Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Sărbătoarea Crăciunului (1)

Partea a II -a aici >>

Seria: Istorie şi etnografie

             Julia Maria Cristea (Christea) - Viena

      

 

Puţine zile ne despart de cea mai frumoasă dintre sărbătorile creştine –Naşterea Mântuitorului, sărbătoarea familiei, a iubirii, când, strânşi cu toţii alături, ca în fiecare an, fascinaţi de mirajul bradului de Crăciun, ne bucurăm intens, redevenim pentru clipite lungi din nou copii. Tuturor care pot să fie din nou împreună reuniţi în sânul familiei,cât mai ales acelora care sunt singuri în Noaptea Sfântă, le doresc „Crăciun Fericit”.

 

Rădăcinile tradiţiei.

 

 

Sărbătoarea Crăciunului, a naşterii Mântuitorului, are rădăcini adânci în Cultul soarelui – zeul suprem dătător de viaţă, numit la la greci Helios, la romani Sol (din sec. 2 e.n. devenit Sol Invictus, adică Invincibilul Soare); la sumerieni Utu, la babilonieni – Schamasch la egipteni Re sau Re-Atum. Faraonul Echnaton, a considerat soarele unicul zeu – denumit Amun contestând toate zeităţile egiptene şi întemeind astfel pentru scurtă vreme o religie monoteistă. Pentru slăvirea lui, au fost ridicate templele din Luxor şi Carnac.

            În vechiul Mexic, aztecii îl venerau sub numele de Tonatiuh şi-i aduceau ofrandă în vârful Piramidei Soarelui din Teotihuacan, inimile smulse din piepturile oamenilor vii.

La populaţia Maya zeul soarelui era Itzamná, la Inka era Inti, la indienii din India Surya - peste tot fiind considerat cel mai mare zeu, fără de care viaţa nu putea exista.

 

Cea mai veche reprezentare a soarelui găsită în Europa este Carul Soarelui din Trundholm Danemarca (vezi poză) o sculptură din bronz datând aproximativ din 1400 î.e.n. descoperită în 1902 de un ţăran, astăzi aflându-se la Muzeul Naţional din Copenhaga.

La romani, cultul soarelui se crede că a existat încă de la întemeierea oraşului Roma, de către Romulus şi Remus şi a fost continuat de Regele Sabinelor – Titus Tatius.

În antichitatea romană zeul soarelui denumit Sol Indiges, era considerat în strânsă legătura cu Zeiţa Luna (la greci denumită Selena) şi amândurora li s-a ridicat în Circus Maximus un templu comun, unde erau sărbătoriţi şi li se aduceau ofrande la anume date

Din sec.1 e.n. s-a considerat că Zeul Soare este principalul apărător al împăraţilor romani. Nero, crezând că el l-a salvat de la atentatul pretorienilor, condus de Gaius Calpurnius Piso, i-a adus ofrande îmbelşugate. În anul 75 e.n. împăratul Vespasian i-a ridicat Zeului Soare o statuie.

În timpul domniei lui Traian şi Hadrian a apărut pe monezi. S-a găsit o inscripţie cu numele Sol Invictus (Soli Invicto Deo) pe un altar datând din anul 158 e.n. dar independent de asta a apărut şi numele lui Mithra – Sol Invictus Mithras (Zeul Soarelui şi Luminii) venerat în Persia, India, Iran, şi în Asia Mică încă din sec.XIV i.e.n. preluat şi în Grecia antică sub numele de Mithra şi cu aceleaşi atribuţii.

 

Bazorelief antic aflat în Muzeul naţional din Roma, reprezentând pe Mithra învingând taurul.

De ce taur? În dramaturgia Misterelor din Hemis (un oraş mic din India, lângă Caşmir) Soarele (Surya) şi Luna (Candra) reprezentau dualismul contrariilor, soarele simboliza statornicia iar luna – formarea, devenirea şi trecerea. În multe culturi dualismul dintre soare şi luna, ca şi dintre cer şi pământ are un rol determinant. Luna – reprezintă elementul feminin, însăşi ciclul ei de 28 de zile este identic cu ciclul femeii. În acelaşi timp ea simbolizează moartea şi renaşterea, prin fazele ei de creştere şi descreştere până la dispariţia totală, timp de două zile. Soarele reprezintă elementul masculin – puterea şi statornicia.

Interesant de ştiut, jertfirea taurilor în coridele din arenele peninsulei Iberia şi Americii de sud, se datorează faptului că taurul are coarnele asemănătoare cu luna în descreştere, în antichitate denumite “cornua lunae”. Jertfirea acestor animale, era punctul central al cultului lui Mithra. În perioada când Sol Invictus, pe teritoriul Imperiului Roman a fost mai departe asimilat şi sărbătorit ca zeul Mithra, un ceremonial obişnuit era omorârea taurului, acesta însemnând victoria soarelui asupra lunii, de fapt alegoric vorbind, a vieţii asupra morţii şi speranţa renaşterii.

De numele lui Mithra este legat Mithraismus, un cult similar cu Misterele Eleusine din Grecia, din Hemis, cultul Orphic, cel a lui Dionysos şi Mithra din Roma şi cultul lui Isis din Egipt.

Ceva mai târziu, în anul 272 e.n. împăratul Lucius Domitius Aurelianus (Aurelian), ca mulţumire că a câştigat bătălia de la Emesa (în limba turcă cunoscut sub numele de Humus) – un oraş important din Siria, aflat pe “Drumul mătăsii”, a înălţat aici un templu al Soarelui, doi ani mai târziu a ridicat la Roma un templu dedicat la fel lui Sol Invictus - Zeul Soare, pe care l-a ridicat la rangul de apărător al imperiului şi a decis celebrarea cultului Soarelui ca un Cult oficial de stat.

 

Monede din anul 280 e.n. reprezentând pe Sol Invictus în qadriga sa, pe cer

 

Templul a fost inaugurat la 25 decembrie 274, de fapt la solstiţiu de iarnă, considerat ziua naşterii lui Sol Invictus (dies natalis Invicti), devenită sărbătoare oficială de stat.

 

 

 

Asimilarea cultului soarelui în sărbătoarea creştină a Crăciunului.

 

Sărbătorirea Crăciunului a fost prima oară consfinţită la Roma în anul 354 e.n. Cum în biblie nu exista o dată corespunzătoare asupra naşterii lui Iisus Cristos şi cum Cultul soarelui – o tradiţie considerată păgână, era atât de înrădăcinat în conştiinţa maselor încât ar fi fost greu să fie eradicată pur şi simplu, Papa Liberius a decis să suprapună strategic peste importanta dată de 25 decembrie, adică ziua naşterii lui Sol Invictus Mithras, cea de a doua mare sărbătoare a creştinităţii - naşterea lui Iisus Christos, adică Crăciunul.

Un timp a existat un paralelism; în Imperiul Roman se ţinea mai departe păgânul cult, pe 25 decembrie – ziua solstiţiului de iarnă şi pentru cinstirea şi stimularea soarelui învingător, se aprindeau focuri enorme, ca reprezentări pământene ale zeului celest.

La fel şi grecii, egiptenii şi sirienii sărbătoareau la 25 decembrie invincibilul zeu soare, popoarele germanice ţineau „Jul Fest“.

Evreii aveau similar sărbătoarea Chanukka – care aminteşte resfinţirea Templului din Jerusalem în anul 165 e.n. După legendă, se spune că s-a mai găsit în templu doar un mic vas cu ulei, dar totuşi, printr-un miracol, a fost suficient ca să ardă timp de opt zile. În acest interval, cât timp se sărbătoreşte Chanukka, se aprind după asfinţitul soarelui, lumânările unui sfeşnic cu nouă braţe, denumit Chanukkia. Prima lumânare aprisă este cea din mijloc, care este simbolul omului Schamasch, cu care apoi, de la stânga la dreapta se aprind celelalte. Când toate lumânările ard, se cântă de toţi membrii familiei, lieduri specifice acestei sărbători, copiilor li se fac daruri şi se mănâncă gogoşi şi prăjituri.

Trebuie făcută deosebirea între sfeşnicul cu nouă braţe Chanukkia, care simbolizează sărbătoarea cu acelaşi nume şi Menora – sfeşnicul cu şapte braţe, care este simbolul religios al religiei Judeice, inclus pe heraldul Israelului. Ascendenţa sa, trebuie căutată în timpurile Babylonului, când simboliza iluminarea. În acelaşi timp reprezintă cele şase puncte cardinale: sus, jos, Nord, Sud, Est, Vest – lumânarea din mijloc având acelşi simbol ca la Chanukkia. Totodată numărul 7 reprezintă în religia Judeică înţelepciunea marelui Creator şi faptul că eşti întrutotul de acord cu decizia lui.

            Din Roma, sărbătoarea a fost răspândită destul de repede.În 360 în nordul Africii; 370 în Italia de nord; 375 în Orient; 380 în Spania. La primul Conciliu din Constantinopol – în anul 381, a fost declarată Dogmă. În Germania, în anul 813, prin Synodul din Mainz, ziua de 25 decembrie a fost oficial declarată : "festum nativitas Christi", ea fiind prima zi a noului an. De abia în sec. XVI-lea, prin adoptarea calendarului Gregorian, Anul Nou va fi serbat la 1 ianuarie.

 

Sărbătoarea solstiţiului de iarnă (21.12) denumită în spaţiul germanic Julfest

 

Sărbătoarea păgână Joulu sau Jol era ţinută în toate ţările Europei de nord. Se crede că era dedicată echinocţiului de iarnă, era în strânsă legătură cu fertilitatea şi cultul morţilor.

Caracteristic erau petrecerile şi ospeţele pantagruelice, cu mâncăruri abundente, cortegii de măşti, cinstirea zeului Odin, cultul morţilor şi al soarelui, ulterior toate au fost integrate în sărbătoarea creştină a Crăciunului. În Scandinavia şi în nordul Germaniei s-au mai păstrat multe din vechea tradiţie păgână, în primul rând aprinderea unui foc uriaş din lemn, în noaptea de Crăciun, apoi o serie de obiceiuri legate de Julbock.

Acesta este un ţap confecţionat din paie, legate cu o fundă roşie. De ca anume acest animal? În mitologia ţărilor nordice, zeul tunetelor Thor – denumit şi Donner, alerga pe bolta cerului într-o şaretă trasă de ţapi, iar la echinocţiul de iarnă Thor se cobora printre oameni. Fiind mult prea înrădăcinată tradiţia păgână, creştinismul a trebuit s-o accepte, făcând un compromis - ţapul lui Thor a devenit în ţările scandinavice un simbol al Crăciunului. În Finlanda, Moş Crăciun este denumit Joulupukki, cuvânt derivat de la Julbock.

Aceşti ţapi din paie, de dimeniuni mici, alcătuiesc decoraţiuni fireşti ale pomului de Crăciun, sau sunt atârnaţi deasupra căminului, în ambele ipostaze au misiunea de a ţine departe duhurile rele.

În tradiţe există încă şi alte variante ale lui Julbock, cum ar fi Julskomme, o păpuşă din paie, a cărei origine se află în serbările recoltei, făcute în perioada precreştinismului. În Suedia această păpuşă pusă în brad, sau sub brad, reprezintă energia pământului cuprinsă în spicele de cereale, care răsfrântă asupra oamenilor, aduce sănătate, noroc şi fertilitate în următorul an.

 

În multe regiuni, există obiceiul denumit „Kasta julskomme” - în noaptea de Crăciun se aruncă cu putere această păpuşă, în uşa casei prietenilor sau vecinilor, (fără să fie însă văzuţi), ca o urare cu simbolistica de mai sus. În alte regiuni este obiceiul ca băieţii neînsuraţi să arunce în fetele de măritat cu astfel de păpuşi, ca o semnalare a dorinţei de a forma o pereche.

Julkärve este un snop de cereale care se pune pentru păsări în perioada Crăciunului. Amplasamentul trebuie să fie în aşa fel, încât să nu poată se ajungă pisicile că atace păsările, nici să cadă snopul pe jos – semn de mare ghinion în anul care urmează. Tradiţia este din perioada precreştină, se credea că aducându-li-se această ofrandă, păsările nu vor mânca cerealele pe câmp. În unele locuri există superstiţia că în funcţie de soiul păsărilor care mănâncă din snop, iarna va fi mai uşoară sau mai grea. Pretutindeni însă se respecta cea mai importantă parte a tradiţiei, ultimele boabe de cereale rămase în snopuri se amestecă cu cele cu care se face primăvara însămânţarea, asta confirmă şi mai mult supoziţia că sărbătoarea era legată şi de fertilitate.

În jurul anului 1700, preoţii au încercat să eradicheze tradiţia considerată păgână, dar nereuşind, au asociat-o cu sărbătoarea Crăciunului.

 

După Petru Caraman „ Crăciunul relevă numeroase reminiscenţe folclorice de ordin mitologic, deoarece este sinteza tuturor solemnităţilor, cutumelor, superstiţiilor şi riturilor ciclului păgân al sărbătorilor de iarnă, consacrate cultului soarelui şi, totodată, cultului morţilor.” Tot Petru Caraman , vorbind de stabilirea datei de 25 decembrie explică: „ Înlocuirea sărbătorilor păgâne aşa de cultivate şi aşa de populare în toate unghiurile vastului imperiu roman, cu altele creştine, nu s-a făcut deodată, ci a cerut luptă îndârjită şi mai ales timp îndelungat. În adevăr, deşi sărbătorile păgâne erau înlocuite, în popor ele continuau de a exista cu tărie. Din scriituri bisericeşti şi din hotărârile diferitelor sinoade, vedem cât de puternice erau datinile păgâne în vremea creştinismului, în diferite epoci din cele mai vechi timpuri ale erei creştine, până aproape de vremea noastră. Rezultatul luptei bisericii, după cum era şi firesc, n-a fost acela al unei înfrângeri, care nimiceşte pe potrivnic, ci de fapt o înfrăţire între elementele combatante şi o contopire a lor, dând un nou product, în care adesea e foarte greu de distins ce e creştin de ceea ce este necreştin”.

Romulus Vulcănescu, la rândul său afirmă: „ Deşi procesul de sincretizare a fost natural şi lent, rareori dirijat, în istoria eclesiastică a creştinismului se pot găsi unele acte de tact diplomatic: fie transportarea Crăciunului pe data de 25 decembrie, o dată cu Saturnaliile, fie recomandarea papei Grigore I de „a nu se dărâma templele anglilor, ci în ele să se ridice altare, pentru ca poporul să vină în locurile sfinte cu care s-a obişnuit”.

           

Etimologia cuvântului Crăciun

           

În România s-au făcut îndelungi cercetări asupra ascendenţei cuvântului Crăciun.

Gh. Muşu, în studiul „Din istoria formelor de cultură autohtonă”, făcând „studiul lingvistic al conceptului mitic de Crăciun”, acceptă premiza cercetătorului albanez  E.Cabej, care preconizează că termenul vine de la cuvântul Kro-cul, adică butuc. „El atrage atenţia că la albanezi, numele de Crăciun vine de la o buturugă numită crencia, care se aprinde de Crăciun, ca sărbătoare a natalităţii lui Iisus”. (E.Kabej „Albania”.)

Petre Caraman, urmărind ”răspândirea geografică a cuvântului Crăciun în afara graniţelor etnice româneşti, (declară că) nu se găseşte decât la slavii din imediata vecinătate cu românii”: la o parte din bulgari, la cehi şi slovaci - Kraciun; la ucrainienii carpatici – Kerecunj, expresia Kerecunj vecery însemnând - ajunul Crăciunului; la unguri Karacson.

La alte popoare slave, există alte denumiri ale sărbătorii.

„Faptul că slavii nu au un nume comun pentru sărbătoarea Crăciunului, deşi terminologia creştină este comună la ei, dă loc la presupunerea că, mai înainte de a-şi fi creat fiecare popor slav un termen special, va fi existat un altul comun, însă fără răspândire generală în masele slave, pe care-l vor fi împrumutat de la un popor ce era creştin cu mult înainte, dar care cu vremea va fi căzut în uitare. Acest termen a putut fi chiar românul Crăciun, rămas azi la slavii învecinaţi, fiindcă acolo se menţinea legătura cu centrul lui de răspândire”. (Petre Caraman).

„Termenul este de origine latină, mai sigur din „creatio” (naştere), poate însă din ”calatio” („convocarea de către sacerdoţii romani a enoriaşilor pentru comunicarea zilelor festive ale lunii”); iar slavul Karaciun e împrumutat din dacoromană, nu invers, şi restituit limbii române cu o deformare fonetică. După o tradiţie, încă nedispărută, în seara de Crăciun se pune pe foc, în vatră, o buturugă care trebuie să ardă toată noaptea, de altfel, cuvântul albanez kercum, are tocmai acest înţeles („lemn”, „ciot”, „buturugă de Crăciun”. (Victor Kernbach)

 

Personajul reprezentativ al Crăciunului

 

Crăciunul fără cadouri, ar fi ceva de neimaginat. Tradiţia lor datează din vremea romanilor, când, la sărbătorirea Anului Nou, se făceau întotdeauna cadouri. În timp, s-a născut un personaj legendar, cel mai îndrăgit mit al copilăriei, cu nume diferite, în jurul căruia poveştile abundă, în funcţie de fiecare ţară.

Moş Crăciunul mitului român (în comunism Moş Gerilă) este mai ades numit: Father Christmas, Sint Nikoloses, Pčre Noël, Sinterklaas, Nikolaus, Santa Claus, iar în unele ţări este pur şi simplu înlocuit de Kristkindl (copilaşul Christos), de îngeraşi, sau alte personaje legendare.

            Mi se pare interesantă o scurtă trecere în revistă a numelor ce i s-a dat în diferite ţări – atribuţiile însă rămânând identice. Astfel: în Afganistan - "Baba Chaghaloo; în Albania - "Babadimri; în Armenia - "Gaghant Baba"; în Belgia - "Kerstmann"; în Brazilia - "Papai Noel”; în Bulgaria - "Dyado Koleda"; în Cehia - "Ježíšek"; în Chile - „Viejito Pascuero”; în Danemarca - "Julemanden"; în Egipt - "Papa Noël"; în Finlanda - "Joulupukki"; în Franţa şi Canada franceză - "Le Pčre Noël"; în Germania - "Weihnachtsmann" sau "Nikolaus”; în Italia - "Babbo Natale";  în Irac şi Africa de Sud -"Goosaleh"; în Iran - "Baba Noel"; în Irlanda - "Daidí na Nollaig"; în Lituania - "Kalėdų Senelis"; în Norvegia - "Julenissen"; în Polonia -"Święty Mikołaj"; în Portugalia - "Pai Natal"; în Scoţia - "Daidaín na Nollaig"; în Serbia, Bosnia şi Herţegovina - "Deda Mraz"; în Spania şi America Latină - "Papá Noel; în Suedia - "Jultomten"; în Turcia - "Noel Baba".

Dar, indiferent cum îl denumesc, este poate cel mai iubit personaj al copilăriei. Şi nu numai…La orice vârstă, el îţi reaminteşte emoţia aşteptării şi bucuria darurilor, te reîntoarce pentru scurt timp în “anii de aur” când totul ţi se părea posibil, când jocul şi viaţa erau noţiuni identice.

            Deşi pare ciudat, bătrânul Moş Crăciun, cu barbă şi mustăţi cernite, cu mantie roşie, tivită cu blană albă şi căciula specifică, este mult mai tânăr decât ne putem închipui.

            În 1809, scriitorul american Washington Irving în cartea sa “New York Knickerbockers” îl descrie pe Santa Claus  - cum i se spune în America, ca pe un bătrân care poartă o pălărie joasă, cu boruri mari, pantaloni până la genunchi, cizme şi o pipă lungă.

 În 1822 scriitorul american Clement Moore în poemul "A visit from St. Nicholas" îl descrie ca pe un cobold (spiriduş) rotofei, imagine care a persistat multă vreme în desenele timpului.

Mantia roşie, căciuliţa şi barba albă, stufoasă, a primit-o ceva mai târziu. În 1927 cotidianul New York Times comenta că în sfârşit înfăţişarea lui Santa Claus a fost standardizată după prototipul de mai sus.

Ei, povestea nu s-a terminat aici, imaginea bunului moş pe care-l cunoaştem noi, s-a născut dintr-o reclamă pentru firma "The Coca-Cola Company" realizată de Haddon Sundblom, desenatorul american de origină suedeză. Acesta a păstrat hainele devenite tradiţionale, dar a luat ca model pe un bătrân pensionar al firmei respective, realizând imaginea unui moş tare mucalit şi pus pe şotii.

Această versiune modernă a apărut pentru prima oară în "Saturday Evening Post" şi până în 1966, an de an, bătrânul moş a figurat în 44 de reclame diferite, ceva mai târziu spre bătrâneţe, Haddon Sundblom i-a desenat o nouă faţă, folosindu-se pe el însuşi ca model – imagine care a fost popularizată în lumea întreagă şi pe care o ştim şi noi.

De obicei moşul vine pe nesimţite, când dorm copiii. Cel mai ades intră pe uşă, dar, mai sunt şi excepţii.

 

Astfel, în SUA, moşul, în sania sa trasă doar de Rudolf "The Red-Nosed Reindeer" (renul cu nasul roşu), sau de o întreagă cohortă de reni: Dasher, Dancer, Prancer, Vixen, Donder, Blitzen, Cupid, Comet şi Rudolph, zboară prin văzduh în noaptea de 24 spre 25 decembrie, intră pe coşul căminului în case şi pune darurile în ciorapii speciali "Chrismas-Stockings", agăţaţi de cămin, copiii putând să se bucure de ele doar în dimineaţa primei zile de Crăciun.

Superstiţia este ca pe cămin să se pună o ceaşcă cu lapte cald – pentru Santa Claus şi bucăţi de zahăr pentru Rudolf (sau pentru întreaga cohortă de reni), ca să-şi recapete puterile să poată să ajungă la toţi copiii în această noapte.

In Ungaria bătrânul moş este înlocuit de un înger.
            În Franţa Pere Noel vine în noaptea de ajun, intră pe coşul casei şi pune cadourile în pantofii pregătiţi. Probabil că acum întâmpină mari greutăţi cu caloriferele, dar ce contează, dimineaţa pantofii sunt  totdeauna plini şi mirajul îşi păstrează parfumul de poveste...

În Austria şi Germania figura lui Moş Crăciun a preluat-o St. Nikolaus, care aduce dulciuri în noaptea de 5 spre 6 decembrie, punându-le în pantofii copiilor cuminţi. Cei răi primesc cu o noapte înainte, un mănunchi de nuiele, pe care sunt legate câteva bomboane, sau chiar pe Krampus – făcut din ciocolată, personajul care „tutelează” noaptea de 4 spre 5 decembrie. Amândoi sunt îmbrăcaţi tot în haine roşii, St. Nikolaus are mitră de episcop pe cap, iar Krampus are corniţe şi o limbă mare, ce-i atârnă sinistru din gură. În ajunul Crăciunului, darurile sunt aduse de Cristkindl (Copilaşul Cristos). Sute de ani St. Nikolaus aducea copiilor mici daruri de Crăciun.. Martin Luther (1483-1546), primul reformator protestant, denumit şi „părintele reformei”, a contestat această atribuţie a lui St. Nikolas (sfântul Nicolaie), astfel l-a înlocuit cu „Christkind”care din 1535 aduce de Crăciun daruri copiilor din familiile protestante, ulterior fiind asimilat şi în religia catolică.

În Rusia personajele Crăciunului sunt: Femeia Zăpezii ”Babushka”, Moş Crăciun se numeşte Bunicuţul Ger ”Ded Maroz” (îmbrăcat identic cu clasicul moş) ce este întotdeauna însoţit de o fetiţă, ce reprezintă fulgul de zăpadă – „Snegorochka” şi un băieţel – ce simbolizează Anul Nou. Datorită faptului că biserica ortodoxă foloseşte calendarul Julian, Crăciunul se sărbătoreşte pe 7 ianuarie.

În Islanda, cadourile sunt aduse din munţi, de către Piticii de Crăciun, îmbrăcaţi identic ca şi moşul clasic. Se crede că sunt 13 pitici, care vin pe rând, de la Crăciun până pe 6 ianuarie – sărbătoarea celor Trei Crai, luând unul locul celuilalt..

În Ţările Scandinavice, spiriduşul „Jul Nisse“, arată identic cu Moş Crăciun, dar foarte mic ca statură. El are grijă şi supraveghează totul. Obiceiul este să i se pună special pentru el un vas cu terci de orez. Evident „Nisse” are o tradiţie păgână, se crede că ar fi fost descendentul primului om care a poposit pe aceste meleaguri şi care ar fi fost îngropat într-un Tumul din apropierea casei, de unde stă şi veghează la bunăstarea familiei.      

Sărbătoarea echinocţiului de iarnă, era în acelaşi timp şi o sărbătoare a strămoşilor, a morţilor. Se credea că nu numai Nisse, dar şi sufletele morţilor, sau diferite spirite rele, se întorc în lumea celor vii, să petreacă alături de oameni, drept pentru care, se duceau mâncăruri şi băuturi la morminte, iar în casă, se lăsa în toată perioada sărbătorilor mâncare pe masă. Obiceiul a fost preluat în creştinism, la sărbătoarea Crăciunului.

 

Mai mult chiar, dacă Crăciunul se celebrează într-un restaurant, tradiţia este ca din fiecare fel de mâncare să se arunce un dumicat sub masă, pentru ca şi morţii şi spiritele să aibă parte de festin. Un obicei foarte asemănător cu cel românesc, când înainte de a bea vin, se varsă câteva picături pe jos.

În Australia Moş Crăciun este reprezentat în pantaloni roşii, scurţi (boxer), skiind pe apă şi având un elicopter cu care se deplasează.

Poveştile legate de personajul iubit abundă, determinate fiind de mitologia fiecărei ţări în parte, factor care-şi pune amprenta decisivă, interferându-se permanent elementele ancestrale cu cele de dată relativ mai recentă.

„Seminarizarea” Moş Crăciunilor  în Viena...ca să fie „în temă” cu tradiţia şi obligaţiile lor, ca idoli ai copilăriei..

(Cotidianul Kurier)

 

Partea a II -a aici >>

Julia Maria Cristea (Christea)

Viena

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)