 1768-1774, are loc războiul ruso-turc, iar între 1769-1774 amândouă Principatele Române(inclusiv raialele turceşti de peste Prut şi Brăila)s-au aflat sub ocupaţia şi administraţia rusă.

           În aceste împrejurări, la 10 Ianuarie 1771, mitropolitul Gavriil Callimachi al Moldovei hotărăşte trecerea teritoriilor aparţinătoare Mitropoliei Proilaviei la eparhiile ţării, şi anume:Hotinul la Episcopia Rădăuţilor, iar celelalte teritorii din stânga Prutului (Ismail,  Reni,  Chilia,  Cetatea Albă,  Tighina),  la Episcopia Huşilor. Acelaşi lucru l-a hotărât şi mitropolitul Grigorie al Ungrovlahiei, rânduind ca parohiile din raiaua Brăila să fie trecute la Episcopia Buzăului.

           În urma păcii de la Kuciuc-Kainargi, din 10 Aprilie 1774, ruşii au părăsit teritoriile româneşti,  iar turcii şi-au reluat raialele. În această conjunctură şi-a continuat existenţa şi Mitropolia Proilaviei. Urmaşul lui Daniil, Ioachim apare într-o carte de hirotonie, din 1775, cu titulatura de "mitropolit al Proilavului, Tomoravului, Hotinului, şi a toată Basarabia şi Ucrainei".

       În Aprilie 1781, are loc alegerea lui Chiril,  ca mitropolit al Proilaviei.  La invitaţia patriarhului ecumenic în 1786, împreună cu ceilalţi ierarhi moldoveni să procedeze la alegerea şi înscăunarea lui Leon Gheucă, ca mitropolit al Moldovei.

          În 1787, a început alt război ruso-turc, în cursul căruia Ţările Române au fost din nou teatru de operaţii militare. Din Octombrie 1787,  Moldova a  ajuns din nou sub ocupaţie şi administraţie rusă inclusiv teritoriile de peste Prut, care constituiau raiaua Tighinei.

          În această situaţie, în 1788, este adus la cârma Mitropoliei Moldovei,  ca exarh,  arhiepiscopul de Ecaterinoslav Ambrozie Serebrenicov,  având ca vicar şi preşedinte al Consistoriului metropolitan pe arhimandritul Gavriil Bănulescu-Bodoni. O parte din fostele teritorii din stânga Prutului, stăpânite de turci au intrat în jurisdicţia Episcopiei Huşilor, iar în sud s-a format, în 1791, o Eparhie nouă a Cetăţii Albe şi a Nistrului, sub conducerea Episcopului-vicar Gavriil Bănulescu-Bodoni.

         La 29 Decembrie 1791, prin pacea de la Iaşi, Ţările Române ajung din nou sub suzeranitatea turcească,  graniţa dintre ruşi şi turci fixându-se pe Nistru. În această situaţie s-a revenit la vechile rânduieli bisericeşti. Patriarhia Ecumenică menţionează faptul că mitropolitul Chiril,  s-a aşezat la Dubăsari,  iar în locul lui vine Partenie,  care după o scurtă păstorire,  la 24 Septembrie 1806,  a fost ales locţiitorul patriarhului ecumenic, iar la 30 Noiembrie 1810,  a fost promovat mitropolit al Dramei,  în nordul Greciei. Pe tronul Mitropoliei Proilaviei a urcat mitropolitul Calinic.

      Între 1806-1812, a avut loc un nou război ruso-turc, care a dus la ocuparea teritoriilor noastre de către ruşi. La 27 Martie 1806, Gavriil Bănulescu-Bodoni a fost numit”exarh al Moldovei, Valahiei şi Basarabiei printr-un ucaz adresat de ţar Sfântului Sinod al Bisericii Ruse.

    Mitropolia Proilaviei s-a restrâns astfel numai la raiaua Brăilei şi celelalte cetăţi ocupate de turci pe malul stâng al Dunării:Călăraşi, Olteniţa, Giurgiu, Zimnicea, Turnu Măgurele, Bechet.

    În 1813, Mitropolia Proilaviei  s-a contopit cu Mitropolia Dristrei(vechiul Durostorum), iar mitropolitul Calinic şi-a avut reşedinţa atât la Brăila cât şi la Silistra. În 1821, întâlnim ca păstor pe mitropolitul Antim al Dristrei şi Proilavului şi exart al părţilor de lângă Dunăre, până în 1828.

       Mitropolitul Antim a primit la reşedinţa sa din Silistra la 29 August 1822, pe primii domni pământeni,  Ioniţă Sandu Sturdza al Moldovei şi Grigore Ghica al Ţării Româneşti.

    În 1828, a izbucnit al patrulea război ruso-turc. Trupele ţarului ocupă Iaşii, Bucureştii şi Brăila,  iar Mitropolia Proilaviei îşi încetează activitatea.

    În urma păcii de la Adrianopol, din 2/4 Septembrie 1829,  toate cetăţile din stănga Dunării, cu ţinuturile înconjurătoare au fost restituite Ţării Româneşti. Bisericile din raialele Turnu şi Giurgiu au fost alipite la Mitropolia Ungrovlahiei iar cele din raiaua Brăila au intrat în componenţa eparhiei Buzăului.

     Încheierea păcii de la Bucureşti,  din 1812,  care salva de rusificare Ţările Româneşti,  Valahia şi Moldova  era plătită cu o mare jertfă: Basarabia  cedată  Imperiului ţarist. 

      "" Răpirea Basarabiei ar fi trebuit să înveţe pe români un lucru :că dacă există vreun pericol pentru existenţa lor ca naţiune,  acesta va veni de la Nord ( de fapt,   de la Răsărit ! ) .  Dacă este vreun element adevărat duşman al elementului român,  este cel rusesc,  care nu din întâmplare,  din neîngrijire pune în pericol existenţa noastră,  ci lucrează cu conştiinţă la distrugerea ei.  Acest pericol l-au simţit toţi românii,  acei ce şi-au iubit într-adevăr poporul şi care au binemeritat de patria lor. Toată dezvoltarea noastră naţională este datorită luptei neîmpăcate în contra acestui element contropitor,  luptă în mare parte subminată cu ajutorul Apusului.  În asemenea împrejurări ,  a face politică rusească este a da noi înşine arma în mâinile ucigaşului,  este a trăda interesele cele mai sfinte ale cauzei române "" (A.  D.  Xenepol,  Resboaele d’intre Ruşi şi Turci şi înrâurirea lor asupra ţerilot române,  vol. 1,  Jassy,  1880,  pg. 217-218. )

         Convinsă de misiunea sa providenţială în raporturile cu popoarele creştin-ortodoxe,  aflate sub ameninţarea otomană,  Rusia se considera îndreptăţită să-şi realizeze scopurile nu numai printr-un expansionism politic şi militar ,  ci şi printr-unul ecleziastic. Rusia ţaristă,  convertită la creştinism târziu,  prin ukazul unui cneaz,  se străduia să apară în postura samariteanului milostiv,  tocmai în faţa unor ţări şi popoare unde existau ,  din adâncă vechime structuri bisericeşti bine definite,  având o viaţă religioasă intensă şi bine definită. Cu toate că obişnuia să promită că va respecta tot ceea ce ţinea de trecutul  şi de speciful bisericesc al ţării respective,  „uita „ să-şi ţină făgăduiala.  Nu s-a simţit obligată să respecte nici faptul că ,  sub raport canonic,  Biserica din Ţările Române continua să fie sub jurisdicţia Patriarhiei de Constantinopol,  fapt pentru care a  intrat adesea în conflict cu aceasta.

        Oastea moschicească aducea cu ea pravoslavia rusească,  cu rânduielile de la ea,  de-acasă şi cu câte un vlădică gata să „regularizeze „ treburile Bisericii de baştină şi chiar ţara întreagă,  după calapodul moscovit.

          După românul Gavriil Bănulescu-Bodonii,  născut la 1746 în Bistriţa,  a cărei biografie fabuloasă face din el un personaj legendar graţie amestecului dintre percepţia sa ca un înfocat slujitor al Imperiului rus dar şi ca un reazăm al românilor din Basarabia,  urmează  la cârmuirea Eparhiei Chişinăului şi Hotinului ,  12 arhierei ruşi,  numiţi de Sinodul de la St.  Petersburg şi „întăriţi” de Ţar ,  care au rămas departe de românii basarabeni,  fără a renunţa la efortul de asimilare bisericească care s-a dovedit până la urmă lipsit de succes. 

Prin canonul 8 al Sinodului III ecumenic se recunoaşte îndatorirea Bisericii unei naţiuni (Biserica Ciprului),  de a se organiza etnic şi de a se conduce independent de Biserica altui neam (Biserica Antiohiei).  Se prevede aici obligaţia ca «nici un episcop să nu cuprindă altă eparhie,  care nu a fost mai de demult şi dintru început sub mâna lui sau a celor dinaintea lui.  Iar dacă cineva a cuprins o eparhie străină şi în chip silnic a pus-o sub stăpânirea lui,  pe aceasta să o dea înapoi,  ca să nu se calce canoanele părinţilor,  şi nici sub cuvânt de lucrare sfinţită,  să se furişeze trufia stâpânirii lumeşti».
         În spiritul acestui canon putem aprecia că  Biserica Ortodoxă Rusă,  datorită împrejurărilor politice cunoscute,  a fost  aceea care a cotropit jurisdicţional o mare parte din vechea Mitropolie a Moldovei,  care fusese indisolubil legată de poporul român creştin,  şi atestată juridic încă de la sfârşitul secolului al XIV-lea.  Anexarea imperialistă ţaristă,  şi apoi comunistă a teritoriului românesc de la răsărit de Prut,  dinspre hotarele poloneze până la Marea Neagră,  nu a justificat prin nimic extinderea jurisdicţiei bisericeşti a Patriarhiei Moscovei asupra teritoriului jurisdicţional al Mitropoliei Moldovei. Canoanele 13,  21 şi 22 ale Sinodului de Cartagina,  precum şi canonul 2 al Sinodului II ecumenic interzic,  «episcopului unei anumite eparhii să-şi întindă puterea asupra altei eparhii».  Încălcând canonul  16 de la Constantinopol  Biserica Ortodoxă Rusă a purces la numiri de episcopi în Basarabia în timp ce chiriarhii legitimi erau încă în viaţă.  Amintim,  spre exemplificare,  cazul Mitropolitului VENIAMIN COSTACHI,  obligat să-şi părăsească scaunul mitropolitan de la Iaşi în 1808.

Biserica Ortodoxă Română a luat fiinţă în anul 1872 prin desprinderea Mitropoliei Ungrovlahiei şi Mitropoliei Moldovei de sub ascultarea canonică a Patriarhiei de Constantinopol şi ridicarea mitropolitului Ungrovlahiei,  totodată arhiepiscop de Bucureşti,  în rangul de mitropolit-primat al României.  Titlul de mitropolit-primat fusese acordat pentru prima dată de autorităţile laice mitropolitului Nifon Rusailă pe 11 ianuarie 1865.  Până la constituirea Sfântului Sinod românesc în anul 1872 bisericile ortodoxe din Ţările Române au făcut parte integrantă din Patriarhia de Constantinopol iar ierarhii ortodocşi din Ţările Române se găseau sub ascultarea canonică a patriarhului de Constantinopol,  care s-a opus iniţial desprinderii celor două mitropolii şi fărâmiţării Ortodoxiei.  Precedentul fusese creat în anul 1448,  când un Sinodul de la Moscova şi-a proclamat "autocefalia" faţă de Constantinopol,  dând astfel naştere Bisericii Ortodoxe Ruse,  Mitropolitul Iona,  instalat în funcţie de Consiliul Episcopilor Ruşi fiind  investit cu titlul de Mitropolit al Moscovei şi al tuturor ruşilor.  În 1589 mitropolitul Moscovei a devenit primul patriarh al Moscovei şi al tuturor ruşilor,  făcând astfel Biserica Ortodoxă Rusă autocefală. Celelalte patriarhii ortodoxe(Antiohia Alexandria Ierusalim şi Constantinopol)  i-au recunoscut Moscovei dreptul de a exista de sine-stătător ca a cincea biserică-soră.  In actul sinodal din mai 1590, prin care Patriarhia Ecumenică a aprobat înfiinţarea Patriarhiei Ruse, între cei peste o sută de semnatari se numărau şi mitropolitul Nectarie"fost al Proilaviei"şi Antim, mitropolit în funcţiune,  fiind deci evidentă existenţa unei organizări bisericeşti  româneşti bine definite pe teritoriul dintre Prut şi Nistru.

        După proclamarea independenţei de stat a României (9 mai 1877),  au urmat tratative cu Patriarhia de Constantinopol,  în vederea recunoaşterii autocefaliei Bisericii Ortodoxe Române.  Aceasta recunoaştere a fost acordată pe 25 aprilie 1885 de patriarhul ecumenic Ioachim al IV-lea.  Din perspectiva Patriarhiei de Constantinopol aceasta este data naşterii Bisericii Ortodoxe Române.  De facto Biserica Ortodoxă Română a luat fiinţă odată cu constituirea Sfântului Sinod de la Bucureşti în anul 1872,  acest eveniment marcând transformarea mitropoliilor şi episcopiilor ortodoxe din părţi componente ale Patriarhiei de Constantinopol în părţi componente (subdivizuni) ale noii structuri.

            Începutul secolului XX pus sub semnul loviturii de stat bolşevice şi eliminarea Ţarului,  care nu era nu  numai reazămul de căpetenie al Bisericii pravoslavice,  ci,  într-un fel supremul ei pontif laic,  în virtutea dreptului divin,  avea să aducă norii grei ai ciumei roşii şi peste Biserica ortodoxă rusă,  ce va fi supusă unui proces de sovietizare combinat nefast cu scoaterea statului de sub influenţa bisericii şi cu martirajul multor preoţi.

         Imediat după lovitura de stat ,  guvernul sovietic a proclamat sfârşitul tuturor religiilor şi a început să acţioneze ca şi când poporul rus,  profund religios,  s-ar fi transformat subit într-o societate materialistă.  Ateismului  teoretic i-a urmat,  firesc,  politica de distrugere fizică şi morală a Bisericii,  sau mai precis,  uciderea a sute de mii de slujitori ai cultelor,  raderea de pe faţa pământului sau profanarea ( prin transformarea lor în spaţii cu diverse utilizări) a probabil tot atâtor biserici,  confiscarea patrimoniului bisericesc. 

     În anul 1922 războiul civil se terminase,  şi Rusia sovietizată  era în al doilea an în care se aplica Noua Politică Economică ( NEP).  O foamete cumplită domnea peste tot,  mai ales în regiunea Volga,  altădată vestită pentru fertilitatea ei,  acum era un cumplit mormânt al celor morţi de foame.  Biserica ortodoxă rusă ,  chiar greu lovită deja de regimul satanic bolşevic,  a început să-şi înstrăineze din bunuri şi să colecteze ajutoare pentru cei în suferinţă.  Gestul său l-a făcut pe Lenin să înţeleagă că trebuie să lovească din nou.  La 23 februarie 1922 a apărut Decretul Comitetului Central Executiv care stipulează că “ Statul are dreptul să confişte Bisericii toate bunurile preţioase,  fără excepţie “ .  Scopul acestei acţiuni proletare este explicat chiar de Lenin într-o scrisoare pe care nota : “ Ultra secret.  Rog să nu se facă nici o copie după această scrisoare,  sub nici un motiv.  Fiecare membru al Biroului Politic îşi va spune părerea adnotând pe original “( Vestnik-RSHD,  nr. 98,  pg 54).  Continua,  cu un post-scriptum adresat lui Molotov,  care era secretarul Biroului Politic : “ Faceţi să circule această scrisoare printre membrii Biroului Politic,  chiar în seara asta- fără ca cineva să facă vreo copie după ea – şi,  după ce au citit-o ,  mi-o returnaţi “.  Motivul pentru care Lenin nu vroia să existe copii,  este uşor de înţeles după ce citim ( fragmente ) din scrisoare : “ Trebuie cu orice preţ să confiscăm bunurile Bisericii şi s-o facem de manieră decisivă şi foarte rapid.  Asta ne va permite să ne asigurăm o rezervă de câteva sute de milioane de ruble-aur (…) Fără această rezervă,  orice lucru în Stat,  în general,  orice construcţie în economie,  în particular,  dar mai ales toată apărarea poziţiei noastre la Conferinţa de la Geneva sunt de negândit “. 

           În 1917 Rusia avea 130 de milioane de creştini,  păstoriţi de un patriarh,  5 mitropoliţi ,  13 arhiepiscopi,  230 de episcopi,  56 de mii de preoţi şi 23 de mii de diaconi.  Funcţionau 52 de mii de parohii şi 1300 de mănăstiri,  52 de seminare superioare şi 4 Academii teologice.  Biserica rusă poseda

1 800 000 ha de pamant şi un miliard de ruble.  Toată această avere a fost jefuită de bolşevici concomitent cu decapitarea Bisericii.  Printre primii martiri a fost Mitropolitul Vladimir al Kievului,  împuşcat în februarie 1918 nu departe de Pecerskaia Lavra,  centru spiritual cunoscut şi apropiat românilor datorită marelui mitropolit Petru Movilă.  După sechestrarea moaştelor,  în acea mănăstire,  pe Sfântul Prestol a fost pusă statuia lui Lenin.  Înainte de moarte Mitropolitul Kievului a iertat pe criminali,  considerând că pentru pacatele poporului rus este dator să plătească el şi nu altcineva.  Nu se pierduse deci filozofia martiriului şi conştiinţa că trebuie să se sacrifice cei mai buni.

       Averea Bisericii Ortodoxe Ruse era necesară pentru a înlocuii golul de finanţare ce apăruse graţie faptului ca " bancherul " iniţial,  Imperiul german fusese  devorat deja de monstrul bolşevic căruia îi oferise sângele purtător de viaţă şi biruinţă : banii . 

        Astrid von Borcke,  într-o excelentă lucrare dedicată KGB-ului,  ne comunică că în perioada de mare epurare stalinistă au fost lichidaţi 70% dintre preoţi sau călugări . (Astrid von Borcke,  Unsichtbare Weltmach KGB.  Reihe Aposthroph Hanssler Verlag. Neuhausen  Stuttgart 1989) În cazul în care aceştia refuzau să părăsească mânăstirile aceştia erau puşi la zid şi executaţi imediat.

        Experienţa lagărului comunist pentru întreaga Ortodoxie a fost zguduitoare - zeci de milioane de creştini au fost martirizaţi,  iar zeci de mii de biserici au fost şterse de pe faţa pământului.  Bisericilor rămase li s-a dat o altă destinaţie cum,  de altfel,  s-a încercat să se dea şi oamenilor.  Nu trebuie uitat că prigoana împotriva Bisericii nu a fost numai una de distrugere a lăcaşelor de cult,  ci şi de sprijinire a elementelor dizolvante pe plan spiritual,  aspecte prezentate şi identificate pe larg  de Sfântul Iustin Popovici şi de Părintele Dumitru Stăniloae

                Treptat,  elementele radicale din rândul clerului basarabean,  luptători neşovăielnici pentru naţionalizarea Bisericii,  încep a lucra mână în mână cu oamenii politici şi cu reprezentanţii acelor forţe cărora viitorul Basarabiei le apărea în perspectiva desprinderii definitive şi în toate privinţele de Rusia.

      La 27 martie 1918 Sfatul Ţării,  exprimând voinţa poporului din Basarabia ,  a adoptat Hotărârea unirii Republicii Moldoveneşti cu România :

  "" Republica Democratică Moldovenească ( Basarabia ) în hotarele ei dintre Prut şi Nistru,  Marea Neagră şi vechile graniţe cu Austria,  ruptă de Rusia,  acum mai bine de o sută de ani din trupul vechii Moldove,  în puterea dreptului istoric şi dreptului de neam,  pe baza principiului că noroadele singure să-şi hotărească soarta lor,  de azi înainte şi pentru totdeauna se uneşte cu mama sa-România „"" ( Declaraţia oficială de unire )

         Reacţia clerului basarabean faţă de actul Unirii era previzibil .  Biserica „ oficială” obedientă Moscovei,  a rămas consecventă ,  susţinând ca eparhia basarabeană să rămână înglobată în imperiul bisericesc moscovit,  rămânând mai departe valabile toate cele ale Bisericii ruseşti : „ Soborul a toată Rusia „ Patriarhul Moscovei,  arhierei ruşi din eparhie . 

         Absurditatea unei asemenea situaţii avea să devină evidentă rapid.  Era limpede că provincia dintre Prut şi Nistru ,  revenită la Patria-mamă,  unită sub raport politic şi administrativ cu România,  nu putea să depindă bisericeşte de Moscova şi de o biserică deja compromisă în sufletul şi conştiinţa  credincioşilor asupriţi chiar de ea.

        De altfel,  aceleaşi evoluţii separatiste îşi urmau cursul şi în alte zone geografice ale imperiului ecleziastic rusesc,  Polonia şi Finlanda. 

          După ce va deschide „procesul „ acestor inevitabile desprinderi din teritoriul canonic rusesc,  uitând modul samavolnic în care procedase ea însăşi,  după „avertismente ”,  situaţii conflictuale întreţinute special,   „ anatemizări’’ ,  Patriarhia Moscovei a fost constrânsă se recunoască noile realităţi şi să accepte adevărul istoric. 

          Instaurarea comunismului în Rusia,  a făcut ca,  prin doctrina sa potrivnică religiei şi prin constrângerile şi persecuţiile diabolice exercitate asupra credincioşilor şi structurilor bisericeşti,  glasul Ortodoxiei ruseşti să amuţească pentru multă vreme. 

                    Mitropolia Ardealului s-a unit cu Sfântul Sinod de la Bucureşti în 23 aprilie 1919: "La 23 aprilie 1919,  Sfântul Sinod episcopesc al Mitropoliei Ardealului (alcătuit pe atunci nnumai din episcopul Ioan Papp al Aradului - care era şi locţiitor de mitropolit - şi dr.  Miron E.  Cristea al Caransebeşului) a hotărât să intre în Sfântul Sinod din Bucureşti,  iar Biserica Ortodoxă din Ardeal,  Banat,  Crişana şi Maramureş 'a format parte integrantă a Bisericii mame din România întregită' ". 

                   Biserica Ortodoxă Română,  majoritară şi “dominantă “ ,  cum era definită în Constituţia din 1923,  devenise  o mare putere a lumii ortodoxe,  având după Unire peste 14 milioane de credincioşi,  organizaţi în 4 mitropolii ( a Ungro-Vlahiei,  a Moldovei şi Sucevei,  a Ardealului şi a Bucovinei ) ,  cu perspectiva de a se înfiinţa a cincea – a Basarabiei- precum şi un număr însemnat de eparhii.

                   Toate aceste motive pledau pentru înfiinţarea Patriarhiei României Mari,  aceasta fiind o necesitate de interes naţional şi bisericesc. 

                   Protocronismul basarabenilor poate fi atestat prin faptul că la Congresul Extraordinar al Bisericii din Basarabia,  ţinut în zilele de 7-16 martie 1921,  la Chişinău,  când s-a discutat proiectul Statutului Organic al Bisericii române întregite,  s-a propus şi s-a introdus în proiect ideea înfiinţării Patriarhiei Române,  care se regăseşte în mai multe articole ale repectivului document: IV,  V,  VII,  VIII,  XC.  Cu acest proiect s-au prezentat,  în numele Bisericii Basarabene,  delegaţii acesteia la ceea ce s-a numit atunci “ Constituanta bisericească “,  Precum şi la Comisia restrânsă a acesteia,  susţinându-l în toate lucrările forurilor respective.

                   Cu nenumărate prilejuri,  din vremea când evenimentul mult aşteptat era în faza de proiect şi până a devenit realitate,  precum şi de atunci până în prezent,  basarabenii şi-au făcut un titlu de mândrie din a susţine că această iniţiativă istorică le aparţine.

                    Şedinţa Sfântului Sinod din 4 februarie 1925 care a luat în discuţie propunerea menită să consfinţească acest moment important în istoria Bisericii strămoşeşti a fost prezidată de Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului. 

                    Mitropolitul Nectarie al Bucovinei a dat citire propunerii de înfiinţare a Patriarhiei,  întocmite de Mitropolitul Pimen al Moldovei,  care nu era prezent la această şedinţă.

                    După adoptarea propunerii,  Arhiepiscopul Gurie al Chişinăului a rostit acest memorabil cuvânt de salut :

             "" Ca Arhiepiscop al Basarabiei salut cu toată inima şi cu tot sufletul această istorică propunere,  făcută de Mitropolitul  Tării Româneşti,  ca noi să avem,  în capul nostru,  pe Patriarhul românilor ortodocşi din ţara  întreagă. Noi,  basarabenii,  când ne-am regăsit în România întregită şi când am venit să lucrăm la legislaţia de organizare unitară a Bisericii,  cei dintâi  am cerut ca Biserica să fie ridicată la rangul de Patriarhie şi am spus că Mitropolitul Primat al Tării să fie ridicat la rangul de Patriarh,  pentru că în canonul al 34-lea al Sfinţilor Apostoli se zice “ ca fiecare popor să cunoască pe cel dintâi stătător în Biserică,  drept cap al ei “.  Am cerut ca aceasta să se facă pe bază canonică şi am cerut să fim uniţi nu numai în credinţă ,  dar şi printr-un cap care să ne conducă şi să ne ocrotească.  Salut pe noul nostru Patriarh D. D. Miron ! Să trăiască fericit şi întru mulţi ani ! ""

              Special parcă,  anticipând stupiditatea cu care începând cu anul 1992 Patriarhia Moscovei încearcă să–şi justifice pretenţiile asupra unui teritoriu canonic ocupat samavolnic,  ca o completare a canonului 34 al Sfinţilor Părinţi invocat de Vlădica Gurie,  Vl.  Burjacovschi avea să explice de ce o asemenea propunere venea tocmai din Basarabia :"" Era firesc ca această idee să se nască tocmai aici,  în Basarabia,  care dezrobită şi lipită de trupul patriei  a simţit mai adânc necesitatea unei simfonii,  a unui principiu superior de alcătuire şi conducere a Bisericii într-un stat naţional întregit,  îmbrăţişând toate domeniile vieţii organizate sau care a fost concretizată în instituţia superioară a Patriarhatului. "" (B. O. R. , nr.  11-12/1938,  articolul “ Patriarhul Miron şi Mitropolia Basarabiei” pag.  689-692)

             Legea pentru înfiinţarea Patriarhiei s-a votat de Parlament la 17 februarie 1925.  Înscăunarea a avut loc la 1 noiembrie 1925,  în prezenţa unor solii de seamă ale tuturor Bisericilor surori. 

             Reînfiinţarea Mitropoliei Basarabiei,  aşa cum fusese gândită şi realizată,  în 1813,  de Mitropolitul Gavriil Bănulescu –Bodoni şi cum ar fi trebuit să fiinţeze,  dacă stăpânirea ţaristă şi-ar fi ţinut cuvântul,  n-a încetat să fie dorită de clericii şi credincioşii din această provincie românească. Timp de peste o sută de ani s-a trăit în Basarabia cu nostalgia Mitropoliei,  oamenii locului continuând să numească reşedinţa chiriarhală şi paracliserul care o deservea “ Mitropolie “ ,  deşi cuvântul nu mai avea acoperire în realitate.

            Potrivit Legii şi a Statutului de Organizare a Bisericii Ortodoxe Române,  votate de Corpurile legiuitoare la 24 martie 1925 în Senat şi la 3 aprilie,  în acelaşi an,  în Cameră,  şi promulgată la 6 mai 1925,  Patriarhia Română cuprindea,  din punct de vedere canonic –administrativ,  cinci mitropolii.  Ultima dintre ele,  ordinea ierarhică stabilindu-se după cum se ştie,  în funcţie de vechimea scaunului,  era Mitropolia Basarabiei,  cu două eparhii: Arhiepiscopia Chişinăului şi Episcopia  Cetăţii Albe- Ismail.

          Mitropolia Basarabiei exista,  deci, de jure,  încă din 1925,  dar de facto a luat fiinţă abia în 1928,  peste trei ani,  o dată cu înălţarea Arhiepiscopului Gurie la rangul de Mitropolit în ziua de 28 aprilie 1928.

          Reprezentantul Înaltei Regenţe,  Principele Nicolae,  avea să-l prezinte astfel cu prilejul ceremoniei de investitură :

           "" Această înălţare a Inalt Prea Sfinţiei Tale la vrednicia de Mitropolit să o socotim ca o răsplată Dumnezeiască pentru munca luminării prin Bierică a neamului românesc din Basarabia,  într-o vreme când ochii noştri priveau nemângâiaţi peste Prut,  iar nădejdile noastre le credeam numai visuri îndepărtate.  Pe atunci,  noi,  cei din România liberă,  citeam cu ochii înlăcrimaţi că ieromonahul Gurie Grosu,  ameninţat mereu de stăpânirea streină,  umbla din sat în sat,  ca,  sub aripa Bisericii să răspândească cuvântul duhovnicesc în limba strămoşească,  alungată din slujba bisericească,  cântând la un loc cu poporul şi împărţindu-i cărticica sa,  care era întâiul abecedar românesc în Basarabia ""

           Se făcea,  desigur referire,  la activitatea sa pe tărâmul luptei de emancipare naţională,  stăruinţa sa la Chiriarhul de atunci,  rusul  Vladimir Sinikovski pentru a obţine aprobarea Sinodului Rus de a se edita o publicaţie periodică cu caracter religios în limba română,  care avea să fie revista  " Luminătorul " începând din 1908.  Concomitent,  conştient de faptul că redeşteptarea la o viaţă naţională nu poate fi realizată decât prin cunoaşterea,  practicarea şi cultivarea limbii materne,  limba izgonită din şcoli,  persecutată în biserici,  constrânsă să rămână doar limba " negrei ţărăni ",  publică vestita sa “Bucoavnă “ care îl făcea mai târziu,  pe Nicolae Iorga să spună: “ Pe umerii popii Gurie Grosu a stat întreaga luptă pentru limba română în Basarabia “ ( N.  Iorga,  Neamul românesc,  19,  XI,  1936 )

          În anii de după Unire,  se poate vorbi,  de o “pietate basarabeană” şi de un “ortodoxism “ local,  de un mod specific de trăire şi de manifestare religioasă în Basarabia ceea ce poate fi analizat sub două aspecte complementare: comportamentul religios al maselor de credincioşi şi  manifestările concrete ale vieţii religioase,  în cadrul structurilor bisericeşti şi al actelor de cult. 

          În Basarabia  a existat o pietate specifică intensă,  la nivel popular,  care a făcut din ea “ cea mai ortodoxă provincie din ţară “( Gala Galaction,  Zile basarabene,  Chişinău,  “Ştiinţa “,  1993,  p. 23. )

           Arhipăstorul duhovnicesc al ţinutului ,  cel ce avea să devină Mitropolitul Gurie ,  ca unul care cunoştea cel mai bine realităţile spirituale ale locului,  afirma că “ poporul din Basarabia era căutător şi purtător de Dumnezeu “

             Ţăranul basarabean nu era însă un bigot,  un fanatic religios.  Avea o curăţie sufletească şi o candoare ingenuă,  o cumsecădenie,  o conştiinţă moral-religioasă prin care el ocupa un loc aparte în familia românească. Nicăieri ca în Basarabia semnul Crucii nu era făcut mai “corect” şi cu mai multă evlavie de către închinători;nicăieri ca în Basarabia nu întâlneai la răspântii mai multe şi mai bine îngrijite cruci,  acele cruci meşterite din piatră albă, calcaroasă, caracteristice numai acestui ţinut; nicăieri ca în Basarabia,  hramurile mănăstireşti şi parohiale nu şi-au păstrat semnificaţia lor religioasă;doar în Basarabia preoteasa,  aşezând respectul  creştinesc înaintea binecuvântatului drept de soţie,  i se adresa cu “părinte” celui alături de care vieţuia.  ( Boris Buzilă- Din istoria vieţii bisericeşti din Basarabia ,  Ed.  Fundaţiei Culturale Române,  Ed.  Ştiinţei,  Chişinău,  1996 )

              Viaţa bisericească din Basarabia,  începând cu primul deceniu după Unire şi chiar până spre anii ’40 ,  se deosebea de cea din alte ţinuturi  româneşti,  preoţii basarabeni fiind caracterizaţi printr-o aspră supunere faţă de tipicul bisericesc. 

             " Vrăjmaşul " atotstăpânitor dincolo de Nistru trimitea adesea semne că nu încetase nici un moment să dorească ceea ce stăpânise altadată prin silnicie.

………………………………………………………………………………………………………………

 

            În urma Ultimatumului din 26 iunie 1940 şi a intrării Armatei Sovietice în Basarabia la 28 iunie 1940,  bisericile  şi mănăstirile din Basarabia sunt închise,  transformate în depozite de marfă,  spitale,  cazarmi militare,  „case de odihnă”.  Mitropolia Basarabiei,  cu Consiliul Eparhial şi cu Casa Eparhială,  este declarată Casa Armatei Roşii.  Până în 1941,  când autorităţile române revin în Basarabia,  fuseseră devastate sau distruse peste 200 de biserici şi mănăstiri,  preoţii şi călugării sunt ucişi sau deportaţi,  în număr foarte mare,  iar bisericile şi mănăstirile sunt dărâmate sau secularizate.  Mitropolia Basarabiei va fi desfiinţată,  iar în locul ei va fi organizată o Episcopie (mai tarziu Arhiepiscopie) sub jurisdicţia canonică a Patriarhiei Moscovei; ierarhii numiţi vor fi de origine etnică rusă,  iar Episcopiile Cetatea Albă,  Ismail,  Hotin (Balţi) vor fi desfiinţate.

……………………………………………………………………………………………………………. .

 

            Reaşezaţi pe pământul românesc al Basarabiei prin actul de trădare naţională de la 23 august 1944,  sovieticii,  victoria satanei asupra credinciosului popor rus,  au adus cu ei un scenariu diabolic încropit de minţile ateilor bolnavi,  ani în şir,  de  distrugere a credinţei neamului românesc din Basarabia,  plin de crime odioase – distrugerea de lăcaşuri sfinte,  uciderea ,  schingiuirea sau deportarea de feţe bisericeşti sau de mireni care nu au vrut să renunţe la credinţa strămoşească.  Născută dintr-o  mare frică a sovieticilor,  prigoana asupra mănăstirilor  şi bisericilor româneşti s-a dezlănţuit furibundă,  ele fiind un bastion al credinţei şi culturii româneşti,  candelă nişcând stinsă a luptei împotriva a tot ceea ce este duşmănos acestui neam.  Nesocotind Sfintele Canoane, ca şi în anul 1812, Biserica Ortodoxă Rusă, Patriarhia de la Moscova, avea să-şi " însuşească " pentru a distruge cele 1090 de biserici existente în august 1944.  Dintre ele, doar 156 au rezistat " grijei" părinteşti a Patriarhie Moscovei până în 1990. 

 ……………………………………………………………………………………………

 

Prof. drd. Gheorghe Constantin Nistoroiu

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate.  Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii,  în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. 

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei.  Impressum ""

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e. V.  Stuttgart.

       Editor,  conceptia paginilor,  tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) ,  George Roca (Australia),  Melania Cuc (Romania,  Canada)