Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Sântilie – Legende, tradiţii şi superstiţii

 

Julia Maria Cristea - Viena

 

Impresii si pareri personale in FORUM

 

Suntem în iulie – luna lui Cuptor. Furtuni cu fulgere şi tunete, ploi violente, păduri incendiate, oameni şi animale lovite de trăznet, prăpădul lumii...Ţăranii bătrâni aprind lumânarea de Paşte şi o pun la icoane, sau afumă cu fum de tămâie sfinţită casa şi acareturile, că aşa-i tradiţia, ca să-i ferească de urgia Sfântului Ilie, care acum, în miezul verii, în zilele lui şi ale ajutoarelor sale - între 13 şi 27 iulie, ca-n fiecare an cutreieră văzduhul răscolind norii a ploaie şi furtuni, despicând cerul în lungi şiraguri de foc, ce se prăvălesc în cumplite cascade sonore spre pământ.

- Să ai grijă, să nu-l superi pe Sfântul Ilie şi ajutoarele lui, nerespectându-i zilele, că mare prăpăd ştiu să facă – spun ţărăncile bătrâne. Superstiţie sau tradiţie, este miezul verii şi natura ca-n fiecare an ne arată cât de mici şi neputincioşi suntem în faţa Spiritului Universului – cu toată evoluţia ştiinţei, cu toate descoperirile uluitoare, cu toate invenţiile de neimaginat.

 

În mitologia populară română Sântilie este o divinitate în care s-a contopit într-un sincretism perfect cultul Zeului Focului şi al Soarelui – Gebeleizis al geto-dacilor ( asemănător cu Zeul Helios la vechii greci) şi Sfântul Proroc Ilie din Vechiul Testament - a cărei zi a fost stabilită de biserica ortodoxă la 20 iulie.

Vorbind despre această divinitate atmosferică, Mircea Eliade constată: „Faptul că mitologia folclorică a profetului Ilie conţine un mare număr de elemente proprii unui zeu al furtunii, probează cel puţin că Gebeleizis era încă activ în momentul creştinizării Daciei, oricare ar fi fost numele lui la acea epocă.” ( Mircea Eliade - De la Zalmoxis la Genghis-han).

După alte păreri, această suprapunere a celor două personaje a avut loc de abia prin influenţa slavilor, la care cultul zeului Perun a fost readaptat de creştinism prorocului Iliá ( V. Kernbach – Dicţionar de mitologie universală). Acest zeu al Tunetelor şi fulgerelor mai purta denumirea de Perkons în Letonia şi Percunas în Lituania.

În mitologia geto-dacilor Gebeleizis era zeul cerului, al soarelui şi intemperiilor, iar divinitatea antagonică lui era Zalmoxis – zeu al pământului, al morţii şi al nemuririi, dar nu se ştie exact dacă aceste două personaje mitice nu sunt ipostazele aceleiaşi divinităţi, sau dacă era vorba de o divinitate şi de marele preot al acestei divinităţi. (Romulus Vulcănescu – Mitologie Română)

 

Fulgerul - considerat din cele mai vechi timpuri „focul ceresc” trimis de forţe necunoscute pentru a ajuta sau pedepsi omenirea, a fost în toate culturile simbol al divinităţii, al surpanaturalului - inexplicabil şi temut.

La Etrusci (populaţie care locuia în Etruria – vestul peninsulei Italice, actuala Toscana, inclusă în sec. III î.e.n. în statul roman), fulgerele erau cele mai sigure oracole, semnificaţia fiind legată de locul unde se produceau. Se credea că fulgerele şi tunetele sunt vocea Stăpânului Divin şi exista o ştiinţă a interpetării mesajelor  - Libri Fulguralis.

În România Evului Mediu erau deosebit de folosite cărţile care prevesteau viitorul după fulger, denumite Molnialnice după cuvântul slav Molnija care însemna fulger.

 

La romani fulgerul era apanajul zeului suprem Jupiter (Zeus la vechii greci) În poza alăturată este reprezentat aruncând fulgere asupra duşmanilor săi – titanii.( V. Cartari - 1647)

El se plimbă pe bolta cerului într-un car de luptă tras de armăsari puternici  – exact modelul după care a fost făcut mitul lui Sântilie.

 

În hinduism fulgerul este arma zeului suprem Indra.

La popoarele scandinave zeul fulgerelor tunetelor, vânturilor şi furtunilor, era Thor ( în traducere tunet) El arunca precis asupra ţintei alese ciocanul său cu două capete denumit Mjöllnir – care simboliza tunetul şi fulgerul şi care, asemenea unui bumerang, se întorcea întotdeauna la el. Carul său de foc era tras nu de armăsari ci de ţapi care întruchipau pe diavol.

În poză Zeul Thor (Clare Gibson – Sign & Simbol )

 

Stăpânul tunetelor şi fulgerelor la popoarele germane era zeul Donner. Se spune că lui i se datorează denumirea germană a zilei de joi ( Donnerstag)

 

La multe popoare se credea că odată cu fulgerul şi trăznetul cădea pe pământ şi „piatra trăznetului” care putea fi din fier sau piatră şi avea aspectul unui vărf de săgeată. Ea era.considerată o „sămânţă cerească” cu proprietăţi fecundante şi fertilizatoare, mai mult chiar – era leac universal pentru vindecarea oricărei boli.  În multe mituri femeile atinse de fulger rămâneau însărcinate

Simbolul fertil al fulgerului în mitologia aborigenilor (Australia)  este Omul Fulger „ Wala - Undayana”, reprezentat ca un Phalus cosmic. În poza alăturată este ilustrat într-o pictură făcută pe scoarţă de copac (Jack Tresidder  - Symbole und ihre Bedeutung)

Fulgerul ca element al fertilităţii îl găsim şi într-o legendă greacă în care se spune că Zeus ar fi fulgerat-o pe Semele şi din acest fulger s-ar fi  născut Dionisos.

 

Legendele legate de Sfântul Ilie – denumit popular Sântilie, abundă în mitologia română.

Elena Niculiţă-Voronca în cartea sa „Datinile şi tradiţiile poporului român, adunate şi aşezate în ordine mitologică” (1903) relatează mai multe legende culese din diferite  regiuni ale ţării. Evident, substanţa lor este de basm – mitică, aşa cum se va vedea în exemplul ales: „Dracii şi Sf. Ilie”

„ Dracii în ceruri s-au apucat să facă munţi, ziduri mari, să ajungă până la Dumnezeu ca să-l răstoarne. Dumnezeu dacă a văzut aşa, a trimis pre Sf. Ilie şi i-a zis:

- Ilie! Ia un căluş ( păhar) de miere şi o azimă de orz şi mergi cu tunul de trânteşte pe draci la pământ. Sf. Ilie când a tunat, toţi au căzut la pământ, unii s-au făcut dohot, alţii au fugit”.

 

În toate legendele el este reprezentat ca o divinitate solară şi meteorologică, care-şi marchează ziua cu mari nenorociri: incendii, furtuni cu tunete şi fulgere, grindină şi ploi violente şi cine nu respectă această zi este aspru pedepsit. Se spune că Ilie ar fi fost  în viaţă un om obişnuit – soldat sau păstor, agricultor sau negustor de vite (meseriile diferă), care fiind amăgit de diavol şi-ar fi ucis părinţii, sau surorile, sau toată familia (versiunile diferă). Iar pentru aceste crime el a trebuit să ispăşească întreaga viaţă. Felul penitenţei este şi el diferit în funcţie de regiune şi efectiv imaginaţia povestitorului popular.

Astfel, după cum relatează Ion Ghinoi în cartea sa „Obiceiuri populare de peste ani” : „stă închis 40 de ani într-un beci  sau bordei; cară apă cu gura mergând în genunchi, pentru a uda un lemn putred; adună lemne din pădure 9 ani pentru a clădi un rug imens în care se aruncă şi arde de viu; păzeşte o turmă de oi în vârf de munte” etc

În cele din urmă Dumnezeu s-a îndurat de suferinţele lui şi considerând că şi-a ispăşit păcatul crimei l-a adus în cer, unde i-a dat un loc între sfinţi, o trăsură de foc cu 2 sau 4 cai înaripaţi şi un bici de foc cu care să gonească diavolii. Iar ura lui pe diavolii care l-au îndemnat să devină ucigaş a rămas atât de mare încât el continuă şi azi să-i urmărească şi să-i lovească cu biciul său de foc, oricunde s-ar afla. Se spune că „tunetul ar fi zgomotul făcut de  huruitul trăsurii lui de foc, iar trăsnetul este biciul de foc cu care îi loveşte pe diavolii care se ascund peste tot pe pământ, în turlele bisericilor, prin pomi, pe sub straşina caselor şi în corpurile animalelor – în special câini şi pisici” ( T. Pamfilie - Sărbătorile de vară )

Se mai spune că: „ pentru ca să nu se distrugă lumea, Dumnezeu sau Maica Domnului l-a lăsat ciung de mâna dreaptă, l-a ologit de piciorul  drept, l-a asurzit şi i-a scos un ochi, ca să-i mai diminueze puterea”.( Ion Ghinoi – Obiceiuri populare de peste ani )

O altă legendă relatează: „Când era sănătos, tuna de crăpau munţii, se despica cerul şi pământul, se stârpeau femeile şi animalele, sau se mişca până şi scaunul lui Dumnezeu. Acesta l-a blestemat: „Uscaţi-s-ar mâna” şi de atunci a paralizat” ( O.Bârlea – Mica Enciclopedie)

Întreaga întruchipare mitică a lui Sântilie îl defineşte ca un autentic zeu solar: trăsura cu roţile de foc, caii înaripaţi, biciul de foc – trăsnetul cu care luminează cerul şi aprinde pământul,  tunetele - elemente pe care le regăsim în parte şi la celelalte întruchipări mitologice ale zeilor solari ca Thor, Donner, Jupiter, Zeus, Perun etc.

În plus, în mitologia română Sântilie are în subordine alte divinităţi – surori, fraţi sau simplii slujitori, care produc arşiţă şi incendii în luna iulie – denumită şi Luna lui Cuptor.

Surorile lui sunt Pârliile, Panteliile şi Păliile. Aceste divinităţi solare pălesc şi pârlesc vegetaţia – de aici şi denumirile respective.

- Pârliile – sunt trei divinităţi îngrozitoare, ce se răzbună cu incendii dacă nu li se respectă zilele lor: 20-22 iulie, prin interdicţia ca femeile să facă anumite munci (Banat).

-Panteliile - reprezentări meteorologice năpraznice, ce au zilele de 13 şi 27 iulie care la fel trebuiesc ţinute cu sfinţenie.

- Păliile – la 17 iulie, zi cu aceleaşi interdicţii pentru femei, altfel sunt pedepsite cu incendii  (Ţara Haţegului).

Sântilie are ca fraţi pe Ilie Pălie şi Pantelimon.

- Ilie Pălie este frate dar şi vizitiu la trăsura lui Sântilie. Acest personaj mitic din Panteonul românesc are ziua pe 21 iulie şi se consideră că ar fi aducător de arşiţă. În Moldova şi Bucovina se crede că Ilie Pălie ar face focul pe care un alt vizitiu a lui Sântilie - Foca, l-ar răspândi. În mitologia românească Foca este o zeitate cumplită, năpraznică, care aduce mari necazuri şi incendii acelor care nu-i respectă ziua – 23 iulie. În calendarul ortodox această zi este a Sfântului Mucenic Foca, patronul corăbierilor, un martir care a murit în timpul împăratului Diocleţian.

- Pantelimon este o altă divinitate meteorologică, care a preluat numele şi data sărbătoririi Sfântului Mucenic Pantelimon  din calendarul ortodox - 27 iulie. Se spune că aduce grindină şi furtuni violente care strică recolta. În Muntenia, Moldova şi Banat, ziua Sf. Pantelimon este considerată hotar al timpului calendaristic.

 

- Pintilie Calatorul Face parte si el din suita personajelor mitice, piroforice. Are si el ziua pe 27 iulie, când Calendarul Popular considera cü este sfârsitul verii si începutul toamnei. Berzele se pregatesc de plecare, cerbii ies din râuri anuntând astfel racirea apei, crugul cerului se întoarce spre toamna. În Bucovina, în sâmbata dinaintea lui 27 iulie, se faceau praznice pentru morti, iar în Câmpulung Muscel se încheia Bâlciul de Sântilie cu Nunta Rudarilor.

Deci, aceste reprezentari mitice, au zilele în perioada cea mai torida a anului – între 13 si 27 iulie, când de regula exista mari tulburari atmosferice, furtuni cu tunete, fulgere si traznete, ploi violente sau arsita cumplita care produce incendii, precum si taifunuri ( în zona Pacificului de nord, cuvântul însemnând în chineza, indoneza si japoneza „vânt puternic”), tornade ( în nordul Americii, dar si în Europa si chiar România de mai mica intensitate - cuvântul însemnând în spaniola „rasucit”) si uragane ( huricane - pe coastele Mexicului si Americii Centrale, în marea Caraibelor si insulele din vestul Indiei cuvântul însemnând „un picior” la indieni )
 

Tradiţii populare legate de Sântilie

 

Moşii de Sântilie - Ziua lui Sântilie este dedicată şi cultului strămoşilor - e vorba în special de copiii morţi. În această zi, femeile din anumite zone ale ţării dădeau copiilor mere, astfel să se bucure şi cei în viaţă şi cei morţi. Pomul din care se dădea de pomană trebuia să fie neatins până atunci, că de l-ar fi scuturat, s-ar fi jucat cu merele sau ar fi mâncat înainte de sărbătoare, Sfântul Ilie ar fi dat grindină. (A. Gorovei - Credinţe şi superstiţii). Se presupune că această tradiţie s-a format sub influenţa slavilor de est, că există o apropiere semantică între Pălie şi zeul sclav Pripekalo – patron al Dragostei, care avea ca simbol mărul. Astfel Sântilie este considerat în folclorul românesc şi patron al merelor timpurii (Ivan Evseev - Dicţionar de demonologie şi mitologie românească)

 

Hora Sântiliei, este o tradiţie prenupţială, din mediul pastoral. Ciobanii care la această dată trebuiau să coboare cu turmele de la stână, le aduceau fetelor iubite o furcă de tors cioplită de ei cu desene şi un caş (Jud. Covasna) şi le luau la joc în horă.  Fetele nu puteau fi peţite, deci nu se puteau căsătorii dacă nu erau băgate de flăcăi în această horă şi trebuiau să mai aştepte un an până la următorul Sântilie. Sau poate chiar mai mulţi...

 

Circovii de vară – este o sărbătoare cunoscută în satele din Oltenia, Muntenia şi Moldova şi are loc timp de trei zile între 15-17 iulie, sau 16-18 iulie ( în funcţie de regiune). De fapt, ea marchează în Calendarul Popular mijlocul Verii Pastorale – care începe la Sângiorz (Sf. Gheorghe - 23 aprilie) şi se încheie la Sâmedru (Sf. Dumitru - 26 octombrie) şi împreună cu Circovii de Iarnă, adică miezul Iernii Pastorale (26 oct – 23 aprilie), împarte anul agrar şi pastoral în două anotimpuri egale ca număr de zile. Sărbătoarea Circovilor de vară este închinată unor forţe demonice care aduce numai nenorociri: boli ale oamenilor şi vitelor, grindină care distruge recoltele, lupi care mănâncă vitele, incendii violente. Ea impune de fapt interdicţii severe de muncă, fiind admisă doar culegerea pelinului şi peliniţei, cu care se făceau leacuri şi farmece, iar din tulpine – mături.

 

Împerecherea rudarilor – ceremonie matrimonială existentă exclusiv în satele şi cătunurile ţiganilor rudari din zonele de nord şi sud ale Carpaţilor Meridionali (judeţele Argeş, Dâmboviţa, Vâlcea, Braşov, Sibiu). Exista un ritual complex care avea loc în centrul vechi al oraşului Câmpulung, alcătuit dintr-o succesiune de obiceiuri prenupţiale, nupţiale şi postnupţiale încheiată cu consfinţirea colectivă de către ctitorii obştei rudarilor, a căsătoriilor făcute acum, precum şi a divorţurilor ( efectuate foarte simplu prin părărsirea partenerilor în noaptea de Sf. Pantelimon şi alegerea unui alt partener).

 

Miţuitul Mieilor – în stânele de pe latura sudică a Carpaţilor Meridionali, ciobaniilor le era interzis după urcarea turmelor la păşunile montane să coboare în sat sau să fie vizitaţi de femei până la Sântilie (când turmele coborau la iernat) – deoarece „curăţenia lor trupească” era condiţia prosperităţii turmei. Miţuitul Mieilor – de fapt tunderea mieilor, care avea loc la miezul verii pastorale - Sântilie, era prima întâlnire a ciobanilor cu soţiile sau logodnicele lor.

 

Retezatul Stupilor – similar cu Tunsul Stupilor. Sărbătoare prilejuită de recoltatul stupilor, care în funcţie de altitudinea regiunii se făcea  la Sântilie, Macavei (1 august, sărbătoare agrară dedicată unui mucenic creştin, când se dau cu aghiazmă grădinile şi livezile, se sfinţesc la biserică spicele de grâu, se culeg stupii, se culeg anumite plante de leac),                                  precum şi la Probejenie ( 6 augustîn calendarul creştin Schimbarea la faţă, în Calendarul Popular – hotarul între vară şi toamnă). Tradiţia este ca stupii să fie culeşi de o persoană cu deplină sănătate fizică şi psihică, curată sufleteşte şi trupeşte iar apoi să fie o mare petrecere, cu mese întinse, cântece şi jocuri, precum şi practici magice, pentru a se preîntâmpina furtişagul şi îmbolnăvirea stupilor. 

 

Sântilia, Nedeia, Poiana lui Sântilie, Nedeiu, Nedeuţa, Nedeiţele, Rugă, Goveie (denumiri diferite în funcţie de regiune) – Sunt sărbători pastorale similare cu sărbătorile agrare Drăgaica sau Sânzienele - făcute de ziua Sf. Ioan Botezătorul (24 iunie) doar că atunci soarele este în punctul maxim al ascensiunii sale, iar acum de Sântilie se află în declin, spre  echinocţiul de toamnă.  Aceste serbări ale munţilor sunt atestate în documente datând încă din sec. XIV-lea. Iniţial erau sacrale, se oficia un adevărat ritual religios pe platourile munţilor, făcut de preoţi în prezenţa sătenilor strânşi din toate satele alăturate. În timp, sărbătoarea s-a transformat într-un prilej de petrecere şi divertisment cu cântece şi dansuri, în târguri de vânzare sau schimb de produse, bâlciuri sau Târguri de fete – unde veneau tinerii să se cunoască în vederea căsătoriei, locurile fiind strămutate de pe plaiurile munţilor în vatra fiecărui sat (Ţara Haţegului ) sau în văile unde se adunau locuitorii satelor din regiunea respectivă (Câmpulung Muscel). Importanţa pe care o aveau aceste serbări se vede şi din faptul că exista obiceiul ca păstorii să numere zilele începând de la Nedeie şi nu de la Anul Nou. Cei care aşteptau cu nerăbdare aceste serbări pastorale erau mai ales păstorii, dornici să-şi revadă nevestele şi iubitele. Obiceiul pastoral s-a mai păstrat prin faptul că şi acum păstorii dăruiesc iubitelor furci frumos crestate şi caşuri făcute în formă, precum şi datorită jocurilor munteneşti – în special Brâul, care se joacă aici, cu tot procesul de modernizare a satelor.

 

Am scris aceste rânduri din acest serial al tradiţiilor româneşti, pentru ca cei plecaţi pe meleagurile depărtate să nu uite, să-şi reamintească sau poate să cunoască de abia acum, una dintre cele mai poetice şi mai originale mitologii din Europa – cea a poporului nostru.

Vorbind despre tradiţii şi superstiţii, reputatul istoric al religiilor – Mircea Eliade spune: „nu e vorba despre o formă care supravieţuieşte pur şi simplu, ci de o idee sau de un ritual care rămâne deasupra istoriei. Nu supravieţuieşte o generaţie sau două, ci stă deasupra timpului: ca o normă etern valabilă, ca un Principiu, ca un Simbol”.

  Julia Maria Cristea

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  ec.Lucian Hetco  [ Impressum ]

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.