Reclama Dvs.

  Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

Asigurarea de sanatate in Germania, necesara si sigura!
Tratamentul nu constă numai în remedierea sechelelor ci, în combinaţie cu metode traditionale si moderne din domeniul fizioterapiei, chiropatiei,naturologiei,medicina quantică,etc. permite să se acţioneaze cu precizie, încercându-se în primul rând să se înlăture „rădăcinile răului iniţial”, care stau la baza/originea problemei, nu să se efectueze doar un tratament simptomatic. Scopul nu este doar calmarea durerilor, ci combaterea cauzei care provoacă durerea, înlăturarea ei definitivă.



Asigurare de sanatate in Germania, ghid practic pentru cetatenii romani, de la locuinta, servici, sanatate, ieftin, eficient, medic, sanatate, limba romana

 

Victorii celebre ale oştilor române -  Rovine, 620 de ani

Conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu

  

În istoria românilor, Mircea cel Bătrân[1] se înscrie ca cel dintâi dintre voievozii noştri care au obţinut o victorie strălucită asupra otomanilor. Astfel, dorind să-şi extindă stăpânirea, dar şi supărat pe politica externă promovată de marele voievod român[2], sultanul Baiazid I Iîldîrîm[3] va iniţia „războiul sfânt” împotriva „ghiaurilor de la Kara Iflak”[4], conduşi de „aprigul Emirgi”[5], întreprinzând, în primăvara anului 1395 (după alte izvoare, în toamna lui 1394)[6], o mare campanie militară la nord de Dunăre[7].

Pregătită încă din primăvara anului anterior (1394), aceasta urma să aibă o asemenea amploare încât preparativele în vederea declanşării sale s-au prelungit, astfel că, aşa cum aflăm din cronica învăţatului turc Ibn-i Kemal, „venind aproape iarna nu mai era timp pentru o campanie îndepărtată”[8] şi, prin urmare, ea a fost amânată pentru anul următor[9].

În fruntea unei numeroase armate, care însuma, după unele izvoare, peste 40.000 de războinici[10] („atât trupe de elită, alcătuite din ieniceri şi spahii, cât şi neregulate, constituite din akângii şi azapi”[11]), căreia i s-au alăturat, în mod silit, vasalii săi sârbi şi macedoneni (conduşi de Ştefan Lazarević[12] al Serbiei, Constantin Dejanović [Dragaš] şi de Marko Kraljević[13]), ale căror efective se ridicau la 8.000 de oşteni[14], Baiazid forţează Dunărea (pe la Nicopole-Turnu) şi năvăleşte în Ţara Româ-nească, înaintând spre Curtea de Argeş, capitala acesteia de la acea vreme[15].

 „Realizând superioritatea numerică a adversarului, înţeleptul dom-nitor român va evita să accepte o bătălie în câmp deschis”[16]. La fel ca iluştrii săi înaintaşi, el va recurge la tactica clasică de pustiire, hărţuire şi lovire prin surprindere (organizând inclusiv o serie de ambuscade), ur-mărind prin aceasta „să slăbească potenţialul de luptă al inamicului”[17]. Asemeni lui Basarab I „Întemeietorul”, Mircea reuşeşte să impună duşmanilor săi locul de desfăşurare al bătăliei, pe care l-a ales cu grijă, astfel încât aceştia „să nu-şi poată desfăşura în voie numeroasele efec-tive”[18].

Poruncind populaţiei din localităţile situate în calea otomanilor să ascundă alimentele, să otrăvească sursele de apă şi să se adăpostească în munţi şi în păduri, foamea, setea şi „incertitudinea vor pune stăpânire pe puhoiul turcesc”[19]. În acelaşi timp, Mircea va dispune ca cetele de akângii şi azapi, răspândite în ţară după pradă, să fie lichidate de detaşamente ale oştirii sale instruite special pentru astfel de misiuni[20].

Foarte concludent, în ceea ce priveşte modalitatea în care Mircea cel Bătrân a dus războiul din primăvara anului 1395, împotriva orgolio-sului descendent al Casei lui Osman, este un pasaj din lucrarea cronicaru-lui bizantin Laonic Chalcocondil, din care aflăm că: „Mircea, strângând oastea ţării, nu şi-a făcut planul să vină asupra lui (Baiazid I – n.n.T.C.), ci cu multă grijă şi-a pus la adăpost în muntele Braşovului femeile şi copiii. Mai apoi însă se ţinea şi dânsul cu armata pe urmele lui Baiazid prin pădurile de stejar ale ţării, care sunt multe şi acoperă în toate părţile ţara, să nu fie uşor de umblat pentru duşmani şi nici lesne de cucerit”[21]. Urmărindu-i  în permanenţă pe invadatori, Mircea cel Bătrân „săvârşea isprăvi vrednice de amintit, dând lupte când vreo unitate duşmană rupându-se (de restul oştirii turceşti – n.n. T.C.) se îndrepta undeva prin ţară după hrană sau după prindere de vite; şi aşa, cu foarte mare îndrăz-neală, se ţinea de armată (de cea turcească – n.n.T.C.); astfel ţinându-se de urma lui Baiazid (voievodul român – n.n.T.C.) se lupta întruna cu dânsul în chip strălucit”[22]. Potrivit aceleiaşi surse documentare „se zice că armata (turcească – n.n. T.C.) fiind în cale (Mircea Vodă – n.n.T.C.) se ţinea strâns în urma ei, punând-o în mare suferinţă şi o aducea în situaţii grele şi nu înceta să-i facă stricăciune”[23].

În ceea ce priveşte efectivele oştirii române, aceasta era alcătuită din 10.000 de luptători[24], atât călăreţi, cât şi pedestraşi, bine înarmaţi, căci Mircea cel Bătrân, aşa cum ne informează acelaşi istoric otoman Ibn-i Kemal, „adunase oastea ţării sale, strângându-i pe călăreţii şi pedes-traşii săi, le dăduse arme şi unelte, încât îi umpluse de arme”[25].

Homerica încleştare dintre forţele armate invadatoare conduse de Baiazid I şi oastea lui Mircea cel Bătrân a avut loc în 17 mai 1395[26]. Potrivit altor izvoare, teribila înfruntare armată s-ar fi desfăşurat, de fapt, în toamna anului anterior, mai exact în ziua de 10 octombrie 1394[27].

Localizarea pe hartă a acestei „memorabile confruntări este greu de precizat, deoarece datele transmise de izvoarele istorice sunt incomplete şi de cele mai multe ori contradictorii”[28]. Ce s-a putut deduce, cu precizie, „din informaţiile consemnate în cronicile vremii, cu privire la acest eveniment, este că bătălia a avut loc pe malul unui râu (Argeş, după toate probabilităţile)”[29], pe un teren mlăştinos şi în parte acoperit de pă-duri, aflat nu departe de munţi[30]. Luând în calcul şi traseul urmat de urdia turcească, care, după ce a traversat Dunărea, pe la Nicopole-Turnu, s-a îndreptat spre cetatea de scaun a Ţării Româneşti, se poate concluziona, aproape cu certitudine, că celebra bătălie dintre oştile conduse de Mircea cel Bătrân şi Baiazid I Iîldîrîm a avut loc în apropierea Curţii de Argeş (posibil la confluenţa râului Argeş cu Vâlsanul, undeva lângă localitatea Merişani, situată la aproximativ 15 km nord-vest de Piteştiul de astăzi)[31].

Foarte priceput în ale războiului şi dorind, totodată, să-şi asigure un avantaj în plus asupra duşmanului, Mircea cel Bătrân şi-a pus „din vreme ostaşii să sape în lunca Argeşului un şanţ larg şi adânc”[32], care fiind „desigur umplut cu apă”[33] va deveni, la rându-i, încă „un obstacol (în calea inamicului – n.n. T.C.) în afara celui format de râu”[34]. La liziera pădurii, protejată de valul de pământ (rezultat în urma săpării şanţului amintit), voievodul român şi-a adăpostit infanteria, dispusă în adâncime „pe mai multe rânduri”[35]. Arcaşii formau prima linie de atac (ei având la îndemână un mare număr de săgeţi), în timp ce cavaleria (ascunsă în pădure) alcătuia rezerva armiei române[36].

Pornind de la observaţiile referitoare la configuraţia terenului, „tradiţia orală şi primele scrieri istorice numesc locul de desfăşurare al bătăliei, „Rovine”[37] (rovina, în paleoslavă, însemnând „groapă”, „adânci-tură”, „şanţ”, „râpă”, „surpătură de teren [mlăştinoasă]”; „loc mlăştinos”, „mlaştină”, „mocirlă”[38]). Aici s-a derulat una dintre cele mai înverşunate lupte din trecutul neamului nostru, căci „lănci fără număr s-au frânt atunci şi mulţimea săgeţilor a fost nenumărată, încât văzduhul nu se mai putea vedea de desimea lor”[39], iar datorită uriaşelor pierderi suferite, Baiazid „s-a înspăimântat şi a fugit”[40]. De asemenea „râul acela (Argeş
– n.n. T.C.) curgea roşu de sângele ce ieşea din mulţimea trupurilor căzute”[41], aşa cum aflăm dintr-o cronică bulgară, întocmită chiar la acea vreme[42].

Înconjuraţi din toate părţile, turcii au încercat un atac disperat, însă dându-şi seama de situaţie, Mircea va porunci pâlcurilor sale de cavalerie (care nu participaseră până atunci la confruntare şi erau, practic, odih-nite) să descalece şi să execute, prin surprindere, un contraatac de flanc, reuşind să-i zdrobească, astfel încât un mare număr dintre luptătorii de rând otomani, dar şi dintre comandanţii acestora vor pieri pe câmpul de luptă cu această ocazie[43]. Cronicarul bizantin Giorgios Sphrantzes notează în lucrarea sa că, lovite din toate părţile de români, „cetele de războinici turci din Asia şi Tracia, precum şi cele ale vasalilor din Macedonia şi Serbia”[44] se clătinau neputincioase[45]. „După cum indică Letopiseţul sârbesc de la Dečani, în aceste împrejurări şi-au pierdut viaţa, alături de oştenii lor, şi multe dintre căpeteniile creştine vasale sultanului, printre care s-au numărat Marko Kraljević, cneazul din Prilep (legendarul erou al baladelor sârbeşti) şi Constantin Dejanović de la Strumiţa şi Velbujd”[46] (cunoscut şi sub numele de Dragaš),[47] socrul lui Manuel al II-lea Paleo-logul, basileul Bizanţului (1391-1425)[48].

Îngrozit de amploarea dezastrului, la insistenţele lui Evrenos Bey, căpetenia akângiilor, Baiazid se va strădui să găsească soluţii pentru a înlătura iminentul sfârşit tragic al oştirii sale, aşa cum aflăm din cronica lui Laonic Chalcocondil, care ne informează peste veacuri că: „Atunci Evrenos Bey l-a sfătuit pe Baiazid să ridice o fortificaţie de pământ şi din trunchiuri de copaci – o tabie (redută – n.n. T.C.) – pentru ca, la adă-postul ei, să-şi regrupeze forţele ce fugeau de pe câmpul de luptă şi să reziste”[49]. În zadar însă, căci în cele din urmă turcii vor fi înfrânţi (ei suferind „la Rovine în câmpii” uriaşe pagube umane şi materiale) şi siliţi, în frunte cu trufaşul lor sultan, să se retragă, precipitat, dincolo de bătrânul fluviu aşa încât, pe bună dreptate, marele Eminescu spunea în nemuritoarele sale versuri din Scrisoarea III, că turcii „cum veniră, se făcură toţi o apă ş-un pământ”[50].

Potrivit opiniei unanim exprimate de specialişti, „apărarea românilor a fost aşa de puternică şi de neaşteptată, încât expediţia lui Baiazid s-a terminat printr-o înfrângere şi Mircea a rămas nu numai stăpân în ţara lui, dar a putut mai târziu să ia ofensiva”[51].

Încheiată cu o certă izbândă a oştilor române, bătălia de la Rovine este prima mare victorie obţinută de acestea asupra turcilor otomani[52]. Ea le-a relevat cotropitorilor icoana unui neam neînfricat, condus de un voievod dârz şi înţelept, decis să se sacrifice pentru neatârnarea gliei strămoşeşti. Astfel că, după cum este consemnat în cronica ţării: „biruit-au Mircea voievod pe turci şi făr de număr au pierit trecând Baiezet Dunărea fără vad”[53].

Revenind puţin cu privire la localizarea în timp a bătăliei de la Rovine, pentru a încheia aici dezbaterea pe această temă, aducem în atenţie încă un argument în sprijinul datării acesteia în primăvara anului 1395. Acesta este cel legat de binecunoscutul obicei al turcilor otomani de a purta războaie ofensive, de regulă, doar primăvara şi vara[54]. Cutuma respectivă ţinea, probabil, de factorii climaterici ai epocii, căci în Evul Mediu clima era mult mai rece decât astăzi, primele zăpezi căzând la noi încă din octombrie, iar turcii, după cum ştim, erau o populaţie ce locuia într-o zonă având o climă mediteraneeană şi submediteraneeană, ei fiind obişnuiţi mai mult cu verile călduroase decât cu iernile geroase şi cu multă zăpadă. În consecinţă, şi vestimentaţia lor era alcătuită mai ales din materiale subţiri, adecvate Asiei Mici, şi nu din blănuri pe care, de altfel, le puteau obţine foarte greu, datorită preţului ridicat al acestora, de la negustorii din Asia Centrală şi Europa Nordică. În concluzie, lupta de la Rovine nu putea avea loc în nici un caz în prag de iarnă ci, aşa cum s-a demonstrat de altfel, ea s-a derulat în primăvară, mai exact, conform ultimelor rezultate ale cercetărilor ştiinţifice făcute pe această temă, la 17 mai 1395[55].

 

 Conf. univ. dr. Tiberiu Ciobanu

[1] Mircea cel Bătrân sau „cel Mare” (supranume cu care acesta mai apare în istoriografia românească - A. D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, vol. II, Tipo-Litografia „H. Goldner”, Iaşi, 1889, p. 89; B. P. Hasdeu, Istoria critică a românilor, vol. I, Imprimeria Statului, Bucureşti, 1875, p. 130; Nicolae Iorga, Studii şi documente cu privire la istoria românilor, vol. III, Bucureşti, 1901, p. III) a fost fiul lui Radu I Basarab (care a domnit asupra Ţării Româneşti între cca. 1377 şi 1385 - Istoria Românilor, vol. IV, Editura Enciclopedică, 2001, p. 803), nepotul lui Nicolae Alexandru (ce a cârmuit „Valahia Mare” din 1352 până 1364 – Istoria României.Compendiu, ediţia a III-a, revăzută şi adăugită, Editura Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1974, p. 513) şi strănepotul lui Basarab I „Întemeietorul”, cel care a făurit statul medieval românesc sud-carpatin şi a pus bazele dinastiei princiare româneşti a Basarabilor (acesta a condus Ţara Românească între cca. 1310 şi 1352 - Istoria Românilor, vol. IV, p. 801). Mircea cel Bătrân a fost „mare voievod şi domn din mila lui Dumnezeu (…) a toată Ţara Ungrovlahiei…” (Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. I [1241-1500], volum îngrijit de P. P. Panaitescu şi Damaschin Mioc, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 63-64) din septembrie (după 23) 1386 până în 31 ianuarie 1418 (Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I, [Secolele XIV-XVI], Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2001, p. 801).

[2] Mircea cel Bătrân i-a supărat pe turci, atât prin acţiunile politico-militare întreprinse de el, în Balcani, împotriva lor, cât şi datorită legăturilor diplomatice întreţinute cu Sigismund de Luxemburg (rege al Ungariei între 1387-1437 [Istoria lumii în date, Editura Enciclopedică Română, Bucureşti, 1972, p. 564] şi împărat al Sfântului Imperiu Roman de Neam German din 1410, încoronarea sa oficială, ca suveran al acestuia, având loc, însă, abia în 1433 - Ibidem, p. 561) şi cu emirii selgiucizi din Asia Mică, care pericli-tau stăpânirea turcească în Europa, neconsolidată încă suficient (Florin Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, ediţia a III-a, Editura Univers Enciclopedic, Bucu-reşti, 2002, p. 89).

[3] Sultanul Baiazid I Iîldîrîm a cârmuit Imperiul Otoman din 15 iunie 1389 şi până în 28 iulie 1402 (Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1976, p. 380). El a fost supranumit „Iîldîrîm”(„Yildirim”), care în limba turcă înseamnă „Trăsnetul”, probabil datorită rapidităţii cu care îţi punea în practică acţiunile militare. În istoriografia românească, însă, s-a încetăţenit traducerea supranumelui „Iîldîrîm” (întâlnit la noi, în literatura istorică şi beletristică, mai ales, sub forma „Ilderim”, care este greşită, „fiind împrumutată din texte germane şi franceze cu o transcriere neştiin-ţifică, după urechea europeană, unde sunetul î rom. = i turc. nu există” - Aurel Decei, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 49) prin „Fulgerul” (Pompiliu Tudoran, Domnii trecătoare-domnitori uitaţi, Editura de Vest, Timişoara, 1994, p. 10). Total greşit, căci „fulger” în turceşte se spune „şimşek”. Cuvântul turcesc «Yildirim», „înseamnă «trăsnet» şi nu «fulger», adică nu descărcarea electrică din cer, ci efectul ei pe pământ (Aurel Decei, op. cit., p. 49). El este un nume deverbal, care provine din verbul „yildirmak”, rădăcina „yildir”, traducându-se în limba română prin „a înspăimânta; a îngrozi; a trăzni; a cădea trăsnetul” (Ibidem).

[4] „Kara Iflak”, denumire a Ţării Româneşti în vechile izvoare turceşti şi arabe. Provine din cuvintele turceşti „kara”, adică „negru” şi „iflak”, care înseamnă „valah”, deci „român” (Otilia Breban, Glosar, în Drumul către nemurire, Editura Eurostampa, Timi-şoara, 2011, p. 112).

[5] „Emirgi” este o contaminare a numelui Mircea cu turcescul „emir” (în arabă „amir” [însemnând într-o primă formă „poruncitor”], cuvânt provenit din verbul „amara”, adică „a porunci”; de aici termenul de „emir”, ce în traducere înseamnă „principe” şi prin echivalenţă „domnitor” sau „voievod” pentru români), care în limba turcă are şi forma „mir” (Aurel Decei, op. cit., p. 62).

[6] Istoria militară a poporului român, vol. II, Editura Militară, Bucureşti, 1986, p. 167; Tiberiu Ciobanu, Mircea cel Bătrân, cel dintâi voievod român biruitor al turcilor otomani, în Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român, Editura Excelsior, Timişoara, 2000, p. 31.

[7] Istoria Românilor, vol. IV, p. 283; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 168.

[8] Aurel Decei, Expediţia lui Mircea cel Bătrân împotriva akângiilor de la Karînovasî [1393], în Relaţii româno-orientale. Culegere de studii, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1978, p. 145.

[9] Ibidem.

[10] Idem, Istoria Imperiului Otoman până la 1656, p. 63.

[11] Tiberiu Ciobanu, Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz şi cel mai ager dintre principii creştini», Editura Eurostampa, Timişoara, 2013, p. 49.

[12] Ştefan Lazarević (fiu al cneazului Lazăr şi urmaş al acestuia la domnie) a fost despot al Serbiei între 1389 şi 1427 (Istoria lumii în date, p. 128). De asemenea, Ştefan Lazarević îi era lui Mircea cel Bătrân unchi după mamă, căci aceasta (Calinichia) îl avea, se pare, şi ea drept tată pe cneazul Lazăr al Serbiei (Constantin Kogălniceanu, Radu I viteazul părinte al lui Mircea cel Mare, în „Magazin istoric”, anul XX, nr. 8 [233], Bucureşti, august, 1986, p. 16). Informaţii suplimentare, la Dicţionar de familii domni-toare, din volumul de faţă.

[13] Istoria Românilor, vol. IV, p. 283.

[14] Aurel Decei, op. cit., p. 63; Nicolae Constantinescu, Mircea cel Bătrân, Editura Militară, Bucureşti, 1981, p.100-101.

[15] Tiberiu Ciobanu, Rovine, în Victorii celebre ale oştilor române, Editura Brumar, Timişoara, 1997, p. 17.

[16] Idem, Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz şi cel mai ager dintre principii creştini», p. 49.

[17] Ibidem.

[18] Ibidem.

[19] Ibidem.

[20] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 168.

[21] Laonic Chalcocondil, Expuneri istorice. Creşterea puterii turceşti, căderea îm-părăţiei bizantine (în româneşte de Vasile Grecu), Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1958, p. 63.

[22] Ibidem, p. 63-64.

[23] Ibidem, p. 64.

[24] Aurel Decei, op. cit., p. 63.

[25] Cronici turceşti privind Ţările Române, vol. I (întocmit de Mihail Guboglu şi Mustafa Ali Mehmed), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 126-127.

[26] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 167. În ultimele decenii s-a impus, pe bună dreptate, în istoriografia noastră şi nu numai, ca dată la care s-a desfăşurat celebra confruntare armată româno-turcă, de la Rovine, ziua de 17 mai a anului 1395 (atunci când, cu deplină certitudine, se cunoaşte faptul că în bătălia dintre Mircea şi Baiazid, vasalii creştini ai acestuia din urmă, Constantin Dejanović [Dragaš] şi Marko Kraljević şi-au pierdut viaţa). Datarea desfăşurării bătăliei de la Rovine, la 17 mai 1395, a fost propusă, pentru prima oară, de către ilustrul cărturar român B. P. Hasdeu, în anul 1876, în studiul său Originele Craiovei, publicat în revista editată de el şi intitulată „Columna lui Traian” (anul VII, Bucureşti, 1876), pornind de la o mărturie de epocă şi anume de la Tipiconul lui Romanov (un ustav [regulament monahal] al Mănăstirii Hilandar [Hilandaru] de la Muntele Athos, în care este pomenit decesul lui Constantin Dragaš la o dată care i-a permis lui Hasdeu să concluzioneze că bătălia de la Rovine s-a derulat în 17 mai 1395). Cel care a dovedit definitiv veridicitatea acestei datări, pornind tot de la un izvor docu-mentar contemporan evenimentelor (emis de Mănăstirea Pera din Constantinopol, acesta confirmă faptul că moartea lui Constantin Dragaš a avut loc în primăvara anului 1395 - Alexandru V. Diţă, 17 mai 1395. O dată importantă din istoria universală, Editura „Roza Vânturilor”, Bucureşti, 1995, p. 42-43), a fost bizantinologul român Constantin Litzica, în studiul Din domnia lui Mircea Vodă, apărut în „Convorbiri literare” XXXV, Bucureşti, 1901, p. 473-476. De asemenea, şi opinia bine întemeiată (la care ne vom referi, mai pe larg, în nota următoare) a academicianului sârb Djordje Spasojević Radojičić (bazată şi pe descoperirile celor doi cărturari români amintiţi mai sus) cu privire la datarea în 17 mai 1395 a confruntării militare româno-otomane petrecută pe malul Argeşului la o „rovină” a fost, cu foarte puţine excepţii (vezi Halil Inalcik, The Ottoman Turks and the Crusades, 1329-1451, în A History of the Crusades, 2nd edition [edited by Kenneth Meyer Setton, Hary W. Hazard and Norman P. Zacour], vol. VI, The Impact of the Crusades on Europe, University of Wisconsin Press, Madison, Wisconsin, 1989, p. 222-275), acceptată de istoriografia internaţională (Georgije Ostrogorski, Geschichte des Byzantinischen Staates, München, 1952, p. 437; Kenneth Meyer Setton, The Papacy and the Levant. 1204-1571, vol. I, The American Philosophical Society, Philadelphia, 1976, p. 431; Peter F. Sugar, Southeastern Europe Under Ottoman Rule. 1354-1804 [History of East Central Europe, vol. V], University of Washington Press, Seattle, Washington D.C., 1983, p. 22; Ivan Djurić, Il crepusculo di Bisanzio. 1392-1448, Donzelli Editore, Roma, 2001, p. 40; Nicolas Vatin, Ascensiunea Otomanilor (1362-1451), în Istoria Imperiului Otoman (coordonator: Robert Montran), Editura Bic All, Bucureşti, 2001, p. 45; Sima M. Ćirković, The Serbs, Blackwell Publishing, Oxford, 2004, p. 86; Jim Bradbury, The Routledge Companion to Medieval Warfare, Routledge, 2004, p.177) şi, bineînţeles, de majoritatea istoricilor români (în acest sens vezi şi Alexandru V. Diţă, 600 de ani de la urcarea pe tron a domnitorului Mircea cel Mare, în „Analele de istorie”, nr. IV, Bucureşti, 1986, p. 27-43; Idem, 17 mai 1395. O dată importantă din istoria universală, Editura „Roza Vânturilor”, Bucureşti, 1995; Nicolae Stoicescu, Bătălia de la Rovine: 17 mai 1395, Editura Militară, Bucureşti, 1986; Dan Ioan Mureşan, Avant Nicopolis: la campagne de 1395 pour le contrôle du Bas-Danube, în „Revue Internationale d’Histoire Militaire” LXXXIII, Vincennes, 2003, p.115-132; Idem, Avant Nicopolis: la campagne de 1395 pour le contrôle du Bas-Danube, în „Quaderni della Casa Romena di Venezia”, no. 3 (2004), p. 179).

[27] Constantin C. Giurescu, Istoria Românilor, Editura All Educaţional, Bucureşti, 2003, p. 366; Nicolae Constantinescu, op. cit., p. 98. Cel care a introdus, în istoriografia românească, ziua de 10 octombrie a anului 1394, ca dată la care ar fi avut loc bătălia de la Rovine, a fost Dimitrie Onciul. Adoptarea acestei datări este, însă, una greşită (ea neexplicând succesiunea reală a evenimentelor istorice, caracterul şi semnificaţiile bătăliei de la Rovine), Onciul utilizând ca izvor, în acest sens, pe istoricul ceh Konstantin Josef Jireček, care, în 1876, a avansat respectiva ipoteză (Konstantin Josef Jireček, Geschichte der Bulgaren, Praga, 1876, p. 353), pornind de la o menţiune referitoare la confruntarea armată amintită, găsită în cronicile sârbeşti publicate de Pavel Iozef Šafárik, în 1851 (vezi Alexandru V. Diţă, 17 mai 1395. O dată importantă din istoria universală, p. 42). Datarea aceasta se bazează doar pe o informaţie dintr-o cronică sârbească târzie (păstrată în 10 copii), conform căreia Constantin Dejanović (Dragaš) nu a fost o singură persoană, ci două, distincte, şi anume: Constantin şi Dragaš. Netemeinicia informaţiilor transmise de această sursă va fi pe deplin demonstrată, încă de prin 1927-1928, de către cel mai de seamă specialist în istoria literaturii sârbe vechi, de la acea vreme, academicianul Djordje Spasojević Radojičić (Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 167). Acesta a evidenţiat că data de 10 octombrie 1394 se regăseşte doar în cele mai recente cronici sârbeşti, care ţin de aceleaşi tradiţii (ce s-au constituit, însă, la mult timp după desfăşurarea bătăliei de la Rovine), şi prin urmare este vorba, deci, în acest caz, despre o interpolare târzie. De asemenea, valorosul istoric sârb a susţinut data de 17 mai 1395 (aşa cum am arătat şi în nota de mai sus) ca dată la care a avut loc celebra luptă dintre Baiazid I şi Mircea cel Bătrân, pornind şi de la argumentele lui B.P. Hasdeu şi ale lui Constantin Litzica (Alexandru V. Diţă, op. cit., p. 43, 162-163) la care am făcut referire în nota anterioară.

[28] Tiberiu Ciobanu, Rovine, în Victorii celebre ale oştilor române, p. 17.

[29] Ibidem.

[30] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 170; Nicolae Constantinescu, op. cit., p. 98-99.

[31] Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 170; Nicolae Constantinescu, Curtea de Argeş (1200-1400). Asupra începuturilor Ţării Româneşti, Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1984, p. 13.

[32] Istoria infanteriei române, vol. I, Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti, 1985, p. 131.

[33] Ibidem.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem, p. 131-132.

[37] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 17.

[38] Dicţionar explicativ ilustrat al limbii române, Editura Arc şi Editura Gunivas, Chişinău, 2007, p. 1702; Dicţionarul explicativ al limbii române, ediţia a II-a, Editura Univers enciclopedic, Bucureşti, 1998, p. 936; Noul dicţionar universal al limbii române, ediţia a II-a, Editura Litera internaţional, Bucureşti, 2007, p. 1240.

[39] Ioan Bogdan, Ein Beitrag zur bulgarischen und serbischen Geschichts-schreibung, în „Archiv für slavische Philologie”, XIII, nr. 4, Berlin, 1891, p. 481-543. Acest citat îl găsim la paginile 530 şi 539 (unde se află traducerea în latină a textului respectiv).

[40] Ibidem.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem; Ivan Dujcev, Iz starata bălgarska knižnina, vol. II, Sofia, 1944, p. 270; Istoria militară a poporului român, vol. II, p.170; Istoria Românilor, vol. IV, p. 283-284.

[43] Tiberiu Ciobanu, op. cit., p. 18.

[44] Giorgios Sphrantzes, Memorii 1401-1477 (ediţie de Vasile Grecu), Editura Academiei R.S.R., Bucureşti, 1966, p. 223.

[45] Ibidem; Istoria militară a poporului român, vol. II, p. 170.

[46] Tiberiu Ciobanu, Mircea cel Bătrân «cel mai viteaz şi cel mai ager dintre principii creştini», p. 53.

[47] Istoria militară a poporului roman, vol. II, p. 171; Istoria Românilor, vol. IV, p. 283; Nicolae Constantinescu, Mircea cel Bătrân, p. 104.

[48] Istoria lumii în date, p. 554.

[49] Laonic Chalcocondil, op. cit., p. 64.

[50] Mihai Eminescu, Poezii, Editura Herra, Bucureşti, 2002, p. 146; Tiberiu Ciobanu, Mircea cel Bătrân, cel dintâi voievod român biruitor al turcilor otomani, în Domnitori şi regi de seamă din istoria poporului român, p. 31.

[51] P. P. Panaitescu, Armata lui Mircea cel Bătrân, în „Convorbiri literare”, septembrie-octombrie 1942, Bucureşti, 1943, p. 7-8.

[52] Tiberiu Ciobanu, Rovine, în Victorii celebre ale oştilor române, p. 18.

[53] Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc (ediţie de C. Greceanu şi D. Simonescu), Editura Academiei R.P.R., Bucureşti, 1960, p. 30.

[54] În acest sens stă mărturie şi următorul text: „... trecerea anotimpului de campanie” l-a determinat „pe sultan să petreacă iarna la Adrianopole” (Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 127).

[55] Descoperirea unui document bizantin, întocmit în septembrie 1395, din care aflăm despre preocuparea deosebită arătată de împărăteasa Bizanţului, Elena Dragaš, pentru pomenirea părintelui său, Constantin Dragaš, căzut în lupta de la Rovine, „reprezintă un argument serios” în susţinerea faptului că moartea socrului „măritului” basileu Manuel al II-lea (şi implicit desfăşurarea bătăliei respective) s-a petrecut la 17 mai 1395 (Istoria Românilor, vol. IV, p. 283). Există şi cercetători, care consideră atât data de 10 octombrie 1394, cât şi pe cea de 17 mai 1395, ca valabile, în condiţiile în care ei avansează ipoteza conform căreia avem de-a face cu două bătălii diferite, şi anume: una desfăşurată la Rovine, în toamna anului 1394, şi alta, ce a a avut loc în primăvara lui 1395, undeva pe râul Jiu (Ibidem. Vezi şi Şerban Papacostea, Ţările Române şi primul asalt al puterii otomane [sfârşitul secolului XIV-1526], în Istoria României [coordonatori: Mihai Bărbulescu, Dennis Deletant, Keith Hitchins, Şerban Papacostea şi Pompiliu Teodor], Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1998, p. 185; Neagu Djuvara, Există istorie adevărată?, Editura Humanitas, Bucureşti, 2004, p. 91-92).

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)