Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri

Liliana Adochitei Agero

 

 

 

Stări de spirit românești în timpul Primului Război Mondial

Liliana Adochiței

Doctorand Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava

 

Alianţa cu Puterile Centrale a constituit piatra de temelie a politicii externe a României pe durata a treizeci de ani, atât regele Carol I, cât şi clasa politică românească percepând Puterile Centrale drept cea mai puternică forţă militară şi economică din Europa. O dată cu trecerea timpului, între aliaţi s-a instalat o răceală evidentă, problema românească din Ungaria fiind un motiv de îngrijorare crescândă pentru ambele tabere[1]. La începutul anului 1914 era evidentă apropierea României de Antanta (Marea Britanie, Franţa şi Rusia), mai ales după ce francezii i-au sprijinit pe români, din toate punctele de vedere, în cel de-al doilea război balcanic şi în timpul semnării tratatului de pace de la Bucureşti. În consecinţă, izbucnirea Primului Război Mondial a găsit România într-o situaţie ambiguă: aliată cu Puterile Centrale, dar cu o parte a clasei politice şi a opiniei publice ostilă Austro-Ungariei[2]. O mare parte a cercurilor politice româneşti doreau intrarea în război de partea Antantei, scopul fiind eliberarea Transilvaniei şi a Bucovinei. Pentru aceasta însă, trebuia ca Austro-Ungaria să fie înfrântă, această posibilitate fiind mult mai evidentă atunci, decât cea a Rusiei, care stăpânea Basarabia[3]. De cealaltă parte, cercuri politice mai restrânse se pronunţau pentru o alianţă cu Puterile Centrale, argumentele aduse fiind pericolul rusesc şi necesitatea eliberării mai întâi a Basarabiei[4]. Decizia a fost luată în Consiliul de Coroană de la Sinaia, din 21 iulie/3 august 1914, când s-a stabilit poziţia de neutralitate a României, însă după formula ”suntem neutri, dar ne pregătim de război”[5].

În timpul neutralităţii (1914-1916), la nivel naţional s-a desfăşurat o amplă dezbatere publică menită să lămurească dilema intrării României în război, alături de o alianţă sau alta. În acest sens s-au pronunţat toate personalităţile politice şi culturale de atunci[6]. Situaţia specifică a României, marile transformări la nivel european ce se prefigurau la încetarea războiului, dar şi presiunile externe exercitate asupra statului român au condus la o formarea unei puternice mişcări unioniste[7].

Lupta pentru unire devenise scopul comun al tuturor grupărilor politice, diferenţiindu-le doar tactica adoptată[8]. Cea mai înflăcărată grupare era formată din N. Iorga, N. Titulescu, N. Filipescu, Barbu Ştefănescu-Delavrancea, Take Ionescu, Lahovary etc., această grupare militând pentru încetarea imediată a neutralităţii şi intrarea în acţiune alături de Antanta[9]. O altă grupare cu acelaşi scop unionist, dar cu strategii diferite se formase în jurul lui Ion I. C. Brătianu. Dacă direcţia politicii de urmat se vădea limpede pentru toţi membrii grupării, singura temere era legată de alegerea momentului oportun pentru ieşirea din neutralitate.

Mai era şi o a treia grupare care manifesta anumite rezerve faţă de politica ţaristă şi avea convigerea fermă că Germania va ieşi victorioasă din război. Din rândul acestei grupări, cei mai de seamă reprezentanţi erau Petre P. Carp, Al. Marghiloman, Titu Maiorescu, Constantin Stere, Al. Beldiman[10]. ”Lumea politică era împărţită ca tendinţe, înduşmănită până la furie, partidele sfărmându-se în faţa grozavei întrebări, până într-atâta de se auzeau şi în stradă, unde de altfel s-au şi coborât cu tot scandalul, certele din partidul conservator. Marghiloman, junimistul germanofil, sta în faţa francofililor Filipescu şi Take Ionescu. În aceste condiţii, nu era nimic de făcut cu folos. Acest zgomot infernal, această grabă necugetată, ambiţiile personale care se vădeau sub declaraţiile înfocate din presă şi din întruniri, răsărirea la suprafaţă a unor persoane ridicule, care se impuneau numai prin calul pe care încălecaseră, mă umpleau de un mare dezgust”, scria în memoriile sale Nicolae Iorga[11].

Este lesne de înţeles că şi regele Ferdinand s-a aflat la aceeaşi răscruce de drumuri. Însă poziţia sa politică a fost fermă. Încă de la urcarea pe tron i s-a cerut să nu uite că la origine este prinţ german. ”De când am venit pe tronul României, gândul la rolul pe care ţara îl are de jucat în marele conflict actual mi-a ocupat fiecare minut al vieţii mele. De la început mi-am pus următoarele probleme de conştiinţă: Să exclud complet persoana mea ? Categoric da. – Trebuie să ţin seama de originea mea, de familia mea? Nu. Numai România îmi stă în faţa ochilor. Eu nu gândesc altfel de cum gândeşte această ţară. Numai pentru România vreau să muncesc.”, i-a replicat Ferdinand plenipotenţiarului francez Robert de Flers[12].

În ce priveşte opinia publică, exista un curent favorabil grupării antantofile, după cum reiese şi din scrisoarea pastorală către preoţii din Moldova, adresată la 10 iulie 1916 de Pimen, Mitropolitul Moldovei şi Sucevei. ”Ţara întreagă se pregăteşte pentru vremuri grele, pe care le poate aduce ziua de mâine, ca printr-un patriotism luminat şi arătat prin muncă şi prin luptă, până la jertfă, când ceasul va suna, să se înfăptuiască idealul cel sfânt în care au trăit şi au adormit părinţii noştri”[13].

După mai multe tratative şi presiuni exercitate atât din interior cât şi din exterior, la 4/17 august 1916 s-au semnat mai întâi Tratatul de alianţă cu Rusia, Franţa, Anglia şi Italia, iar apoi Convenţia militară cu Rusia[14]. Cele patru puteri garantau integritatea statului român şi îi recunoşteau, pentru prima dată, drepturile asupra teritoriilor româneşti din Austro-Ungaria[15]. La 14/15 august 1916 România a intrat în război, în acelaşi timp în care diplomatul român de la Viena a remis Ministerului de Externe declaraţia de război. ”În miez de noapte au sunat iarăşi clopotele, sfintele clopote care simt toate durerile şi bucuriile noastre şi care acum s-au înfiorat de cea mai mare speranţă pe care am avut-o şi la care, cu orice preţ, ţinem. Şi sute de mii de oameni s-au trezit fără teamă şi fără zburdăciune, liniştit şi sigur, şi în inimile lor a fost un singur răspuns: ştim!”, consemna Nicolae Iorga în memoriile sale[16].

Intrarea României în război a reprezentat un sprijin real pentru ţările Antantei, care au primit ajutor material-militar atunci când situaţia de pe front nu era deloc favorabilă coaliţiei anglo-franco-ruse. Aliaţii francezi au recunoscut şi apreciat, fără reţineri, aderarea României într-un moment de cumpănă pentru Antanta. ”N-am uitat şi nu vom uita niciodată că România a intrat în război de partea noastră într-o epocă când războiul era departe de a fi câştigat: a doua zi după Verdun şi spre sfârşitul bătăliilor de pe Some. Ne vom aduce aminte că intervenţia sa a deplasat din Occident spre Orient divizii germane de calitate”, a apreciat generalul francez Petin[17].

Începutul campaniei a fost promiţător, iar trupele române au intrat în Transilvania fără probleme. Bucuria şi încrederea au fost spulberate însă după căderea Turtucaiei. ”Înfrîngerea a căzut ca un trăznet din primele zile ale războiului peste capetele ameţite de entuziasmul trecerii Carpaţilor, înfierbântate de întâile izbânzi uşoare. Ea ne-a însângerat inimile, dar ne-a dezlipit pleoapele ochilor şi ne-a făcut să putem citi adânc în rănile de tot felul ale vieţii noastre”[18].

În faţa acestor lovituri ale sorţii, opinia publică românească nu a vrut să capituleze. Semnificativ din acest punct de vedere este îndemnul preotului Ştefan D. Bărcănescu, care a cerut slujitorilor Domnului sacrificiul suprem pentru ţară. ”Deci, preote, pune mâna pe puşcă, încinge baioneta, umple-ţi sânul de cartuşe de război, lasă-te de misiunea ta de vestitor al doctrinei cele mai pacifiste şi umanitare, dezbracă-ţi virtuţile tale de reprezentant al blândului Iisus şi mergi la război”[19].

Printre cei care căutau să menţină ridicat moralul armatei şi opiniei publice s-a aflat Nicolae Iorga, care devenise ”un interpret al stării de spirit a soldaţilor”[20]. ”Armata noastră în împrejurările de faţă reprezintă un popor întreg. În afară de acei cari luptă, de cei cari îi ajută, fiecare cu tot ce poate, în afară de cei cari întovărăşesc fiecare luptă cu suferinţa lor, cu adânca vibraţie a fiinţei lor întregi, în afară de ei toţi nu există popor românesc”, a spus Iorga în Parlament, în şedinţa din decembrie 1916[21].

La rândul lor, oamenii de cultură şi artă, personalităţi ale spiritualităţii româneşti au încercat prin exemplul şi operele lor să menţină speranţele românilor şi încrederea lor în izbândă. ”Artiştii noştri mergeau prin spitale, declamau în faţa bolnavilor versuri patriotice, cântau cântece, dădeau concerte. În această privinţă cel mai neobosit a fost George Enescu. Fără răgaz, pretutindeni şi-a pus talentul în slujba nevoilor ţării. Refuzând orice remuneraţie, făcând donaţiuni generoase din modestele sale mijloace, stimulând pe cei tineri, alergând în toată Moldova (...) a fost admirabil. În acele grele ceasuri ale vieţii noastre naţionale, el s-a dovedit a fi nu numai un mare talent, dar şi un mare suflet”, scria I. Gh. Duca[22].

Începutul Primului Război Mondial a marcat răcirea relaţiilor României cu Puterile Centrale şi orientarea spre Antanta, iar cei doi ani de neutralitate s-au evidenţiat prin dispute intense la nivelul clasei politice româneşti, oamenilor de cultură, dar şi a opiniei publice privind aderarea la una din cele două tabere politico-militare ale Europei. Indiferent de simpatii şi antipatii, forţele politice româneşti şi opinia publică erau animate de dorinţa de realizare a unităţii naţionale şi formarea României Mari, năzuinţa tuturor românilor. Şi băcăuanii au fost membri activi ai acestei mişcări unioniste, majoritatea optând pentru alianţa cu ţările Antantei.

 

Liliana Adochiței

Doctorand Universitatea ”Ștefan cel Mare” Suceava

 


 

[1] M. Bărbulescu, D. Deletant, K. Hitchins, Ș. Papacostea, P. Teodor, Istoria României, București, Editura Corint, 2006, p. 340.

[2] F. Constantiniu, O istorie sinceră a poporului român, București, Editura Univers Enciclopedic, 2008, p. 266.

[3] I. Agrigoroaiei, D. Ivănescu, S. Ivănescu, S. Văcaru, Stări de spirit și mentalități în timpul marelui război, Iași, Editura Junimea, 2005, p. 9.

[4] C. Kiriţescu, Istoria războiului pentru întregirea României, ediția a II-a, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1989, p. 76-78. Vezi şi Şerban Rădulescu Zoner, Beatrice Marinescu, Bucureştii în anii Primului Război Mondial 1914-1918, Bucureşti, Editura Albatros, 1993, p. 14-15.

[5] P. D. Popescu, Brătienii în istoria românilor, Bucureşti, Editura Lucman, 1993, p. 95.

[6] N. Isar, Istoria modernă a românilor, 1774/1784-1918, București, Editura Universitară, 2006, p. 507.

[7] Emil Răcilă, Contribuții privind lupta românilor pentru apărarea patriei în Primul Război Mondial, 1916-1918, București, Editura Științifică și Enciclopedică, 1981, p. 43.

[8] C. Nuţu, România în perioada de neutralitate, 1914-1916, București, Editura Științifică, 1972, p. 166.

[9] I. Gheorghiu, Acţiuni pentru unirea Transilvaniei înainte de intrarea României în Primul Război Mondial, în Desăvârşirea unificării statului naţional român, Bucureşti, Editura Academiei RSR, 1968, p. 155.

[10] C. Gane, P.P.Carp şi locul său în istoria politică a ţării, vol. II, Bucureşti, 1936, p. 531-532.

[11] N. Iorga, O viaţă de om așa cum a fost, București, Editura Minerva, 1981,  p. 113.

[12] E. Wolbe, Ferdinand I, Întemeietorul României Mari, București, Editura Humanitas, 2008, p. 124.

[13] ”Biserica Ortodoxă Română”, nr. 4, iulie 1916, Tipografia Cărţilor Bisericeşti, p. 275.

[14] Nicolas Daşcovici, Interesele şi drepturile României în texte de drept internaţional public, Iaşi, Institutul de Drept Internaţional Public al Universităţii Mihăilene, 1936, p. 58.

[15] I. Agrigoroaiei et al, op. cit., p. 11.

[16] N. Iorga, op. cit., p. 65. Vezi şi Şerban Rădulescu Zoner, Beatrice Marinescu, op. cit., p. 50.

[17] General P. Petain, Le drame roumaine, Paris, 1932, p. 13-14.

[18] C. Kiriţescu, op. cit., p. 168.

[19] ”Adevărul bisericesc”, nr. 1-2 , ianuarie-februarie 1915, p. 1.

[20] Pamfil Şeicaru, N. Iorga, Bucureşti, Editura Clio, 1990, p. 62.

[21] N. Isar, op. cit., p. 510.

[22] Vezi şi Gh. Buzatu, A. Kareţchi, D. Vitcu, Aspecte ale luptei pentru unitate naţională. Iaşi: 1600-1859-1918, Iaşi, Editura Junimea, 1983, p. 228.

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 


Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu (Rumänien). Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)