Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Sărbătoarea Crăciunului (2)

Partea I - a aici >>

Seria: Istorie şi etnografie

       Julia Maria Cristea (Christea) - Viena

 

 

Legende populare româneşti despre Crăciun

În cartea sa „Universul mitic al românilor” Victor Kernabach îl descrie ca pe „un personaj antropomorf, cu alură rurală”.

În folclorul român personajul Crăciun – aşa cum reiese din numeroasele colinde, este când un cioban, când apare în compania lui lui Dumnezeu şi a Maicii Precista, când e un bogat proprietar de turme, soţ al Crăciunesei, beţiv, avar şi brutal, care, furios că soţia sa a găzduit-o pe Maica Domnului şi a ajutat-o să nască, i-a tăiat mâinile din cot. Maica Domnului însă a răsplătit-o, făcându-i mâinile la loc, din aur curat. În continuare, legendele menţionează că soţul violent, respectiv Crăciun, de bucurie că şi-a văzut nevasta întreagă, a aprins un rug enorm în curte şi a început să joace de bucurie, împărţind tuturor daruri (atributele celor trei crai).

Această legendă a tăierii mîinilor, există încă din sec. XVII în scrierile călugărului cretan Landos:  „Amartolon Sotiria” (Mântuirea păcătoşilor), unde se relatează legenda soţiei de a doua, a unui împărat „ din ţara frâncescă”, care, cere ca ficei din prima căsătorie să i se taie mâinile. Ceea ce acesta a şi făcut, dar, au fost puse la loc şi vindecate de „cea întru tot puternică despuietoare”, deci –Fecioara Maria. Această relatare poate să fi influenţat tipologic mitul Crăciunesei (V. Kernbach)

„Există deci două sensuri majore – unul religios (sărbătoarea de Crăciun, ca evenimentul Naşterii Mântuitorului) şi unul mitologic (personajul Crăciun) (V.Kernback)

 

Pomul de Crăciun

 

Pomul de Crăciun este simbolul puterii vieţii care învinge moartea; al renaşterii; a reîntoarcerii luminii – rădăcinile tradiţiei datând (se crede) din timpul Saturnaliilor romane, când se împodobea casa, la „moartea“ vechiului an şi „naşterea“ Noului An, cu ramuri de dafin (Laurus nobilis) şi diferite conifere - plante care sunt întotdeauna verzi, vitale, indiferent de anotimp, credinţa fiind că ele aduceau sănătatea în casă.

La solstiţiul de iarnă, în cadrul cultului lui Mithra - ca zeu al luminii şi soarelui, este atestată împodobirea unui pom „întotdeauna verde”.

Încă din Evul Mediu exista obiceiul ca la diferite festivităţi să se facă Pomul de Mai, se presupune a fi o tradiţie legată de cultura falică, ca simbol a fertilităţii, unele speculaţii l-ar pune în legătură cu Menhirii din piatră, obeliscurile egiptene, simbolistica şamanismului la popoarele eurasiatice – simbolul Arborelui Axus Mundi, care face legătura dintre cele trei lumi.

La sărbătoarea Naşterii Domnului, se puneau în biserici pomi (foioşi) împodobiţi cu mere – ca simbol al fructului oprit şi păcatului ancestral strămoşesc, de care omenirea a fost mântuită prin naşterea şi jertfa lui Iisus. În acest sens, tradiţia a fost păstrată până în sec. XIX, astfel în nordul Germaniei, pomii de Crăciun erau împodobiţi cu figurine din lemn, care reprezentau pe Adam şi Eva, precum şi Şarpele mitic.

La popoarele nordice ramurile de brad cu care se împodobeau iarna casele, erau un mijloc de a lupta împotriva demonilor şi duhurilor rele, care, se credea că în perioada răscrucii dintre ani, umblau printre oameni. Totodată, faptul că rămâneau întotdeauna verzi, era o speranţă în renaşterea luminii şi venirea primăverii.

Asupra datei exacte şi locului unde s-a făcut primul pom de Crăciun, părerile sunt împărţite.

Se crede că prima menţionare a unui Pom de Crăciun ar data din anul 1419, şi anume în Freiburg, unde o congregaţie a brutarilor, a împodobit un brad cu numeroase dulciuri, fructe şi nuci poleite, copiii având voie să le ia, după ce se serba Anul Nou.

În Germania, cea mai veche descriere a decorării casei cu ramuri de brad, datează din 1494 şi se datorează umanistului Sebastian Brants şi cărţii sale "Narrenschiff", unde, în 113 capitole se descriu obiceiurile timpului, carte tradusă în limba latină şi răspândită în toată Europa.

Începând cu reformatorii Martin Luther (1515), Philipp Melanchthon, Ulrich Zwingli, Martin Bucer şi Johannes Calvin şi până la mijlocul sec. XIX-lea, bradul a fost simbolul Crăciunului pentru protestanţi, aşa precum ieslea este simbolul pentru catolici, de abia la sfârşitul sec. XIX a fost adoptat şi de catolici şi ortodocşi.

Ceva mai târziu, într-o cronică a timpului datând din1535, se relatează că în  Strassburg, camera mare (sufrageria) era decorată de sărbătorile Crăciunului, cu crenguţe sau chiar pomişori de tisă, buxus şi laur.

Într-o altă versiune, o corporaţie meşteşugărească din Brennen a împodobit pentru prima oară un Christbaum (pomul lui Christos în traducere fidela, de fapt Pomul de Crăciun) la sărbătoarea Crăciunului în 1597.

În 1605, în Strassburg, pomul a fost împodobit cu merişoare, dar fără lumânări. Acestea au apărut mai târziu în 1611 în Silezia, când ducesa Dorothea Sybille von Schlesien, l-a decorat pentru prima oară cu 12 lumânări, reprezentând lunile anului. Johann Wolfgang von Goethe, a văzut pentru prima oară în 1770 – la Strassburg, un Pom de Crăciun, pe care l-a descris în „Suferinţele tânărului Werther”(1774).

În Berlin, primul pom s-a făcut în 1780, iar în Viena a fost făcut pentru prima oară în 1816 de către Henriette von Nassau-Weilburg, soţia protestantă a arhiducelui Karl von Österreich, fratele mai mic al lui Franz II, ultimul împărat al Sfântului Imperiu Roman de naţiune germană, autoîncoronat în 1804 ca Franz I - primul împărat al Austriei.

Evident, doar o anume pătură socială îşi putea permite acest lux, restul populaţiei folosind vechea tradiţia a împodobirii caselor cu ramuri verzi, mai târziu – în a doua jumătate a sec. XIX folosindu-se pomii coniferi.

Multă vreme, biserica a fost împotriva acestei tradiţii „păgâne”, datorită faptului că ea poseda păduri întinse, care, în timpul sărbătorilor erau practic devalizate.

În Anglia, pomul de Crăciun a fost cunoscut de abia în 1840, în epoca victoriană, după ce regina Victoria s-a căsătorit cu prinţul saxon Albert von Sachsen-Coburg und Gotha, care a adus cu el tradiţia germană. Cel mai reprezentativ exemplar, este aşezat anual în Trafalgar Square – Londra.

Ceva mai târziu, datorită marinarilor germani, tradiţia a ajuns în Olanda, Rusia (mai ales St. Petersburg şi Moscova), apoi Italia.

În România, bradul de Crăciun a fost adus de studenţii români care au mers să studieze la Viena şi Berlin, iar din 1866 - când s-a instaurat dinastia de Hohenzollern în Ţările Române, a devenit o tradiţie preluată  la curţile boierilor bucureşteni, apoi răspândită peste tot, indiferent de starea socială.

În Franţa, Bradul de Crăciun se face doar în nordul ţării. Obiceiul a fost adus pentru prima oară în iarna lui 1870 de către soldaţii care au luptat în „Guerre Franco-Allemande“, războiul cu Germania ( 1870/71)

În 1870 ducesa Helene von Orleans a făcut primul pom de Crăciun la palatul Tuileries din Paris, imitată imediat de către ultima împărăteasă a Franţei -  Eugénie de Montijo, soţia lui Napoleon III.

În Spania şi Portugalia, Pomul de Crăciun este mai recent şi puţini şi-l pot permite, deoarece brazii sunt foarte scumpi. Obişnuit este „Ieslea de Crăciun“ o reprezentare a Sfintei Familii în grajdul de la Bethlehem, cu personajele dramei creştine: Josef, Maria, pruncul Iisus, cei trei magi, un bou, un măgar, oiţe, îngeraşi şi Steaua magilor. Această iesle în care se află animalele, se aşează în prima duminică a lunii decembrie. În fiecare duminică care urmează, sunt introduse celelalte figurine – Josef cu Maria, Steaua magilor, şi în final pe 24 decembrie - pruncul Iisus şi cei trei crai.

            În Islanda, tradiţia Pomului de Crăciun este relativ nouă, de cca 40 de ani. Cum pe insulă nu există mulţi pomi, deci trebuiau importaţi, s-a găsit o soluţie practică: să se taie din placaj forma unui brad, să fie vopsită în verde şi pe el să fie puse lumânările. 

                    În Australia, pomii de Crăciun sunt din fibră sintetică. În Sydney, tradiţia este identică în fiecare an - aici este ridicat
 cel mai mare Pom de 
Crăciun din toată emisfera sudică, înalt de 26 m. şi împodobit cu 21.000 de beculeţe, 4000 de globuri aurii şi 1.500 m. panglici aurii
 şi verzi.

În America tradiţia pomilor de Crăciun a fost adusă de emigranţii germani, primul pom a fost făcut în 1833 în Illinois de către emigrantul german, naturalizat ca american - Gustav Körner, avocat, judecător, general de brigadă, diplomat, ambasador al Americii în Spania şi viceguvernator în Illinois.

În 1891 a fost făcut primul pom iluminat la Washington, în faţa Casei Albe. De fapt de la sfârşitul sec. XIX au început să se facă în America pomi de Crăciun din...gheaţă.

Pentru prima oară în cultura Emiratelor Arabe, se va face în 2006 un pom de Crăciun, în faţa hotelului Grand Hyat din Dubai. Bradul a fost adus din Frankfurt am Rhein, are 6 m. şi 260 kg.

 

Cei mai înalţi Pomi de Crăciun din lume.

 

Evident, există o concurenţă acerbă pentru a putea atinge acest deziderat, dar, în genere multe ţări îşi atribuie performanţa – indiferent dacă bradul este netăiat încă, sau natural ori sintetic...

Americanii au declarat „Nation's Christmas Tree”, cel mai mare arbore Mamut ((Sequoiadendron giganteum) aflat în parcul natural Kings Canyon National Park din Sierra Nevada - California. El are 82 m. şi a primit denumirea după generalul Ulysses S. Grant, al 18-lea. preşedinte al SUA (1869-1877).

Aşa cum se întâmplă cel mai ades în viaţă, totul se datorează unei întâmplări. Charles E. Lee – secretarul Camerei de comerţ din Sanger – California, a vizitat în 1924 parcul, împreună cu fetiţa lui. Când au ajuns în faţa uriaşului arbore de Segoja, fetiţa a exclamat uimită: "what a wonderful Christmas tree it would be!".

Ideea a prins roade, Charles E. Lee a organizat în jurul “uriaşului” prima petrecere de Crăciun în 1925, iar scrisoarea sa trimisă preşedintelui  SUA – Calvin Coolidge, a avut succes deplin. Acesta a declarat în 1926  arborele mamut The General Grant, drept „Nation's Christmas Tree“, sărbătorit de atunci festiv, în fiecare an.     

În Tasmania, în Styx Forest, în decembrie 1999 s-a decorat un arbore de eucalipt înalt de 80 m. cu 3000 de beculeţe, acţiune protestatară împotriva distrugerii pădurilor virgine.

Cel mai mare arbore conifer, aflat în Seattle - SUA (un soi special denumit Douglaise – din care mai există doar patru exemplare în Asia de sud şi două în America de nord, în Europa fiind distruşi încă din perioada terţiară), având o înălţime de 67,5 m. a fost decorat ca Pom de  Crăciun în 1950

În Germania în Kommern / Eifel, unde se află cel mai mare Muzeu în aer liber din Europa – întins pe o suprafaţă de 80 ha. s-a împodobit în 2003 un brad înalt de 38m. iar în 2005 un brad de 36m.

Referitor la arborii tăiaţi, nu s-a făcut încă o evidenţă.

Şi arbori artificiali, făcuţi pe schele metalice, au locul lor pe podiumul competiţiei.

Cel mai mare brad construit din lume, intrat în Guinnes – Buch în 1991, este cel amenajat an de an, din 1980 în Gubbia – regiunea Umbrien (Italia), pe Monte Ingono. El are 600 m. înălţime, 400 lăţime, este împodobit cu 450 becuri colorate şi se vede de la 50 km. depărtare. Ce înseamnă lupta pentru supremaţie, indiferent în ce branşă…

În oraşul Itu – Brazilia, an de an se împodobeşte acelaşi brad din atelaj de oţel, înalt de 84m.

În Lisabona şi Varşovia, bradul confecţionat din schele metalice, are 72 m.

În Dortmund, în faţa bisericii Reinold, unde are loc anual târgul de Crăciun, se face un Pom de 50 m. alcătuit din atelaje de metal, ornamentate cu 1700 molizi, 13.000 de becuri; întreaga construcţie cântăreşte 30 tone şi are în pământ un ancoraj solid de beton de 130 tone. Mai mult chiar, pentru a se preîntâmpina un incendiu, barele de oţel care alcătuiesc atelajul, au 52 de instalaţii de apă, care asigură 3200 lt pe minut .

Ce este interesant, sub această întreagă instalaţie care însumează 170 de tone, se află un garaj subteran supraetajat.

 

Diferite modalităţi de sărbătorire a Crăciunului.

 

În toate ţările scandinavice se sărbătoreşti Julfest, aşa cum l-am descris mai sus. Foarte importantă este curăţenia rituală a casei, care precede marea sărbătoare. Apoi, nu trebuie uitate spiritele casei, denumite Tomare, care sunt alături de familie atât la rău cât şi la bine. Pentru a petrece şi ele şi pentru a le arăta recunoştiinţa, li se pune pe pragul casei un terci dulce, din mălai sau făină cu lapte, dacă se uită această ofrandă, spiritele sunt nemulţumite şi aduc ghinion. De asemenea, ferestrele trebuie să rămână toată noaptea deschise, pentru ca prieteni sau vecinii să poată arunca în casă un  Julklapp, adică un cadou.

Într-un poem al poetului norvegian Skalde, care a trăit în jurul anului 900 e.n.(deci cu 100 de ani înainte ca Norvegia să fie creştinizată), se găsesc şi alte tradiţii, printre care aceea ca la Solstiţiu de iarnă să se aducă ofrandă zeului fertilităţii - Frřy, un porc. Aceasta explică tradiţia ca până astăzi, în foarte multe ţări ale lumii, de Crăciun să se taie porcul, carnea căruia constituind baza mâncărilor tradiţionale.

           

Totuşi, punctul culminant al sărbătorilor Crăciunului în aceste ţări, mai ales în Suedia, nu este 25 decembrie – sau ajunul lui, ci 13 decembrie, când este “Sărbătoarea Luminii” – St. Lucia, o tradiţie consemnată pentru prima oară în anul 1780. Până în sec. XVI-lea, noaptea de 12 spre 13 decembrie era considerată cea mai lungă a anului, de fapt solstiţiul de iarnă. Din acest moment zilele deveneau tot mai lungi, deci victoria luminii asupra întunericului, în latina Lucia însemnând strălucire, cea care luminează. În “Infernul” lui Dante, Lucia este considerată “Lumina Cerească”

            Legenda vorbeşte de o martiră, care în sec. III le-a dus de mâncare creştinilor ascunşi în catacombele Romei. Ca să-şi lumineze drumul, ea ţinea pe cap o coroană în care erau puse lumânările, în mâini având coşurile cu hrană. Scenariul sărbătorii este Mireasa Lucia, îmbrăcată în haine albe, pe cap cu o cunună în care sunt puse lumânări aprinse, însoţită de un alai de copii, îmbrăcaţi tot în alb, care cântă un gen de colinzi dedicate lui Lucia.

În fiecare oraş, fiecare sat şi fiecare cătun este aleasă din timp fata care va juca rolul miresei Lucia, ritual care are loc mai ales în şcoli şi căminele de bătrâni.

În Evul mediu, aceasta era ziua când li se făceau daruri copiilor, mult mai târziu – în sec. XVI fiind schimbată cu 24 decembrie.

Sărăbătoarea Luminii – St. Lucia, a fost adoptată şi în Italia, Ungaria. Serbia şi sudul Germaniei. În Italia se face o mâncare specială "Torrone dei poveri", care este împărţită săracilor.

Interesant de ştiut este tradiţia similară, existentă şi în România. În această zi se taie o crăcuţă de cireş sau măr şi se pune în apă. Dacă face frunze, chiar flori, până în 4 săptămâni, anul care urmează va fi rodnic.

În Norvegia, în ajunul Crăciunului, întreaga familie, se ia de mâni, rotindu-se în cerc în jurul bradului, unul dintre simbolismele cercului fiind infinitul – fără început şi fără de sfârşit. Apoi se bea berea "Juleřl" în alte ţări scandinavice denumită "Skĺl", special făcută pentru Crăciun.        

Tradiţia acestei beri, datează din timpurile Wikingilor, când regele o turna în cornul de vacă ce-i slujea ca pahar, şi înainte de a bea, închina în cinstea zeilor Oden, Frřy şi Njord, pentru a avea pace şi o recoltă îmbelşugată, în anul următor.            Creştinismul a anulat semnificaţia păgână a acestei tradiţii, berea fiind o ofrandă adusă Fecioarei Maria şi pruncului Iisus.

În Finlanda, locuitorii sunt convinşi că trăiesc în ţara lui Joulupukki (cum este denumit Moş Crăciun). El locuieşte undeva pe muntele Korvatunturi (Korva înseamnă ureche), denumit aşa deoarece seamănă cu o ureche uriaşă, cu care Moşul, aude copiii lumii întregi. Aici, un an întreg, împreună cu soţia lui şi cu Elfele, pregăteşte darurile pentru noaptea sfântă. Copiii îl aşteaptă costumaţi în reni. Un loc foarte însemnat în desfăşurarea sărbătorii, este vizitarea cimitirelor – în după amiaza de 24 decembrie, şi împodobirea mormintelor cu brazi şi coroane. În Finlanda există unica poştă a lui Santa Claus, copiii care scriu până pe 3 decembrie, primesc răspuns. Exemplul a fost urmat de Austria, Japonia, Singapore şi Estonia, unde în perioada premergătoare sărbătorilor, există oficii speciale, unde copiii trimit scrisorile lor.

În Lituania, ajunul poartă denumirea de “Kucios” şi este cel mai important în contextul sărbătorilor Crăciunului.  Tradiţia este ca să fie serbat cu o masă abundentă în care să existe 12 feluri diferite de mâncare- pentru fiecare lună a anului.

În Olanda se spune că Sinterklas, adică St. Nikolaus (Sfântul Nicolaie), considerat patronul marinarilor şi sărbătorit în mod deosebit, vine din Spania cu o barcă, în ultima duminică din noiembrie, însoţit de servitorul său – “zwarte Piet”. Amândoi călăresc nişte cai zburători, (Sinterklas un cal alb), şi aruncă în noaptea de 5 decembrie, cadourile prin hornurile caselor. Tradiţia este să se pună pentru cai, pe pragul casei, un vas cu apă, câţiva morcovi şi o mână de fân

În Anglia, în seara de Crăciun se mănâncă întotdeauna gâscă la cuptor. Tradiţia datează din epoca Elisabetiană, în 1588. Chiar în seara de Crăciun (când întâmplător se mânca friptură de gâscă), curierul a adus vestea victoriei asupra armatei spaniole. În amintirea acestei zile şi mai ales acestei victorii, de atunci gâsca a rămas mâncarea tradiţională de Crăciun. Tradiţia Pomului de Crăciun datează din perioada victoriană, aşa cum am mai spus. Şi pe 26 decembrie, aşa numita "Boxing Day", se fac cadouri. Tradiţi vine de la la faptul că înainte, ucenicii şi slujitorii casei, primeau bani de Crăciun, în cutii foarte colorate.

 

Pe 6 ianuarie, ziua celor trei crai, la uşa caselor vine  MARI LWYD/Grey Mare, un bărbat (purtând o mască de cal) care pune întrebări copiilor. În caz că ei nu cunosc răspunsul, sunt muşcaţi şi trebuie să-i dea de mâncare. Este interesantă asemănarea cu tradiţia colindatului cu „capra” la români. De fapt, acest personaj reprezinta la celţi, patronul cailor „Goddess Rhiannon” cu rol important în ritualurile păgâne de fertilitate, celebrate la Anul Nou, şi mai ales ca şi conducător al sufletelor în lumea veşniciei. La romani, calul celtic Goddess Rhiannon era cunoscut sub numele de „Epona”.

În Germania şi Austria. De cca 100 de ani există tradiţia „Coroanei de Advent”, (Adventul este perioada de 4 săptămâni premergătoare Crăciunului). Această coroană, cu semnificaţia simbolică de a ţine demonii şi duhurile rele departe de casă, este făcută de obicei din crengi de brad, iniţial avea 24 de lumânări, în timp s-au redus la patru, care se aprind pe rând, începând cu prima duminică a lunii decembrie, până în seara de ajun.

Obiceiul de a împodobi la solstiţiul de iarnă, uşile, ferestrele şi casa cu crengi de brad  sau pin, în credinţa că ele aduc noroc, viaţă lungă, prosperitate şi fertilitate, datează cu mult înaintea creştinismului.

O altă tradiţie este „Adventkalender” – calendarul perioadei de 4 săptămâni premergătoare Crăciunului. El datează oficial din 1908, şi a apărut în München. Versiunea cea mai cunoscută  a felului cum a apărut acest obicei, este relatarea lui Thomas Mann, în romanul său „Casa Buddenbrooks” (1901) pentru care a şi primit premiul Nobel pentru literatură (1929) Mama micuţului Hanno, agasată de întrebările băiatului: „Când vine Christkind?”a făcut singură din carton şi hârtie, un fel de calendar cu 24 de mici ferestre, în care a ascuns câte o bomboană. În sfârşit, a găsit o modalitate de a-i răspunde: - Cînd vei deschide toate ferestrele şi vei mânca toate bomboanele, atunci va sosi şi Christkind.

De fapt, obiceiul a fost consemnat pentru prima oară la sfârşitul sec. XVIII, la protestanţi, care, atârnau 24 de poze religioase pe perete, luând în fiecare zi una jos, până se ajungea la ajunul Crăciunului, sau făcând cu creta 24 de linii pe uşă, copii trebuind să şteargă în fiecare zi câte una, pentru a ţine astfel evidenţa zilelor până când vor primi cadourile.

Tradiţia s-a perpetuat, sub forma cunoscută azi, în cele 24 de ferestre se pot găsi dulciuri, jucării, poze – după fantezia creatorului. Deosebit de interesant de ştiut, în perioada 1933-1945, cunoscută sub denumirea „Der dritten Reich”,(cel de al treilea Reich) în cea de a 24 fereastră, nu era consemnată naşterea pruncului Iisus, ci Solstiţiul de iarnă.

În Franţa cea mai semnificativă tradiţie, la sate, este cea a „Buturugii de lemn”, care, este arsă la foc mic, în căminul, soba, sau în curtea fiecărei case, iar după sărbătoarea Crăciunului, cenuşa rămasă este împrăştiată pe câmp, pentru a aduce noroc şi o recoltă bogată. La oraş, se face doar o prăjitură specială – cu aspect de buturugă, denumită "buche de noel", care aminteşte această tradiţie.

În Italia, Crăciunul poartă denumirea sărbătoarea lui „Il Bambi Gesu“. Toată ziua de ajun se posteşte, doar seara se mănâncă, peşte, oaie sau curcan – nu porc. Tradiţia este ca în cămin să fie arşi pomişori sau ramuri de măslin. Pomii de Crăciun  nu sunt frecvenţi. Cel mai important simbol al Crăciunului este «ieslea» denumită „Presepio"- se spune că ea a fost pentru prima oară făcută în Italia, de către sfântul Francisc von Assisi în 1223.

 De aici s-a răspândit în lumea întreagă ca un simbol catolic al Crăciunului. Copiii scriu lui “Bambinello” ce şi-ar dori, dar cadourile le aduce Sfânta Befana, considerată şi vrăjitoarea Befana, o babă hidoasă care coboară noaptea pe coşul casei, pentru a pune copiilor cadourile, dar, numai după ce în “iesle” au fost puse ultimele personaje, adică cei trei crai; de fapt este simbolic deoarece se ştie că aceşti crai au adus cadourile pruncului Iisus. Ce este foarte important, timp de 12 zile între Crăciun şi Epiphania (Cei trei crai – similar cu Bobotează) în cămin trebuie să ardă un trunchi de frasin. Toată familia trebuie să vegheze ca focul să nu se stingă sau să se consume prea repede, aceasta ar aduce doar necazuri şi nenoroc. Cel care este ales să taie trunchiul din pădure, este stimat, de întregul sat. Se crede că ar avea putere împotriva deochiului. Şi felul cum este transportat trunchiul acasă are mare importanţă, deoarece atât în acest caz cât şi în timpul în care arde în cămine, el simbolizează pomul de Crăciun.

În Grecia timp de 12 nopţi (24 dec. – 6 ianuarie) este aprins Focul de Crăciun, menit să ardă spiriduşii răi, denumiţi  Kalikanzari, care, în acest interval de timp devin foarte activi. O tradiţie veche păgână, păstrată şi acum cu sfinţenie, este aprinderea în noaptea de Crăciun a celui mai masiv trunchi de copac, denumit Christoxylo. În creştinism, semnificaţia este ca să se încălzească pruncul Iisus, nou născut. Acum se face pâinea specială de Crăciun – Christopsomo, decorată cu un „A” (reprezentând plugul de arat) şi un „B” (reprezentând jugul boilor), o bucată din această pâine se pune la icoană, apoi se îngroapă în brazdă la primul arat.

 Încheierea sărbătorilor de Crăciun este pe 6 ianuarie – „Theophania” (boboteaza) când preotul, într-o adevărată ceremonie, aruncă crucea în apa mării şi bărbaţii sar s-o readucă la mal – obicei practicat şi în România.

În Bulgaria, în seara de Ajun (24 decembrie), obligator se mănâncă 12 feluri diferite – reprezentând fiecare lună a anului. Între acestea nu trebuie să lipsească fasolea, prunele uscate şi nucile.

În SUA Crăciunul a fost declarat sărbătoare federală în 1870. Urarea de Crăciun este "Happy Xmas", X însemnând prima literă a însemnelor greceşti” XP" sau "Xt” care-l desemnează pe Christos, iar Mas la anglo-saxoni înseamnă "festival", "religious event" deci Crīstesmćsse sau Crīstemćsse. Datorită emigranţilor, au fost importate mai ales din Europa tradiţiile.

În Japonia, Crăciunul şi Anul Nou sunt spectaculos reprezentate printr-o iluminaţie feerică. Prima a fost făcută în Cobe (1995) după marele cutremur care a avut loc în acelaşi an, unde au murit 5000 de oameni şi 10.000 de case distruse. Aceasta a fost felul de a reacţiona al japonezilor, printr-un tunel de lumină – Kobe Luminarie, care a devenit tradiţie (perioada 9-22 decembrie). Cobe este cel mai occidental oraş - unde în 1867-68 s-a deschis comerţul cu alte state, după 250 de ani de izolare din perioada Edo. Din 1999 Tokio are o versiune proprie Tokyos Millenario (24 dec. - 1 ian.) – o iluminaţie feerică.

 

Tradiţia felicitărilor de Crăciun – universal valabilă, e destul de recentă. Ea datează din 1843, când, în Anglia, John Calcott Horsley a făcut artizanal prima felicitare pe care i-a trimis-o lui Sir Henry Cole.
 Supriza a fost atât de agreabilă, încât în foarte scurtă vreme, felicitările au început să fie produse „pe bandă rulantă“ prin tipărire, în scurtă vreme devenind o tradiţie, răspândită în lumea întreagă.
           

Aş putea să continui, sunt multe de spus, fiecare ţară creştină are caracteristicile proprii de a sărbători Crăciunul, integrate în tradiţia generală, ce se referă la simbolismul naşterii Mântuitorului.

 

Pretutindeni Crăciunul este considerat Sărbătoarea Iubirii, a Familiei, cea mai frumoasă, mai caldă, mai emoţionantă sărbătoare a lumii creştine (adoptată din spirit comercial în toată lumea).

Mirifică, magică, fascinantă.. O sărbătoare în care, la orice vârstă, uităm de griji, de supărări, de obositoarea goană prin viaţă şi redevenim copii.

O sărbătoare a bucuriei intense, că şi în acest an, ne-am reunit întreaga familie, suntem toţi prezenţi în jurul Bradului.Şi colindăm cu speranţă-n suflet:

 

“O brad frumos, am să te rog, ca-n anul care vine/

Să fim cu toţi în jurul tău, să fim din nou cu tine”…

 

Partea I -a aici >>

Julia Maria Cristea (Christea)

Viena

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)