Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

 

Secerişul, ritualuri, tradiţii şi mituri.

Julia Maria Cristea - Viena

 

Impresii si pareri personale in FORUM

           

Eram copilă când am văzut pentru prima dată secerişul grâului. Din câte mi-aduc aminte, se făcuseră mari pregătiri, cu coşarce pline de pâini, bulzi de brânză, ardei şi roşii, sticle pântecoase de răchie şi ce o mai fi fost acolo, frumos acoperite cu ştergare – ca la un mare ospăţ. Mult m-am mai rugat de tăticu să mă ia cu el, să văd şi eu petrecerea căci din ce auzisem de nenumărate ori în casă „grâul era viaţă” – iar în mintea mea de copil de oraş, atâtea pregătiri nu puteau însemna decât veselie, mese întinse şi jocuri, de care auzisem doar din povestirile Mariei – fata în casă.

- Nu-i pentru tine, eşti prea mică să înghiţi atâta praf. Şi apoi, cine să aibă grijă de tine? Acolo se munceşte, nu e joacă de copii. Şi totuşi până la urmă, m-a luat cu el la câmp, poate ca să mă înveţe minte să nu mai fiu atât de încăpăţânată bătând oamenii la cap până obţineam ce doream. A fost o zi minunată. Soare, lumina aurie a spicelor, zgomot, veselie, cântece, agitaţie, viaţă intensă. Secerătoarea ce-şi făcea drum prin holde cu roata uriaşă ca nişte zbaturi de moară, batoza zgomotoasă şi oamenii cocoţaţi în vârful ei cu furcile în mână, râul de grăunţe ce se scurgea într-un nor de praf, pârtia din paiele lăsate în urmă pe care alţii le strângeau în căpiţe, masa întinsă pe pământ sub un pom aflat în mijlocul ogorului, cununa împletită din spice şi albăstrele, pusă pe capul Mariei la drumul de întoarcere, scârţâitul carelor şi cântul de abia fredonat al lucrătorilor în care m-am pierdut luată de oboseală, ca să mă regăsesc de abia a doua zi în patul meu, cu regretul că nu am reuşit să văd totul până la sfârşit. A doua oară n-am mai apucat, la puţin  timp ogoarele şi-au schimbat stăpânul, iar tatăl meu considerat moşier exploatator şi-a schimbat pentru ani de zile domiciliu familiei cu „cel al statului”...

Dar a rămas acea nostalgie a neîmplinirii – ca toate visele ce capătă în timp dimensiuni fantaste, pe care după ani şi ani am reuşit să mi-o ogoiesc, lucrând în echipa de cercetări antropologice şi etnologice a Academiei Române, alături de oameni minunaţi, pasionaţi etnografi ca prof.Romulus Vulcănescu, dr. Florica Comişel şi antropologul profesor dr. Horia Dumitrescu. Şi acum mă fascinează „acel fir roşu” care uneşte culturile diferite dându-le acelaşi numitor comun, pe care însă mi-e greu să-l definesc exact, dar îl intuiesc ca o reacţie firească a omului în faţa atotputerniciei naturii şi mai ales al imprevizibilului, capriciosului destin.

 

Grâul este cel mai sacral aliment în spaţiul european, simbol al morţii şi reînvierii, cinstit în ceremonii magice din cele mai vechi timpuri (ex. Misterele Eleusine închinate Demetrei - zeiţa fertilităţii la vechii greci, sau serbările Cerealia dedicate zeiţeii Ceres – corespondenta ei în mitologia romană. Dintotdeauna românii i-au atribuit grâului o origine divină, dat pentru care este prezent în toate ritualurile de trecere ( naştere, cununie, moarte). În prima scaldă a copilului se punea grâu; la ieşirea mirilor din biserică se aruncă asupra lor grâu – simbol al bogăţiei şi fertilităţii; la moarte pomana tradiţională este coliva, făcută tot din grâu. Se crede că bobul de grâu este un simbol vegetal a lui Iisus. „După credinţa ţăranilor noştri din unele regiuni, dacă te uiţi mai aproape la boabele de grâu bagi de seamă că pe fiecare boabă de grâu e înfăţişată faţa lui Hristos” ( L. Blaga – Spaţiul mioritic). Spicul de grâu a devenit în creştinism unul dintre  simbolurile Maicii Domnului care este frecvent reprezentată în iconografie înveşmântată în spice.

Ovidiu Papadima în cartea sa „O viziune românească a lumii” arată rolul grâului în spiritualitatea română şi mentalitatea plugarului român „ grâul e şi el o fiinţă care îşi are sufletul ei şi chiar conştiinţa că vine cu jertfa ei în lumea de legi a universului”.

            Conform acestei credinţe, grâul cunoaşte un ciclu al vieţii (planta) şi al morţii  (sămânţa), din care renaşte, prin analogie fiind comparat cu nemurirea spiritului uman. Speculativ, atât viaţa grâului cât şi a omului sunt „retezate” de coasă – unealta atât a ţăranului cât şi a morţii. Secerişul apare astfel ca un ritual asemănător celui funebru, în cadrul căruia sunt celebrate primul şi ultimul snop care au fost culese de pe câmp „considerate sacre deoarece reprezintă concentraţia energiei ogorului şi spiritul grâului” ( I.Evseev).

            La fel ca şi în datinile funerare, când anumite ritualuri aveau ca semnificaţie să se păstreze „aici” ce a avut mai bun cel plecat într-o altă lume „oamenii încercau să se asigure şi la moartea grâului ( seceratul) că rodul nu se va pierde” ( Ion Ghinoiu – Obiceiuri populare de peste ani). Acesta se făcea sub două forme: în unele regiuni se lăsa la seceriş o mică porţiune de holdă netăiată: „ Când seceri la grâu, să laşi un peticel numai cât cuprinzi cu braţul, în mijlocul lanului, că aşa e bine” ( A. Gorovei Credinţi şi superstiţii) deoarece altfel: „grâul se mânie, la anul nu va mai da roade, ci va zice: - Eu îţi dau atâta silă de rod şi tu nu-mi laşi nicio un fir, două” (O.Papadima). Tot el consideră că această datină „ nu e un animism elementar ci plasticizarea credinţei că totul în lumea asta se naşte, creşte şi suferă pentru ca să-şi îndeplinească datele sfinte ale misiunii sale”.

În funcţie de regiune aceste mici porţiuni lăsate nesecerate poartă denumiri diferite: Barba lui Dumnezeu; Barba Ogorului; Barba Popii; Coada Popii sau Iepurele.

O altă modalitate este păstrarea ultimul snop (împletetit sub diferite forme), deoarece se crede  că aici se află spiritul bobului care „adună în el mana pământului”  şi rămâne în cereală până în anul următor. În Ţara Oltului şi Mărginimea Sibiului ultimele spice împletite poartă denumirea de Buzdugan.

 

Forma lui este diferită în funcţie de regiune, dar, întotdeauna include crucea.

 

Buzdugan simplu ( poză stg)Buzdugan în comuna Drăguş – forma Crucii bizantine ( poză dr). Buzdugan în comuna Viştea de sus – forma crucii bizantine duble (Poză stg)    Cunună, simplă sau cu cadranul în formă de cruce ( poză dr.).

 

  Acest snop de grâu, împletit sub diferite forme, era celebrat la fel ca un decedat cu sacrificii animale, mese întinse, petreceri şi jocuri. În sudul Carpaţilor şi în Transilvania ultimul snop era împletit sub formă de cunună, iar întregul ritual purta denumirea de Cununa Grâului.

Această cunună în care se puneau şi flori de câmp era împletită de femei „curate” la locul secerişului „precum cosiţele miresei” şi pentru a fi dusă în sat, ea era pusă pe capul unei fete care trebuia să îndeplinească anumite condiţii: să fie foarte frumoasă, fecioară, harnică, veselă, să-i trăiască ambii părinţi etc.

 

 În momentul când ajungeau la gazda care a organizat claca secerişului, aceasta aştepta în poartă cu găleţi pline de apă ca să ude cununa la intrarea în curte ( ritual de fertilitate). Alaiul secerătorilor intra în casă şi ocolea de trei ori masa pe care erau puse un colac de pâine şi o sticlă de vin, apoi aşezau şi cununa alături.

 

Cununa Grâului se folosea la practicile magice de fertilitate a pământului, oamenilor şi vitelor, era pusă pe masa de Crăciun la loc de cinste, era atârnată la steagul nuntaşilor iar spice din ea erau puse pe cununile mirilor – ca semn al fertilităţii şi bunăstării.               

 

Aceste împletituri se agaţă de grinzile acoperişului, în bucătăria ţăranului unde rămâne la loc de cinste până în primăvara următoare. Atunci când începe semănatul, ţăranul punea acest obiect în pământ sau îl ardea pe câmp şi cenuşa lui este răspândită pe ogor alături de boabele de cereale. Se credea că în felul acesta spiritul este eliberat din vechiul bob şi-şi poate lua în stăpânire noua locuinţă, asigurând astfel o recoltă bogată. Dacă însă obiectul împletit era păstrat mai mult decât primăvara următoare, asta aducea ghinion deoarece spiritul bobului rămânea sechestrat şi nu putea ajuta noua recoltă să se dezvolte.

 

Seceratul grăului se făcea după un anumit ceremonial şi anume: primul secerat, cel magico-mitic, era  parţial, doar într-un colţ al holdei, noaptea pe lună plină  sub protecţia Lunei Sfinte, iar spicele de grâu şi boabele căzute erau folosite pentru descântece, farmece, legări şi dezlegări etc. iar seceratul propriu zis, pentru nevoile alimentare  care se făcea în dimineaţa următoare, pe lumina zilei, sub protecţia Sfântului Soare. Aceste tradiţii de sărbătorire şi cinstire a rodului pământului s-au respectat la noi în ţară cu sfinţenie, până în momentul colectivizării agriculturii, iar acum s-au mai păstrat parţial în Transilvania şi Banat.

 

Deosebit de interesant este similitudinea acestor tradiţii existente  nu numai pentru grâu sau secară în Europa ci şi în Asia – pentru orez şi în ţările Americii Latine – pentru cinstirea porumbului – deci pentru alimentele de bază.  Toate constituie ritualuri legate de fertilitatea pămîntului şi de mulţumire adusă Naturii Mamă.

La început se folosea la aceste ritualuri doar un snop din spice de grâu sau alte cereale, îndoite şi legate sub forme simple – ca cele arătate mai sus. Cu timpul însă, în locul snopului îndoit s-au făcut din spice şi paie de cereale împletituri savante ce reprezintă păpuşi, ghirlande împodobite cu flori şi panglici colorate, diferite animale sau chiar un fel de piramide artistic realizate.

Cele mai frecvent întâlnite sunt Cununile şi Păpuşile din paie care poartă denumiri diferite după ţara unde există acest ritual. Aş vrea să fac o scurtă trecere în revistă, fără pretenţia de a epuiza subiectul.

 

Poză dr. Cununa din grâu dusă festiv la biserică pentru a fi sfinţită – Tirol, Austria (V. Sommer) . 

In Anglia ele poartă denumirea de Korn Dollies sau Kern Babies (copilul bobului).

In Scoţia li se spune Maiden sau Carlin  (femeia bătrână).

Pe continentul european, în ţările de limbă germană sunt numite Korn Mutter (mama bobului), Korn Mädchen (fetiţa bobului), Strohpuppe (păpuşă din paie), Getreide Wolf ( lupul de cereale), Haferhengst (armăsar de ovăz), Rogensau ( scroafă de secară). Aceste sunt numele mai des întâlnite, dar există încă multe alte denumiri în funcţie de ţara respectivă şi chiar de diferitele regiuni ale aceleiaşi ţări.

 

In  Lituania păpuşa din paie este dedicată zeiţei recoltei – Rugiu Boba - supranumită în popor „ Bătrâna secarei” sau „Mama Secarei”. Această păpuşă făcută pe câmp din ultimele spice, trebuie să fie cât mai frumos alcătuită - după chipul şi asemănare zeiţei, fiind dusă într-un adevărat ceremonial cu cântece şi dansuri în sat, unde capătă un loc de cinste în casa ţăranului, rămânând până în anul următor, când este îngropată în brazdă pentru a influenţa fertilitatea pământului, iar la seceriş este înlocuită cu o păpuşă împletită din paiele noii recolte.

In Scoţia, din ultimul snop recoltat se alcătuieşte aceeaşi păpuşă din paie dedicată  lui Carlin, denumită şi „ Bătrâna”, ce reprezintă spiritul nopţii de Hallomas, sau cum este mai frecvent denumit în spaţiul anglo-american, noaptea de Halloween. In noaptea de 30 octombrie (înaintea sărbătorii tuturor Sfinţilor - 1 noembrie), se spune că spiritele morţilor cutreieră prin lumea oamenilor, pentru ca să anunţe venire iernii. Păpuşa are menirea să apere pe ţărani şi familiile lor de influenţa malefică a acestor forţe supranaturale.La vechii slavi zeiţa Mati Syra Semlja ( umeda mamă pământ) era divinitatea supremă, la fel ca la romani Terra Mater sau Tellus Mater preluată în mitologia daco-romană prin Maica, Mama Gaia sau Pământul Mumă. Zeiţa Mati nu se înşela niciodată şi ţăranii ca să ştie cum va fi recolta, ascultau vocea pământului, adică se făcea o gaură în pământ şi se punea urechea pe ea. Dacă se auzea un zgomot uniform ca şi alunecarea unei sănii pe zăpadă, era semn că recolta va fi bună. Dacă nu se auzea nimic, recolta era compromisă. Obiceiul confecţionării păpuşi din ultimele spice s-a păstrat şi acum. Ea este simbolul lui Mati, adică a Pământului Mamă  şi pentru aceasta este purtată cu alai şi pusă la loc de cinste în casa ţăranului, unde sta până în primăvară, când este îngropată odată cu boabele semănate. Deci acelaşi ritual amintit mai sus.

 

In vechiul Peru era cinstită şi serbată zeiţa Zaramama sau Mamazara, denumită şi „Mama Porumbului”. Ea era reprezentată prin ştiuleţii de porumb care aveau o formă mai neobişnuită, mai ciudată, sau de ştiuleţii crescuţi gemeni. Porumbul unde creşteau aceşti ştiuleţi era îmbrăcat cu rochie şi maramă ce se fixau cu brăţări, catarame sau paftale din argint. In jurul acestui porumb, la strângerea recoltei se executau dansuri rituale, ca apoi el să fie ars şi cenuşa răspândită pe pământ pentru a se asigura astfel în anul următor o recoltă bogată.

La populaţiile Kassena şi Gurunsi din nordul Ghanei -Africa, înainte de începerea recoltării se fac serbări - rituale ale recoltei. Cea mai importantă dintre acestea este cea intitulată Fao şi are loc în luna decembrie înainte de Sorghum – recoltare. Cum încep cerealele să înflorească pe câmp, locuitorii satului nu mai fac nici un fel de zgomot sau gălăgie, căci „soţia lui D-zeu este gravidă„ şi ea trebuie să fie menajată pentru a duce sarcina la bun sfârşit. Când începe să se coacă spicul, fiul preotului pământului ia o tulpină de cereală şi face din ea un fluier cu care merge cântând prin sat anunţând începutul lui Fao. Pentru cinstirea evenimentului locuitorii satului cântă şi dansează acompaniaţi de tobe, în timp ce merg în alai la căpetenie cu diferite ofrande ca oi, gâşte, găini, cocoşi, pentru a fi binecuvântate şi apoi sacrificate ca jertfă de mulţumire pentru recolta bogată.

 

 Populaţia Fon din Benin-Africa, sărbătoreşte ca ritual al recoltei, Zangbeto, (Zang-noapte, Beto-persoană, adică „cel care vine noaptea”. Aceasta este o ceremonie anuală ce are loc în perioada secetoasă, pentru îmbunarea spiritelor şi zeităţilor naturii, pentru bunăstare şi fertilitate precum şi pentru reînnoire. Din rafie sau coajă de pom bătută până se desprinde în fâşii, se alcătuiesc un fel de mantii similare cu o claie de fân, ce-i acoperă pe posesori din cap până în picioare. Aceste costume şi măşti sunt vopsite în culori puternice, stridente, de roşu, galben, verde - culorile soarelui şi ale vegetaţiei, considerate izvoarele înţelepciuni şi ale continuităţii. Prin mişcări din ce în ce mai rapide de învârtire ale purtătorilor, rafia se depărtează de corp, aşa încât costumele îşi măresc de 2,3 ori volumul într-un chip spectaculos, depăşind cu mult dimensiunea normală a unui om. Mişcarea de rotire se continuă într-un extaz sălbatic, care-i umplu de groază pe spectatorii ce se ascund cu frică deoarece această costumaţie împreună cu dansul ritual are semnificaţia de a alunga spiritele rele, care libere pot să-şi găsească alt locaş, chiar şi în oameni. Costumaţia simbolizează puterea forţelor universului, menită să aducă echilibru, dreptate şi să-i apere pe oameni, iar felul în care ea creşte şi se măreşte spectaculos şi sălbatic, reprezintă natura care a ieşit din noapte, forţa ancestrală a universului existentă încă înainte de apariţia omului. La încheierea dansurilor rituale, această costumaţie este arsă într-un ceremonial pseudo-religios, iar cenuşa este aruncată pe pământ pentru ca acesta să aibă anul următor roade bogate.

In tot sudul Asiei, există credinţa fermă că între „puterea vieţii” aflată în alimentul de bază-orezul şi puterea oamenilor există o strânsă interdependenţă. Credinţa populară spune că în fiecare câmp de cereale trăieşte un spirit. Spiritul bobului de cereală se odihneşte atunci când cerealele stau drepte. Când spiritul se trezeşte, el începe să fugă prin tulpina cerealei de-a lungul ei sau transversal şi atunci holda se mişcă şi se unduieşte ca sub suflarea vântului. Acest spirit care păzeşte cereala şi o ajută ca să ajungă la maturitate, trebuie îmblânzit şi alintat prin ritualuri sacre, pentru ca să revină în fiecare an.

La hinduişti, în vinerea dinaintea lunii pline din Sravan (sfârşitul lui august, când soarele intră în Zodia Fecioarei)este marea sărbătoare Lakshmi-Vrata. Lakshmi - soţia lui Vishnu, cel de al doilea zeu din trinitatea hinduistă (Brahma,Vişnu, Shiva) - este zeiţa bogăţiei, a norocului şi a vegetaţiei. Cuvântul Vrata are semnificaţia de ofertă, de dăruire. Recoltatul orezului este însoţit de foarte multe ceremonii dedicate lui Devi Sri – Zeiţa iubirii, ce întruchipează puterea nesfârşită a dragostei  deoarece nu şi-a părăsit soţul nici după moarte, urmându-l în toate cele zece Avataruri (renaşteri))

Ceremonialul este făcut doar de către femeile căsătorite. Acestea, după ce-şi fac o baie amănunţită de purificare, îşi pun vestminte noi, nemaipurtate până atunci, apoi desenează cu vopsea roşie pe podea o Mandala (un semn cu semnificaţii magice, alcătuit din cerc şi pătrat ce reprezintă cerul şi pământul), în mijlocul căreia se pune un lotus (floarea reprezentativă a lui Lakshmi), o nucă de cocos şi un şal. Apoi fiecare ia un ulcior nou, îl umple cu orez proaspăt recoltat şi cu frunze de mango, apoi înconjoară Mandala mergând în şir una după altă, presărând orezul peste nufăr, cocos şi şal şi chemând zeiţa să fie la fel de bună şi darnică şi în anul următor.

În sudul Indiei, Indoneziei şi Thailandei,  Lakshmi este cunoscută sub numele de Devi Sri, Trishnavati sau Mae Posop, ca zeiţă mamă a orezului, care renaşte în fiecare an. Ceremonialul dedicat ei este foarte complex şi de durată, de la punerea răsadurilor de orez în pământ şi până la recoltare. Legenda spune că zeiţa e foarte cochetă, de aceea îi place să se admire în oglinda apelor. Dacă nu e suficientă apă pe câmpul de orez, zeiţa se supără şi recolta va fi proastă. Când începe să se formeze spicul, se spune că zeiţa este gravidă şi cum e tare ruşinoasă, nu-i place să fie văzută de bărbaţi, deci numai femeile merg la câmp, aducându-i zilnic ofrande pentru a o hrăni. Zeiţa este sperioasă, deci nu se face zgomot, nu e voie să se vorbească despre moarte sau demoni. Când spicul este copt, întâi i se cere iertare zeiţei că trebuie s-o rănească şi de abia apoi se începe seceratul. Din ultimele spice, cea mai curată femeie alcătuieşte o păpuşă din paie, nu mai mare decât palma ei, apoi cheamă spiritul zeiţei să sălăşluiască în corpul păpuşii:

„O zeiţă a orezului! Vino în bobul de orez, nu pleca pe câmp ca să te muşte şoarecii şi păsările. Vino la locul fericit ca să-ţi creşti copiii şi nepoţii în prosperitate. Vino !

Apoi, împreună cu orezul recoltat, duc păpuşa în hambar pe altarul construit special, unde va rămâne până la viitorul semănat.

( Jacqueline M. Piper – Rice in South – East Asia)

 

Sărbătoarea Pongal, provenită din sudul Indiei, dar răspândită în toate ţările locuite de hinduşi, are loc la mijlocul lui ianuarie şi este o serbare de mulţumire pentru recolta de orez. Dis de dimineaţă, în vase noi, nefolosite până atunci, se fierbe foarte bine orezul, până aproape se sfărâmă bobul. Această suprafierbere are mare semnificaţie, ea simbolizează fertilitatea. Apoi, într-o adevărată ceremonie, cu muzică şi dans, femeile şi bărbaţii îmbrăcaţi în haine noi, merg cu vasele pline cu orez la templu ca să ofere şi zeilor de mâncare, drept mulţumire şi pentru a-i face binevoitori ca şi viitoarea recoltă să fie la fel de îmbelşugată.

Serbarea Pongal mai poartă denumirea şi de Tiruchirapalli sau Madurai în regiunile Tamil Nadu şi Andhra Pradesh, sau Sankranti în regiunea Karnataka. Aici durează trei zile şi este una dintre cele mai spectaculoase, mai vesele şi mai colorate serbări din această regiune. In prima zi este sărbătorit soarele care trece din zodia Cancerului în Zodia Capricornului.Toate fetiţele din sat, îmbrăcate în lungi saronguri galbene, împodobite cu eşarfe roşi, purtând coroane de flori galbene sau roşii pe cap -  culorile soarelui, alcătuiesc o adevărată procesiune de mulţumire adresată soarelui care a ajutat pământul să rodească (vezi poza alăturată). A doua zi, în centrul ceremoniei de mulţumire stau animalele cu mare importanţă în viaţa ţăranului şi în religie - boii şi vacile. Animalele sunt vopsite în culori vii, împodobite cu coroane de flori şi li se dă de mâncare dulciuri făcute din orez şi lujeri proaspeţi de orez de abia răsărit. Seara are loc marea procesiune a vitelor, ce sunt conduse în sunetele unor tobe autohtone specifice, pe drumurile satului. In mod obişnuit au loc şi un fel de lupte cu tauri, tinerii curajoşi încercând să smulgă panglici sau bacnote fixate în coarnele acestora.

A treia zi are loc serbarea de mulţumire închinată orezului.

(Volker Sommer – Feste, Mythen, Rituale)

In luna a opta  după calendarul lunii (septembrie, octombrie), în seara când este lună plină, chinezii de pretutindeni (nu numai din China) serbează şi acum „Serbarea lanternelor” denumită şi „Serbarea prăjiturilor lunii”. Aceasta simbolizează încheierea perioadei recoltatului de toamnă şi este o serbare de mulţumire făcută în cinstea pământului mamă. Chinezii consideră că acum luna străluceşte cel mai puternic şi este perfect rotundă, ceea ce simbolizează unitatea şi bunăstarea familiei. Cu această ocazie se coc nişte prăjiturele mici rotunde (ce semnifică ciclul neîntrerupt al muncilor agricole) făcute cu seminţe de lotus şi umplute cu cremă  - o pastă dulce de fasole roşie şi gălbenuş sărat. Această combinaţie nu este întâmplătoare ci simbolică: lotusul este considerat floare sfântă - semnificaţie religioasă, fasolea roşie aduce noroc, gălbenuşul de ou reprezintă nucleul vieţii iar sarea este nepreţuită, cea care conservă viaţa, sfântă şi purificatoare precum pâinea. Toţi membrii familiei se strâng laolaltă pentru a sărbători, toate locuinţele, casele şi străzile sunt împodobite festiv cu mii de lanterne roşii, precum şi cu lumânări aprinse.

           

În insula Borneo, populaţia Dayak crede că sufletele strămoşilor din lumea de sub pământ se dezleagă din încătuşare şi se reîntorc la viaţă pe pământ, sub forma de orez. Acesta trebuie deci cinstit în mod deosebit deoarece, dacă sufletele strămoşilor se supără, cei de pe pământ vor avea doar de pătimit. Ritualurile de însămânţare şi recoltare sunt deosebit de complexe.

Populaţia Iban aduce jertfe zeului pământului denumit Pulang Gana, pentru a lăsa orezul să crească. Legenda spune că în timpurile depărtate, când locuitorii insulei au defrişat jungla pentru a sădi orezul, a doua zi copacii scoşi erau din nou înrădăcinaţi în pământ. Repetând de trei ori încercarea, cu acelaşi rezultat, ei s-au pus noaptea de pază şi l-au văzut pe zeu cum punea copacii înapoi în pământ. Intrebându-l de ce face asta, zeul le-a răspuns că pământul îi aparţine, deci doar el este acela care decide ce să crească în el. Pentru a le permite să planteze orez, trebuie să-i aducă ca ofrandă ulcioare, perle şi scoici, astfel el va lăsa orezul să crească. Iar dacă vor să se bucure de el, la fiecare recoltat să-şi amintească de înţelegerea făcută. Legendă sau superstiţie, ceremonialul ofrandei se face la fiecare însămânţare şi recoltare a orezului.

 

În insula Bali în fiecare dimineaţă femeile duc ofrande la templurile aflate pe câmp, sub formă de piramide de fructe frumos alcătuite (vezi poza alăturată). Spiritele se hrănesc doar cu esenţa vieţii din fructele care apoi sunt aduse acasă şi mâncate de întreaga familie.  Înainte de secerişul orezului, ţăranii alcătuiesc două păpuşi din paie de orez care să reprezinte pe „Zeitatea orezului”. Este făcută astfel „Femeia orezului”- mai mică, din paie mai scurte şi „Bărbatul orezului”- din paie mai lungi. Aceste figuri sunt legate de pomul ce se află întotdeauna în mijlocul brazdei ( semnificaţia lui este simbolică), pentru a păzi holda şi a face ca recolta să fie bogată. După seceriş, aceste păpuşi sunt luate şi duse la templul satului pentru a fi binecuvântate, apoi sunt fixate pe un fel de tron din lemn, ce se pune în pătul ca să apere orezul recoltat. Cine a făcut păcate nu are voie să intre în pătul şi de asemenea este strict interzis să mânînce orez, deoarece energia aflată în el se va întoarce împotriva lui.

Tot în Bali în trecut se alcătuia o păpuşă din monezi vechi, dar cu cap şi mâini din paie de orez. Această păpuşă stătea în templu şi doar la însămânţare, plantare şi seceriş era adusă pe câmp să binecuvânteze orezul pentru ca recolta să fie bogată.

Roy Willis – Mythen der Welt

 

Am făcut o sumară prezentare a câtorva ritualuri tradiţionale legate de recoltă,  existente peste tot în lumea aceasta, indiferent de religie, de cultură, de aşezarea geografică sau de convingerile politice. De fapt toate acestea nu sunt determinante – dovadă asemănarea uluitoare dintre tradiţiile ancestrale, în ultima instanţă esenţa este aceeaşi – Omul faţă în faţă cu Natura Mamă, cu Spiritul Universului – indiferent sub ce nume este cinstit şi temut acesta.

Cu tot progresul, cu toată evoluţia, datinile se respectă în cea mai mare parte, aşa cum au fost lăsate din moşi-strămoşi. Superstiţie, credinţă sau poate cumplita teamă de necunoscut?         

Parafrazându-l pe Eminescu: “Unde voi găsi cuvântul, să exprime adevărul ?” 

Şi pentru că niciodată nu vom ştii, de fiecare dată ne rugăm cu pioşenie şi speranţă că vom fi ascultaţi:

“ Pâinea noastră cea de toate zilele, dă-ne-o nouă astăzi, Şi ne iartă nouă păcatele noastre”…

 

Julia Maria Cristea - Viena

 

  Pagina de front  | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Webmaster (editor) : conceptia paginilor, redactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]    

Prezentarea grafica, design:  Lucian Hetco.