HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

"Schitul de ceară" (1)

Iftimie Nesfântu

 

 „(...) Hai, suflete, pe calea ta întreagă,/ Ia-ţi pâine şi icoană în desagă,/ Şi-om rătăci aşa, pribegi,/ Ceasuri întregi şi ani întregi,/ Udaţi de ploi, uscaţi de vânt,/ Şi ne-om opri lângă-un mormânt/ Şi-om scormoni cu ghearele prin glod/ Să dezghiocăm o inimă de voievod/ Şi ă vedem de-ntrânsa s-a ascuns/ Cel neajuns,/ Cel nepătruns...” (Miezonoptica, 1955, toamna)

 

 

Scrie Valeriu Anania, în Rotonda plopilor aprinşi, publicată în 1983, la Cartea Românească, Bucureşti, în paginile dedicate lui Vasile Voiculescu: „În cele două volume de proză – apărute tot postum – lipsesc povestiri de o mare frumuseţe şi originalitate, printre care Schitul de ceară, Bleste­mul smochinului şi altele. Opera lui Voiculescu încă îşi aşteaptă marele editor.” Cele două povestiri nu sunt citate întâmplător. Roxana Sorescu, cea care a îngrijit ediţia V. Voiculescu: Proza, Editura Nemira & Co, 2006, ob­serva în Postfaţă: „Textul programatic – pentru V. Voiculescu, nota noastră – scris târziu, dar respectat de-a lungul întregii vieţi, este Mântuirea smo­chi­nului...” Cât priveşte Schitul de ceară, scrisă la maturitate, între anii 1952-1954, aceasta se pare că devine program de viaţă şi ţel pentru Valeriu Ana­nia. Scriitor, pe de o parte, şi, pe de alta, ierodiacon, arhimandrit, arhiepis­cop şi mitropolit în cele din urmă, el exprimă, în tot ce a înfăptuit pentru lim­ba română şi pentru Biserica Ortodoxă, metamorfozele sufleteşti ale Profi­rei, personaj arhetipal. Într-o situaţie limită – prisaca ei fusese „lovită de o răs­meriţă ce răsturnase firea şi rânduielile” cele dintâi – Profira, îndemnată de vrăjitoare, intră în altar – zonă interzisă! – pentru a lua împărtăşania din po­tir, în gură(!), scuipând-o apoi, picătură cu picătură, asupra ştiubeielor bol­nave, readucând prisaca – lumea ei – la normalitate. Greu de spus ce anu­me l-a fascinat pe tânărul monah Bartolomeu în povestirea lui Vasile Voicules­cu, ce re­zonanţe a găsit parabola în sufletul său. Profira se iden­ti­ficase cu pri­saca, până a­colo încât boleşniţa ciudată a albinelor se regăseşte în a-cea că­dere a ei în tulburare şi boală. În forme originale, strămutată în spaţiul cău­tărilor proprii, regăsim tema identificării trupului social cu cel uman şi în cre­aţia lui Valeriu Anania. Apare în Istorii agrippine (1976, Edi­tura Cartea Ro­mânească), se ramifică şi se nuanţează în romanul Străinii din Kipukua (1979, Editura Cartea Ro­mânească). Poate că, chi­nuit sufleteşte de răzmeriţa şi dihonia pătrunsă în ţară, odată cu instalarea „guvernului comunist”, Valeriu Anania a citit în acea naraţiune a lui Voiculescu parabola unei lumi în de­rivă. Ideea că singura salvare mai rămâne doar credinţa, autentică, profun­dă, chiar dincolo de canoanele impuse de mesagerii ei, supuşi greşelii, s-a con­topit, probabil, cu propriile sale opţiuni. Intrase de bună voie şi nesilit de ni­meni, încă de la 20 de ani, în cinul monahal. De altfel, va căuta toată viaţa, mai explicit după 1993, ca Arhiepiscop, să restabilească legăturile între Cultu­­ră şi Biserică, însănătoşind prin cuvântul rostit – cu gura! – în amvon, şi prin cuvântul scris, dăruit semenilor, o lume ce părea iremediabil distrusă. Ast­fel încât să poată spune, înainte de a fi înscăunat Mitropolit – şi în intervi­ul pe care-l publicăm acum – „Cred în puternicia neamului românesc, Dum­nezeu e deasupra şi nu ne lasă. Am slujit Biserica lui Iisus Hristos, şi Neamul Românesc l-am slujit... Mai exact, pe de o parte, am slujit Bise­rica lui Iisus Hristos şi, pe de altă parte, am slujit Limba Română.”

Traducând pre limba lui Vasile Voiculescu, şi-a slujit Prisaca.

 

Era în martie 2006, cu o zi înainte de marea sărbătoare din sânul Biseri­cii Ortodoxe Române, când Înalt Prea Sfinţitul Arhiepiscop Bartolomeu Ana­nia urma să devină Mitropolit. Clujul era într-o adevărată fierbere. Nu ştiu ce anume m-a determinat ca tocmai în acea zi atât de importantă şi atât de plină să solicit un interviu. Poate gândul nemărturisit că în atari momente, când încărcătura emoţională depăşeşte cotele obişnuite, o persona­­litate se poate dezvălui mai uşor. Viaţa părintelui Anania a fost mai degra­bă o suită de situaţii limită; sau cum s-ar numi în fizica modernă, „puncte no­dale”. Oricare dintre ele ar putea să rezume şi să exprime în acelaşi timp un destin, o viaţă trăită sub semnul credinţei în Dumnezeu. Nu ştiu nici ce anume l-a determinat în acea zi pe Înalt Prea Sfinţitul Bar­tolomeu să accepte un interviu propus pe neaşteptate, într-un moment în ca­re era asaltat de fel şi fel de solicitări. Nu era locul şi nu era nici momentul unor confesiuni legate de creaţia scriitorului şi cu atât mai puţin de univer­sul gânditorului ortodox care a lăsat – prin tot ce a publicat – semnele unor frământări lăuntrice de o sinceritate dezarmantă. Recitisem de curând Ro­tonda plopilor aprinşi, zăbovind îndelung asupra paginilor referitoare la „în­tâlnirea” cu Vasile Voiculescu. Mi se părea că văd în ele mai mult decât ar fi putut developa vreodată vreun interviu sau orice alt fel de dialog. Marcat de acel text, găseam propriul demers lipsit de motivaţie şi dacă m-ar fi în­trebat atunci ce anume doresc, n-aş fi ştiu ce să răspund. Undeva, în adâncu­rile proprii (nu neapărat lucide) se aflau cu siguranţă argumente care să con­trabalanseze îndoielile. Mă aflam acolo, în anticamera Înalt Prea Sfinţitu­lui, insistam pentru acel interviu, eram convins că îl voi obţine. Cu atât mai mult cu cât nu făcusem apel la nici un personaj influent din apropierea în­că, în acea zi, arhiepiscopului Clujului, Vadului şi Feleacului. Ţinuta mea, totalmente atipică, neobişnuită, ce putea trimite cu gândul mai degrabă către un pelerin abia coborât de pe drumuri de munte, nu mă făcea mai convingător. Cu mare greutate aş fi putut convinge pe cineva că sunt jurnalist. Îmi a­duc aminte că pe faţa „şefului de cabinet” – părintele secretar Bogdan Ivanov – a apărut un zâmbet îngăduitor în clipa când am spus ce anume doresc...

 

În acel curaj al meu se afla totuşi şi o anumită miză: începând din 7 februarie 1993, când arhimandritul Bartolomeu Anania a fost instalat arhiereu în Catedrala Arhiepiscopală din Cluj-Napoca, izbutise să imprime activităţii pas­torale un dinamism fără precedent, militând, mai ales, pentru refacerea le­găturilor, atât de necesare, între Cultură şi Biserică... Nu sunt prea mulţi cei care să fi înţeles rosturile unui atare demers. Tot mai rar poţi găsi spirite a­le­se, responsabile, motivate să adune, în propria lor devenire şi în operă, atari „date structurale”, asumându-şi necondiţionat rolul de liant, de „tămădu­itor” al unei lumi bolnave. E greu să vezi limpede dincolo de propriul uni­vers. Cât despre afirmaţia, laconică, citată din Rotonda plopilor aprinşi – „Ope­ra lui Voiculescu încă îşi aşteaptă marele editor” – nu se referea, du­pă mine, doar la Voiculescu. Era un diagnostic. Prin acel gând, aparent sim­plu, se sugera o prăpastie, o ruptură adâncită vreme îndelungată. Sunt în­că numeroşi creatori români a căror operă îşi aşteaptă „editorii”. Că dacă ope­ra scrisă nu ajunge la cititori, atunci la ce bun?! Ce rost a mai avut truda scriitorului? E ca şi drumul care nu se termină într-o mănăstire. De altfel, şi în interviul pe care îl publicăm acum, desfăşurat sub presiunea timpului, Valeriu Anania nu uită să citeze editorii care l-au ajutat, mai ales înainte de ’89, care au izbutit să înfrângă cenzura şi să-i publice opera. Şi când spune „edi­tor”, pare a se referi la spirite alese, cărturari, care pot şi au datoria să mij­locească reîntregirea unui organism, a unui neam, din care şi ei fac parte. Aşa cum Profira, personajul din Schitul de ceară, şi-a depăşit condiţia pentru a vindeca prisaca bolnavă. Era universul ei; dacă prisaca se pierdea, ea în­săşi s-ar fi pierdut.

 

Eram în anticameră, şeful de cabinet se uita nedumerit la ţinuta mea, sărăcăcioasă, nepotrivită momentului şi locului.

- Sunteţi ziarist...?!

Eram însă imun, alte gânduri şi stări mă frământau. Fragmente întregi din Schitul de ceară – imagini de coşmar, atât de familiare, care se regăsesc în lumea românească şi înainte de 1989, şi acum – se perindau în mintea mea.

„(...) Din gângăniile blânde şi cuminţi de odinioară ajunseseră acum niş­te muşte hoaţe, leneşe şi neruşinate, numai bâzâit fără nici o treabă. Nu le mai păsa de puiet, ci se îmbuibau ele de miere. Uitaseră de roit şi lăsau să se înmulţească mişuna trântorilor. În schimb, îşi asasinau reginele. Astfel se pierdu nefolosită toată primăvara într-o învălmăşeală, o dihonie şi o nebu­nie care aduseră sărăcia şi ruina prisăcii.

Dar n-a fost de ajuns atât. Curând, s-a pornit printre ele o boleşniţă. Al­­binele, toropite, nu mai puteau zbura. Slabe, sfrijite, cu aripile ofilite ca niş­te frunzuliţe zburlite de brumă, ele tândăleau pe acoperişurile uleielor, de unde cădeau jos, moarte. Profira le aduna cu mătura şi le ardea în foc, cum o învăţaseră oamenii, ca să stăvilească molima. Nici roiniţa înflorită, nici isopul amestecat cu indruşaim şi busuioc înmuiat în aiasmă n-a fost de fo­los. Şi un miros ca de hoit împuţit începu să duhnească din ştiubeiele ciumate.”

Şi aud atunci, ca prin vis, vocea părintelui secretar:

- Vă rugăm să aşteptaţi, o să-l întrebăm pe Înalt Prea Sfinţitul dacă poa­te să vă primească...

 

După câteva ezitări, şi după ce a expediat celor din preajmă sarcini urgen­te, IPS Anania, mi-a spus, uşor grăbit:

- Pregătiţi reportofonul, răspund la întrebări...

- Înalt Prea Sfinţite, câţi ani aveţi?

- 85 împliniţi, bătuţi pe muchie...

- Şi câte cărţi?...

- Nu le mai ştiu numărul..., nu le-am numărat...

- Şi fapte bune?

- Acelea-s mai puţine, rele sunt destule...

- 85 de ani împliniţi...

- Da, acum, de curând, pe 18 martie... M-am născut în 1921, în comuna Glăvile din judeţul Vâlcea; asta aţi vrut să întrebaţi, nu?!...

- Da, adică nu... V-aţi născut la Glăvile sau v-aţi născut la mănăstirea An­tim, atunci când aţi intrat în monahism...? Sau atunci când aţi fost condam­nat la 25 de ani de muncă silnică şi închis...?

Interlocutorul meu pare uşor derutat. Expediază însă întrebarea, cu o re­plică neaşteptată.

- Nu avem timp pentru o asemenea discuţie...

- Reformulez atunci. Cum se explică numărul mare de mănăstiri din Mol­dova şi din Vâlcea?

- Evlavia poporului le-a creat... Şi în Transilvania ar fi trebuit să fie dacă nu le-ar fi distrus alţii. Acum Ardealul îşi cheamă mănăstirile înapoi. Şi aşa se face că dacă eu, în urmă cu 13 ani, am găsit o singură mănăstire, cele­bra Nicula, acum am, în eparhia pe care o păstoresc, 22 de mănăstiri şi un schit.

- Privind înapoi, cum vedeţi propriul drum, încercările traversate?

- A fost o perioadă grea, cel puţin în experienţa mea; mi-a dat Dumnezeu de toate, şi bucurii cât şi necazuri, am traversat mai multe condamnări po­litice, cele mai grele au fost nu cele petrecute în închisoare cât săptămânile şi lunile petrecute pe munţi; a fi fugar, hăituit de Securitate, este mult mai greu decât de a fi în închisoare... Întotdeauna când eşti fugar trebuie să te adă­posteşti undeva şi să mănânci de undeva...Şi dacă Securitatea afla de unde­va că ai fost găzduit, gazda era arestată şi pedepsită ca şi făptaşul propriu-zis. Dar, încă o dată, vă spun, eu am mulţumit lui Dumnezeu pentru toate câ­te mi-a dat...

- Câte arestări au fost?

- Nu le mai ştiu, a curs vreme de-atunci; dar am trăit ciudăţenia că dacă tre­cea un an şi nu eram arestat mi se părea că ceva e în neregulă cu mine, cu via­ţa mea... Au fost mai multe, de scurtă durată, am avut şi o condamnare de şa­se luni, toate politice, bineînţeles, şi apoi a fost marele proces şi marea con­damnare din 1958, când am fost judecat şi condamnat la 25 de ani muncă silnică...

Era celebrul articol 209, Cod Penal, „crimă de uneltire contra ordinii so­ciale” - în asta intra totul, de la un banc nevinovat, pe care l-ai spus unei cu­noştinţe, până la insurecţia armată...

- Şi dv, cu ce-aţi păcătuit împotriva ordinii sociale?

- Cu de toate, cred... Râde... Şi aşa se face că am executat din acei 25 de ani, şase ani şi câteva luni, până la 1 august 1964, când s-a dat decret gene­ral de graţiere pentru toţi deţinuţii politici... Am fost închis atunci la Jilava, la Piteşti şi la Aiud..

- Unde eraţi în 1958, când v-au arestat iarăşi?

- Eram la Patriarhie, eu sunt călugăr de la vârsta de 20 de ani...

- Şi cum se face că v-aţi ales calea monahală?

- Asta e o întrebare la care n-am răspuns niciodată. Nu ştiu, poate că Dum­nezeu a rânduit-o...

- A fost o întâmplare, un concurs de împrejurări...?

- Nu pot să explic, Dumnezeu a rânduit, nu a fost nimic premeditat, nu am avut motive cu totul speciale... Dar m-am pomenit într-o mănăstire şi am so­cotit că de la Dumnezeu a fost asta...

- Şi care a fost mănăstirea unde aţi intrat în monahism?

- La 2 februarie 1942, la mănăstirea Antim, din Bucureşti; la 15 februarie, în acelaşi an, am fost hirotonit ierodiacon. Nici n-am stat mult la Antim, era o mănăstire atipică, fiind şi în mijlocul Capitalei... M-am retras, ca ierodia­con, la mănăstirea Polovragi, în Gorj, unde mi-am câştigat un echilibru su­fletesc pentru restul vieţii. Tot în acea perioadă am fost şi la mănăstirea Baia de Arieş...

- Era o perioadă extrem de tulbure; cine va îndrumat?

- Şi sufletul meu era la fel de tulbure ca şi vremurile... Dumnezeu mi-a scos însă în cale oameni de spirit. În ’42, primăvara, l-am cunoscut pe Tudor Ar­ghezi, de care voi rămâne apropiat un sfert de veac; am dat tot atunci şi cursurile de diferenţă la liceele „Dimitrie Cantemir” şi „Mihai Viteazul” din Bu­cureşti; în paralel, urmam studii superioare de Teologie, mai întâi la Bucu­reşti, apoi la Cluj şi Sibiu; în vara anului următor, 1943, l-am cunoscut, la Sibiu, pe Victor Papilian... Confruntarea cu ţelurile ideale ale cinului monahal mă aduseseră la concluzia că nu am vocaţie filocalică şi nu voi ajunge ni­ciodată să cuceresc acea supremă libertate făgăduită de cărţi. Făceam însă literatură... Erau ani de război, făcusem o tentativă să merg ca brancardier vo­luntar, dar nu mă luase nimeni în serios... Şi mi s-a năzărit atunci că aş pu­tea să mă fac medic, medic fără de arginţi... Fusesem însă un elev mediocru la ştiinţele exacte, apoi mă copleşea teama că practicarea medicinei m-ar în­depărta de harul condeiului; încă nu ştiam pe atunci că Voiculescu era me­dic la bază. Aşa că m-am hotărât să-l caut pe Victor Papilian şi să-i cer un sfat. Citisem doar Sufletul lui Faust, dar urmăream cu regularitate tot ce publica în Gândirea. Era sigur că deţine un secret, care-i permite să fie şi savant al ştiinţelor exacte, şi medic şi scriitor. Clujul era sub ocupaţie – da, Clu­jul din care descindea cel pe care eu îl luasem ca model! – Universitatea Da­ciei Superioare era în refugiu la Sibiu... Am povestit lucrurile astea în Rotonda plopilor aprinşi...

- La mănăstirea Antim, aţi prins şi perioada „Rugului aprins”...?

- Asta a fost mai târziu, eram bibliotecar la Patriarhie când se amplifica acea mişcare spirituală, eu n-am făcut parte din ea, ştiam însă de acele căutări, eram coleg de cameră cu Andrei Scrima, şi prin Andrei Scrima am cunos­cut mişcarea; pe de altă parte, aveam relaţii personale directe cu ceilalţi re­prezentanţi, cu părintele Daniil Sandu Tudor, cu părintele Sofian, cu Al. Mi­ronescu, cu Vasile Voiculescu; dar nu am participat propriu-zis la şedinţele Rugului aprins...

- Ce fel de mişcare era aceasta? Culturală...?

- Nu, nu... Era eminamente o mişcare spirituală, duhovnicească; n-aş în­drăzni să-i spun mistică, dar oricum filocalică: rugăciune, meditaţii, conferin­ţe pe teme bisericeşti... Era rezervată unei elite intelectuale, n-a fost o miş­care de masă, aşa cum a fost de pildă mişcarea creată de părintele Arsenie Boca...

- L-aţi cunoscut pe părintele Arsenie Boca?

- Da, sigur; era un om fascinant, nişte ochi extraordinari, albaştri, pătrunzători, aproape hipnotici. Era un înţelept, vorbea frumos, convertea foarte repede pe cei care îl cunoşteau către viaţa de mănăstire şi chiar la credinţă. Şi avea o imensă, imensă popularitate... Eram încă în Gorj, la mănăstirea Polovragi, când oamenii locului vorbeau curent despre el, ori treceau muntele şi făceau pelerinaj la mănăstirea Sâmbăta numai ca să-l vadă ori să-l ascul­te şi să ia binecuvântare de la el. Viaţa lui a fost ceva mai obscură în prima parte, a fost persecutat şi a trăit din pictură...

- După retragerea de la Polovragi, care a fost traseul dv?

- După Polovragi, a urmat vremea studenţiei; eram, concomitent, student la Teologie, la Medicină şi la Conservatorul de Muzică... Frecventam atunci cenaclul literar al lui Victor Papilian, reactivat – după întoarcerea din pribegie a Universităţii clujene – în casa protopopului ortodox Florea Mureşanu; tot atunci l-am cunoscut pe dramaturgul Ion Luca, de care voi rămâne apropiat. Au trecut anii aceia, ‘44, ‘45, ‘46, grei, încâlciţi; în ‘46 eram student la Cluj, şi în acest timp a fost reînfiinţat Cercul Studenţesc „Petru Maior”, înfiinţat de generaţia lui Octavian Goga la Budapesta, noi l-am reînfiinţat la Cluj, s-au făcut alegeri democratice prin vot secret, am fost ales preşedin­tele anului II, Medicină... Şi-atunci, prin mai 1946, sfârşit de mai, s-au pe­trecut celebrele atacuri ale şovinilor asupra statuii lui Avram Iancu, ceea ce a declanşat greva academică, pe care am condus-o în calitate de preşedinte delegat al întregului Centru studenţesc, vreme de trei săptămâni, grevă antirevizionistă şi cu o tentă profund anticomunistă. Era perioada când liderii comunişti se înscăunau în posturile cheie din România: Prefectură, Primărie, Po­liţie, Finanţe... Asta a dus la exmatricularea mea ilegală din Universitate şi apoi un şir întreg de arestări, atunci a fost vremea când dacă nu se producea o arestare într-un an, mi se pare că ceva nu e în ordine cu viaţa mea... Am fost expulzat din Cluj, am încercat de câteva ori să reiau studiile, dar, a tre­ia oară am fost expulzat din Cluj şi escortat de jandarmi, mai întâi la Apa­hi­da, şi apoi, din post în post, până la Topliţa, pe jos, bineînţeles. Pe urmă, am rămas la mănăstirea ortodoxă din Topliţa...

- Ce fel de comunişti erau în acei ani? Ruşi? Bolşevici? Români?

- Nu, eu am avut de-a face mai mult cu Siguranţa, care atunci se metamor­foza în Securitate... Şi cu Jandarmeria, bineînţeles, prinsă şi ea de prefaceri... Comuniştii erau la început, abia se înscăunau, dar prindeau putere, aveau în spate Uniunea Sovietică... În orice caz, la Cluj, în mediul universitar vorbesc, când eram preşedintele Cercul Studenţesc „Petru Maior”, nu erau mai mult de 10-15, şi atât de timizi, încât dacă doreau să ţină o şedinţă în clădirea Universităţii, veneau la mine ca să le dau aprobare.

- Revin la întrebarea centrală a interviului: cum se vedea de pe traseul dv evoluţia neamului românesc?

- Pentru ca să vă dau un răspuns ar fi trebuit să am minte şi experienţă de om politic, pe care eu nu am avut-o. Eu am fost toată viaţa om de amvon, om de tribună, şi la nevoie de baricadă... Nu mă pricep la politica de culise, n-am acest talent, nu am această educaţie...

- Şi totuşi cărturarii, scriitorii, cum sunteţi şi dv, văd altfel lucrurile, văd dincolo de orizontul accesibil oamenilor obişnuiţi, au alte repere... De pe culoarul pe care v-aţi angajat, cum se vede acest drum al României...?

- Nu pot să văd decât ceea ce are legătură directă cu experienţa mea...

– Asta viza şi întrebarea...

-...

 

- La Topliţa, ce s-a întâmplat?

- Acolo am avut domiciliu obligatoriu, cu regim sever, de două ori pe zi trebuia să mă prezint la Siguranţă sau Securitate, ce era, ca să semnez condica la ore fixe, până când m-am săturat şi după Crăciun m-am dus la mănăstirea Govora, şi de acolo am fost iar rătăcitor prin munţi, pribeag, am mers din­tr-un loc în altul, până când, în 1948, toamna, la mănăstirea Bistriţa, din Vâl­cea, m-a descoperit patriarhul Iustinian Marina... Şi mi-a spus: „Vii cu mi­ne, am nevoie de colaboratori destoinici... „Dar să ştiţi pe cine chemaţi...”, şi i-am spus biografia, pe scurt. „Bine. Vii la mine...”

- Drumurile dv s-au întâlnit în acei ani – 1946, 1947, 1948 – cu cei care făceau parte din Rezistenţă?

- Nu. Ştiam de existenţa lor, dar nu am avut nici o legătură cu ei. Ştiam des­pre fraţii Arsenescu, ştiam de cei ce se aflau în Munţii Vrancei...

- Şi informaţiile astea de unde le aveaţi?!

Râde, destins parcă de întrebarea, naivă.

- Aveam prieteni, cunoscuţi...

- Aţi mai avut necazuri după ce-aţi mers la Patriarhie?

- A fost şi acolo o arestare în primăvara lui 1949, de scurtă durată, pentru ca arestarea cea mare să vină în 1958...

Spre deosebire de perioada interbelică sau chiar de anii tulburi din timpul celui de-al doilea război când tinerii – inclusiv interlocutorul nostru – îşi pu­teau dezvolta liber aptitudinile, nu-i împiedica nimeni să frecventeze în pa­ralel Teologia sau Medicina ori să-şi dezvolte pasiunea pentru literatură şi să publice în revistele vremii, când preocupările interdisciplinare erau chiar în­curajate, trecerea în deceniul 1950-1960 este însoţită de o mutaţie.

Se simte şi în povestea de viaţă a celui ce avea să devină peste ani Arhiepiscop al Clu­jului, Vadului şi Feleacului, şi apoi, în 2006 – în ziua următoare celei când a avut loc interviul – Mitropolit al Clujului, Albei, Crişanei şi Maramu­reşului şi Gramatei Patriarhale, şi chiar în reacţiile emoţionale la unele în­trebări. Noul regim instaurat după 1950 a adus şi zidurile. La vedere erau doar cele ale închisorilor.

Hăituirea unor intelectuali şi oameni politici, teama, insinuată treptat, bănuielile, oameni care nu se mai întorceau niciodată sau alţii deveniţi legume din cauza tratamentelor inumane insinuaseră treptat noi şi noi bariere. Alte ziduri, nevăzute, oculte adesea. Cei din cinul monahal erau împiedicaţi să vină în contact cu lumea literară, studenţii de la Medi­cină nu mai puteau să frecventeze şi alte facultăţi, la fel cum nici ceilalţi nu aveau cum să se împărtăşească din cunoştinţele şi pasiunea unor vizionari. Marile spirite ale culturii române era marginalizate, cărţile lor scoase din circulaţie, oameni de seamă aruncaţi în închisori.

Interlocutorul meu părea însă contrariat de întrebările adresate. Şi avea şi de ce. La prima vedere, întrebările vizau zone îndeobşte cunoscute, răspun­­suri publicate chiar. Puteam lăsa impresia că nu i-am citit cărţile şi nu cu­nosc mai nimic din traseul parcurs.

Sigur, dincolo de dorinţa de a păstra dialogul în limitele normalităţii, mă interesa mai puţin dacă fac sau nu o impresie bună, ori dacă răspund orizontului de aşteptări.

Căutam însă, insesizabile aproape, schimbările de atitu­dine în raport cu diferite perioade. Condiţiile sociale şi politice din anii 1938-1946 nu se mai regăseau în deceniul următor, şi nici cele din anii 1950-1958, mai departe de momentul 1960. Iar asta schimbase pe undeva şi com­portamentul, atitudinile, zonele de căutare ale celor de atunci. Scriitorul Va­leriu Anania – presupuneam eu – nu făcuse excepţie de la regulă, chiar da­că scufundarea în universul creaţiei şi frământările spirituale puteau să-i ofere iluzoria libertate interioară.

 

Iftimie Nesfântu

 

NOTĂ:

 

Fotografiile artistice - dr.Trestian Găvănescu (A.FIAP)

Interviul  a fost realizat pe 25 martie 2006, cu o zi înainte de înscăunarea Înalt Prea Sfinţitului Bartolomeu ca Mitropolit al Clujului, Albei, Cri­şanei şi Maramureşului; textul de faţă este identic celui publicat în volumul „Schitul de ceară”, editura Codex Aureus, Bucureşti, 2006; în aceeaşi formă va fi reluat într-o nouă ediţie a cărţii, în cursul acestui an; coperta, la fel ca şi la prima ediţie, va purta semnătura inegalabilului artist-fotograf dr Trestian Găvănescu.

 

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com