HomeIstorieProzăJurnalisticăPoezieEconomieCulturăLimbi străineAnalize şi comentariiActualitatea germanăComunicateImpressum

 

 

ISTORIOGRAFIA ROMÂNEASCĂ REFERITOARE LA BANATUL MEDIEVAL

ŞTEFAN MANCIULEA

 

Prof. Dr. Tiberiu Ciobanu

 

Când Ştefan Manciulea s-a stabilit în Timişoara în anul 1940, odată cu mutarea temporară aici a Facultăţii de Geografie a Universităţii din Cluj, el era cunoscut ca istoric, prin publicarea unor studii substanţiale, între care şi lucrarea Frontiera politică şi etnică româno-maghiară (Editura „Universul”, Bucureşti, 1938, p. 88), cu un mare răsunet în întreaga ţară[1]. Manciulea s-a integrat în cadrul Secţiei de istorie a Institutului Social Banat-Crişana din Timişoara, dar, după cum se vede dintr-o scrisoare din 15 iulie 1943, a lui Cornel Grofşorean către Dimitrie Gusti, el nu făcea parte din colectivul de cercetători care se angajaseră să redacteze Istoria Banatului[2]. În anul următor însă, a fost cuprins în comitetul de redacţie al volumului Banatul de altădată. Studiu istoric, Timi-şoara, 1944. În acest volum, Ştefan Manciulea a publicat amplul său studiu (de 60 pagini) intitulat Elemente etnice streine aşezate în Banat între anii 1000-1870, constituit din capitolele: I. Infiltrări de populaţii streine în Banat, până la 1526; II. Populaţia Banatului între anii 1526-1699; III. Populaţia Banatului între 1700-1780. Epoca marilor colonizări streine. Elementul românesc autoh-ton [cu subcapitolele: a) Infiltrările de elemente germane între 1711-1740; b) Colonizările şvăbeşti între 1740-1785; c) Colonizările germane între 1786-1792; d) Colonişti francezi; e) Colonişti italieni; f) Colonişti spanioli; g) Colonişti bulgari; h) Colonişti unguri]; IV. Încercări de deznaţionalizare a elementului românesc din Banat în veacul XIX, prin colonizările ungureşti.

Pentru tema lucrării noastre, urmează să avem în atenţie numai primele două capitole din acest studiu al lui Ştefan Manciulea. Această parte a lucrării lui Manciulea este o replică ştiinţifică a autorului la modul în care isto-ricii unguri tratau (începând din ultimul pătrar al veacului al XIX-lea) problema continuităţii românilor în Dacia. Manciulea spune că aceştia încercau, „să ticluiască şi să dovedească că aşezarea noastră în Transilvania şi Câmpia Tisei ar fi început sub formă de pătrunderi sporadice, dinspre Sud abia odată cu veacul XIII”[3]. Ei ar fi nesocotit „mărturiile referitoare la fiinţa, vechimea şi organizarea neamului nostru în această provincie”[4], mărturii existente şi în documente emise de cancelariile Regatului Ungariei, din care se putea constata „vechimea organizaţiei cneziale şi voivodale româneşti din aceste părţi, coborâtă dinspre regiunea de Est a muntelui şi colinelor până în zonele de şes, apoi, prezenţa districtelor româneşti în regiunea coli-nară din preajma munţilor, districte care până târziu şi-au păstrat o complectă autonomie politică şi administrativă, şi chiar bisericească – recunoscută prin atâtea diplome ale regilor Ungariei”[5].

 

Manciulea susţine – făcând trimitere la opiniile lui Nicolae Iorga[6] – că  în secolele   X-XI Câmpia Banatului nu era pustie, ci populată, în zonele ferite de mlaştini şi de inundaţii existând aşezări de păstori, agricultori, pescari – probabil româno-slave – cu o organizaţie politică temeincă, deosebită cu totul faţă de cea a ungurilor care se stabiliseră în Câmpia Pannoniei. Prezenţa populaţiei autohtone aici este dovedită şi de „nomenclatura”[7] topo-nomastică românească sau româno-slavă din Banat. „Ori e lucru ştiut – scrie Manciulea – că orice populaţie atunci când ocupă o regiune pustie sau un ţinut nelocuit, ea este aceea care dă numirea apelor şi a diferitelor părţi din pământul luat în stăpânire, fără să primească numiri de împrumut de la alţii”[8]. În timpul pătrunderii ungurilor în ţinuturile româneşti, aceştia au găsit aici „vechi aşezări omeneşti, castre ori cetăţi ruinate, apoi refăcute de popu-laţia româno-slavă, care purtau numirea de «grad», pe care ei le-au ocupat, folosindu-le de fortăreţe şi de puncte de apărare”[9]. Regele Ştefan cel Sfânt a acordat o mare atenţie  organizării administrative şi bisericeşti a Ungariei „împru-mutând toate instituţiile statului medieval apusean al lui Carol cel Mare, fără a primi în noul organism politic, creat de el, nimic din viaţa şi moravurile primitive şi de noma-dism ale ungurilor”[10]. Ungaria a fost împărţită în comitate regale conduse de „şpani”, ei având reşedinţa în cetatea regală, aici fiind centrul comitatului. Cetăţile regale au fost apărate de „iobagiones castri”, care la început erau oameni liberi şi aveau anumite privilegii şi libertăţi. Apoi, în timp ce se dezvolta clasa înaltei nobilimi acei „iobagiones castri” au trecut în rândul iobagilor de jos. Pământul era în proprietatea regelui, el putând dispune de acesta după bunul său plac; din pământul acesta dăruia moşii celor care îi aduceau diferite servicii, îndeosebi vitejilor distinşi în lupte sau nobililor, episcopilor şi mănăstirilor. Sub regii arpadieni, cea mai mare parte din pământurile Câmpiei Banatului era folosită pentru păşuni şi vânat, iar apele pentru pescuit. Manciulea subliniază că „datorită donaţiilor de moşii şi, pe de altă parte, a pătrun-derii nobilimii maghiare şi a clerului catolic în Banat, a început odată cu veacul al XII-lea a se stabili, în triunghiul format de Tisa, Mureş şi Aranca, element unguresc iobag pe moşiile acestor clase privilegiate. Numărul lui însă a fost în tot cursul Evului Mediu foarte redus şi, pe de altă parte, populaţia maghiară n-a reuşit să atingă – cu aşe-zările ei – decât zona de apus a şesului banatic”[11]. Autorul menţionează că locuitorii unguri din Banat erau foarte puţini în comparaţie cu populaţia românească după cum ar rezulta din lista dijmelor papale alcătuită pentru anii 1333-1335. Aşezările cu populaţie catolică erau situate în regiunea de şes a Mureşului şi în apropierea Tisei, iar în restul teritoriului Banatului numărul lor era din ce în ce mai mic; înspre centrul şi estul provinciei aceste aşezări cu populaţie alogenă erau din ce în ce mai rare, ele fiind izolate de comunitatea compactă maghiară din vest şi, din cauza aceasta, nereuşind să-şi organizeze o solidă viaţă bisericească[12]. Manciulea arată că regalitatea maghiară nu a putut popula cu unguri – puţini la număr în general – vastele întinderi de pământ luate în stăpânire şi că, prin urmare, a fost nevoită să permită aşezarea pecenegilor (bisenilor) şi a cumanilor în mai multe părţi din Câmpia Banatului. Astfel, venirea şi stabilirea acestora aici consti-tuie cele dintâi colonizări de populaţie străină în şesul Banatului, după cucerirea ungurească a acestei zone.

Populaţia pecenegă a venit aici în etape, aşezându-se îndeosebi pe teritoriul comitatelor Cenad, Arad, Bács-Bodrog, Bihor, Szobolcs, Timiş şi Torontal, infil-trările acestor migratori făcându-se între anii 1021-1096, centrul lor cel mai însemnat fiind situat într-un loc din apropierea localităţii Beşenova Veche (Dudeştii Vechi) de astăzi. Pecenegii au avut importante privilegii din partea regilor Ungariei, aceştia scontând pe eficienţa lor în cadrul regatului. Dar, constatându-se că nu se poate conta pe nici un folos din partea lor (cum remarcă Manciulea), multe din aceste privilegii au fost retrase, mai cu seamă în timpul regelui Ludovic cel Mare, care le-a impus dări mari şi a acceptat ca nobilimea maghiară să le ia aproape toate pământurile în care respectivii migratori îşi păşteau turmele. Astfel „bisenii” au ajuns să îndeplinească împovărătoarele servicii de iobagi. În asemenea situaţie, conducătorii „bisenilor” s-au adresat regelui Ungariei cu rugămintea să le facă dreptate[13].

În preajma Conferinţei de Pace, întrunită după Pri-mul Război Mondial, istoricii şi etnografii sârbi (cum s-a văzut şi anterior) au publicat o seamă de lucrări prin care voiau „să dovedească vechimea elementului sârbesc atât în Banatul Sud-Vestic cât şi în regiunile lui centrale, precum şi organizaţia lor politică şi bisericească, din tim-puri mai de demult decât aceea a românilor, iar pe de altă parte, prezenţa lor aici, aproape sub forma unui bloc etnic. Dar, fiindcă vechimea noastră – şi în faţa cercetătorilor lor – o mărturiseau atâtea izvoare istorice medievale, care nu puteau fi nesocotite, au adoptat şi sârbii, pentru moti-varea şi sprijinirea pretenţiilor lor de stăpânire teritorială, teoria lansată de unguri în legătură cu problema continui-tăţii noastre în Dacia, afirmând că, deşi suntem numeroşi în Banat, băştinaşi nu am fi noi, ci, din contră, ei, care alcătuiesc pătura autohtonă etnică a provinciei”[14] – scrie Ştefan Manciulea. El relevă aeceste „mărturii” tenden-ţioase ale istoricilor sârbi, fără fundament documentar.

Cărturarii bănăţeni au fost şi ei implicaţi în efortul românesc de dovedire a drepturilor României asupra Ba-natului, în timpul şi la finele ambelor războaie mondiale. Ei au luat atitudine împotriva lucrărilor în care istoricii şi politicienii sârbi îşi „confecţionau” o veche autohtonie în Banat şi au pregătit material documentar pentru delegaţia română la Conferinţa de Pace. Presa românească bănă-ţeană a vremii a publicat multe articole cu o asemenea tematică,  iar  editurile  au  scos  la  lumină  chiar  şi  cărţi[15].

Argumentul principal al specialiştilor români era scos din izvoarele care menţionau o populaţie românească preexis-tentă, cu formele sale tipice de organizare, în mai toate locurile în care s-au stabilit grupurile de sârbi din Banat. Manciulea arată că, în urma unei bune înţelegeri între conducătorii sârbilor şi regele Ungariei, Ludovic cel Mare (căruia ei i-au recunsocut suzeranitatea), sârbilor li s-a permis să se aşeze în sudul Ungariei. Îndeosebi după prima bătălie de la Kosovopolje („Câmpia Mierlei”) din 1389, când otomanii ameninţau cotropirea integrală a teri-toriului sârbesc, populaţia locală a fost nevoită să-şi caute refugiu în stânga Dunării, printre români, unde era mai multă siguranţă. Se mai arată că, la începutul secolului al XV-lea, în perioada 1404-1407, Dimitrie, fiul lui Vucaşin, a mutat în nordul Dunării „un număr însemnat de sârbi, cărora regele Sigismund (de Luxemburg – n.n. T.C.) le dă voie să se aşeze în Banat. Ajungând, mai târziu, comite de Zarand şi pârcălab al cetăţii Şiria, el aduce cu dânsul populaţie sârbească şi o aşează şi în dreapta Mureşului”[16]. Alt exemplu: la anul 1414, despotul Ştefan Lazarevici (1389-1427) a fost numit de regele Ungariei „prefect al comitatului Torontal, pe teritoriul căruia se aflau cele mai întinse din moşiile sale. Alături de moşiile de aici, el mai poseda alte bunuri întinse şi pe teritoriul comitatului Timiş”[17]. Noi colonizări  de sârbi, îndeosebi în anul 1433, sunt menţionate în „sudul Torontalului” şi în zona din „dreapta Mureşului”, aceştia fiind aduşi aici de despotul Gheorghe Brancovici (1427-1456). Acesta, înfrânt de turci, s-a retras în Ungaria unde a jurat credinţă regelui, care i-a dăruit domenii întinse în Ungaria: Baia Mare, Şiria, Tokay, Debreczen, cu condiţia ca oastea sârbească să-l ajute pe regele maghiar în războaiele antiotomane. După lupta de la Semendria (1439), Gh. Brancovici a primit iarăşi moşii în Ungaria, în ţinutul Aradului şi în zona Crişurilor, el având în stăpânire 110 sate, pe teritoriul cărora a colonizat numeroşi iobagi sârbi[18]. Aceasta este a treia etapă a stabilirii unor grupuri de sârbi în Banat.

Manciulea susţine că „adevăratele invazii (sic!) sârbeşti se produc în sudul Ungariei după 1459, când Semendria cade în mâinile turcilor. Acum, prin desfiin-ţarea statului sârbesc, pătrunderea acestui element din sudul Dunării se face tot mai intens sub domnia lui Matia Corvin, între anii 1454-1465, mai multe mii de familii sârbeşti – formând a patra perioadă de aşezare a refu-giaţilor acestora în Ungaria – au fost aşezate în Bacica, Timiş şi Torontal, încredinţându-li-se apărarea hotarelor ţării în contra duşmanilor”[19]. În continuare, autorul arată că, prin dieta din 1481, s-a hotărât ca sârbii colonizaţi în Ungaria să fie scutiţi de impozitul „zeciuielii” pentru clerul catolic, rămânând ca darea aceasta să fie folosită pentru bisericile lor. Mai mult chiar, nobilii, proprietarii care colonizau sârbi pe moşiile lor, aveau dreptul să ridice pe seama acestora biserici şi mănăstiri. Şi Manciulea con-chide: „Aşa s-a ajuns la împânzirea Banatului sud-vestic cu lăcaşuri de rugăciune sârbeşti care, mai târziu, au fost înzestrate cu moşii şi proprietăţi întinse în dauna biseri-cilor şi mănăstirilor româneşti”[20]. În perioada 1480-1481 este înregistrată a cincea etapă a colonizării sârbilor în Banat, efectuată de către Pavel Chinezul. Acesta, trecând Dunărea cu oastea sa, a devastat Valea Moravei până aproape de Cruşevăţ, iar la întoarcerea spre Timişoara a adus cu el aproximativ 50.000 de sârbi pe care i-a aşezat în părţile sudice ale Banatului. Persecuţiile pe care le sufe-reau din partea turcilor în vechea lor patrie, starea mate-rială precară de sub stăpânirea otomană i-au determinat pe mulţi sârbi să fugă în grupuri mari în Ungaria, îndeosebi în perioada 1509-1525. „Aceştia – precizează Manciulea – s-au răsfirat prin satele Banatului, alcătuind a şasea peri-oadă de infiltrare sârbească aici”[21]. În anul 1538, Nicolae Iurisici a colonizat un număr însemnat de sârbi în Banat[22]. Manciulea, consemnând această colonizare, aminteşte re-marca istoricului Duşan Popovici care scria: „E cunsocut faptul că graniţele poporului sârbesc s-au lărgit deodată cu graniţele politice ale turcilor”[23].

Ultima şi, totodată, cea mai intensă colonizare a sârbilor în Banat – cunoscută mai mult în istoriografia românească despre Banatul medieval şi modern – a fost cea tutelată de împăratul Leopold I (1658-1705 ). Acesta îndemnase prin proclamaţia mobilizatoare din 6 aprilie 1690 ca popoarele din „Albania, Serbia, Misyia, Bulgaria, Schitia, Macedonia şi Rascia”[24] să se ridice cu armele împotriva stăpânirii otomane. După revolta antiotomană nereuşită, patriarhul Ipecului, Arsenie al III-lea Cernoevič, temându-se de persecuţiile din partea turcilor la care urmau să fie supuşi sârbii, a trecut Dunărea, aducând în ţinutul din nordul fluviului 40.000 de familii de sârbi. Pe cei mai mulţi dintre aceştia i-a colonizat în Banat[25]. Prin diploma din 21 august 1690, împăratul Leopold I, potrivit cererii sârbilor, „a decis cu toată bunăvoinţa să vă puteţi păstra liber toate tradiţiile sârbeşti, după calendarul vechiu, conform legilor bisericii orientale de rit grecesc, şi să nu suferiţi nici o molestare, acum ca şi în viitor, în exerciţiul acestora din partea nimănui, fie laic, fie cleric, având dreptul să alegeţi dintre voi arhiepiscop de limba şi naţio-nalitatea sârbească desemnat de reprezentanţii eclesiastici şi mireni, iar acest arhiepiscop al vostru să aibă dreptul de dispunere asupra tuturor bisericilor orientale de rit grecesc de a consacra episcopi şi de a numi preoţi în mănăstiri, de a zidi biserici unde ar fi nevoie pe cheltuiala proprie, în oraşe şi la sate, a instrui preoţi sârbi, cu un cuvânt  să aibă ca şi până aici toată puterea de a conduce bisericile de rit grecesc ca şi comunităţile de această confesiune, cu propria sa autoritate bisericească în virtutea privilegiilor acordate vouă de înaintaşii noştri foşti glorioşi regi ai Ungariei”[26].

După înlăturarea stăpânirii otomane din Banat, acest ţinut va fi sub ierarhia bisericească sârbească, potrivit privilegiilor acordate acestei etnii de împăratul Leopold I. „În virtutea acestor dispoziţii – menţionează Ştefan Man-ciulea – Arsenie Cernoevici obţine de la împărat dreptul de a înfiinţa noi episcopate, între altele şi la Vârşeţ şi la Timişoara. Acum ajung românii ardeleni şi bănăţeni supuşi întru toate ierarhiei sârbeşti şi vor trebui să lupte cler şi popor, până când, la 1864, împăratul Francisc Iosif I (Franz Joseph I, împărat între 1848 şi 1916 – n.n. T.C.) hotăreşte scoaterea lor de sub puterea patriarhiei sârbeşti, dându-le astfel şi românilor ierarhia lor naţională”[27].

Ştefan Manciulea menţionează că, în secolul al XIV-lea, în Banat s-au stabilit grupuri restrânse de bulgari şi prezintă împrejurarea în care s-a petrecut aşezarea acestora aici: în anul 1365, Ludovic cel Mare l-a învins pe ţarul bulgar Stracimir (ce a domnit între 1371-1396, asupra ţaratului bulgar apusean cu capitala la Vidin), apoi a întemeiat „un anat în sudul Dunării”[28]. În puţinul timp cât Ludovic cel Mare a stăpânit acel Banat din sudul Dunării, călugării franciscani au convertit câteva comunităţi bulgare la catolicism. După retragerea armatelor lui Ludovic cel Mare în nordul Dunării, au început perse-cuţiile conducătorilor bulgari asupra grupurilor care au trecut la confesiunea catolică, fapt care i-a determinat pe bulgarii catolici să se refugieze în nordul Dunării, aşezân-du-se în localităţile Sviniţa, Slatina, Caransebeş, Lipova şi Caraşova[29]. După ce sultanul Baiazid I Ildârâm (1389-1402) a cucerit Târnovo (1395), un al doilea grup de bulgari, amestecaţi cu sârbi, au pătruns în sudul Banatului şi au solicitat de la Regatul Ungariei locuri de aşezare. Au primit învoire să se stabilească îndeosebi pe Valea Caraşului. Ştefan Manciulea precizează că atunci „centrele de unde au plecat aceşti bulgari catolici – între care se aflau, probabil, şi bogomili – au fost Kiprovac, Zelena, Klisura, Bdin (Vidin), Kopelovac, Dovaresica şi Kaladia, adică regiunea Balcanului occidental, pe unde au existat masse compacte de bogomili, care, pe urmă, au trecut la credinţa catolică”[30].

Foarte clar prezintă Manciulea modul cum s-a for-mat populaţia slavă a caraşovenilor din Banat. El arată că bulgarii din Caraş s-ar fi românizat, dacă nu ar fi venit peste ei alte valuri de populaţie slavă, de data aceasta plecate din Serbia, începând cu grupurile sosite aici pe la mijlocul veacului al XV-lea şi continuând cu cele imigrate în cursul veacului următor. Aceştia erau originari din zona situată pe cursul superior al râului Morava, precum şi din localităţi din Bosnia-Herţegovina. Manciulea subliniază că „cetele acestor refugiaţi, aşezate de regii catolici ai Ungariei peste stratul mai vechi al coloniştilor veniţi din preajma Vidinului pe la sfârşitul veacului al XIV-lea şi stabiliţi în satele craşovene de azi, au contribuit la forma-rea unui amalgam, care a reuşit să se menţină slavizat – veacuri întregi – datorită activităţii misionare a călu-gărilor slavi franciscani”[31]. În secolul al XIV-lea, centrul cel mai vechi în care s-au stabilit bulgarii catolici a fost localitatea Caraşova. Mai târziu, „roind” de aici, populaţia bulgară a întemeiat localităţile Lupac, Jabalcia, Nermet, Clocotici, Rafic şi Vodnic – zonă care formează şi în prezent enclava slavă a craşovenilor catolici din Banat.

Într-o formă mai redusă, acest studiu al lui Manciulea a apărut în anul 1927[32], el contribuind în mare măsură la lămurirea istorică a etapelor colonizărilor sârbe în Banat şi a apariţiei primului nucleu – cel bulgar – al  caraşovenilor de aici, peste care s-au suprapus populaţii sârbo-croate, creându-se astfel un amalgam etnic. Această populaţie este revendicată atât de sârbi cât şi de bulgari. Sârbii invocă argumente lingvistice – întrucât caraşovenii vorbesc un grai sârbo-croat (în care au mai rămas puţine elemente bulgare şi în care au pătruns şi cuvinte româneşti), iar cercetătorii bulgari ţin seama de străvechea confesiune catolică a caraşovenilor, religie adoptată pe timpul lui Ludovic cel Mare, precum şi de caracteristicile etnogra-fice ale acestei populaţii (portul arhaic pe care îl aveau bulgarii din zona Vidinului în  Evul Mediu şi anumite obiceiuri pe care nu le au sârbii)[33].

Fără să fie efectiv un istoric al Banatului, Ştefan Manciulea a adus serioase contribuţii la trecutul acestei provincii, mai ales în privinţa lămuririi unor aspecte etno-demografice. Autor cu solide cunoştinţe de specialitate, bazate îndeosebi pe geografia populaţiei, Manciulea s-a familiarizat de timpuriu cu instrumentarul istoricului şi a demonstrat cu competenţă cum şi când s-au aşezat grupurile slave în Banat.

 

Prof. Dr. Tiberiu Ciobanu

 

NOTE

[1] Întreaga sa viaţă, Ştefan Manciulea, a fost preocupat de problemele tratate în acest studiu, adâncindu-şi mereu cercetările, de-a lungul anilor, aşa cum se constată din forma definitivă a lucrării, reeditată în anul 1994 (Graniţa de Vest, Editura Gutinul, Baia Mare, 1994). Date importante despre activitatea sa de cercetător în domeniile geografiei şi istoriei sunt prezentate în cartea Povestea unei vieţi, ediţie îngri-jită de Ştefania Manciulea şi Ion Buzaşi (Editura Clusium, Cluj-Napoca, 1995, p. 176).

[2] Carmen Cornelia Bălan, Institutul Social Banat-Crişana (1932-1946). Recuperarea culturală şi  sociologică a moştenirii Institutu-lui  Social Banat-Crişana, Editura Augusta, Timişoara, 2001, p. 285.

[3] Ştefan Manciulea, Elemente etnice streine aşezate în Banat între anii 1000-1870, în Banatul de altădată. Studiu istoric, vol. I, Timişoara, 1944, p. 330.

[4] Ibidem.

[5] Ibidem.

[6] Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal şi Ungaria, vol. I, Bucureşti, 1915, p. 26-29.

[7] Ştefan Manciulea, op. cit., p. 332.

[8] Ibidem.

[9] Ibidem, p. 333.

[10] Ibidem.

[11] Ibidem, p. 334.

[12] Ibidem.

[13] Ibidem, p. 335.

[14] Ibidem., p. 331.

[15] Una dintre cele mai cunoscute lucrări a fost aceea a lui Petre Nemoianu (1890-1951), Sârbii şi Banatul (Craiova, 1930), care cu-prindea o bună parte din articolele publicate de autor în presa din Banat. Petre Nemoianu, avocat de elită, cu doctorat în drept şi ştiinţe politice, se pronunţase în privinţa autonomiei Banatului în multe articole, publicate în presa bănăţeană, pe care le-a adunat în volumul Probleme bănăţene (Lugoj, 1925). Cunoştea latina, greaca, sârba, germana, maghiara, franceza, italiana, rusa şi turca, astfel având posibilitatea să se informeze folosind sursele istorice originale, aşa cum învederează şi lucrările Sârbii şi Banatul şi Istoricul judeţului Timiş (Bucureşti, 1932).

[16] Ştefan Manciulea, op. cit., p. 337.

[17] Ibidem, p. 337.

[18] Ibidem, p. 337-338

[19] Ibidem, p. 338.

[20] Ibidem.

[21] Ibidem, p. 338-339.

[22] Ibidem, p. 343.

[23] Ibidem.

[24] Ibidem.

[25] Ibidem.

[26] Ibidem, p. 345.

[27] Ibidem, p. 346.

[28] Ibidem, p. 339.

[29] Ibidem.

[30] Ibidem, p. 339-340.

[31] Ibidem.

[32] Ştefan Manciulea, Infiltrări de populaţii străine în Banat, în „Buletinul societăţii române de geografie”, tom XLVI, Bucureşti, 1927.

[33] Din bibliografia despre caraşoveni: Czirbus Géza, Bulgari Krassovani, în „Buletinul Societăţii Geografice Române”, IV, Bucureşti, 1883; I. Miletič , Uber die Sprache und die Herkunft der sog, Krašovaner in Süd-Ungarn, în „Arhiv für Slavische Philologie”, XXV, 1903; Jovan Zivonovič , Krasovani, karasani, karasocci, în „Letopis Matice Srpske” XXIII, 242, fasc. II, Novi-Sad, 1907; I. Melich, A honfoglaláskori Magyarország, în „A magyar nyelv-tudomány, kézizönyve” I, fasc. 6, Budapesta, 1929; E. Petrovici, Graiul caraşovenilor, Bucureşti, 1935; Traian Simu, Originea cara-şovenilor, Lugoj, 1937; I. Bărbulescu, Caraşovenii din Banat sunt sârbo-croaţi nu cehi, în „Arhiva”, 1-2, Iaşi, 1939; Th. N. Trâpcea, Caraşovenii, o măruntă populaţie din ţara noastră, în „Studii”, X, nr. 6, Bucureşti, 1957; P. Ivič, Les balcanismes naissant dans les parles serbes du Banat, în  „Cercetări de lingvistică”, III, supliment, Cluj, 1958, p. 231; M. Tomici, «Unitatea» graiurilor caraşovene, în „Studii de limbă, literatură şi folclor”, II, Reşiţa, 1971; Mihai Rădan, Influenţa limbii române asupra graiurilor caraşovene din judeţul Caraş Severin, în „Studii de limbă, literatură şi folclor”, III, Reşiţa, 1976.

 

Impresii si păreri personale în FORUMUL de DISCUŢII - Inseraţi un comentariu la subsolul acestui ARTICOL

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane. Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia. Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

       Editor, redactor sef, conceptie, tehnoredactarea Revistei Agero:  Lucian Hetco (Germania).

              Colectivul de redactie: Ion Măldărescu (România), Melania Cuc (Romania, Canada), Maria Diana Popescu (România), Cezarina Adamescu (România)

Poşta redactiei: revista_agero@ yahoo.com