HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

 

Situaţia evreilor din Bulgaria în perioada1940-1945

Nicolae Răzvan Mitu

 

La începutul celui de-al Doilea Război Mondial, Bulgaria era un stat pe jumătate aliat, pe jumatătate satelit. Spre deosebire de Slovacia sau Croaţia, ea nu-şi datora existenţa sa statală Germaniei naziste. Se afla în tabăra germană doar din oportunism. Învinsă în cele două conflicte anterioare, al doilea Război Balcanic şi Primal Război Mondial, Bulgaria revendica teritorii de la toţi vecinii săi. Pentru Bulgaria, Germania lui Hitler un era doar partenerul comercial cel mai important, dar era şi un model al elitelor politice şi culturale[1] (cum era Franţa pentru România). Dacă Al Treilea Reich era promotorul revizionismului în Europa, Marea Britanie se dovedise a fi campioana politicii de conciliatorism. Până şi Winston Churchill, intransigent faţă de Germania lui Hitler sfătuise, în 1938 pe ministrul de român al Afacerilor Străine Grigore Gafencu[2], într-o discuţie neoficială, să cedeze fără ezitare Dobrogea de Sud Bulgariei, pentru a o atrage într-un sistem de alianţe opus Germaniei naziste[3]. În septembrie 1940, Bulgaria a primit Dobrogea de Sud de la România. În martie 1941, Bulgaria îşi deschidea frontierele pentru armatele germane şi obţinea în aprilie acelaşi an Macedonia de la Iugoslavia (Regentul Paul semnase un acord cu Germania, iar populaţia nemulţumită a dat cu pietre în ambasada Reichului de la Belgrad) precum şi Tracia de la Grecia (cu ieşire la Marea Egee). Teritoriul bulgar ajunsese să se întindă de la Lacul Ohrid (la frontiera cu Albania) la vest, până la Marea Egee, în sud.Au existat desigur şi trupe de ocupaţie bulgare în Macedonia şi în Tracia. În acelaşi timp, bulgarii au avut grijă să-şi limiteze contribuţia militară la graniţele Bulgariei Mari. Nicio forţă bulgară nu a fost trimisă pe fronturi străine şi niciun corp expediţionar un a fost trimis în Rusia[4]. Când Germania a pornit campania sa în Răsărit, Bulgaria nici măcar un a declarat război Rusiei bolşevice. Nici la vest Bulgaria nu a dorit să-şi facă adversari de pomană. Ei au întârziat cât au putut intrarea lor în război, exact până în momentul în care SUA s-au alăturat beligeranţilor. Refuzul Bulgariei de a deveni parteneri oficiali ai Axei se reflectă în ezitările privind adoptarea unor măsuri definitive împotriva evreilor.

 

În trecut, Macedonia se găseau un număr de evrei ca şi în Grecia (aflată sub ocupaţie germană)[5]. În Macedonia şi Tracia, unde Bulgaria se afla cu adevărat în război, evreii au fost predaţi germanilor, care şi-au luat singuri obligaţia de a-i deporta în centrele de exterminare. În schimb, în Bulgaria, procesul de exterminare a trecut prin fazele obişnuite, dar a fost întrerupt în faza deportării.

 

Bulgaria propriu-zisă avea vreo 50 000 de evrei la aceştia adăugându-se vreo 15.000 din sfera de putere bulgară din Macedonia şi Tracia proaspăt cucerite. Fapt este că evreii bulgari nu erau de neînlocuit, dar nici nu făceau agitaţie politică. Ei nu se arătaseră a fi deosebit de bogaţi. Nu era nevoie să fie aparați, dar nici un exista vreun motiv de a-i extermina. Evreii bulgari constituiau un gaj în mâinile unei ţări oportuniste. Populaţia era tolerantă, şi împreună cu Patriarhul Bisericii Ortodoxe Bulgare au protestat faţă de deportarea evreilor din Macedonia. Principalele personalităţi care au avut de-a face cu peoblemele evreieşti erau următoarele: regele Boris al III-lea, primul ministru Bogdan Filov[6], ministrul Afacerilor Externe, Popa Kirov şi Comisarii cu problemele evreieşti Belev şi Stomonijakov(din 1942). Legile bulgăreşti erau votate în Adunarea Naţională (Sobranija). În iunie 1942, Sobranija a investit cabinetul cu puteri depline în problemele evreieşti, rezervând doar un veto legislativ asupra deciziilor guvernului. Regele Boris III era respectat chiar de către Hitler pentru abilitatea sa politică. Prima lege antievreiască a fost votată, încă de la prima lectură în Sobranie, în noimbrie 1940. Ea a fost promulgată la 21 ianuarie 1941, când Bulgaria se apropia tot mai mult de Germania, adică în perioada care a urmat dobândirii Cadrilaterului, dar înainte de ocuparea Macedoniei şi Traciei. Dispoziţiile acestei legi înglobau definţia, expropierea şi concentrarea evreilor. Ea un putea fi considerată moderată în aplicarea ei[7]. Legea nu era redactată de germani, caracteristicile sale pur bulgăreşti apar încă din definiţie. În termenii legii bulgare, o persoană având trei sau patru bunici evrei, nu era considerată evreu dacă era căsătorită, după ritualul creştin, cu un partener bulgar, la 1 septembrie 1940, şi dacă era deja botezată, la vremea publicării legii, la 21 ianuarie 1941. Aceeaşi lege îi permitea cetăţeanului să se declare evreu, dacă unul din părinţi nu era botezat creştineşte înainte de ceremonia căsătoriei. Existau şi puncte de vedere diferite între bulgari şi germani. Ca şi slovacii sau croaţii, Bulgaria îşi avea evreii lor privilegiaţi - veteranii şi invalizii sau orfanii de război. Aceştia erau o mie de oameni şi reprezentau mai puţin de 10% din comunitatea evreiască.

 

Evreii din Bulgaria aparţineau în mare parte categoriei muncitorilor. Atfel s-a asistat în paralel la expropierea bunurilor evreieşti şi la exploatarea mâinii de lucru sefarde. Într-o primă etapă, evreii au lucrat laolaltă cu bulgarii în serviciul normal de lucru, organizat de ierarhia militară. Evreii purtau uniforma militară bulgară şi efectuau aceiaşi treabă ca şi compatrioţii lor. La protestele Germaniei, evreii urmau să fie despărţiţi şi separaţi de Serviciul bulgar al muncii. În august 1941 a fost creat un serviciu special de muncă evreiesc. Evreii nu purtau uniformă , în schimb ei erau obligaţi să arboreze o stea galbenă- primul exemplu de marcaj în Bulgaria[8]. Primele măsuri de concentrare în Bulgaria au fost înregistrate la data de 21 ianuarie 1941. Ele interziceau, între altele, căsătoriile mixte între evrei şi bulgari. Legea interzicea de asemena evreilor călătoria, fără permis de la poliţie. Poliţia elibera, fără probleme, permise evreilor doritori să călătorească, dar în primăvara anului 1942 aceste legitimaţii au fost interzise. În Slovacia, deportarea evreilor din Bratislava spre oraşele de provincie şi în lagăre a fost urmată de deportarea acestora în Polonia, noile domicilii fiind puncte de pornire. În Bulgaria, acest risc era şi mai mare, din cauza faptului că, în timp ce doar o şesime din evreii slovaci locuiau la Bratislava, mai mult de jumătate din comunitatea evreiască bulgară era concentrată la Sofia. Dar în mâinile bulgarilor, acest procedeu a devenit o modalitate care a permis să lase totul în suspensie făcând să treneze şi mai mult lucrurile. Acest fapt a devenit o justificare pentru amânarea deportărilor. Centrele germane de exterminare nu funcţionau încă, iar Bulgaria nu era suficient de avansată în programul său de măsuri antisemite pentru a lansa faza deportării. Măsura aşteptată instinctiv de germani era concentrarea evreilor şi atribuirea de noi locuri de reşedinţă. În august 1942, bulgarii au făcut mai mulţi paşi înainte. A fost creat un comisariat al problemelor evreieşti. Averile blocate în bănci au fost transferate într-un fond al comunităţii evreieşti. Acest fond fusese constituit ca să-i ajute pe evreii indigeni şi pe cei de la muncă silnică să finanţeze reinstalările. Toţi evreii şomeri din Sofia au primit ordin ca până la 1 septembrie să părăsească oraşul. În acelaşi timp, purtarea stelei galbene a devenit obligatorie nu numai pentru evreii de la muncă silnică , ci pentru întreaga comunitate.

 

Manevrele de tărăgănare ale Bulgariei erau deosebit de vizibile în privinţa purtării stelei galbene. Iniţial guvernul bulgar decretase portul stelei obligatoriu, dar o stea mică. La început ea a fost arborată de foarte puţini evrei. Semnalul de începere a campaniei împotriva stelei fusese dat de Mitropolitul anglofil din Sofia, Ştefan. Acesta, într-o predică amintise că evreii fuseseră deja pedepsiţi de Dumnezeu să un aibă o ţară a lor, nu mai era dreptul oamenilor să-i persecute. Acest lucru era valabil şi pentru evreii care îmbrăţişaseră credinţa creştină. Spre deosebire de România[9], unde a existat o mişcare de extremă dreapta foarte puternică care a luat numeroase măsuri împotriva evreilor, în Bulgaria regimul acestora a fost mai uşor de suportat. Mitropolitul a reuşit astfel să-i scutească pe evreii creştinaţi de portul stelei galbene[10].

 

În ianuarie 1943 a început deportararea evreilor bulgari. Ministrul bulgar de Interne, Petăr Gabrovski dorea să-i deporteze pe cei 14 000 de evrei din Macedonia şi Tracia. Comisarul Belev, un antisemit convins a propus să fie deportaţi şi 6 000 de evrei de prim plan din Bulgaria propiu-zisă. La 22 februarie 1943 s-a încheiat un acord germano-bulgar prin care urmau să fie deportaţi 8.000 de evrei din Macedonia, 6.000 din Tracia şi 6.000 din Bulgaria, în total cam 20.000 de evrei.Cabinetul Filov agrea idea punerii la dispoziţie de trenuri pentru deportaţi şi a redactat un proiect de lege, care prevede că toţi evreii care trec graniţa statului bulgar îşi vor pierde cetăţenia bulgară.

 

Comisarul Belev a ordonat apoi internarea evreilor influenţi din oraşele Plovdiv, Kiustendil, Ruse şi Varna; ulterior aceştia au fost eliberaţi. Dacă se ţine seama că nimic nu fusese dus până la capăt, în Italia, Ungaria, Spania rezultatele înregistrate de bulgari în problema deportărilor erau absolut onorabile. Mai mult, Bulgaria ignora problema evreiască în termenii în care ea exista în Germania. Deportarea a 11.343 de evrei era considerată satisfăcătoare. Ribbentrop personal, nu era satisfăcut de acest rezultat meschin. Când regele Boris a vizitat Berlinul la începutul lui aprilie, ministrul german de externe şi-a exprimat nemulţumirea. Boris i-a explicat că dăduse ordin să se limiteze deportările, aşa cum au fost făcute în Macedonia şi în Tracia, şi că hotărâse să nu deporteze din Bulgaria decât elementele bolşevico-comuniste, pentru ca el avea nevoie de evrei la construcţia drumurilor. În ciuda tuturor presiunilor, vara s-a încheiat fără nicio modificare în politica guvernului bulgar. Refuzul bulgarilor de a-i deporta pe evrei reieşea, conform diplomaţiei naziste, din teama bulgarilor de a un fi bombardaţi de raidurile aeriene duşmane. Tot aşa cum bulgarii nu se lăudau cu faptul că avioanele lor de vânătoare doborâseră bombardiere americane în timpul raidului asupra oraşului Ploieşti, şi că propaganda antibolşevică era interzisă în această ţară, guvernul bulgar nu dorea să autorizeze continuarea acţiunilor în problema evreiască. Este evident că Bulgaria fusese influenţată de atitudinea românilor şi a ungurilor, deoarece Bulgaria nu dorea să fie considerată o ţară antisemită.[11]. Dar aceste influenţe vor înceta când succesele germane vor fi din nou în prim-plan.

 

De-a lungul a încă unui an, evreii din Bulgaria au fost supuşi la tot felul de discriminări şi persecuţii datorate procesului întrerupt de exterminare. Pe 30 august 1944, în ajunul invaziei sovietice în Bulgaria, presa din Sofia anunţa pe prima pagină decizia cabinetului bulgar de a abroga orice legislaţie antisemită.

 

În concluzie să observăm că, Bulgariei i-a fost mult mai uşor să reziste la presiunea Germaniei în problema evreiască, fiindcă: bulgarii nu erau aliaţi ; evreii din Bulgaria erau în număr foarte mic şi un treziseră sentimente antisemite.

 

Nicolae Răzvan Mitu

 

 

[1] Krăstiu Mančv, Valerijan Bistriţki, Bălgarija i neinite săsedi(1931-1939.Političeski i diplomatičeski otnošenija, Sofia, Nauka i iskustvo, 1978, p. 290.

[2] Numit Ministru al Afacerilor Străine la 21 decembrie 1938. A fost deputat al regiunii Balcic(astăzi în Bulgaria), vezi şi: Dosarele Istoriei(DI), anul X, nr. 1(101), 2005, p. 29.

[3] Constantin Buchet, Sindromul Műnchenez loveşte România Mare, în DI, anul III, nr. 12(28), 1998, p. 36.

[4] R. J. Crampton, Europa Răsăriteană în secolul al XX-lea ...şi după.Traducere de Cornelia Bucur. Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2002, p. 151 şi urm.

[5] Salonicul, adevărat oraş evreiesc, existau evrei care veniseră din Spania; anumite grupuri de evrei migraseră în Olanda la Anvers şi Amsterdam unde practicau meseria de bijutieri, opticieni. O mare parte a evreilor a migrat în Imperiul Otoman, care era tolerant din punct de vedere religios. La Salonic au venit o parte a evreilor sefarzi, vorbitori de ladino (limba spaniolă cu elemnte ebraice sau iudeo-spaniola) aducând astfel o contribuţie importantă la dezvoltarea economică a oraşului; de aici au plecat în Bulgaria, Iugoslavia (Belgradul fiind un alt centru important al evreilor sefarzi) şi România (unde un exemplu celebru poate fi familia Cajal-medici de tradiţie).cf. Mark Mazower, Salonica. City of Ghosts. Christians, Muslims and Jews 1430-1950.London, Toronto, New-York and Sydney, 2005,p. 402 .

[6] Constantin Iordan, Minorităţi etnice în Sud-Estul european după Primul Război Mondial: Dimensiunile unei probleme europene, Bucureşti, Editura Curtea Veche, 2002, p. 135.

[7] Angel Ţurakov, Enţiklopedija pravitelstvata na Bălgarija. Hronologia na političeskija život (1879-2005), Sofia, Izdatelstva Kăšta „Petăr Beron”, 2005, pp. 228-232.

[8] R.J. Crampton, op. cit., pp. 214-215

[9] Carol Iancu, Shoah în România. Evreii în timpul regimului Antonescu (1940-1944), Iaşi, Polirom, 2001, p. 23 şi urm.

[10] Şi primul ministru Filov îi scutise, pe răspunderea lui, pe evreii din căsătoriile mixte.

[11] Carol Iancu, op. cit., p. 35 şi urm.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com