Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Rusaliile, Ielele si alte fapturi supranaturale

Julia Maria Cristea - Viena ( copy right )

Redacţia Agero - Copierea neautorizata a acestui articol va fi sancţionată juridic

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Voi, ielelor, măiestrelor, / Duşmane oamenilor, / Stăpânele vântului, / Doamnele pământului, / Ce prin văzduh zburaţi / Pe iarbă călcaţi / Şi pe valuri înecaţi…Iată cum descrie Vasile Alexandri personajele de temut, ce sub diferite nume, există în mitologia tuturor popoarelor, determinând naşterea tradiţiilor şi sărbătorilor care şi acum, din obişnuinţă, sau poate din prevedere, se mai păstrează.
Una dintre cele mai vechi şi mai respectate sărbători arhaice la romani a fost Rosalia - Sărbătoarea rozelor, floarea ce reprezenta primăvara dar totodată şi caracterul trecător al frumuseţii şi vieţii. Ea era dedicată trandafirilor şi cultului morţilor. După Feriale (calendarul de sărbători) din Capua, Sărbătoarea rozelor avea loc la 13 mai. După calendarul lui Constantin, Sărbătoarea rozelor, sau Rozalia, avea loc la Roma pe 23 mai. La daco-romani, apoi la români, Rosalia s-a transformat înt-un ciclu de nouă zile denumite Rusalii, care au căpătat şi alte semnificaţii în calendarul mitic popular, nu numai ca o importantă sărbătoare dedicată cultului morţilor (Moşii de Rusalii e zi de pomană funerară şi de praznic) dar şi ca şi cult solstiţial al soarelui făcut în vederea obţinerii unei recolte bogate, pentru protejarea apelor, a vegetaţiei, pentru tratarea unor boli neuropsihice ca de ex. epilepsia.( R. Vulcănescu – Mitologie română)
Aşa cum spune Mircea Eliade în cartea “Aspecte ale mitului”: “s-ar putea spune că o parte din religia populară a Europei precreştine a supravieţuit camuflată sau transformată în sărbătorile calendarului şi în cultul sfinţilor. Timp de mai bine de zece veacuri, biserica a trebuit să lupte înpotriva afluxului continuu de elemente păgâne (adică aparţinând religiei cosmice) în practicile şi legendele creştine. Rezultatul acestei lupte înverşunate a fost mai curând modest, mai ales în sudul şi sud-vestul Europei, unde folclorul şi practicile religioase ale populaţiilor rurale mai înfăţişau încă la sfârşitul celui de al XIX-lea veac, figuri, mituri şi ritualuri din cea mai îndepărtată antichitate, ba chiar din protoistorie “.
Astfel, păstrându-se elementele precreştine şi Rosalia a fost preluată de creştinism şi asimilată cu sărbătoarea Coborârea Sfântului Duh sau Cincizecimea (o sărbătoare cu dată mobilă, care este celebrată a 50 zi după Paşte) în calendarul popular Rusaliile – tot o sărbătoare legată de cultul morţilor. Sărbătoarea creştină este înrudită cu sărbătoarea ebraică Schawuot, care are loc a 50-cea zi după Pasah. În vechiul Israel, Schawuot era sărbătoare de mulţumire pentru recoltă, în acelaşi timp a stat şi stă sub semnul revelaţiei mistice a lui Dumnezeu, pe muntele Sinai. Dacă Pasah este considerată sărbătoarea eliberării trupului, Shawuot este cea a eliberării spiritului.

Făpturi supranaturale ale altor popoare

Rusaliile au fost personificate la români ca nişte zâne tinere, frumoase, ale pădurilor sau apelor, puse pe şotii sau răzbunătoare, denumite Iele.
În credinţa populară Ielele sunt fete sau femei tinere, extrem de frumoase, nemuritoare, vesele, nebunatece, seducătoare, dănţuitoare, dar foarte rele şi vindicative. Nu se poate preciza exact locul unde stau, pot să locuiască în văzduh, în păduri, în munţi, pe stânci, în peşteri, pe malurile apelor, la răspântiile drumurilor. Totodată, ielele pot fi şi monstruos de urâte, bătrâne şi respingătoare, ce nu-şi văd sluţenia, dar tot poftesc la dragoste cu bărbaţii tineri, fiind însă refuzate se răzbună, schilodindu-i sau luându-le minţile.
Se mai întâmplă...nu numai în poveştile mitologice...
Ele sunt foarte asemănătoare cu personajele mitologice feminine ale altor popoare, lucru deosebit de interesant care atestă că, indiferent de gradul de cultură, de aşezarea geografică, de tradiţie, cu sau fără influenţa din afară, oamenii au gândit în acelaşi sens, au realizat cât de mici sunt în faţa atotputerniciei naturii, s-au temut la fel de fenomenele necunoscute, au făcut acelaşi tip de personificări ale acestora, astfel s-a născut prima religie a omenirii - animismul.
Pretutindeni s-a cultivat tradiţia acestor personaje, care şi-au câştigat locul lor în basmele tuturor popoarelor.
In mitologia greacă erau cunoscute făpturi feminine, supranaturale, zeităţi ale naturii denumite Nimfe - adică în traducere - femei tinere. Cel mai ades ele erau considerate binevoitoare, aventuriere şi foarte iubăreţe (de aici şi termenul medical – nimfomană). Uneori puteau deveni foarte duşmănoase şi răzbunătoare. Se cunoşteau nimfe ale muntelui şi ale stâncilor, care locuiau în grote - Oreade; nimfe ale mării - Nereide; nimfe ale pomilor - care sălăşluiau în coaja pomilor şi mureau o dată cu ei - Driade; nimfe ale pârâurilor şi ale lacurilor - Naiade, care datorită faptului că făceau ca pământul să fie roditor erau considerate a fi în strânsă legătură cu Demeter şi Limnadele - spirite ale naturii care în credinţa populară, cântau minunate cântece de dragoste şi dansau pe marginea iazurilor sau în smârcurile mlaştinilor.
Incă din secolul XVI sunt cunoscute în Europa Centrală – Undinele (numele derivă de la latinescul Unda) spirite ale apelor care aveau înfăţişare de femeie.
In Franţa, mai ales în regiunea Bretagne, există legenda lui Korrigan, zeiţa izvoarelor subpământene, considerată nepoată a unui mare preot druid din vechia Galie. Dacă un bărbat o întâlnea, ea îi cerea s-o însoţească pentru totdeauna în tărâmul său din fundul apelor, iar dacă el refuza îl omora. Pentru femei ea nu era periculoasă chiar dacă o surprindeau făcând baie sau îndeplinind ritualurile ei secrete. Pentru oameni, cea mai primejdioasă perioadă era considerată „Sărbătoarea primăverii”, când zeiţele se adunau pentru a-şi oferi cupa de cristal a inspiraţiei şi înţelepciunii. Dacă din întâmplare un bărbat le surprindea, el era omorât pe loc.
In credinţa populară irlandeză, se crede că sub apă există o lume la fel de frumoasă ca şi pe pământ, cu dealuri, munţi, câmpii însorite, copaci şi flori. Aici, timpul şi-a pierdut - silfide, ondine sau Nixen, sau Nöken - spirite ale apelor, sau Fecioarele lebede (deoarece atunci când zboară peste ape, poartă pene albe de lebădă).

În Anglia - Aelf reprezintă aceeaşi făptură supranaturală (ex. Shakespeare - Visul unei nopţi de vară). Intr-o anumită zi calendaristică, doar la apusul soarelui, ele se ridică la suprafaţă şi pot fi văzute în toată splendoarea lor cum păşesc imateriale peste ape, strălucind în toate culorile curcubeului, de o frumuseţe indescriptibilă.
Se crede că aelfele sunt în strânsă legătură cu oamenii. Astfel fiecare familie îşi are aelfele ei, care îi poartă noroc, îi aduc prosperitate, sănătate - atât pentru oameni cât şi pentru vite, tot ce intreprinde se realizează, ajutând-o în momentele grele.
Se spune că noaptea – când spiritele sunt cele mai active - ele curăţă prin case, fac cele mai grele munci, deoarece iubesc ordinea şi curăţenia. Dacă însă casa mai este lăsată
murdară, ele pedepsesc pe locuitorii ei, deoarece urăsc lenea şi delăsarea. Oamenii care-şi bat joc de ele, sau nu cred în ele, sunt la fel aspru pedepsiţi. Sunt prietenoase cu cei care au încredere în ele şi-i ajută, iar dacă întâmplător noaptea - când ele iau înfăţişare omenească - ajung între ele, îi lasă să participe la dansurile lor.
In nopţile de vară cu lună plină, mai ales în timpul recoltării, Aelfele vin din locuinţele lor şi se adună în locuri secrete, pentru a nu fi văzute de oameni, pe pajişti, pe culmile munţilor, prin pomi, la răscruci de drumuri sau în curţile bisericilor şi dansează. La prima rază de soare ele dispar zburând spre lăcaşurile lor, într-un zgomot asemănător cu zborul unui roi de albine sau ţânţari.
Uneori îşi fac locuinţele pe câmpuri, în peşteri, prăpăstii sau locuri sălbatice şi nu pot fi văzute de către oameni deoarece au aspectul unor stânci crenelate, sau movile de pământ, cu ferestrele, uşile şi hornurile atât de măiestrit realizate încât doar noaptea pot să fie văzute datorită luminii care o răspândesc. Aşa ca şi râurile în care locuiau, ele puteau fi prietenoase sau duşmănoase oamenilor. De multe ori stăteau pe maluri şi-şi pieptănau în soare minunatul lor păr blond. Tot atât de des însă puteau deveni răutăcioase şi se distrau înecând oamenii ce treceau pe maluri. Ele puteau să ia înfăţişare de om şi să meargă printre muritori, să danseze cu ei şi chiar să se căsătorească, dar condiţionând să nu li se pună nici o întrebare asupra locului de unde vin. In caz că nu se respecta dorinţa dispăreau. Dansul cu oamenii le putea fi şi fatal, dacă omul le fura mănuşa, ele mureau şi a doua zi apa râului era roşie de sângele lor. În Ţara Galilor Aelfele purtau denumirea de Maab sau Meeb şi se considera că erau înrudite cu Regina Maeve, una dintre cele mai importante zeităţi din mitologia irlandeză. In „Romeo şi Julia” Shakespeare vorbeşte despre „Regina Mag”, pe care o denumeşte „moaşa fee-lor”.
Elfele (ca o derivaţie a cuvântului englez Aelf) au devenit în spaţiu germanic Alben apoi Elben - „Zânele luminii”. De regulă ele erau foarte prietenoase şi apropiate de ţărani, trăiau în preajma lor şi-i ajutau în caz de nevoie (în caz de furtună strângeau fânul de pe câmp, mulgeau vacile, le dădeau oamenilo plante lecuitoare).Puteau însă să fie şi duşmănoase în caz că oamenii nu credeau şi îşi băteau joc de ele, atunci ei se îmbolnăveau fără scăpare. Elbele albe erau de o frumuseţe indescriptibilă şi nu rareori un muritor s-a îndrăgostit pătimaş de una dintre ele, dar dragostea era foarte rar fericită. In funcţie de regiunea în care locuiau existau elfe ale muntelui, elfe ale mării denumite şi nimfe şi elfe ale pădurii. Se crede că originea acestui mit datează încă din vremea celţilor, cele mai multe poveşti despre elfe sau Regina elfelor sunt inspirate de mitologia celtă.

În mitologia germană, Loreley este o întruchipare a spiritului apelor, sirenă sau vrăjitoare, ce atrăgea prin cântecele ei minunate marinarii de pe Rin, făcând ca vasele lor să se lovească de stânci şi să se scufunde. Numele ei este dat unei stânci de 132 m înălţime, aflată la dreapta portului din St. Goarshausen – pe Rin. Prima relatare despre legenda acestei zeităţi a apelor a fost făcută de către C. Brentano în lucrarea Lore Lay apărută în 1801. Iar prin balada lui Christian Johann Heinrich Heine (1797 Düsseldorf -1856 Paris) „Ich weiss nicht, was soll es bedeuten”, ea a fost integrată folclorului popular german.

Fee-le - asemănătoare cu nimfele sau elfele, se găsesc sub o formă sau alta în folclorul majorităţii popoarelor fiind nişte zeităţi din natură care după dispoziţie erau când prietenoase, când duşmănoase oamenilor.Cuvântul Fee derivă din latinescul fatua (prezicătoare) şi fatum (destin) sau chiar Fata. In multe privinţe ele se asemănau cu zeiţa greacă a destinului– Moira, descrisă de Homer, pe care oamenii o numesc Soartă. In timp au fost două zeiţe, una pentru naştere şi una pentru moarte, sau mai bine spus una binevoitoare - pentru un destin frumos şi alta rea, pentru un destin rău.
Apoi, legendele ne vorbesc de trei Moire, care împleteau firele vieţii şi ale destinului. Ele se numeau: Klotho (ţesătoarea) - cea care ţinea furcă şi torcea firul vieţii, Lachesis (măsurătoarea) - cea care lua firul ţesut şi Atropos (inevitabila) - cea care tăia cu foarfeca sa firul, în egală măsură dacă era al unui nou născut sau al unui bătrân.
De regulă Feele erau reprezentate în basme de făpturi feminine deosebit de frumoase, având o pălărie înaltă, ascuţită ca un cornet de care atârnă un voal diafan, purtând în mână un beţişor fermecat, cu care putea îndeplini unui muritor trei dorinţe.
Ele mai sunt asimilate şi cu Parcele din mitologia romană. Denumirea vine de la cuvântul parere (a naşte) Erau cunoscute parcele Nona şi Decima ca Zeiţe ale naşterii. Pentru că de ele depindea soarta noului născut, în timp au devenit Zeiţe ale destinului.In acest sens se spune că şi Fee-le înzestrează copilul nou-născut cu nenumărate însuşiri şi în acelaşi timp îl însoţesc de-a lungul vieţii ca un adevărat înger păzitor.
În ţările baltice, zeiţele destinului purtau denumirea de Laima, sau Laima - Dalia (destin fericit). Ele erau de obicei în număr de trei sau câteodată de şapte şi decideau norocul, soarta şi lungimea vieţii unui muritor. Oameni li se rugau astfel :” O Laima, tu care eşti atât de sănătoasă, dă-mi şi mie din sănătatea ta”.
In Alpii Tirolezi, locuitorii credeau în existenţa unor nimfe ale copacilor - denumite Fängge, asemănătoare întrucâtva cu driadele din mitologia greacă. Se credea că ele erau foarte dornice de sânge, motiv pentru care drumurile prin pădure la vreme de noapte, erau considerate foarte periculoase pentru oameni. Pentru a le putea omorî, trebuia să se răsucească crengile copacilor, sau să li se desprindă coaja. Acestor făpturi supranaturale le plăcea foarte mult pâinea proaspătă şi făceau orice pentru a o obţine. Ca să se apere de ele, oamenii puneau în pâine chimen, mirodenie pe care ele o detestau şi le punea pe fugă.
În Anglia, Ţara Galilor, Scoţia şi Irlanda, Fee-le sunt considerate o parte integrantă din folclorul popular. Se spune că ele sunt mari amatoare de muzică, dans şi veselie. In lumea întreagă există poveşti în care se relatează că atunci când fee-lor le-a lipsit un muzicant, ele au răpit un muritor şi l-au dus în ţara lor şi numai după ani şi ani l-au lăsat să se reîntoarcă printre semenii lui. Se spune că cimpoiul şi fluierul lor li se datorează. Şi acum mai există credinţa la sate, ca seara, pe masă din bucătărie să se lase puţină mâncare şi apă pentru Fee. De asemenea nu se aruncă apa murdară prin uşa deschisă în curte, deoarece ar putea să nimerească din întâmplare o fee şi s-o supere.
In Europa centrală se crede că poveştile cu Fee au ca rădăcini miturile antice greceşti sau miturile celte. Cea mai renumită regină a feelor în Irlanda se numea Fand, fiică a mării, stăpână a minunatei ţări din adâncuri, de unde se ridica la suprafaţă sub forma unei păsări de apă pentru a zbura prin lume spre a găsi bărbaţi decepţionaţi în dragoste şi a-i vrăji.
La slavii de sud există credinţa în Vile. Acestea sunt femei deosebit de frumoase, au aripi, sunt stăpâne ale pomilor, râurilor şi vitelor. „adesea ele strigă pe muritori, dar ei nu trebuie să se uite înapoi, nici să le răspundă ori să se lase ademeniţi de glasul lor care-i cheamă, că l-au şi pocit.”( Krauss – Volksglaube). Credinţă analoagă cu cea despre Gorgone şi respectiv despre Iele.
In vechea mitologie indiană spiritele apelor erau denumite Apsara, adică „cele care se mişcă in apă”, graţioase şi fermecătoare „fiice ale bucuriei”, care dansau împreună cu Gandharvas (dansatori şi muzicanţi) pentru a-i distra pe zei în cerul lor. Cea mai frumoasă dintre ele se numea Urvashi. Ele s-au născut după potop, atunci când zeii au dorit ca viaţa să-şi urmeze cursul firesc.
In Japonia - Ningyo era o zeiţă a apelor ce avea înfăţişarea unei femei minunat de frumoase, dar cu corp de peşte. Atunci când plângea, lacrimile ei se transformau în perle. Femeile încercau s-o prindă şi s-o mănânce deoarece atunci căpătau frumuseţe şi tinereţe veşnică.
La multe popoare slave, cunoscutele spirite ale apelor sunt cunoscute sub denumirea de Rusălci, care reprezintă femeile sau fetele care s-au înecat întâmplător ori s-au sinucis. Legendele spun că în fiecare primăvară, în a şaptea săptămână de la Sărbătoarea Paştelui - denumită „Săptămâna rusalcilor”, nenumărate rusălcii goale şi cu părul încâlcit se ridicau peste ape, râuri şi lacuri şi colindau pretutindeni peste câmpuri şi păduri. Dacă întâlneau oameni, le cereau bucăţi de pânză albă, pe care le spălau cu grijă, apoi le atârnau în copaci. Se spune că cei care atingeau aceste cârpe care au fost atinse de „demonii apelor” se îmbolnăveau de epilepsie.
După ce-şi făceau un adevărat ritual al spălării, în nopţile cu lună plină, împodobite cu mantii albe şi cu ghirlande de flori, rusalciile executau minunate dansuri magice. Din nenumărate basme slave este cunoscut faptul că aceste dansuri fantastice erau foarte periculoase pentru omul care întâmplător le vedea. El putea să-şi piardă sufletul sau chiar să moară. Intr-altele se spunea că rusalciile atrăgeau oamenii cu cântecele şi dansurile lor pentru a-i îneca, iar cei care mureau erau întotdeauna cu zâmbetul pe buze. Credinţa era ( şi mai este) că cei care navigau pe râuri, să-şi pună în sân frunze de pelin, care le punea pe fugă.
La sfârşitul verii, rusălciile se retrăgeau în apele lor, unde rămâneau până în primăvara următoare. În unele mituri, rusălciile sunt în strânsă legătură cu fertilitatea şi în acest sens, până în sec.XI se celebra în Chiev serbarea păgână „Rusaliile”, ce se crede că avea aceleaşi rădăcini cu serbarea romană „Rosalien”.
Am făcut o sumară trecere în revistă a acestor personaje mitice, din mitologia popoarelor, surprinzător de asemănătoare între ele.

Rusaliile – Ielele, frumoasele

Etimologia numelui – Iele, este controversată şi ipotetică. Lazăr Şăineanu consideră că numele vine de la cuvântul cuman yel care înseamnă vânt. B.P. Haşdeu crede că este în legătură cu sanscritul Vel – a se mişca, sau vela – moarte năpraznică, boală. Alţi folclorişi cred că pentru amintirea lor s-a folosit pronumele personal Ele, care pronunţat popular a devenit Iele. Vasile Alexandri le-a denumit „Stăpânele vântului”.
De fapt superstiţia consideră cuvântul Iele demonic, deci nu trebuie sub nici o formă rostit ci înlocuit cu nume sau epitete măgulitoare, care să le facă binevoitoare, cum ar fi: Zânioare, Sfinte de noapte, Şoimane, Dânsele, Mândre, Iezme, Fecioare, Rusalii, Miluite, Măiestre, Albe, Împărătesele văzduhului, Cele Nepomenite. B.P.Haşdeu în Chestionarele sale, arată că Ielele sunt ades nominalizate cum ar fi: Rudeana, Ruja, Trandafira, Cosânzeana, Lemnica, Ana, Păscuţa, Ogrişceana, Foiofia, Bugiana, Dumernica, Liodiana, Magdalina, Tiranda, Simioana, Roşia, Todosia, Lacargia, Săndălina, Ruxandra, iar stăpâna lor ar fi Irodia, Irodiasa sau Doamna. Fiind însă zâne rele, invocarea lor după nume nu se poate face decât în cadrul practicilor vrăjitoreşti şi fiecare vrăjitoare ştie doar 9 nume de Iele. Cel mai frecvent folosite în descântece sunt Margalina, Savatina, Rujalina pe care Vasile Lovinescu le identifică cu tripla Hecate ( În Alexandria din timpul lui Ptolomeu, considerată Regina spiritelor, divinitate subpământeană, protectoarea vrăjilor şi a magiei)
În mitologia română Ielele zboară (având sau nu aripi), de cele mai multe ori sunt dezbrăcate, sau poartă văluri albe şi părul despletit pe umeri, în general sunt nevăzute de oameni – dar uneori noaptea se fac văzute, au voce extrem de frumoasă, le place să danseze iar jocul specific lor este hora pe care o incing în poieni rotunde, în jurul unui copac ale cărui frunze sunt apoi ca arse de foc iar pe locul unde au dănţuit iarba este pălită, iar când creşte este întunecată şi nu e păscută de vite. Pe acest loc cresc ciupercile comestibile „ lingura zânei”. Copacul în jurul căruia dansează este considerat de mulţi cercetători „în sensul hermetic al mitologiei folclorice „ Axis mundi”...hora ielelor are o semnificaţie centripetă, nu numai de rotire în sens închis, dar de constrângere a lumii la o mişcare perpetuă, o împiedicare a acestei lumi de a se risipi printr-o mişcare centrifugă (existentă în tendinţa fizică a oricărei rotiri naturale), adică de a se dizolva în nefiinţă”. ( Victor Kernbach – Universul mitic al românilor).
Legenda sau mitul dansului ielelor poate fi pus în legătură cu dansurile din tradiţia Bacanalelor, sărbătoare romană dedicată zeului Bachus. Ele nu umblă printre oameni de cât cinci săptămâni, adică până la Rusitori. Ielele când sunt apucate de furie devin foarte rele: ucid oameni şi vite, aduc inundaţii, usucă pomii, distrug baraje, mori de apă, incendiază case şi acareturi, zmulg acoperişuri, fură copii, ridică în trombe şi vârtejuri pe cei care lucrează şi nu respectă zilele dedicate lor (Rusaliile, Todorusaliile, Stratul, Sfredelul Rusaliilor sau Bulciul Rusaliilor, cele 9 joi de după Paşte, Marina, Sf. Foca) îi chinuiesc şi îi înebunesc de cap, iar cei care păşesc pe locurile unde dănţuiesc, sunt obligaţi să intre în hora lor şi să joace până îşi pierd minţile, adică se imbolnăvesc foarte grav de o boala numită in limbaj popular "luat de Rusalii" „luat de Şoimane”, îi schilodesc sau îi paralizează parţial, neutralizează însuşirile plantelor de leac (dar numai pe perioada până la Sânziene), şi pelinul şi usturoiul pus noaptea sub pernă sau purtat la brâu, la pălărie, sau în sân – le poate pune pe fugă iar cu avrămeasa, odolean şi cârstineasă se făceau vrăji de însănătoşire.
Usturoiul şi pelinul purtat de Rusalii trebuie ţinut în casă până la următoarele Rusalii, astfel eşti ferit de farmece şi necazuri un an întreg. ( Gh.F. Ciauşanu – Superstiţiile poporului român).
Ielele sunt foarte vindicative, se răzbună întotdeauna pe cei care vorbesc urât despre ele, care le imită, care beau din fântânile lor sau din vasele neacoperite rămase peste noapte afară, pe cei care nu vor să danseze cu ele. Cine le aude cântecul rămâne surd, iar cine încearcă să-l redea rănâne mut.
Măi, măi, fir-ar să fie – precis că această caracterizare a fost făcută de bărbaţi, că prea multe rele şi belele li se pun în cârcă acestor personaje mitice feminine...
Credinţa în horele ielelor este foarte veche, astfel istoricul, omul politic şi scriitorul Publius Cornelius Tacitus (55-120) în „Istoriile” sale aminteşte de nişte soldaţi romani care „ar fi văzut o nimfă a unui izvor, după care au fost brusc cuprinşi de delir şi s-au năpustit cu săbiile scoase asupra centurionului”. ( V. Kernbach).
În tradiţia populară se crede că există 9 iele, fiecare având caracteristici psihologice proprii care, ar fi determinat naşterea anumitor ritmuri şi forme muzicale folclorice.
Iată ce ne dezvăluie T. Rudică şi D. Costea în cartea „Aspecte psihologice în mituri, legende şi credinţe populare”, citându-l pe R. Vulcănescu: „Dintre cele nouă şoimane, patru sunt cunoscute de folclorişti: Doina, Hora, Avrămeasa şi Creştineasa. Doina este o zeiţă melancolică, ce locuieşte mai mult printre munţi şi văi şi are darul să înmoaie pietrele şi să mişte copacii din loc cu vocea ei dulce...( ).... Concepută eminamente ca zână a cântecului liric, Doina se transformă uneori prin contrast în zână epică, a cântecului războinic de apărare a fiinţei neamului. Indiferent de categorie (de jale, de dragoste sau războinică) doina îndeplineşte o funcţiune cathartică.
Cea de a doua şoimană, „Hora”, este o zână a dansului magico-mitic al soarelui. Ea exprimă sentimentul profund de adorare a sfântului Soare, în toate condiţiile domestice, comunitare şi istorice de viaţă. Şi Hora la rândul ei îndeplineşte o funcţie cathartică, prin conţinutul şi interpreţii ei. „Avrămeasa” şi „ Creştineasa” ( nume dat şi unor plante de leac) deşi considerate a fi două „eroine cereşti de lumină” sunt de fapt două zâne cu trăsături magico-mitice şi însuşiri magico-medicale. Sunt totodată înfăţişate ca zâne ale descântecului cântat şi ale sacrificiului”.
În legendele populare româneşti originea zânelor este diferită. Ielele ar fi suflete de femei care au fost vrăjite şi nu-şi mai găsesc liniştea.(Lazăr Şăineanu). Într-o altă versiune, ele „sunt fiicele lui Rusalim-Împărat, care trăiesc în păduri şi câmpii şi urăsc pe creştini, pentru că aceştia, ca supuşi ai tatălui lor, au trecut la creştinism” ( I. Şăineanu – 1880). Ielele ”au fost trei fete ale lui Alexandru Machedon (Catrina, Zaina şi Marina). Ielele sunt nişte fete frumoase transformate în „babe urâte” sau nişte babe urâte, transformate în fete frumoase, în urma unor greşeli faţă de Fărtat sau Nefărtat, care le-a blestemat să-şi schimbe înfăţişarea drept pedeapsă, până or chibzui ei să le uite. De aici şi firea lor capricioasă”.(T. Pamfilie – 1916)
Odată „luat de Iele” existau două modalităţi de exorcizare: Dansul ritual Căluşarii ( pe care din lipsă de spaţiu îl voi aborda în următorul articol) şi farmecele, descântecele şi vrăjile babelor satului, făcute cu apă neîncepută, luată într-un ulcior nou, la anume ceas al zilei, într-un anume loc...treabă complicată nu glumă....
Închei...că tot m-am lungit peste măsură, dar subiectul mi se pare fascinant. Dar tot nu mă pot abţine să nu redau textul unui descântec de exorcizare, cules de Romulus Vulcănescu în anii 60:
„Nemilostivelor,/ Relelor,/ Apucatelor,/ Zănatecelor,/ Bătrânelor,/ Urâtelor,/ Răşchiratelor,/ Ţâfnoaselor,/ Scârboaselor,/ Ce v-a făcut / de nu v-a plăcut? / De ce l-aţi pocit şi nenorocit?/ pe omul iubit?/ De ce i-aţi luat/ glasul de bărbat?/ şi glas de femeie i-aţi dat?/ De ce i-aţi luat bărăbţia?/ De ce i-aţi luat mândria?/ De ce l-aţi nenorocit/ în câmp înverzit?/ Daţi-i înapoi,/ tot ce i-aţi luat,/ glasul,/ bărbăţia/ şi mândria,/ c-am să vă bat,/ cu vergeaua de alun înodurat,/ în pădure, / în câmp înflorit / şi-am să vă toc,/ cu melitorul,/ cu toporul,/ cu securea până aţi pieri, / şi zâne n-aţi mai fi./ Fireaţi voi să fiţi,/ de fete bătrâne,/ urâte şi spâne,/ de zâne spurcate, / de babe-nţărcate,/ de destrăbălate”...

Julia Maria Cristea - Viena

Ilustraţie: M. Page, R. Ingpen - Faszinierende Welt der Phantasie. Mythen . Fabeln . Zauber.
 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)