Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

Scandal la Peleş

“Incidentul Guillame” în corespondenţa privată a lui Eminescu şi Carol I

Dan Toma Dulciu  (foto)

 

 

Relaţiile lui Eminescu cu Palatul Regal au stat sub semnul unei reciprocităţi glaciale.   Prezent de voie, de nevoie în „salon literar” patronat de Carmen Sylva, Poetul face o proastă impresie doamnelor de companie ale Reginei: „Mai mult scund decât înalt, mai mult voinic decât zvelt, cu un cap ceva cam mare pentru statura lui, prea cărnos la faţă, nebărbierit, cu dinţii mari galbeni, murdar pe haine şi îmbrăcat fără nici o îngrijire “ iată imaginea şocantă, aşa cum este redată în Amintirile semnate de Mite Kremnitz; “ la masă mânca cu zgomot, râse cu gura plină, un râs care-mi suna brutal… Un om cu totul lipsit de maniere. O mână mică de copil, neîngrijită, poate nespălată “.

Deziluzie neaşteptată: “Eram atât de decepţionată – spune în continuare Mite Kremnitz - încât mă durea deosebirea dintre adevăratul Eminescu şi cel care trăise în închipuirea mea. Unde-i poezia ?”

Prietenia dintre Eminescu şi Mite Kremnitz datează, spun biografii, de prin 1876, când Eminescu, făcând un drum la Bucureşti, o cunoaşte pe cumnata lui Maiorescu, soţia medicului personal al Regelui Carol ! Predându-i lecţii de limba română, Eminescu face o pasiune pentru doamna de onoare a Reginei Elisabeta, căreia îi oferă în manuscris poezia “Atât de fragedă..” (considerată de numeroşi exegeti "un poem veronian", pe care Mite şi-l "atribuia pe nedrept", cf: N.Iorga, Istoria literaturii romane contemporane, 1934, 295-296).

Dar idolul Poetului a fost, fără îndoială, Veronica Micle, aşa cum  ni se dezvăluie adevărul gol goluţ în epistolarul celor doi îndrăgostiţi.

Nici Regina, la rândul ei, deşi i-a tradus în germană câteva  din operele sale, nu-l impresionează pe Eminescu, ba dimpotrivă. 

În anul 1882, legăturile dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle au cunoscut  trasee sinuoase. Creaţia poetică a fost săracă.  În scrisorile trimise Veronicăi, poetul se explică, se dezvinovăţeşte. El încearcă să îi recâştige încrederea, insinuând că nici Carmen Sylva, nici Mite Kremnitz sau vreo altă damă din anturajul literar de la Palat nu îi poate fi egală în inima sa. Ca argument, el îi destăinuie un fapt oribil, profund imoral, petrecut în interiorul chiliilor Mânăstirii Sinaia. Dar, înainte de a reda acest fapt, să rememorăm contextul în care s-a produs incidentul amintit mai sus.

În 1882, viaţa politică a tânărului regat al României, intrată în atenţia puternicilor Europei, datorită complicatei probleme a naturalizării străinilor,  dar mai ales prin delicata chestiune a Dunării, cunoaşte convulsii din cele mai neaşteptate.

În ceea ce priveşte conflictul cu Viena, politica Bucureştiului era limpede: România accepta orice fel de control la Dunărea de Jos, permitea libera circulaţie fluvială a navelor austro-ungare, dar fără limitarea sau îngrădirea comerţului românesc.

Regele Carol I considera Dunărea o chestiune de orgoliu şi de onoare, amintindu-i lui Karl Anton  von Hohenzollern, la data de 6 ianuarie 1882, următoarele:

 „ Dunărea scaldă castelul care a adăpostit leagănul meu, pe cursul ei am întreprins periculoasa călătorie pentru a lua în stăpânire ţara ce m-a ales ca principe. De atunci i-am acordat cea mai vie atenţie, am studiat punctele pentru o trecere favorabilă, m-am ocupat de Chilia pentru a o face navigabilă şi cu un  pod ferm peste Dunăre… La Calafat, Giurgiu, Olteniţa şi Brăila am stat în bătaia focului în repetate rânduri şi după toate acestea trebuie să mă lupt cu extrem de dificila chestiune a Dunării.” (Sorin Cristescu, „Carol I, Corespondenţa privată 1878-1912”, Tritonic, Bucureşti 2005, p.114-115)

În acest complex de împrejurări, suveranul român miza pe întărirea capacităţii de apărare a ţării, pe realizarea unui plan amplu de fortificaţii strategice, apelând la un cunoscut militar belgian: generalul Henry Alexis Brialmont (1821 –1903). În ciuda greutăţilor întâmpinate la Bruxelles chiar din partea ministrului belgian al apărării, Brialmont vizitează România în câteva rânduri, având întâlniri cu Carol I. Celebrul strateg a întocmit proiectul fortificaţiilor pentru linia de centură a  Bucureştiului. Construcţia efectivă a fost demarată în 1884, cu un buget iniţial de 15 milioane lei. În final, reţeaua formată din 18 forturi a costat 111,5 milioane lei aur, adică triplul bugetului anual alocat armatei române.

Prin sora sa, Maria de Flandra, inclusiv prin serviciile generalului Brialmont, suveranul român dorea să aibă în Regatul Belgiei un aliat de nădejde. Din nefericire, planurile sale vor fi serios periclitate de un incident jenant, produs la Palatul din Sinaia de către ambasadorul belgian şi consilierul acestuia - baronul Guillaume.

Fiind găzduiţi o perioadă de timp la reşedinţa regală din incinta Mânăstirii  Sinaia, Castelul Peleş nefiind încă dat în folosinţă, diplomaţii belgieni au generat, prin comportamentul lor imoral, un imens scandal, copios reflectat de presa de la Bucureşti dar şi cu ecouri în străinătate.

Nefericitul incident, petrecut în toamna anului 1882, a cărui amploare este greu de imaginat în zilele noastre, a tulburat serios apele la Bucureşti, fiind reflectată în două surse epistolare intrate abia în ultimii ani în atenţia cercetătorilor: fondul de scrisori Eminescu - Veronica Micle şi corespondenţa privată a Regelui Carol I.

 

Curtea princiară, scenă şi culise

 

 

 La Curtea Regală

 

 Atmosfera de la curtea regelui Carol I este un amestec de galanterie, artă, viaţă mondenă dar şi de intrigi şi scandaluri. Iubitoare a muzicii şi poeziei, regina Elisabeta, cochetând ea însăşi cu literele, sub numele de Carmen Sylva, îşi alcătuise un select şi exclusivist salon al artelor, compus din cunoscuţi şi talentaţi scriitori şi artişti, printre care  Alecsandri şi, mai târziu, George Enescu. Dintre damele de onoare se remarcă domnişoara Eufrosina Grădişteanu, îmbrăcată într-o rochie din stofă românească, brodată cu aur şi cu mătase albastră, principesa Bibescu purtând un elegant compleu din satin argintiu, d-na Grigore Ghica în toaleta vaporoasă de satin de "un alb răpitor" precum şi d-na Jacques Lahovary, "frumoasa ca o nimfă", în "ţinută de mare clasă", de satin alb şi trenă regală, brodată cu arabescuri si motive frunziforme (cum ar spune Claymour).

                                                                                                   Regina României 

  

 

Personaj fermecător,  regina  părea o femeie între două vârste, cu ţinută maiestuoasă, îmbrăcată într-o rochie „princesse” din catifea albastră. Nasul subţire, cu nările bine decupate, discret arcuite. Părul castaniu se adună deasupra frunţii înalte. Ochii căprui aveau aerul unei blândeţe triste. Tenul era uşor colorat. Buze fine, zâmbet binevoitor,  dinţii strălucitor de albi, mână cu degete fine şi lungi, cu un singur inel de aur, ce avea încrustat un mare safir, de un albastru mai intens decât culoarea ochilor augustului sau soţ., Regina Elisabeta nu se ocupă decât de viaţa mondenă. Seara, citeşte din creaţiile proprii, în prezenţa damelor de companie. Alteori, cântă la pian piese alese din creaţia lui  Beethoven, Schumann, Bach si Mozart, acompaniată de violonişti aflaţi printre invitaţi. Toată lumea vorbeşte limba franceză, cu excepţia regelui, care conversează în germană.  Acesta, mic de statură, cu figura palidă şi profil acvilin, avea toate trăsăturile unui prinţ prusac, al cărui sânge nobiliar se înrudea cu Napoleon Bonaparte, după bunică, şi cu Împăratul Wilhelm al II-lea şi Ţarul Rusiei, după tată. Chipul îi era alungit de o barbă castanie, ochii aveau o culoare intens albastră, iar privirile sale pătrunzătoare scrutau atent interlocutorul. Subiectele favorite ale regelui Carol I sunt pictura, artele frumoase, istoria sau geografia.

                                                                         

                                                                                                                Regele Carol I

       

    

Privită din afară, viaţa la Palat nu putea fi decât idilică: adeseori, din budoarul regelui se aud glasul înecat de tuse al Suveranului, sunetul bastonului vreunui majordom, atingând cu blândeţe podeaua, râsul discret al Reginei, sursurul paharelor de cristal sau al tacâmurilor de argint şi sunetele sprinţare ale pianului. La Sinaia, vara, viaţa era aproape serafică. Curtenii luau masa alături de Majestăţile Lor şi, aproape în fiecare zi, erau primiţi oameni de cultură sau feţe princiare, venite de departe, de pe la  mai toate Curţile Regale ale bătrânului continent. La o analiză mai atentă, un observator perspicace ar fi putut observa un amestec de “cabotinaj, ipocrizie şi bârfă”. Bârfa era la ea acasă, născută mai ales din  neruşinatul spionaj al cameristelor, un veritabil cuib de viespi.

Din acest viespar au răsuflat în presă amănunte jenante, ce puteau să degenereze într-un scandal de proporţii nemaiîntâlnite la Curtea regală din România.  Personajele jenantului episod au fost: ministrul legaţiei Belgiei la Bucureşti, Jooris,  şi baronul Guillame (1856-1918), consilier al aceleeaşi legaţii, devenit ulterior membru de onoare al Academiei  Române (16 aprilie 1907), precum şi tinerele doamne Grădişteanu, Romalo şi Ghica.

În cele ce urmează prezentăm o reflectare a celor celor petrecute la curtea regală, aşa cum apar ele  în epistola adresată Veronicăi Micle, în toamna anului 1882.

 

                                                                           Mihai Eminescu                                           Veronica Micle

                                                                                                              

                                                                                              

"Să-ţi povestesc ceva neauzit -  ca semn de demoralizaţie adâncă, care a pătruns în societatea noastră greco-bulgară. Curtea regală e un adevărat... otel. Toată lumea se-ntreabă ce s-a-ntâmplat la Sinaia. Garda de acolo a prins pe secretarul legaţiunii belgice ieşind noaptea pe fereastră de la domnisoarele de... onoare. În sfârşit... Regele şi Regina... n-au aflat nimic. Radu Mehail depeşează însă Regelui o telegramă cifrată prin care-l anunţă de tot ce se petrece la Curte. Adjutanţii M. Sale împreună cu domnişoarele trăiau toţi în concubinaj. Regele are însă obicei de-a pune tocmai pe aceste domnişoare să-i descifreze depeşele. Din nefericire pentru ele - toate plecaseră în pădure cu galanţii lor - nimeni nu era decât regina acasă. Regina se pune de descifrează însăşi depeşa şi-şi pune mânile-n cap. În sfârşit rege şi regina pleacă în pădure, la pavilionul de vânătoare, şi găsesc...? Întreaga companie de domnişoare de onoare lucrată ca după comandă de întreaga companie de adjutanţi. Scandal! Se zice că toţi adjutanţii şi toate domnişoarele vor fi daţi afară... dar...

          

Iată un scandal fără pereche în analele curţilor europene."

                        

 (“Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit”, Edit. Polirom, Iaşi, 2000)

                  

         Ambasadorul belgian era un individ profund antipatic, vulgar până la ridicol, dând dovadă de proaste maniere (a înghiontit-o cu cotul pe Elisabeta şi a scos limba la suveranul României ): un adevărat coşmar pentru Carol I. Spre deosebire de acesta, secretarul legaţiei belgiene, tânărul Guillaume era “fermecător, iar prin manierele elegante contrasta mult cu Jooris”.  Acesta din urmă, spune regele, a fost victima unui scandal. Cei doi au avut o şedere mai îndelungată la Sinaia, fiind invitaţi adesea la masă de către rege. Depăşindu-şi limitele bunului simţ, încălcând regulile etichetei, ei au stabilit o intimitate cu doamnele de onoare de la curte, manifestată în “supeuri şi rendez-vous nocturne”. Astfel, într-o noapte, între orele 1 şi 2, Guillaume a fost oprit de garda mânăstirii, când părăsea camera doamnelor de onoare. Aflând acest incalificabil gest, regele cere ofiţerului de gardă să facă un raport detaliat. Confirmându-se faptele infamante, Carol solicită poliţiei castelului Peleş o anchetă. In urma anchetei, suveranul află că au fost trei vizite nocturne. În timpul acestora, Jooris intra în dormoitoarele doamnelor, având câte două sticle de şampanie sub braţ, retrăgându-se după miezul nopţii, urmat apoi, la orele dimineţii, de mai tânărul Guillaume. Din acest motiv, toata Casa Regală era indignată, dar nimeni nu a avut curajul să îl informeze pe Rege.

“ Întors la Bucureşti l-am convocat pe Jooris şi i-am declarat scurt şi răspicat că secretarul său are de ales:  ori să se căsătorească cu domnişoara pe care a compromis-o prin vizitele sale, ori să părăsească Bucureştiul, căci la curte nu va  mai fi primit.” (Sorin Cristescu, op.cit.p.134). În urma anchetei este concediat şi un aghiotant, iar regele face eforturi să muşamalizeze acest monstruos scandal, în urma căruia regina se îmbolnăveşte de supărare. În data de 23 noiembrie 1882, regele îi scrie Mariei de Flandra:

         “ Chestiunea fatală în care cei doi domni au jucat un rol atât de trist ne-a făcut mari neplăceri. Cele trei tinere doamne (Grădişteanu, Romalo, Ghica) sunt înrudite cu cele mai distinse familii din Moldova şi cu o mare parte a înaltei societăţi bucureştene, care este foarte indignată  de măsurile luate de noi. Ziarele şi-au luat avânt şi au scris câteva articole  obraznice, care sunt  jignitoare la adresa Curţii noastre.” (op.cit. 137). Aprofundându-se cazul, Regele mai află, într-un târziu, că domnişoarele au avut repetate rendez-vouri  şi îi primeau pe domni seara târziu, după ce familia augustă se retrăgea în dormitoarele ei.

Regina este grav afectată din cauza urâtei comportări a domnişoarelor de onoare. Despărţirea de  Lucia Ghica a zdruncinat-o profund.

 “ Mă tem că că aceasta este însărcinată cu unul dintre aghiotanţii mei pe care l-am concediat, un ofiţer frumos şi elegant, ginerele preşedintelui Senatului, Dimitrie Ghica. Dar problema este strict secretă.” (op.cit.138)

După luni bune de zbucium, scandalosul incident se stinge: eroii sunt reabilitaţi, presa uită acest eveniment. În februarie 1883,  baronul Guillaume se logodeşte cu Eufrosina Grădişteanu,  regele acceptă numirea junelui diplomat în calitate de însărcinat cu afaceri, dar ministerul belgian de externe îl transferă la Madrid, unde soţia îi dăruie, la sfârşitul aceluiaşi an, un fiu, Gustave. În 1928, baronul Gustave Guillaume va deveni ambasador al Belgiei în România, ţara de origine a mamei sale.

Ca şi când nimic nu s-ar fi ântâmplat, în Aprilie 1883, regele pleacă la Sigmaringen, din suita regală făcând parte doamna Mavrogheni şi domnişoara Romalo, căreia i se iartă astfel micile sale păcate !

La rândul său, Jooris îşi repară imaginea, scriind o broşură “ La Roumanie devant la Conference de Londres”, în care apără interesele Regatului dunărean, motiv pentru care  Carol I doreşte să-i mulţumească, sperând că guvernul belgian îi va găsi un alt post diplomatic, astfel încât cele întâmplate la Sinaia “să nu-i afecteze cariera.  Aş vrea să pun o vorbă bună pentru el la Regele Leopold II.”, mărturiseşte Carol I.

         Aceste comportări imorale nu puteau fi însă ignorate de Eminescu.  Reacţia sa este  nonechivocă, aşa cum se vede din scrisoarea către Veronica. Însă, pe plan artistic, acum găseşte potrivit momentul să prezinte în faţa opiniei publice o operă la care lucrase îndelung. Astfel, la 8 octombrie 1882, în plin scandal de palat, Poetul citeşte  “Luceafărul”, după ce Maiorescu insistă să se modifice anumite  pasaje din poezie. Subtilitatea mesajului, conotaţiile ce se puteau naşte, nu puteau să scape avizaţilor membri ai Junimii, ştiind  că multe dintre doamnele prezente aici frecventau şi Casa Regală.

Pornind de la fapte reale, petrecute în toamna anului 1882, am putea să conferim o altă semnificaţie poemului capodoperă. Prin elementele de decor, prin atmosferă şi personaje, creaţia de apogeu a Poetului exprimă, în formă metaforică şi într-o manieră artistică ce atinge perfecţiunea, atitudinea  lui Eminescu (“străin la vorbă şi la port”) vis a vis de tentativa eşuată lamentabil a asimilării sale de către “cercul literar” patronat de Carmen Sylva.  Universul lui Eminescu  nu putea  fi compatibil cu lumea “negrului castel”, populată de tinere atrăgătoare, “din rude mari, împărăteşti”, unde pajii de curte împart “cupele de vin”, ori fug în crâng cu domniţele. Dezamăgit de “cercul strâmt”, imoral şi decadent, atitudinea lui Eminescu este răspicată:  Poetul  nu are ce căuta  în acest univers, unde totul i se pare străin şi fals. Geneza “Luceafărului “ este cunoscută, inclusiv explicaţiile autorului, scrise  pe marginea manuscrisului eminescian  “….iar înţelesul alegoric  ce i-am dat este că, dacă geniul nu cunoaşte nici moarte, şi numele lui scapă de noaptea uitării, pe de altă parte aici pe pamânt nu e capabil de a ferici pe cineva, nici capabil de a fi fericit. El n-are moarte, dar n-are nici noroc.” Dar ele sunt şi o măsură de precauţie  -  «Honni soit qui mal y pense» - în atmosfera iscată de “ cazul Guillaume”.

 

Dan Toma Dulciu

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)