HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

Silogismul "moldovenismului" basarabean

 Mihai Dascălu, Chișinău
 

Promovarea din răsputeri şi pe lungă durată a motivației … limbii noastre* (n.r."moldoveneasca"), (cu succes similar se abordează australiana, austriaca, mexicana, columbiana, braziliana…), nu mai conteneşte în Republica Moldova. Mare batjocură, dar uite că demagogia are prestaţie. Favorizați deschis de clasa politică ex-comunistă, teoreticienii contemporani ai existenţei limbii inexistente (- factor cvasinecunoscut în filologia mondială!),  au făcut să apară mulţime de maldaveni cistâe (a se citi - oameni dezorientaţi).Consecinţa directă a înșelăciunei sovietice precum că săteanul dintre Carpaţi şi Prut e altcineva decât  moldovanul dintre Prut şi Nistru.

Un puternic curent inițiat de forțe ostile idealului național presează incontinuu dezbinarea poporului în moldoveni și români. Deși încărcătura ticăloasă a momelei e clară pentru oricare homo sapiens, mulți din localnici se lasă antrenați în aventura superficială bazată pe starea de incertitudine a cunoaşterii. Din care motive încercăm elucidarea  situației cu mijloace aflate la îndemâna orișicui, fără apel la surse enciclopedice sau nume academice. Intenția are ca stimulent simplețea instrumentelor invocate, ce conturează notoriu nimicnicia falsului și-l anihilează din start. Numai orbul nu vede și surdul nu aude, în rest, facă-se voia Celui de Sus. Din acest punct de vedere, imperios necesar este să amintim partizanilor ”moldovenismului” legenda descălecatului Moldovei, învățată acum și de copiii din grupele mari de la grădinițe.

Povestea veche spune că un Voievod român pribeag din Maramureş, Bogdan, trecuse munţii pe la Cârlibaba, urmând cursul Bistriţei-Aurii mai întâiu, şi apoi al Moldovei, şi se făcuse  Voievod al Ţerii Moldoveneşti. …tot aşa de deplin şi neatârnat ca şi Domnul Ţării-Româneşti (c.1360)[1]. La cele spuse adăugăm informația dintr-un manual şcolar: documentele cancelariei maghiare a regelui Ludovic de Anjou stau mărturie că în 1359 Bogdan cu feciorii săi și drujina a trecut clandestin din Maramureș în Moldova…[2] . Iar acum, pentru necredincioşi, rugăm atenţie maximă. Menționăm de la bun început că și de-o fi întâmplarea cu descălecatul o legendă frumoasă, dar e întemeiată pe mărturii istorice sigure.  Estimăm ambele citate la o primă deducție: strămoșii noștri (ai moldovenilor) au coborât nu din copaci, ci din Maramureș; urmașii lor ca proveniență suntem și limba lor o vorbim.

Rezultă, stimate cititorule, că suntem moștenitorii de drept a unei limbi, mai degrabă, maramureşeană (ca să nu-i zicem română!) decât moldoveană. Mai citește odată alineatul premergător, cu judecăți elementare, selectate anume din surse ocazionale, pentru a creiona efortul tovarăşilor în josnica încercare de a prezenta albul ca negru. N-am făcut descoperire, tractarea părtinitoare a evenimentelor de către -ismul primitiv constituind din start o aberaţie netă, îndreptăţită oarecum pentru ”eliberatori” prin proverbul interesul joacă fesul. Te rog, oponente, să mă contrazici cu dovezi probatorii.  Asta în afara faptului că limba moldovenească e atestată cu brio în arhaicile cronici și surse literare, de care lucru avem cunoștință. Nu trebuie să fii însă mare filosof pentru a înţelege că limbile epocilor sunt şi ele supuse modificării sau distrugerii, alfabetele la fel – proces întâlnit adesea în istoria  nu numai a statelor sau a popoarelor. Dar pentru noi, ba?

Prin abstracție de la unitatea lingvistică de netăgătuit a urmașilor poporului dac, invocăm și următoarele. Caracterul de legitate generală al factorului evoluției în timp determină axioma despre aceea, că limba numită în junețea sa cu regionalismul moldovenească - conform denumirii Principatului, se transformă la maturitate într-o doamnă de o rară frumusețe, pre nume limba românească, conformă, din nou, denumirii statului după unire - România. Una peste alta – ce culoare avea să aibă isonul stataliștilor din imperiul moldav în caz dacă Patria mea succeda numele de DACIA? Devine evident, astfel, că “novaţia literară” cu denumirea limbii după toponimice – tendință frauduloasă a despotismului bolșevic, conduce în lumea absurdului. Modelul de mai jos consacră semnificația:

a). În plină concordanţă cu invenţiile dubioase ale ”-ismului” neo-mioritic, spaţiul dintre Nistru – Tisa – Dunăre şi Marea Neagră ar cuprinde, eventual, limbile: basarabeană, moldovenească, bucovineană, maramureşeană, crişeană, bănăţeană, transilvăneană, oltenească, muntenească, dobrogeană.

b). Pe aceeași lungime de undă, la nivel local (RM) deosebim limbile: cahuleana, cimişliana, bubueceana, durleşteana, drochiana, floreştiana, orheiana, hânceştiana, limba sectorului Botanica, soroceana, tighineana, transnistreana, ungheniana etc etc. Denumirea autentică a limbii locuitorilor din orăşelul Ştefan Vodă pare a fi – ştefanvodeana. Cu cei din sat Vânători, Nisporeni, eu discut, probabil, vânătoreşte. Până la urmă, să determine fiecare limba celor din puzderia de sate cu denumiri neaoşe: Afumaţi, Chilișoaia, Cârlani (Stejăreni), Cot, Cunila (Căbăești), Duşmani, Gâsca, Flămânzeni, Flocoasa, Lingura, Limbeni, Mârzoaia, Odaia, Pălăria, Pârliţa, Sârma, Ştiubeieni, Târşiţei, Ţambula, Veveriţa, Zberoaia… Ori, cucoana Chiriţa ot Bârzoeni, în ce limbă înşira descântece? – în bârzoiană. Şi apoi, cum rămâne cu limbile frământate în pulberea drumurilor de Domniile Kara-Bugdaniei prin executarea grijilor cotidiene dinspre Cetatea Albă, Ismail, Cernăuţi, Hotin, ținutul Herța?

Pe cale de încheiere, ne exprimăm speranţa că Parlamentul oricum se va descurca în realitatea lingvistică a ”multietniciei”  noastre. Scriitorul Ion Constantin Ciobanu, printre altele, de mult încerca să potolească ambiția ilogicului: «(…) de câtă înțelepciune au dat dovadă strămoșii noștri că au numit această limbă cu un cuvânt neutru. Limba română! Doamne ferește dacă această limbă s-ar fi născut din uzurpare și s-ar fi numit după vreo regiune oarecare muntenească, oltenească, ardlenească, bănățeană, bucovineană, moldovenească etc.! Atunci, s-ar fi văzut cum joacă dracul într-un picior! Sintagma «limba română» e unificatoare. Ea nu înalță, nu coboară, nu subapreciză pe nimeni, ea creează la toți condiții egale! Și taie o dată și pentru totdeauna apa de la moara rătăciților» (Moldova literară, 18.VI.1995).

După cum observi cu bună dreptate, dragă cititorule, în disputa lingvistică nu pretind de loc la inovație. Unica pretenție a mea e orientată spre adevăr.

II. Un alt semn de întrebare, megieș cu primul. Perseverența  anumitor reprezentanți din lumea savantă de a supune unei analize integre circumstanțele ce stau la obârșia poporului și limbii române inspiră, barem, un gram de credibilitate. N-am rezistat ispitei și, răsfoind cele găsite la îndemână, surprinzător, am înclinat spre balanța șovăielii. Cu tot respectul față de interpretările  mai vechi sau mai nou întreprinse asupra izvoarelor și concepțiilor bibliografice, solicităm explicații suplimentare vizavi de romanizarea / latinizarea poporului și a limbii române. Deși nu sunt istoric, nici lingvist, avem mari rezerve privitor la veridicitatea ideei de reușită a procesului de transplant radical în ambianța unui popor și a limbii lui pe parcursul perioadei de doar  165 de ani, cât a durat sclavia romană (și aceea, pe o porțiune a teritoriului dacic).

Artefactele dovedesc cu brio că subjugarea parțială a Daciei de către romani a  durat din  vara anului 106 (la 11 august deja era constituită provincia romană Dacia) până în anul 271, când Imperatorul Aurelianus începe retragerea administrației și a legiunilor romane la sud de Dunăre. În răstimp de 3 generații Geţii, care erau “ cei mai viteji şi cei mai drepţi dintre traci” (Herodot) și, mai ales, cu o parte a poporului absolut liberă,  nu dispar în vid și nu-și uită limba. Lăsând în afara disputei subiectul ce vizează faptul că Dacii erau Geţi și viceversa,  subliniem miraculoasa fundamentare științifică a istoricilor  (am zice, pretențioasă ca structură)  despre aceea că dintrodată, la trecerea unui secol și jumătate, aceștia sunt incapabili deja să-și mențină memoria, datina, ba chiar să–și vorovească limba. Și apoi, cum puteau fi exterminati Dacii de Traian, când numai un sfert din teritoriul de atunci al Daciei fusese cucerit de romani? O deducție incredibilă, din orice parte ai privi, mai ales că sub Decebal statul dac   centralizat  atinge apogeul dezvoltării sale. Pe cât de oportună este ipoteza suprapunerii influențelor, pe atât de relevant e faptul – în cazul  dacilor biruiți în confruntări teribile, că amalgamul s-a produs nu până la abandonul apartenenței lor de sânge.  Admițând convențional absurditatea cu referință la convertirea lor totală, totuna, teza descoperă insuficiența constituției: ce facem cu dacii liberi?

Ignorarea dacilor liberi (pourqoi?) ca mecanism de păstrare al factorului autohton  în favoarea criteriului de romanizare rapidă a celor ocupați, contravine oricărei logici elementare și, hai să fim de acord, este o temă mult prea serioasă decât ar părea la prima vedere. Cert este că Dacia a fost transformată în provincie romană în proporție de maximum 30 la sută, mai accentuat în zona munților Orăștiei, bogată în zăcăminte de aur. Argumentul nostru forte rezidă anume în faptul că Daco-Geţii Vechii civilizaţii danubiene rămași liberi, în stihia și vâltoarea lor naturală, constituiau un garant de  netăgăduit pentru continuitatea etniei pure, a limbii, obiceiului… și nu puteau, prin urmare, fi condamnați la romanitate / latinitate. Putem susține, mai degrabă, inversul: la finisarea retragerii aureliane în anul 275, dacii – care-au fost înrobiţi – au revigorat iute sub influența dacilor din arealul rămas intact – Crișana, Muntenia, Maramureș, Bucovina, Basarabia și Moldova[3], afirmându-și temeinicia de neam cu o istorie de milenii. În caz contrar, dacă nu rezistau daco-geții constrângerii romane, urmașii lor dispăreau din istorie sub cizma ”eliberatorului” aleator și prin câte absorbții trecea națiunea noastră?

Ne ciocnim, indubitabil, cu o interpretare completamente greșită, departe de adevăr, care desconsideră capacitățile și virtuțile transmise de izvoarele altor popoare despre străbunii noştri. Mai având în vedere loialitatea Imperiului roman în teritoriile anexate, subliniată cu deosebire de prof. dr. Alexandru Suceveanu, cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române din Bucureşti, preşedinte al Comitetului naţional de arheologie: ”Putem constata, aici, o imensă toleranţă a romanilor faţă de populaţiile cucerite. O altă caracteristică importantă ar fi un respect al propriilor legi.”[4]. Să ne mai amintim că la falsa învinuire a iudeilor față de Iisus, guvernatorul  Pilat din Pont (ori, el numai de clemență nu poate fi bănuit) de câteva-i ori a făcut declarații pentru eliberare, insistând  cu dreaptă precauție: ”Luați-l voi și judecați-l după legea voastră.” (Ioan 18.31).

 

Se pare că scapă ceva din vizorul  cercetătorilor, ceva important e neglijat și nu e apreciat la justa valoare de către știință. Ne întărește judecata o paradigmă contemporană. Infectat de setea de a acapara cât mai mult, Imperiul țarist a depus silințe enorme pentru cotropirea Principatelor Dunărene. Izbutind ”eliberarea” în 1812 doar a Moldovei dintre Prut și Nistru, frații întru credința ortodoxă timp de 200 de ani atestă  intrigi drastice de rusificare forțată a aborigenilor. Realitatea curentă certifică jalea mare a românismului din Bucovina de nord. În mod similar, Bugeacul e desțelinat de origini și plantat artificial cu colonizatori. Au supraviețuit cu greu basarabenii centrali,  unii din ei, scăpând puțin din omenie, se autentifică acum bucuroși ca cei mai moldoveni din moldoveni. Să-i ierte Dumnezeu, căci după cum se știe, ura, trufia oarbă și prostia nu au onoare nici la dușman. S-au, poate, mândria goală şi-a găsit alinul prin aceea, că după expirarea a 200 de ani ei n-au  pierit / nu s-au slavizat?

 

Nu este nevoie de o cunoaștere exhaustivă a tragediei locuitorilor din Basarabia Centrală pentru a observa că timp de 200 de ani  aceștia nu și-au uitat limba și nu s-au rusificat. Măcar prin bucătării, dar și-au păstrat graiul. Contrar consistenței măsurilor despotice de deznaționalizare (cu un arsenal, bănuim, net-superior mijloacelor  folosite de Imperiul roman, ce nu includea în discernământ închiderea bisericilor, școlilor, interzicerea cuvântului scris și a graiului (!) în limba maternă, bruiajele radio sau tv române…), derivă deosebirea etnică a aborigenilor-basarabeni (în același rând, a limbii) din anturajul marelui dispărut – “poporul sovietic“.

 

Deci, dacă rușii cu teroarea lor nu ne-au distrus  în 200 de ani, cum puteam fi deznaționalizați prin metoda colonizării unei părți a Daciei cu romani, într-o perioadă mai scurtă? Care vestigii stau dovadă că la trecerea a 165 de ani, Daco-Geții – în fapt, fiind vorba de o parte a lor – gată, s-au romanizat? Imediat după cotropire, la distanță  de cel puțin una-două generații, mamele în ce limbă şopteau copiilor? 

 

Motiv pentru care merită să insistăm în nedumerire vizavi de versiunea atât de ușor acceptată (ca atare, atât de controversată!) a latinizării dacilor. În această legătură, posibil, mai rezonabil ar fi să resemnăm scuturarea  de sub un jug ordinar și revenirea la ritul obișnuit, moștenit din veacuri străbune, alături de dacii liberi.

Istoria se repetă în detalii: așa cum conștiința de neam nu s-a epuizat la moldovenii de răsărit cuceriți de Imperiul rus, cu certitudine, nu s-a pierdut ea nici la dacii invadați de Imperiul roman. Pe lângă sentimentul de autoconservare a celor ”eliberați, alipiți, uniți” (se citește – cotropiți / anexați /nimiciți), Dumnezeu a plasat curățenia sufletească a moldovenilor osândiți de soartă în Moldova istorică. Pentru dacii învinși, Dumnezeu a așezat tezaurul etnic în teritoriul neatins.

Poposind la umbra dacilor liberi, ne exprimăm încrederea că toga și sabia romanică n-aveau cum să-și pună amprenta asupra celor rămași în afara valurilor lui Traian. Pare absolut improbabil ca cei care erau considerați o forță redutabilă să se dezică benevol de cele sfinte în favoarea coșmarului adus. În retrospectivă, se impune concluzia feroce că factorul determinant ce ne-a protejat de nimicire în neantul de peste 2.500 de ani îl constituie Etnogeneza Noastră Particulară și nicidecum factorii externi, de natură secundară și influență temporară – slaveanizare,  latinizare / romanizare, cumanizare, tătaro – mongolizare, maghiarizare, polonizare, turcizare, rusificare… Trecutul eroic al Geto-Dacilor, în special, istoria celor două războae purtate cu romanii, nu poate să perceapă plasamentul unor interpretări triviale la temelia constituirii poporului român. Da, suntem parte din familia țărilor latine / romanice și limba e înrudită cu italiana, franceza, spaniola, portugheza; melanjul, însă, nu încape. Întrebarea ce persistă e:  cine pe cine și în ce măsură a influențat? Avem  latina la bază sau rădăcina tracilor e fundamentul? Ori, din mai multe puncte de vedere, continuitatea decentă a neamului dacic necesită o  reabilitare conștiincioasă, altoindu-i puterea în omenie și dreptate fără a permite imprudențe inutile.

 

Postulatul romanizării / latinizării dacilor contravine dramei de mai târziu a românilor transilvăneni. Ajuns prin vicisitudinile soartei a fi asuprit secole de-a rândul de aristocrația maghiară, cel mai vechi și numeros popor din Transilvania, românii, nu s-a disimilat / comasat / ruinat și n-a născut mutanți, aruncând peste cap politica de epurare etnica. Pe când sentimentul de identitate nu s-a risipit în condiții extraordinar de vitrege, cei 165 de ani dominație romană a fragmentului din Dacia, cât de tare au afectat colectivitatea dacică?

Perpetuarea  ramurilor sud-dunăreane de aromâni, istro-români, megleno-români în evoluția sa multimilenară (-!), reprezintă o dovadă incontestabilă  a salvgardării  seminției daco-getice , ce iarăși nu coincide cu interpretările de contopire bruscă (în 165 de ani -?) a unei limbi, a unui popor – efectiv, vizând o frântură a lor, fie și cea de elită – cu noianul străinătății. În plus, toate acestea pe fondalul atitudinei dușmănoase a Bulgariei și Greciei[5], cu acțiuni de reprimare a caracterelor naționale la populațiile de origine aromână și macedo-română, existente la sud de Dunăre înainte de venirea bulgarilor.

 

Să mai evocăm, oare, suzeranitatea nemiloasă a sangeacului otoman asupra Moldovei, cu o durată de peste 300 ani? Ori, nici un ”eliberator” creștin și nici o investigație n-a cutezat să argumenteze ”turcizarea” noastră în atâta amar de vreme. Nici alipirea la ”patria mamă” – Turcia, aferim! Sau la alte ”mume” – străine nouă, adăugăm noi.

 

Dacă vecinii lacomi de pământ ne-au sfârtecat Țara, instinctul demnității naționale ne îndeamnă la întregire. Unele surse publicitare de la noi întreprind cu bună credință diverse sondaje privitor la chestiunea Unirii republicii cu România. Consider ferm că Unificarea Patriei nu poate fi condiționată în nici un fel de subtilități gen ”așa vreau / nu vreau Eu”, deoarece Istoria e comună – pentru cei ce o cunosc și pentru cei rătăciți, pentru cei sănătoşi şi cei mai slabi în cuget. Altădată nimeni nu ne-a întrebat cât și de unde să cedăm; ni s-a luat cu forța, după împrejurări fatale. Apanajul mascat al intrusului e brăzdat din adâncuri cu flăcări vulcanice, căci ce-a fost, să zicem, sat Valea Hoțului, nu moare în modificatul Valea Goțulovo, nici în mai modernul Dolinscoe. Orice „rebotezare” a neaveniților e edificatoare: sat Babele /comuna Mareşal Averescu – în Oziornoe; să mai zici c-au fost și maldaveni p-aci!

E

ste timpul și locul altei supoziții: aroganța și brutalitatea crescânde ale lui ivan arată o dată în plus înțelegerea statutului ilegalității lui pe tărâmurile furate. Diferite ustensile statale / non-guvernamentale (mijloace audio, video, presa, şcoala, biserica…) indică solid ca firul de iarbă și copacul de pe marginea drumului  basarabean își sorbesc seva antică din… knezatul Moscoviei.  În genere, tot ce-i local se dovedește dintr-o dată că aparține altcuiva – încă dinaintea erei noastre și încă dinaintea dinaintea erei noastre, din vecii vecilor. Asta-i. E calvarul unei naţiuni secate de slavă, ajungând pribeagă în propria sa vatră: de parcă noi suntem un vid, un nimeni și nimic. Se umple cerul de tristețe, văzând în ce hal a ajuns mult pătimita glie de pe întinsurile de altădată ale Moldovei orientale.  Iată de ce, la altarul Eternității sau în fața Tribunalului Internațional, nu poate fi vorba de oarecare concesii teritoriale: ce s-a luat prin violență – întoarce!

III. Într-o mică paranteză remarcăm proiecția în timp, exersată de dl Dr  Mircea Dogaru[6], a vechilor Geţi, daci, tyrageţi, dacii mari, apulli, odrisi, bessi, triballi, moesi, carpi, etc.! “Obiceiuri au cam aceleaşi toţi”, preciza părintele istoriei Herodot, pentru că toţi utilizau, potrivit anticilor, “aceeaşi limbă”; numele lor regionale, asemeni numelor noastre regionale (munteni, moldoveni, bănăţeni, ardeleni, dobrogeni, olteni, maramureşeni, bucovineni, megleniţi, timoceni, gramoşteni, fărşeroţi), desemnându-i ca părţi ale unuia şi aceluiaşi mare popor nord şi sud-dunărean, trac, considerat în antichitate a fi fost seminţa “cea mai numeroasă după aceea a inzilor”. Marele bărbat al daco-geților Burebista (82-44 î.e.n.), “spaima romanilor” (Strabon), a străduit în unificarea teritoriului locuit de ai săi (sublinierea autorului) la nord de Balcani (Haemus), s-a impus contemporanilor drept “cel dintâi şi cel mai puternic dintre toţi regii care au domnit (vreodată) peste Tracia, stăpânind tot ţinutul de dincoace şi de dincolo de fluviu” (Decretul dionysipolitan în cinstea lui Acornion), pe când nedemnii lui urmași din cea mai maldavenească respublică  își antrenează mințile cu exerciții de trădare a neamului, ignorare a virtuții, renunțare la obârșie, intimidare a exactității. Atitudinea arogantă și disprețuitoare a ”maldavenilor veritabili”, în mod deliberat, ne aruncă în prăpastia uitării.

 

Cu atât mai plauzibil e percepută reavoința și veninul ”moldovenișmului”modern (1940 – prezent) în proiectul denigrării și subminării sorgintei comune a neamului cu aceeaşi limbă, aceleaşi trăsături fizice, acelaşi port, acelaşi mod de viaţă, aceeași Patrie. Minciuna față de istoria neamului a depăşit orice limite ale bunei-cuviinţe, gravitând în jurul clasicului păcat al lepădării de Dumnezeu. Am ajuns mai divizați ca oricând: individul cu Internet la îndemână nu dorește să cunoască adevărul istoric, fie el cât de nenorocit şi usturător, iar dezicerea de identitate e redată sub voalul purităţii. Proslăvirea deșeartă a statalității republicii  în dauna integrității Țării nu concordă cu dezvoltarea sufletească a țăranului onest și conduce la detașarea inevitabilă  de toate preceptele astea perimate. Ex-sovietico - de iure, de facto, un kamunisto prăpădit, cu creierul spălat, cosmopolitul micro-basarabean fuge de-avalma de sărăcia provocată de conducerea țării. Dorința de a-si adapta traiul și viitorul copiilor la niște condiții ordinare a prevalat dreptul la libera exprimare, aducându-l pe cărările ”turismului” clandestin, la negru în străinătate.  Aceasta e durerea noastră, de la Ștefan cel Mare încoace. Este tocmai ceasul de a striga la cer: Moldoveni din toate părțile, uniți-vă! Poate vine Dumnezeu și ne scapă de urgie.

Avantajul ideologilor ”-ismului” patriotic constă în aceea că obiectivul de reconstituire a statului sau întregire a nației nu-i preocupă.  Ei joacă pe mini-rampa generos permisă, degajând din abundență afirmaţii scandaloase şi denaturate, atacuri veninoase la adresa României, în fine, la însăși spiritul de neam al băștinașilor. Promulgată sub mantia imperială, strategia rusificării e depășită aprioric de platforma lor - şovină și renegată, ce denotă o plauzibilă vocație quazi-națională. Strâns legat de cretinism, experiența ”moldovenismului” neagă totalmente cumsecădenia, plutind pe surogatele altor ”-isme” - “patriotismul” local, maldaivanist ipocrit si deznationalizator; ”statalismul” celei mai Suverane, celei mai Independente, celei mai Unitare, celei mai Indivizibile Ţeri etc. etc.

Problema majoră începe, de regulă, de la străluciţii lideri. Lumea e extrem de nemulțumită  (toți înjură – al naibii nesimțiți), dar de făcut nu se face nimic; după votare nimeni nu iese cu întrebări. Fără să vrei îți faci cruce: oricine n-ar veni la putere, nu vine decât să fure cât poate înainte de prăbușirea finală. Să ne mai miram că la capitolul consum avem sute de restorane, hypermarket-uri, Mall-uri, iar la cel al producerii stăm destul de modest – câte întreprinderi, ateliere, fabrici, uzine, agro-ferme îndestulează habitatul uman? Ca și în timpurile de tristă amintire ale socialismului înfloritor, prioritatea se acordă mentalității mancurtului: scuiparea în chipul din oglindă, abandonul părților de teritoriu, instigarea la dezbinare națională, angajarea în jocul netrebnic al ”fraților mai mari” care au ”eliberat” din noi cât au putut… Vae victis!

 

Să verificăm o speță legată de lozinca  ”Moldova – patria mea”, îndemn propulsat în largul publicului cu tupeul mai mult decât profund şi izbitor al oficialităților. Prima opțiune: realmente, Moldova e dispersată în fragmente. Paradoxul: unde, totuşi, e Moldova? Răspuns: adunate la un loc, fărâmiturile toate sunt Moldova!!! A doua opțiune: s-a făcut vre-o Declarație de Unificare a Țării?  Situație-limită: – nici pe departe. Fără îndoială, de sus discerne o blasfemie curată: afișa face aluzie la o țară inexistentă (țară fantomă – asemeni olandezului zburător), dar șiretlicul are priză, deoarece există proști care să creadă. Chiar dacă subtilitățile plancardei nu oferă spațiu pentru cugetare, unul din noi s-a deranjat – știind că Țara e dezmembrată – care Moldovă o au stimabilii în vedere? Altminteri, ce-am reproșa noi locatarilor unei străduțe din Cernăuți, dacă ei s-ar proclama evlavios ”Moldova cea mai moldovenească”? Bineînțeles, gestul lor ar fi tot atât de legitim ca și al celor din Bucovina, Bugeac, ba și din Țara de Sus sau Țara de Jos…

 

Cu ochii fixați înspre munții Ural, din 1991 încoace  la Chișinău  se învârte inocent un jeu de l’indépendance plin de veselie. Pașii de incertitudine si obscuritate făcuți cu multă demnitate de aleșii momentului ne angajează, de altfel, pe toți să planăm într-un cerc vicios în jurul axei lor, plină de ambiție personală sau de grup. Săltăreța sârbă ”tot pe loc și înapoi” relevă cu severitate că nenorocirile aduse neamului dacic de hoarde nomade, vecini hrăpăreți, imperii ”frățești”și, ce-i mai dureros, de lichele și vânzători de neam/pământ, nu s-au terminat. Deși plugarii locului mai poartă în memorie amprentele războaielor de apărare și reîntregire națională,  astăzi Arabiile ne-au luat-o înainte; la noi celor mulți le revine tăcerea și… potecile Gastarbeiter -ului, adicătelea, cum se dă în statistica oficială, turisto-moldovano. Urmaşii dacilor pot să consoleze realităţile deplorabile doar cu gândul că Istoria poporului din spaţiul Carpato-Danubian n-a fost scrisă încă.

 

Fisurarea mentalității indigenilor cunoaște diverse căi aberante: - fariseismul aruncat în van de titlul mitropoliei - a Chișinăului și a Întregii (-?) Moldove; - autoritățile republicii, de ce nu s-ar denumi simplu – a Moldovei (?); – tactica oficială jegoasă privitor la denumirea limbii (care e limba noastră, nu a voastră! și-i de stat, nu de șezut!); - diminuarea teritoriului Țării la o palmă de țărână, prezentând- drept Maldova întreagă; - osanale euforice ridicate pentru - ismul…   Cimișliei, uitând de alte Cimișlii. Și așa mai departe, până  dincolo de hotarele stupidului, cu ocolirea tendențioasă a bârnei din ochi care aminteșlte că campania de întemeiere a Moldovei întreprinsă de către voievodul Bogdan I de Dolha s-a revarsat inițial nu tocmai pe șesul Bâcului.

 

Din alt punct de vedere, nu pot fi ei așa proști, categoric: cunosc colegii la superlativ ce limbă e semănată în luncile Prutului, ce istorie și ce dimensiuni are pretinsa lor Maldovă, doar că se află la o bună distanță a minții. Fluturat consistent de mass media, de partide si instituțiile statului,”moldovenismul”   lipsit de scrupule își ajustează permanent aripile la realitățile curente din republicuță. Сâtă ”sudoare” se varsă la moara pan-slavismului întru a ”descoperi” instantaneu că Basarabia nu-i a Moldovei – principala problemă identitară a “amicilor” ne-prieteni. Dragi ”polit-ologi ai sumbrei cruciade”, scumpi ”prozeliți maldaveni”: moşia Basarabilor e sfâşiată de neastâmpărate noroade! Adunați-o!

 

Asemenea sabiei lui Damocle, grotescul “divide et impera” atârnă ca un blestem deasupra plaiurilor mioritice; respectiv, puţini sunt cei care au curajul de a stigmatiza trădarea camuflată în dezbinare. Pornind de la premisa că  Unirea Națiunii nu formează quintesența ”-ismului” chișinăuean, putem declara leger că promotorii lui își asumă un eșec vădit. Bunăoară, ce fel de pretins ”patriotism maldavnesc” cultivă la extremitate diverse  mișcări orgolioase, când ele strănută angro filo-rusește?  Repercusiunile izbesc țipător la suprafață: se omite sărăcia sădită adânc în prea-mândra țerișoară, suplimentar, am fost alungați de la mormintele neamurilor pierite în bătălii. Din vânzoleala spumoasă, cu totul trist se întipărește: dacă nu Unirea Țării, care mai poate fi lait-motivul agitației lor? O vorbă subțire aflată pe vârful limbii bătrânilor înțelepți învață: “Păziţi-vă de prooroci mincinoşi. Ei vin la voi îmbrăcaţi în haine de oi, dar pe dinlăuntru sunt nişte lupi răpitori.”[7] Nu cumva aici se ascunde sorgintea disimilării poporului, sortit să fie călcat in picioare până când va dispărea? Voi, de v-ați numit ”patrioții” Moldovei, de ce lăsați Țara ciopârțită? Cum procedați cu plătitorii de impozite împrăștiați?

 

”Ar fi însă timpul să se lase la o parte din vocabulariul de polemici cuvintele acestea de «patriot» şi «nepatriot», care nu mai pot avea astăzi decât un înţeles fariseic, nu pot constitui decât arme nesincere de luptă.” N-am spus-o noi, ci Marele N.Iorga[8].  Actualitatea profeticelor cuvinte nu poate fi contestată nici acum. Și parcă într-o copleșitoare confirmare se percepe construcția următorului silogism, destinat părtașilor -ismului separatist:

 

1. Adevărul curat este că moldovenii sunt dezbinați teritorial și spiritual.

2. Nația moldovenească nicidecum nu înseamnă populația de pe o parcelă de 200 metri în jur de Chișinău.

 

Raționamentul: moldovenii trebuie uniți. 

 

Rezumat. Orice ambiții personale sau de grup decad în fața genericului specificat, locul căruia e pe steagul moldovenismului: Cetățeni ai Republicii Moldova! Demontați mizeria instalată de Imperiile țarist și cel comunist și reuniți ȚARA MOLDOVEI! Nu uitați legământul Marelui domnitor: Moldova nu aparține nouă, ci urmașilor!

În virtutea principiului doctrinal ce marchează habitatul hărăzit de soartă, suferința oricărui popor măcinat nu poate dura la infinit. De-atâtea ori a demonstrat societatea umană că popoarele devin puternice prin unitate (-care este sinonimul unui patriotism sobru!).  La unirea națiunii îndemna marele istoric N.Iorga, avertizând în context: ”Nu state mici!”[9] Bunul simț al celor 7 ani de-acasă enunță impetuos că Unirea este datoria sfântă a fiecărui băștinaș. Prin urmare, conceptul de identitate şi limbă moldovenească, atât de sensibil în rămășița basarabeană cu numele Republica Moldova, poate avea succes numai într-un singur caz:  lupta pentru Întregirea Necondiționată a Basarabiei. Vedem bine, însă, ca în tumultoasa atmosferă chișinăueană noțiunile vizate nu doar că sunt incompatibile, dar și se exclud iremediabil.

 

Sub flamura realizării dezideratului Unirii, semănat  pe un suport al Demnitatii Nationale, și-ar amplifica esențial moldovenismul șansele la victorie, ar deveni popular și ar culege lauri. În ireala presupunere că complicii lui inițiază  activități pentru denunțarea Tratatului cu Ucraina din 1997 (act rușinos în istoria recentă a românilor, prin care politicienii lași au renunţat de jure la nordul Bucovinei şi sudul Basarabiei, la ţinuturile Herţa, Hotin şi Insula Şerpilor), cum ar crește rândul adepților săi? Narațiunea expusă vine însă din sfera viselor neîndeplinite, iar între timp, sfidând cu impertinenţă clasica expresie homo ornat locum, non hominem locus și în plin consens cu temutul diagnostic al amneziei, ”-ismul” provocator emană dușmănie față de tot ce-i indigen. În fapt, se manipulează cu nişte speculaţii aberante unde „maldavenii cu acte în regulă” plutesc ca peștele în apă. Bine-a zis, cel ce a zis: de-a pururi minciuna e mai amegitoare decât adevărul.

S

ituat deasupra vremurilor, scuipă a lehamite Moș Ion Roată, alți oameni gospodari, la care aderăm și noi împreună cu sfătosul Creangă, dezaprobând fărădelegea și cerând retrocedarea Ţinuturilor natale. Intuim că acesta ar trebui să fie scopul tuturor pământenilor, dar și al stimaților conlocuitori, dacă ei stimează Patria ce și-au ales.

 

Următorul imbold al mișcării adecvat-moldave se axează pe întoarcerea la începuturi,adică Unirea Basarabiei cu Moldova istorică,  acțiune ce repară nedreptatea făcută moldovenilor acum 200 de ani și care înseamnă numaidecât întruparea cu România. Căci spune Domnul: Iată, ei sunt un singur popor şi toţi au aceeaşi limbă… [10]

 

Mihai Dascălu


[1] Istoria românilor. Nicolae Iorga. Chișinău. Universitas. 1992. Pag.66.

[2] Curs rezumativ de lecții la Istoria românilor. Igor Ojog, Igor Șarov. Editura Cartdidact. Chișinău. 1997. Pag.81-82.

[3] Istoria Românilor, vol.II, ediția a II-a. Nicolae Iorga. București. 1936. Pag. 360. Citat după http://ro.wikipedia.org/wiki/Dacia_roman%C4%83

[4] Interviu cu prof.  dr. Alexandru Suceveanu, cercetător ştiinţific în cadrul Institutului de Arheologie „Vasile Pârvan” al Academiei Române din Bucureşti, preşedinte al Comitetului naţional de arheologie. Sursa: Revista Clipa – Magazinul actualitatii culturale romanesti.

[5] Teritoriul și frontierile în istoria românilor. Sever Neagoe. Editura Ministerului de Interne. 1995. Pag.97.

[6] Articolul ”Românii – cel mai frumos exemplu de continuitate al unui neam”. Dr  Mircea Dogaru. Sursa: http://enciclopediagetodacilor.blogspot.com/

[7] (Matei 7.15).

[8]  Articolul ”Trădători şi patrioţi răi”. N.Iorga. „Sămănătorul”, an. II (1903), nr. 19. Citat după http://foaienationala.ro/trdtori-patrioi-ri.html

[9] În luptă cu absurdul revizionism maghiar. Nicolae Iorga. Editura Globus. București. 1991. Pag.211.

[10] (Facerea 11.6).

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero, Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu, Cezarina Adamescu (Rumänien)