HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ REFERITOARE

LA BANATUL MEDIEVAL

 

SILVIU  DRAGOMIR

 

prof. dr. Tiberiu Ciobanu

                                                                                                                     

           În perioada de după Marea Unire, primul studiu profesionist în limba română referitor la istoria Banatului a fost publicat de Silviu Dragomir[1], profesor la Catedrea de istorie sud-est europeană şi diplomatică sud-slavă a Universităţii din Cluj. Este vorba de lucrarea Vechimea elementului românesc şi colonizările străine din Banat, apărută în „Anuarul Institutului de Istorie Naţională  din Cluj”, III,  1924-1925, p. 275-291[2].

           Geneza acestui studiu îşi are rădăcinile în disputele din timpul tratativelor de pace de la Paris, când la partajul Banatului au avut ecou destul de mare argumentele istoriografiei sârbe, susţinute îndeosebi de Iovan Radonič. Istoricul de la Cluj dovedea, în baza documentelor istorice, caracterul preponderent românesc al Banatului, atât în trecut, cât şi la sfârşitul Primului Război Mondial, acest ţinut, rămânând, întotdeauna, nealterat, în esenţa lui, de pătrunderile ulterioare ale populaţiilor colonizate aici. O bună parte din datele documentare existente în acest studiu au fost reluate de Silviu Dragomir în lucrarea Le Banat roumain Esquisse historique, publicată la Sibiu în anul 1944 (sub auspiciile Centrului de Studii şi Cercetări privitoare la Transilvania). Aceasta este constituită din  studiile: Les Roumains du Banat et la royauté hongroise; Les Roumains et les Serbes dans le Banat; Le Banat et la politique de colonisation austro-hongroise; Le Banat, partie intégrante de l’unité roumaine. Lucrarea, în ediţie bilingvă, franceză-română, a fost reeditată în anul 1999, la Editura Augusta din Timişoara, având un studiu introductiv de Nicolae Bocşan.

            Istoricul Nicolae Bocşan precizează că studiul lui Silviu Dragomir „reprezintă o lucrare cu carecter istoric, dar cu destinaţie politică, aşa cum au fost multe din publicaţiile Centrului de Studii şi Cercetări privitoare la Transilvania. Autorul utilizează o bogată informaţie şi argumentaţie istorică, pentru a susţine autotonia românilor într-o provincie mereu disputată de alte grupuri etnice sau state naţionale învecinate, caracterul românesc al provinciei, consacrat de o majoritate demografică, pe care elementul etnic românesc nu a pierdut-o niciodată de-a lungul întregii sale istorii. Lucrarea are un caracter politic nedisimulat, ilustrat şi de accentele polemice la care apelează în susţinerea tezelor, dar mai ales de contextul în care a fost elaborat şi de scopul pentru care a fost redactat”[3]. Nicolae Bocşan arată contextul în care a fost elaborată lucrarea, aceasta răspunzând unor comandamente ale epocii, legate de Conferinţa de Pace care urma să se ţină după terminarea celui de al Doilea Război Mondial. Silviu Dragomir, împreună cu Al. Lapedatu şi cu  Zenovie Păclişanu au elaborat Programul pentru pregătirea materialului documentar de informare şi propagandă în vederea Conferinţei de pace, document necesar Ministerului Propagandei Naţionale. Răspunderea pentru elaborarea materialului documentar referitor la Banat şi-a asumat-o Institutul Social Banat-Crişana din Timişoara, prin directorul său Cornel Grofşorean. Acestor materiale[4], care erau redactate în august 1943, li se adaugă studiul Les Serbes du Banat roumain (1919-1940)[5] de Silviu Dragomir, care s-a găsit între manuscrisele Institutului Social    Banat-Crişana, rămase de la Cornel Grofşorean şi păstrate în Arhiva Muzeului Banatului Montan din Reşiţa.

            Cele patru studii ale lui Silviu Dragomir, cuprinse de el în volum corespund preocupărilor Ministerului Propagandei Naţionale al României „de a pregăti opinia publică şi politică internaţională pentru încheierea viitoarei păci (...); se adresează unui public străin, mai puţin familiarizat cu problematica istorică a Banatului, cu  scopul de a susţine caracterul românesc al provinciei pe baza argumentelor istorice şi demografice. Din aceste raţiuni, autorul nu a elaborat o istorie a Banatului, ci a urmărit să susţină doar acest deziderat, deseori în polemică cu istoricii maghiari şi sârbi, urmărind destinul populaţiei româneşti şi al celorlalte grupuri etnice din provincie, în diferite faze ale evoluţiei istorice. Nu întâmplător textul a fost structurat, în funcţie de statutul politic al provinciei, în patru secţiuni: în fiecare din acesta, Silviu Dragomir a fost preocupat să susţină autohtonismul şi caracterul majoritar al populaţiei româneşti, precum şi raporturile cu populaţiile alogene care s-au stabilit de-a lungul timpului în Banat”[6].

            În studiul Românii din Banat şi regalitatea maghiară, Silviu Dragomir evidenţiază, pe bază de documente incontestabile, autohtonia românilor în Banat, dând astfel o replică serioasă istoricilor maghiari care susţineau că românii au venit pe aceste meleaguri în secolele XIII-XIV, pe când aici exista deja o numeroasă populaţie maghiară. Încă în succinta intoducere a volumului Banatul românesc, Dragomir a subliniat că „de abia în secolul al XIII-lea, adică relativ târziu, Banatul este menţionat în documente istorice. Cu un secol înainte, ungurii ajunseseră, în sfârşit, după lupte interminabile cu Bizanţul, să-şi consolideze graniţa de la Dunăre (...), dar documentele istorice din următoarele două secole nu sunt deloc elocvente în privinţa regiunilor care ne interesează. O asemenea tăcere ne face să credem că, la fel ca în regiunile învecinate, Arad şi Zarand, aici ar fi vorba mai degrabă de o dominare nominală decât de o puternică expansiune etnică. De altfel, chiar mai târziu, ungurii nu au putut să se stabilească într-un număr considerabil în aceste regiuni care şi-au continuat existenţa până la a doua jumătate a secolului al XIII-lea, fără a suferi, în mod efectiv, influenţa perturbatoare a regatului Ungariei”[7]. Silviu Dragomir îşi începe studiul menţionând că o parte din toponimia sa, constituită în îndelungata comuniune politică şi socială a românilor şi slavilor – precum Borosloviţa, Cerneşti, Bistriţa, Rudăria, Glimboca, Mîtnic, Ohaba, Selişte, Slatina, Topleţ, ş.a., cu toate că sunt de origine slavă, găsindu-se pe întreg teritoriul locuit de români – dovedeşte un fond lingvistic străvechi unitar al acestora, constituit înainte de a emigra ungurii în zona aceasta a Europei. Tot aşa, dintr-un fond comun al limbii române face parte autentica terminologie românească din Banatul aceleiaşi epoci, cum sunt: Corbul, Lupul, Mesteacăni, Făget, Pădureni, Vălişoara etc., nume care sunt consemnate în documentele de atunci. Dar, în general, toponimele din documentele emise de cancelariile maghiare sunt stâlcite, pentru că denumirile respective sunt „alterate” de către funcţionarii unguri care nu cunoşteau limba română, iar când le-au priceput sensul, atunci au fost traduse în maghiară: Mărul în Almafa, Var în Mészafalva, Mesteacăni în Nyires sau Masztakan ş.a. O seamă de documente maghiare chiar indică modificările suferite de nume: Wozesti alio nomine Libanmezeye (într-un document din anul 1404), Lópataka alio nomine Mihelencz (1406), ambele localităţi  fiind în apropierea Caransebeşului. În multe cazuri, numelor româneşti le-au fost adăugate falva sau haza, pentru a le da un caracter maghiar: Bucurfalva, Baliczafalva, Stancsafalva.

            Având în vedere toponimia păstrată în documentele maghiare, mulţi istorici maghiari au susţinut că, începând cu veacurile XIII şi XIV, în Banat a existat o numeroasă populaţie ungurească. Aserţiunea aceasta nu rezistă în faţa datelor din documentele foarte numeroase, din a doua jumătate a veacului al XIV-lea şi din secolul următor – îndeosebi din perioada Huniazilor – care învederaseră că majoritatea populaţiei Banatului era constituită din români, conduşi de cnezi. Chiar şi în epoca Angevinilor, când Banatul avea un rol politic important în Regatul Ungar, iar maghiarii s-au stabilit aici într-un număr mai mare decât înainte, ei nu au venit să-l populeze, ci doar să-l exploateze, în urma donaţiilor pe care le primeau de la rege. Dar trebuie să se reţină că „până la o dată înaintată din secolul al XV-lea, domeniile cele mai întinse din comitatele Caraş şi Timiş aparţineau coroanei. Însă, ele se reduceau tot mai mult, pe măsură ce regele făcea donaţii fidelilor săi, unguri în marea lor majoritate”[8].

            Autorul menţionează că, în cele patru comitate ale Banatului – Timiş, Caraş, Cuvin, Torontal – la sfârşitul secolului al XV-lea, erau 549 de proprietari, din care un număr considerabil erau nobili de origine română, dar aveau deja nume maghiare. În comitatul Timiş, din numărul total de 390 de nobili, de origine românească erau 104[9], iar o seamă din aceste familii nobiliare aveau nume binecunoscute în istoria Banatului, aşa cum sunt: Bizerei, Csornai, Dési, Gaman, Gerlistyei, Hollódi, Macskási, Rakoviczai, Zajk ş.a.[10] Autorul precizează: „Ei şi-au uitat de mult originea şi au devenit, ca şi nobilii unguri, heralzi ai regalităţii maghiare. Cnejii patriarhali de altădată au fost, astfel, transformaţi de către statul maghiar în reprezentanţi fideli ai tendinţelor sale imperialiste”[11]. Însă, în afară de noii proprietari şi a suitei lor, precum şi de castelanii cetăţilor, având misiunea de a apăra frontiera regatului, tot mai ameninţată de primejdia turcească, întreaga populaţie a Banatului era românească, aşa după cum dovedesc actele de donaţie în care sunt pomeniţi locuitorii domeniilor în cauză, folosindu-se frecvent „expresii ca posessio valachica pentru a desemna satele româneşti, iar pentru oraşe se menţionează, de exemplu, oppidum regis desertum valahicale Köszeg apellatum in districtu de Haram (1444), orăşel situat în extremitatea vestică, aproape de Palanca”[12].

        Silviu Dragomir, la fel ca toţi istoricii care s-au ocupat de istoria Banatului în timpul regalităţii maghiare, subliniază importanţa celor opt districte româneşti privilegiate. Acestea, „la care se adaugă mai târziu încă trei sau patru (districtum Valachorum) – scrie Dragomir – ocupă cea mai mare parte a teritoriului provinciei, cunoscut în secolele al XIV-lea şi al     XV-lea. Unitatea lor, recunoscută de regele Ungariei în 1457, în virtutea identităţii lor etnice, este un bun mult mai preţios decât privilegiile rar respectate de către un regim arogant, dar incapabil să apere graniţele meridionale ale regatului”[13]. Districtele acestea – subliniază autorul – constituie dovada indubitabilă  a caracterului românesc al acestei provincii, până în epoca lui Iancu de Hunedoara. El arată că districtele s-au format din gruparea vechilor cnezate în unităţi mai mari „având drepturi autonome şi fiind conduse  de un şef unic, obligat să se conformeze dispoziţiilor vechiului drept românesc”. Districtele româneşti s-au afirmat prin mari multe merite în războaiele Regatului Ungar cu duşmanii săi, fapt pentru care unii suverani le-au recunoscut vechile privilegii.

        În privinţa absurdei teze a unor istorici maghiari, potrivit căreia românii s-au „infiltrat” în Banat, venind din sudul Dunării în secolul al XIV-lea (pentru că în veacul anterior ei nu ar fi consemnaţi în documente), istoricul clujean prezintă un argument logic, de bun simţ, anume că, pe atunci, convoiul unei asemenea emigraţii n-ar fi putut să scape neobservat şi, implicit, neconsemnat de autorităţile Imperiului Bizantin, aşa cum a fost înregistrată, de pildă, mişcarea unor grupuri destul de reduse de români din Serbia, Muntenegru şi Herţegovina, în urma ocupaţiei otomane din secolele al XVI-lea şi al XVII-lea. Autorul se oreşte asupra a două conscripţii din secolul al XIV-lea, în baza cărora trage concluzia de mare importanţă în legătură cu numărul parohiilor catolice din Banat, „care erau, probabil, în totalitate ungureşti”[14] şi cu numărul enoriaşilor catolici de aici. Prima conscripţie este adeverită de o listă cuprinzând dijmele papale care au fost percepute în Banat, în perioada 1333-1335, în urma unei dispoziţii date de papa Ioan al XXII-lea (1316-1334), acesta însărcinându-i pe Iacob de Berengar şi pe Remondo Bonofato să adune, timp de trei ani, a zecea parte din venitul fiecărui preot. Din lista dijmelor se constată – iar istoricii maghiari au fost nevoiţi să recunoască acest fapt – „situaţia lamentabilă  în care se afla dioceza catolică din Cenad”[15]. Astfel se poate observa că: „1. Dioceza avea un număr foarte redus de enoriaşi în, raport cu numărul mare de oraşe şi sate din Banatul acelei epoci şi 2. Parohiile existente erau, cu câteva excepţii, atât de mici, încât nu puteau avea decât puţini credincioşi”[16]. În acest sens, deosebit de elocvente sunt următoarele date statistice: în comitatul Timiş au fost consemnate 94 de parohii mici, la un habitat constituit din 30 de fortăreţe (adică cetăţi), 22 de oraşe şi 990 de sate, iar în comitatul Caraş – care avea 13 fortăreţe, 10 oraşe şi 200 de sate – s-au găsit numai 22 de parohii catolice; în comitatul Cuvin – cu 3 fortăreţe, 3 oraşe şi 66 sate – existau doar 16 parohii catolice[17]. Concluzia firească a lui Silviu Dragomir este aceea că „disproporţia dintre densitatea populaţiei şi numărul mic de parohii maghiare din Banat se explică prin faptul că restul populaţiei era de naţionalitate română şi de religie ortodoxă”[18]. Cea de-a doua „conscripţie” este din anii 1371-1372, aceasta având în vedere „exclusiv populaţia românească”[19]. Regele Ludovic I cel Mare, pentru a consolida fortificaţia Orşovei, a dat dispoziţie banului de Severin să fie mobilizată foţă de muncă pentru a realiza lucrările. Astfel peste 60 de cnezi români au fost obligaţi să aducă la Orşova 300 de lucrători, aceştia fiind stânşi din toate zonele Banatului. Dar – precizeză Dragomir – „lista întocmită nu prezintă nici  pe departe tabloul complet al chenejilor din toate satele româneşti ale acestei regiuni. Anumite considerente l-au determinat pe banul de Severin să nu îi aleagă decât pe cei notaţi în această listă”[20], care are o mare importanţă documentară, pentru că „ea confirmă caracterul românesc al câtorva sate, pe care adversarii noştri le declară maghiare ori slave”[21]           Între localităţile de pe listă figurează: Sinersig, Hodoş, Lugoj, Visag, precum şi Dolaţ, Ujdvar (sat dispărut, situat la acea epocă lângă actualul Banloc), Ivanda, Sarad (oraş dispărut, situat la acea epocă între actualele Giarmata şi Pişchia, spre nordul Timişoarei), Macedonia, Bykamezö (aşezare dispărută, situată la acea epocă la est de actualul Biled), Bikacs (sat dispărut[22], situat la acea epocă lângă actuala comună Parţa), care dovedeşte existenţa unor aşezări româneşti şi în jumătatea de răsărit a Banatului.

În studiul Românii şi sârbii din Banat, Silviu Dragomir evidenţiază greşelile istoriculului sârb Iovan Radonič, din lucrările sale Le Banat (Paris, 1919) şi Histoire des Serbes de Hongrie (Paris, 1919). Acesta, însuşindu-şi tezele unor istorici maghiari, nega existenţa românilor în Banat până în secolul XIV-lea, argumentând aceasta prin toponimia de aici, care după el „este iugoslavă şi că s-a păstrat şi în regiunile unde nu mai există nici o urmă a slavilor”[23]. Dragomir consideră că Iovan Radonič, afirmând aceasta, face „o greşeală capitală”[24], care învederează că el „nu recunoaşte condiţiile în care s-a format poporul român. Or, nimeni nu ar trebui să recunoască mai bine decât un savant slav (precum era Radonič – n.n. T.C.) contribuţia adusă de către slavi, între secolele al VI-lea şi al X-lea, la formarea poporului român”[25]. Silviu Dragomir menţionează că se ştie foarte bine că, prin secolul al   V-lea, slavii s-au răspândit în nordul Dunării, pe teritoriul unde populaţia daco-romană era autohtonă. Tot aşa de bine se ştie că „de abia în secolul al VI-lea şi în prima jumătate a secolului următor, ei au traversat fluviul în mase compacte. Deci, din anul 650 până în anul 1000, insuliţele de slavi rămase pe malul stâng au avut din plin timpul necesar pentru a fi asimilate de elementul autohton care, aici, era românesc”[26]. Istoricul îşi continuă argumentaţia, arătând că toponimia slavă, răspândită pe întreg teritoriul românesc, dovedeşte convieţuirea slavo-română, în care, într-o anumită perioadă, a dominat numeric elementul slav. Apoi procesul relaţiilor străromâne-slave trebuie înţeles astfel:„Pe când în sudul Dunării elementul românesc atât de puternic altădată, a fost învins după o rezistenţă care s-a prelungit aproape o mie de ani, procesul de asimilare al slavilor a fost la noi mult mai rapid, astfel încât, la venirea lor în Banat, ungurii nu au mai găsit nici un slav”[27].

          În privinţa toponimiei slavo-române Iovan Radonič „comite şi o altă eroare”, precizează Dragomir, aceea că nu ţine seama că „toponimia slavă din întregul Banat, este de acelaşi tip cu numele slave pe care le întâlnim în restul teritoriului locuit de români, de exemplu în Transilvania sau Oltenia”[28]. Istoricul clujean atrage atenţia că, în munţii şi văile situate între Caraş şi Orşova, numele slave se datorează unei populaţii de tip bulgar. Exemplifică cu denumirea localităţilor Luncoviţa, Goleţ, Topleţ, Cruşovăţ, Criva, Teregova, Sadova, Ilova, Bolvaşniţa, Boslova. Nume slave de acelaşi tip se întâlnesc şi la nord-est de Caransebeş: Bistra, Obreja, Glimboca, Voislava, Bucova ş.a. De asemenea, aceeaşi realitate toponimică apare şi în alte zone ale Banatului şi autorul exemplifică, dând şi anul primei atestări a toponimicului: Slatina (1444), Selişte (1444), Bezna, Grădişte (lângă Bârzava), Moişa (1483) lângă Timişoara – acestea fiind  în comitatul Timiş; cele din comitatul Caraş: Reciţa (secolul al XV-lea), Târgovişte (secolul al XV-lea) Zagorian (1366) etc.

Apoi, autorul menţionează şi influenţa sârbească în toponimia din Banat, exemplificând cu Dubova, Cutina, Belareka, Predel, Jupa (Zupa), Jupani (Zupani) – nume stâns legate de fosta organizare socială sârbească – Lescovăţ, Starnic (din sârbescul starinik), în comitatul Timiş; Miloş, Neg, Ugrinocz (1421), în comitatul Caraş şi Dobravicza în comitatul Cuvin (1425)[29]. În privinţa toponimiei slave din nordul judeţului Severin, Silviu Dragomir aminteşte părerea marelui lingvist Emil Petrovici (de origine bănăţeană, fiind născut în Torac, localiate, în prezent în Serbia), care susţinea că trebuie să presupunem existenţa în această zonă a două straturi de populaţie slavă, una mai veche, de origine bulgară şi alta mai nouă, constituită din sârbii refugiaţi din Peninsula Balcanică în Banat, începând din veacul al XV-lea[30]. Dar – precizează Dragomir – această opinie, din punct de vedere istoric nu poate fi verificată în mod exact, pentru că numele slave de origine sârbească, menţionate mai sus „sunt mai vechi decât emigraţia sârbilor în Banat, iar în secolele al XIV-lea şi al XV-lea nu există nici un indiciu al penetrării sârbeşti, spre exmplu, al traversării Dunării în regiunea situată în văile Cernei, Belarecăi sau Bistrei”[31]. Concluzia istoricului clujean este că, desigur, cele două straturi de populaţie slavă – bulgară şi sârbească – care au lăsat urme adânci în toponimia Banatului „sunt aproape la fel de vechi şi reprezintă, probabil, rămăşiţele valului care, în urmă cu câteva secole, a pătruns, trecând prin vadurile Dunării, în Peninsula Balcanică”[32]. În favoarea unei foarte vechi simbioze slavo-române în Banat, înaintea pătrunderii ungurilor aici, pledează – susţine Dragomir – o serie de instituţii păstrate în obiceiurile juridice ale românilor din Banat. Acestea au dobândit un caracter aparte în această zonă. Se exemplifică astfel: „Au existat, cu siguranţă, trupe destinate apărării frontierei şi în alte puncte ale regatului maghiar, dar bănia de Severin era o instituţie locală ce s-a  impus în faţa noilor stăpâni datorită importanţei politice şi numerice a populaţiei româneşti autohtone care au transmis-o”[33]. Apoi, continuă Dragomir, în nordul Dunării, cnezatul este forma de organizare patriarhală a românilor; din cauza aceasta în Banatul veacurilor XIV şi XV, în documente apar un număr atât de mare de cneji români.       Autorul conchide, afirmând că „după ce au reuşit să asimileze ultimele rămăşiţe de slavi cu care convieţuiau, românii din Banat au urmat o evoluţie proprie, distinctă de cea a românilor din alte regiuni: ei au păstrat ohabele sau satele scutite de impozite minătoare (acest termen de origine slavă nu mai există decât la românii din Banat şi dintr-o regiune învecinată). Banatul este singurul teritoriu românesc unde s-au menţinut câteva urme ale vechii jupe slave şi unde s-a împământenit instituţia crainicilor împrumutată de la slavii din nord, care s-a menţinut aici până la sfârşitul Evului Mediu. Mai târziu, aceste influenţe slave şi-au pierdut orice importanţă, din momentul în care populaţia slavă, complet asimilată de români, a dispărut”[34].

În legătură cu teza lui Iovan Radonič în privinţa vechimii sârbilor în Banat, „obiecţia cea mai gravă”[35] care îi poate fi adusă este aceea că nu se are în vedere atestarea documentară a sârbilor în Banat. Aceştia apar, sporadic, în documente doar pe la mijlocul secolului al XV-lea, când regii Ungariei i-au colonizat în acest ţinut. Cea dintâi atestare documentară a unui sârb în această provincie este între anii 1404-1407, când aici îl întâlnim pe Dimitrie, fiul regelui Vucašin, care a devenit cote de Zarand şi pârcălab sau prefect de Şiria. Acesta s-a refugiat în Banat, din calea turcilor, iar regele Ungariei i-a oferit adăpost şi privilegii. Mai târziu despotului sârb Ştefan Lazarevič (1389-1427) i s-au donat două proprietăţi din Banat – Bečikerek şi Bečej – care se adăugau la alte domenii întinse din Ungaria, dăruite de rege, anume Sătmar, Baia Mare şi Baia Sprie, acestea putând să-i servească drept refugiu în caz de nevoie. Gheorghe Brancovič (despot al Serbiei între 1427-1456), urmaşul său, a primit în anul 1439 din partea coroanei maghiare cetatea regală de la Şiria, cu localităţile şi moşiile care depindeau de aceastea, împreună cu nobilii români de aici. Într-un document din 1438 sunt menţionaţi barones rasciani, proprietari ai satului Saruld, situat în apropierea localităţilor Tolvădia şi Partoş. Istoricii sârbi considerau în mod greşit că posedarea acestor domenii implica şi colonizarea lor cu o populaţie sârbească. Ei nu ţineau seama că „dieta maghiară a interzis noilor veniţi să se înconjoare în fortăreţele lor de prefecţi şi de alţi funcţionari străini”[36]. Cele dintâi grupuri importante de emigranţi sârbi s-au stabilit în Banat prin a doua jumătate a secolului al XV-lea. Regele Matia Corvin, în anul 1464, a donat domeniul Nădlacului familiei Jakšič, refugiată aici din zona sârbească. Apoi, acestui domeniu i s-au adăugat alte donaţii, anume opt sate din comitatul Timiş şi 43 de sate din Caraş, toate acestea fiind locuite de români. Însă familia Jakšič a adus în aceste locuri aproximativ 1200 de soldaţi sârbi, ei stabilindu-se aici împreună cu familiile lor. Familia Jakšič, în anul 1478, a mai primit trei sate româneşti – Fenlac, Şerfeşti şi Lupeşti – de pe malul stâng al Mureşului, înspre Arad, unde, de asemenea, a adus colonişti sârbi.

       Cu începere din a doua jumătate a secolului al XV-lea, în Peninsula Balcanică s-au produs transformări politice, etnice şi sociale fundamentale. Bunăoară, în anul 1459 Semendria (Smederevo) a căzut în mâinile turcilor şi „odată cu ea s-au prăbuşit ultimele vestigii ale statului sârbesc independent”[37]. În continuare, permanentele incursiuni ale armatelor otomane au împins spre nord valuri de emigranţi care s-au refugiat în Bosnia, Croaţia, Slovenia, la Sirmium, „şi, în cele din urmă, în Banat”[38]. Regele Matia Corvin, într-o scrisoare particulară, evalua la aproximativ 200.000 numărul de sârbi care au emigrat dincolo de Dunăre. Tot regele Matia într-o scrisoare adresată papei Sixtus al IV-lea (1471-1484), în anul 1480, arătă: „Când a invadat regiunea cuprinsă între Semendria şi Kruševac, Paul Kinizi (Paul Chinezu) a luat cu el în jur de 60.000 de sârbi dintre care marea lor majoritate s-a stabilit în Sirmium, iar un alt număr s-a stabilit în Banat”[39]. După două decenii, în expediţia din 1502, când voievodul Transilvaniei şi banul Croaţiei au cucerit Cladova, Vidinul şi Nicopole, aceştia au colonizat numeroase grupuri de sârbi în Banat, în teritoriul situat între Timişoara şi Panciova.

Silviu Dragomir constată: „Banatul din secolul al XVI-lea nu mai avea fizionomia românească de altădată. Pe lângă ţăranii români, au venit să se stabilească aici şi colonişti sârbi. Ultimii, care nu ocupau la început decât regiunea occidentală a Banatului şi, în special, împrejurimile Becicherecului, s-au răspândit mai târziu pe malul stâng al Mureşului, la sud de Arad şi Cenad, pătrunzând puţin câte puţin şi în alte regiuni, situate mai la est. Dar nimic nu dovedeşte că aceste colonii au avut un caracter definitiv şi masiv”[40]. Astfel, trebuie să reţinem că doar cucerirea otomană care a determinat îngroşarea rândurilor lor, i-a determinat să se fixeze în acest ţinut. Documentele dovedesc că, abia în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, sârbii s-au stabilit în Timişoara „s-au răspândit până la Lugoj şi Caransebeş, au dominat Valea Lipovei şi au căutat un adăpost pe malul drept al Mureşului, la Arad şi în câteva comune învecinate”[41]. Dragomir menţionează că în Banat doar jumătatea de est a comitatului Caraş-Severin, „care nu aparţinuse  turcilor, a fost cruţată de noii veniţi”[42]. La sfârşitul secolului al XVII-lea se încheie emigrarea sârbilor în Banat, cu aducerea aici a unui numeros grup de către patriarhul Asenie Černojevič care însoţea armatele imperiale dincolo de Tisa.

În studiul Banatul şi politica de colonizare austro-ungară (pe care nu-l prezentăm aici, întrucât tema lui iese din cadrul cronologic al Banatului medieval), Silviu Dragomir subliniază că, în Banatul istoric, „şi elementul sârbesc a fost întărit în cursul secolului al  XVIII-lea, prin emigranţi şi colonizări. Valul de refugiaţi, conduşi de patriarhul Arsenie Ioanovič Sakabent, le sporeşte numărul, mai ales în districtele Bečkerek şi Biserica Albă (Bjela Crkva)”[43].

        În secvenţa a doua din studiul Sârbii din Banatul românesc 1919-1940 sunt reluate din lucrarea Românii şi sârbii din Banat cele mai importante informaţii despre prezenţa sârbilor în Banatul medieval. În privinţa situaţiei demografice a Banatului în timpul ocupaţiei turceşti, Silviu Dragomir arată că trebuie să se ţină seama de listele statistice întocmite în anul 1717 de către generalul Mercy, efectuată după ce austriecii au luat în stăpânire Banatul. Şi aceste liste dovedesc, cu prisosinţă, preponderenţa elementului românesc în această provincie.

Silviu Dragomir a fost un istoric militant, animat profund şi autentic, de idealul Marii Uniri, al înfăpturii statului naţional şi totodată pus în chip deliberat şi conştient în serviciul naţiunii sale. Dar a fost unul dintre cei mai serioşi istorici ai generaţiei sale, cu lucrări de prim ordin, în care militantismul a alterat numai arareori dreapta judecată. Pentru istoria Banatului, Dragomir a adus contribuţii esenţiale, rămase valabile până astăzi, iar pentru Evul Mediu bănăţean a lămurit o seamă de realităţi fundamentale, care nu pot fi ignorate de istoricii actuali intersaţi.

 

prof. dr. Tiberiu Ciobanu

 

 

[1] Vezi recenta lucrare fundamentală a lui Sorin Şipoş, Silviu Dragomir – istoric, prefaţă de Ioan-Aurel Pop, Cluj-Napoca, 2002, 440 p.   

[2] Lucrarea a fost recent republicată, alături de altele interesând Evul Mediu, în vol. Silviu Dragomir, Studii de istorie medievală, ediţie, studiu introductiv şi note de Sorin Şipoş, Cluj-Napoca, 1998.

[3] Nicolae Bocşan, Silviu Dragomir, în volumul Banatul românesc. Schiţă istorică de Silviu Dragomir (ediţie îngrijită de Viorica Goicu, traducere de Simona Goicu, studiu introductiv de Nicolae Bocşan), Editura Augusta, Timişoara, 1999, p. 13-14.

[4] Unirea de la 1918 şi programele realizate sub stăpânirea românească; Istoria Banatului; Istoria minorităţilor etnice din punct de vedere al migraţiilor acestora; Ce a făcut România cu minorităţile şi ce a făcut Ungaria cu naţionalităţile sale; România, stat religios; Problema Banatului; Elementul german în România; Realizările în judeţul Timiş-Torontal; Presa minoritară din România ( 1918-1940); Învăţământul minoritar în Transilvania sub unguri şi sub români.

[5] Studiul acesta a fost inclus în volumul Banatul românesc. Schiţă istorică, apărut la Editura Augusta, Timişoara, 1999.

[6] Nicolae Bocşan, op.cit., p. 14.

[7] Silviu Dragomir, Introducere la volumul Banatul românesc. Schiţă istorică., p. 19,21

[8] Idem, Românii din Banat şi regalitatea maghiară, în op.cit. , p. 25.

[9] Ibidem.

[10] Ibidem, p. 26.

[11] Ibidem.

[12] Ibidem, p. 27.

[13] Ibidem.

[14] Ibidem, p.31.

[15] Ibidem.

[16] Ibidem.

[17] Ibidem, p. 31, 33.

[18] Ibidem, p. 33.

[19] Ibidem.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem.

[22] În Notă asupra ediţiei volumului Banatul românesc. Schiţă istorică, Viorica Goicu precizează: „Pentru localizarea unor aşezări din Banat, dispărute astăzi, s-a făcut trimitere la Coriolan Suciu, autorul Dicţionarului istoric al numelor de localităţi  din Transilvania, vol. I-II, Bucureşti, 1967”.

[23] Silviu Dragomir, Românii şi sârbii din Banat, în vol. Banatul românesc. Schiţă istorică, p. 37.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem.

[27] Ibidem.

[28] Ibidem.

[29] Ibidem, p. 38-39.

[30] Ibidem, p. 39.

[31] Ibidem.

[32] Ibidem.

[33] Ibidem, p.41.

[34] Ibidem.

[35] Ibidem.

[36] Ibidem, p. 43.

[37] Ibidem.

[38] Ibidem.

[39] Ibidem.

[40] Ibidem, p. 45.

[41] Ibidem.

[42] Ibidem.

[43] Silviu Dragomir, Banatul şi politica de colonizare austro-ungară, în volumul Banatul românesc. Schiţă  istorică p. 63.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com