Bănăţeni care au fost -

Ştefan PETROVICI (1859 – 1922)

 

Dan Floriţa-Seracin

 

Născut la 3 aprilie 1859 în comuna Jabăr din vecinătatea oraşului Lugoj, Ştefan Petrovici a făcut parte din acea generaţie care s-a impus pe scena vieţii politicii şi culturale bănăţene în perioada imediat premergătoare înfăptuirii unităţii naţionale. Ea s-a dedicat trup şi suflet apărării identităţii şi integrităţii etnice a românilor aflaţi sub guvernare maghiară în Imperiul austro-ungar, supuşi unei sistematice politici de denaţionalizare şi discriminare de autorităţile de la Budapesta. Meritul acestei generaţii a constat în primul rând în faptul că, în pofida prigonirilor şi suferinţelor provocate de autorităţi, a înţeles să nu se abată de la idealul său şi să demonstreze lumii întregi că poporul român e hotărât să-şi apere cu orice preţ drepturile legitime. De asemenea, în momentele înfăptuirii Marii Uniri, atunci când Banatul era izolat de restul ţării, sub protecţia trupelor misiunii franceze, liderii acestei generaţii au preluat cu fermitate din mâinile foştilor ocârmuitori posturile de comandă ale provinciei lor, facilitând integrarea ei administrativă României Mari.

Ştefan Petrovici provine dintr-o modestă familie de ţărani. După terminarea şcolii primare confesionale din localitatea natală, s-a decis să urmeze cursurile gimnaziului maghiar din Lugoj (primul liceu românesc s-a înfiinţat aici abia după Unire), pe care l-a absolvit în anul 1879. Un an mai târziu îl găsim pe Ştefan Petrovici student al Facultăţii de Drept din Viena, concomitent satisfăcându-şi şi stagiul militar în cadrul Regimentului 43 Infanterie din Caransebeş, dislocat la Viena în perioada respectivă. În anul 1884 îşi termină studiile, obţinând titlul de doctor în drept, dar nu se mulţumeşte cu atât, astfel că se decide să urmeze şi cursurile Facultăţii de Teologie din Cernăuţi. După o jumătate de an însă, înţelegând că nu manifestă chemare pentru cariera preoţească, renunţă la studiile teologice şi se angajează candidat de avocat în biroul cunoscutului jurist cernăuţean Tarnovsky.

După doi ani de practică la Cernăuţi, Ştefan Petrovici pleacă la Budapesta unde îşi va da examenele echivalare a diplomei de avocat la Universitatea de aici în anul 1888. La Budapesta el leagă trainice prietenii cu români aflaţi la studii în capitala maghiară, cum erau Dimitrie Florescu (viitor primar al Lugojului), Cornel Jurca (unul dintre viitorii fondatori ai publicaţiei Drapelul din Lugoj), George Dobrin (primul prefect român al judeţului Caraş-Severin), cunoscutul politician şi publicist Valeriu Branişte (pe atunci student la Filozofie), viitor membru onorific al Academiei Române, Alexandru Bireescu (fiul preotului Nicolae Bireescu din Lugoj, vestit cântăreţ), Isidor Pop (maramureşean de origine, dar stabilit mai târziu ca avocat la Lugoj) ş.a.

 

 

În anul 1888, Ştefan Petrovici se reîntoarce la Lugoj, completându-şi stagiatura ca avocat în biroul cunoscutului lider al românilor bănăţeni, Coriolan Brediceanu, iar un an mai târziu îşi deschide propriul birou avocaţial în acelaşi oraş. Va rămâne la Lugoj până în 1914, când părăseşte urbea de pe Timiş pentru a-şi deschide un birou de asistenţă juridică la Bocşa. Aici rămâne până în anul 1919, când, după Marea Unire, pentru a veni în sprijinul autorităţilor române solicită postul de preşedinte al Tribunalului din Caransebeş. Avându-se în vedere însă vârsta sa înaintată, i se oferă postul de notar public în acelaşi oraş, mult mai potrivit pentru menajarea sănătăţii sale precare. Suferind din pricina unui accident vascular, care îi provoacă o hemiplegie cu urmări grave, se stinge din viaţă la 21 iulie 1922.

Ştefan Petrovici are o remarcabilă activitate în mişcarea de emancipare a românilor bănăţeni supuşi oprimării de oficialităţile maghiare, mai ales după Angleich-ul ce a consfinţit instaurarea monarhiei bicefale în 1867. Ca elev al Gimnaziului maghiar din Lugoj, a contribuit la înfiinţarea, din iniţiativa lui Coriolan Brediceanu, în anul 1876 a unei societăţi culturale secrete, căreia i se afiliaseră elevii români din respectiva instituţie şcolară, printre ai cărei conducători s-a numărat până în anul 1879, când îşi încheie studiile aici.

Ca student la Viena, bursier al Fundaţiei „Emanoil Gojdu” fiind, Ştefan Petrovici devine membru în Societatea Academică Social-Literară „România Jună” a studenţilor români din capitala Austriei, ale cărei întruniri au fost frecventate cu un deceniu în urmă şi de Mihai Eminescu, bănăţeanul fiind ales în 1883 vicepreşedinte al acesteia (sub preşedinţia lui Tit Liviu Mera, viitorul memorandist). Este interesant de reţinut că tocmai în acest an Mihai Eminescu publică în Almanahul Societăţii „România Jună” capodopera sa „Luceafărul”, pe care e posibil ca Ştefan Petrovici să o fi cunoscut încă în manuscris.

Cel mai important moment al prezenţei sale la Viena l-a trăit Ştefan Petrovici în acelaşi an, 1883, după cum însuşi a susţinut ulterior, când, laolaltă cu ceilalţi membri ai Societăţii „România Jună”, a luat parte la festivitatea primirii în gara oraşului a regelui Carol I al României de către împăratul Franz Joseph, cu ocazia unei vizite diplomatice a monarhului român, prilej de exaltare a sentimentelor naţionale a tinerimii româneşti din capitala Imperiului.

Stabilindu-se ca avocat în Lugoj în anul 1888, Ştefan Petrovici se afirmă nu doar ca jurist eminent, dar şi ca important animator cultural. Când în anul 1896 Asociaţia culturală Astra, cu sediul la Sibiu, intenţionează să înfiinţeze despărţăminte în Banat, avocatul lugojean se dedică împlinirii obiectivelor acesteia şi în oraşul de pe Timiş. A fost membru al Reuniunei române de cântări şi muzică din localitatea de reşedinţă, al cărei preşedinte a devenit în anul 1904. A fost, de asemenea, membru în comitetul parohial bisericesc şi în sinoadele consistoriului diecezan şi mitropolitan. (v. şi Ion Rusalin, Dr. Ştefan Petroviciu, „Revista Cercului juridic bănăţean”, an VI (1937), nr. 6, p. 247 – 252)

Ştefan Petrovici a luat activ parte la viaţa politică a timpului său, ca membru al Partidului Naţional Român. Locuitorii de etnie română din Banat şi restul Ungariei au înfiinţat partidul lor sub această denumire la 26 ian. 1869, alegând în fruntea sa pe Alexandru Mocioni. În 23 – 24 februarie 1869, românii din Transilvania au constituit şi ei un Partid Naţional Român în provincia lor, pus sub conducerea lui Ilie Măcelariu. Principala deosebire între cele două partide a constat în faptul că, dacă în Banat se optează pentru „activism” politic, conform prevederilor legislative ale Ungariei (devenită entitate statală cu guvernare proprie după Angleich în cadrul Imperiului austro-ungar), partidul românilor din Transilvania aleg „pasivismul” ca tactică politică, adică neimplicarea în competiţia electorală din regatul ungar, socotită a fi manipulată de guvern, dar susţinerea prin toate celelalte mijloace a intereselor naţionale. În anul 1881 cercurile electorale ale românilor din Transilvania, Banat, Crişana şi Maramureş hotărăsc fuzionarea celor două partide româneşti sub numele Partidul Naţional Român din Transilvania, fiind ales în fruntea acestuia Alexandru Mocioni, iar ca tactică politică, „activismul”.

Un prim motiv de discordie între cele două fracţiuni ale PNR, cea ardeleană şi cea bănăţeană, a fost aşa-numita acţiune memorandistă iniţiată de ardeleni. Liderii politici ai acestora manifestau convingerea că împăratul Franz Joseph, devenit din 1867 şi rege al Ungariei, n-ar cunoaşte de facto situaţia naţionalităţilor, cu deosebire a celei româneşti, lăsată la discreţia nemeşilor maghiari, şi că ar trebui edificat în această privinţă printr-un memorandum depus oficial de fruntaşii politici români, aceştia socotindu-se îndreptăţiţi în gestul lor urmare a nenumăratelor dovezi de fidelitate ale românilor faţă de coroana imperială. Timp de un deceniu ideea memorandum- ului a tulburat relaţiile dintre fruntaşii românilor din cele două provincii, până când la conferinţa naţională a PNR din anul 1892 ţinută la Sibiu, se hotărăşte punerea ei în practică. Aceasta în pofida împotrivirii delegaţiei bănăţenilor, după cum relatează omul politic, ziaristul şi memorialistul Valeriu Branişte în  opera sa Amintiri din închisoare (Editura Minerva, Bucureşti, 1972, p. 176): „La conferinţa naţională din vara anului 1892 venise Alexandru Mocioni cu un genial expozeu, concludând în 6 rezoluţii, din care ultima se termina cu vorbele că Memorandul – acest «şarpe de mare» al politicii noastre, care deja din 1881 tulbură minţile oamenilor – să fie prezentat Coroanei «la timp potrivit», formulă de a prelua de la ordinea zilei chestia. În suita lui A. Mocsonyi era fruntea Banatului […] veniseră şi prieteni de la universitate, dr. Ştefan Petrovici, dr. G. Dobrin şi alţii, toţi «antimemorandişti».

După cum se vede, A. Mocsoni nu respingea cu totul ideea Memorandumului, ci doar data nepotrivită a prezentării acestuia, cunoscând el ca nimeni altul situaţia de la Curtea imperială, care-şi întemeia deocamdată politica pe o bună relaţie cu nemeşii maghiari, chiar cu preţul nemulţumirii celorlalte popoare din componenţa statului multinaţional. Liderul bănăţean a avut dreptate, fiindcă, prezentat împăratului de o delegaţie de 237 persoane, suveranul transmite documentul necitit parlamentului de la Budapesta, care, tot fără să îl citească, îl restituie autorilor. Dar fiindcă textul acestuia a fost publicat şi răspândit, atât în ţară, cât şi peste hotare, autorităţile maghiare decid să dea în judecată pe semnatarii lui pentru instigare prin presă. Printre apărătorii în instanţă a celor acuzaţi s-au numărat Coriolan Brediceanu şi Ştefan Petrovici. 

Ca apărător în procesele prin care autorităţile îi hărţuiau pe liderii politici ai românilor sau pe redactorii publicaţiilor acestora, Ştefan Petrovici s-a afirmat însă cu mult înainte. De răsunet este în anul 1892 pledoaria sa în aşa-numitul proces al Replicii, în care inculpat a fost bunul său prieten Aurel C. Popovici (1862 – 1917), cunoscut mai ales ca autor al proiectului Statelor Unite ale Austriei Mari. Cele întâmplate atunci au fost consecinţa unei acţiuni iniţiate în 1890 de Liga pentru Unitatea Culturală a Tuturor Românilor, care redactat şi publicat un document sub titlul Memoriul studenţilor universitari români privitor la situaţia românilor din Transilvania. A urmat un răspuns al studenţilor maghiari, care a atras după sine o Replică a studenţimii române redactată în diferite limbi. Autorul principal al Replicii a fost A.C. Popovici. Procesul Replicii a avut loc în 1893 la Curtea cu juraţi din Cluj. Apărători ai lui A.C. Popovici au fost avocatul slovac Mudron şi avocatul lugojean Ştefan Petrovici. În pofida pledoariei convingătoare a celor doi apărători, acuzatul a fost condamnat la 4 ani temniţă de stat, „sentinţă nemaipomenit de aspră până atunci” (V. Branişte, idem, p. 199). La sfatul lui Ştefan Petrovici, înaintea punerii în aplicare a sentinţei A.C. Popovici s-a refugiat în România.

Solicitarea de a contribui la apărarea în justiţie a memorandiştilor a fost adresată lui A. Mocioni de I. Raţiu. Liderul bănăţean nu ezită să răspundă pozitiv, fiindcă „această prigonire ne priveşte pe toţi şi este efluxul urei sălbatice contra românilor, neavând nimic de a face cu diferenţele interne dintre noi.” (V. Branişte, idem, p. 189) În procesul de răsunet european al Memorandumului, Ştefan Petrovici este desemnat ca apărător al acuzatului Mihai Velici din Arad. După cum se ştie, memorandiştii au fost condamnaţi la pedepse cu închisoarea de la câteva luni la patru ani şi, cu toate că ei au fost graţiaţi peste numai un an de monarh, românii au rămaşi convinşi că nu îşi pot vedea împlinite aspiraţiile rămânând în componenţa statului bicefal. De altfel, la 16 iunie 1894, Ministerul de Interne a decretat prin ordinul nr. 321 desfiinţarea Partidului Naţional Român, interzicându-i orice drept la activitate şi întrunire.

Ştefan Petrovici s-a implicat şi în promovarea presei în limba română din Banat, atât ca organizator, cât şi ca publicist. În anul 1893, românii bănăţeni iau iniţiativa înfiinţării unui cotidian de mare tiraj în limba română la Timişoara, în locul periodicului Luminătorul condus de Pavel Rotariu. Ştefan Petrovici este solicitat să ia legătura cu vechiul său prieten, Valeriu Branişte, redactor la Tribuna din Sibiu, pentru a-l convinge să accepte, alături de Constantin Diaconovici, preluarea conducerii noii publicaţii. Momentul este evocat de Branişte în memoriile sale: „Cu prilejul acestei excursii (la Sălişte, după conferinţa PNR din 1893, n.m., D.F.-S.) mi-a confiat dr. Ştefan Petrovici, că ei, bănăţenii […] voiesc în frunte cu Mocsonyistii să înfiinţeze un mare ziar cotidian la Timişoara şi tinerimea bănăţeană condiţionează participarea ei la această întreprindere de venirea mea ca redactor la ziar. […] Dar Petrovici ţinea la gândul bănăţenilor şi nu mă slăbea cu vorba că trebuie să viu la ei! Pe atunci nici n-am visat că vorba lui se va împlini întocmai. (V. Branişte, op. cit. p. 193) Ziarul va apărea un an mai târziu sub numele Dreptatea. Ulterior, pentru articolele publicate aici în apărarea memorandiştilor şi împotriva sentinţei abuzive pronunţate împotriva lor, V. Branişte va fi condamnat la 15 luni temniţă de stat. Confruntându-se cu dificultăţi insurmontabile, Dreptatea îşi încetează apariţia în anul 1896.

În anul 1900, un grup de intelectuali din Lugoj, între care şi Ştefan Petrovici, hotărăşte să înfiinţeze un ziar în urbea lor. Astfel apare Drapelul, care umple golul lăsat prin dispariţia Dreptăţii. Ştefan Petrovici îl convinge pe V. Branişte să preia şi această  publicaţie, al cărei prim număr apare la 1 ian. 1901. În felul acesta, centrul politic al Banatului devine oraşul Lugoj, lucru favorizat şi de faptul că familiile Mocioneştilor îşi aveau reşedinţa în comune din judeţul Severin, la Birchiş, Căpâlnaş şi Bulci.

Ştefan Petrovici a publicat numeroase articole în Drapelul pentru apărarea cauzei naţionale, prin care şi-a atras aversiunea guvernanţilor. De pildă, în nr. 6 din 17 aprilie  1901, el ia atitudine împotriva deciziei acestora de interzicere a PNR (prin ordonanţa nr. 321 din 16 iunie 1894), afirmând:  „Această ordonanţă trebuie să o considerăm ca de jure neexistentă, deoarece stă în evidentă şi flagrantă contrazicere cu dreptul de liberă întrunire şi consultare garantat de Constituţie, aşa cum a considerat-o şi adunarea generală a alegătorilor români  la 16/28 XI 1894, pentru că guvernul nu are dreptul de a dizolva partidul, pentru că drepturile cetăţeneşti derivă din Constituţie şi nu din arbitrarul guvernului.”

Combătând politica de maghiarizare forţată dusă de oficialităţi, în articolul Cine agitează din Drapelul nr. 42 din 26 mai 1901, Ştefan Petrovici recurge la o exprimare cu tonalitate de pamflet, pentru a evidenţia abuzurile săvârşite în această privinţă: „Maghiarii au prins o idee zămislită în capul bolnav de grandomanie al unui bărbat de stat maghiar, anume ideea fixă, că trebuie, pot şi au să şi devină o naţiune maghiară mare şi puternică cu atât mai vârtos, că n-au să se sporească în mod firesc, ci pur şi simplu au să prefacă pe toţi nemaghiarii din ţară în maghiari, ca şi când nemaghiarii ar fi tipuri omeneşti de lut fără duh naţional, pe care maghiarii îi pot preface în tot atâţia maghiari, insuflându-le duhul lor maghiar.”

Certurile religioase fără sfârşit între reprezentanţii bisericii ortodoxe române şi cei ai bisericii greco-catolice, care aveau drept consecinţă slăbirea coeziunii neamului, dezbinarea acestuia, îl determină pe Ştefan Petrovici să ia atitudine împotriva luptelor confesionale într-un articol din Drapelul, nr. 46 din 9 iunie  1901, condamnând tendinţa manifestată în cele două biserici „de a-şi spori credincioşii prin abaterea credincioşilor de la Biserica în care a(u) crescut. Sau doară e moral şi naţional a-ţi spori turma mulcomind şi momind oile străine de turma ta? Oare aşa au făcut apostolii? Oare s-au folosit ei de mijloace materiale sau numai şi numai de arma adevărului spus în vorbe neofensive şi blânde? Religia nu e posibilă fără morală şi omul care trafichează cu confesiunea sa nu poate fi un om moral şi religios, şi nici nu se poate a clădi o Biserică pe ei. Oare acela care pentru bunuri lumeşti se deslipeşte de Biserică, în care s-a născut şi la a(l) cărei sân a crescut, adică de mama sa bună, nu se va despărţi pentru alte favoruri lumeşti şi de mamă-sa adoptivă, adică de Biserica la care a trecut? Negreşit că da!” În finalul articolului său, autorul notează: „Desbinarea e făcută de 200 de ani. Poporul s-a liniştit în cele confesionale şi ţine la Biserica sa, prin urmare e religios şi moral, iar în cele naţionale e unul şi nedespărţit. Cine-l clatină în religiozitatea şi moralitatea sa comite un păcat naţional, ce Românii nepreocupaţi nu-l vor ierta nicicând, pentru că slăbindu-se poporul prin împerecheri şi demoralizându-se devine incapabil de a se prezenta ca unul şi nedespărţit pe arenă pentru eluptarea drepturilor noastre naţionale, individuale şi colective.” 

Ştefan Petrovici continuă să publice şi în anii următori în Drapelul, vădindu-se acelaşi apărător consecvent al intereselor naţionale româneşti, până când, pentru articolul de fond apărut în nr. 99 din 26 aug/ 8 sept 1904, este trimis în judecată de oficialităţi şi condamnat, cu toată pledoaria susţinută în favoarea sa de Coriolan Brediceanu, la 6 luni temniţă de stat şi 200 coroane amendă. Motivul condamnării a fost acela că în articolul încriminat autorul ar fi agitat populaţia română împotriva statului. Ca şi cum ar fi prevăzut motivarea sentinţei ce se va pronunţa împotriva lui, Ştefan Petrovici menţiona în textul său: „Nu este zi de la D-zeu să nu ni se zică, că agităm contra statului. Noi am mai spus-o de repeţite ori, că nu NOI (s.a.) suntem agitatori primejdioşi statului, ci aceia, cari zi de zi creează şi trec în legislaţia şi administraţia ţării teorii, ce sunt de natură a produce în popoarele nemaghiare din patrie convingerea, că nu mai pot trăi în comunitate cu maghiarii. […] Da! Suntem agitatori, însă nu în contra statului, ci în contra nedreptăţilor, ce ni s-au făcut şi ni se fac. Da! În acest înţeles suntem agitatori dar în acest înţeles avem şi datorinţa naţională şi etică să fim agitatori.”

Concomitent au fost trimişi în judecată şi condamnaţi pentru articolele lor redactorul responsabil al ziarului, Corneliu Jurca şi diaconul Mihai Gaşpar, membru al colectivului de redacţie. Se zice că autorul unora dintre textele reprobate în instanţă ar fi fost însuşi Coriolan Brediceanu, dar Corneliu Jurca a preluat vina publicării lor asupra sa. 

Ştefan Petrovici era deja deputat în Dietă (ales fiind în anul 1905 în cercul electoral Zorlenţul Mare), când s-a propus, după încheierea procesului, ridicarea imunităţii lui parlamentare în vederea arestării. Cu ocazia şedinţei parlamentare în care s-a îndeplinit această formalitate, deputatul Aurel Vlad a afirmat: „Este de datoria fiecărui cetăţean de a respecta, într-un stat de drept, hotărârile judecătoreşti. Totuşi, în cazul acesta îmi ridic glasul, căci asupra deputatului Dr. Ştefan Petroviciu s-a săvârşit un adevărat omor judecătoresc. (Justizmord.) Cazul acesta este un caz eclatant de prigonire politică. În cazul prezent vedem o eroare judecătorească şi este foarte trist pentru împrejurările noastre singur faptul că procurorii îndrăsnesc să ridice acuze pentru astfel de articole.” (după I.Rusalin, op. cit. p. 251)

Deşi bolnav, Ştefan Petrovici este încarcerat la 14 febr. 1907 la Seghedin. După eliberare, el îşi continuă activitatea publicistică până în anul 1914, când, cu sănătatea grav zdruncinată, îşi schimbă domiciliul, mutându-se la Bocşa. Cu toate că se sfârşeşte prematur din viaţă, are satisfacţia de a-şi vedea împlinit idealul căruia şi-a dedicat întreaga existenţă: Marea Unire. Unul dintre admiratorii lui, Ion Rusalin, afirmă în articolul elogios pe care i-l dedică: „Credem însă că cetăţenii oraşului Lugoj au de îndeplinit o datorinţă faţă de memoria lui Dr. Ştefan Petroviciu, pentru imortalizarea numelui lui, care prin activitatea-i intensă dusă până la jertfă, alături de concetăţenii săi, a avut partea leului în crearea faimei numelui oraşului Lugoj, ca centru politic bănăţean şi oraş de focar de lumină şi cultură naţională…” (I.Rusalin, op. cit p. 252).

 

Dan Floriţa-Seracin