Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

DOMNII SCURTE, DAR ÎNSEMNATE DIN ISTORIA ROMÂNILOR

ŞTEFAN SURDUL

 

Prof. Tiberiu CIOBANU, Timişoara (foto)

 

Prof. Tiberiu Ciobanu

 

□ Doctorand în istorie al Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca, din 2001;

□ Director al Liceului Teoretic „Vlad Ţepeş” din Timişoara

 

 

Marile tratate de istorie a românilor ne oferă foarte puţine date şi despre Ştefan Surdul, cel care a guvernat Ţara Românească, din iunie (înainte de 11) 1591 (investirea sa ca domn, la Istanbul, petrecându-se înainte de 4 mai 1591)1 şi până în noiembrie (înainte de 8) 15922, fiind, practic, în afară de Ştefan Cantacuzino (domn al statului românesc sud-carpatin, între 25 martie 1714 şi 25 decembrie 1715), singurul voievod al acestei ţări care a purtat numele de Ştefan.

El era fiul legitim al lui Ion Vodă cel Viteaz (domnul Moldovei între februarie 1572 şi 13 sau 14 iunie 1574), rezultat din mariajul acestuia cu Maria, fiica pârcălabului de Hotin, Lupe Hurul3 (unele surse neagă, însă, acest fapt, considerând că ar fi fost în realitate rodul unei legături extraconjugale a viteazului său părinte cu o săsoaică, deci fiu nelegitim)4.

Referitor la porecla sa, cronicarii ne informează că „i-au zis Surdul” încă de pe când trăia5 (probabil, datorită unor probleme pe care le avea cu auzul).

Pentru a se bucura de susţinerea lui Andronic Cantacuzino (un foarte bogat şi influent membru al comunităţii greceşti, din capitala Imperiului Otoman), în obţinerea steagului de domnie, se va căsători, se pare, pe la 1591, cu una dintre fiicele acestuia6. O dovadă, că lucrurile au stat aşa, este păstrarea lui Mihai Viteazul (a cărui mamă Teodora era sora lui Andronic) în Sfatul domnesc, din timpul cârmuirii sale, acesta fiind numit, acum, în dregătoria de mare postelnic şi chiar în cea de locţiitor al marelui ban (ca mai apoi, să fie înălţat la rangul de mare agă, fără să mai facă, însă, parte din Divan)7.

Tronul l-a dobândit cu mare dificultate şi abia după ce a promis să achite integral sumele datorate la Înalta Poartă, de către Mihnea al II-lea Turcitul8 (domnitor al Munteniei, între 1577-1583 şi 1585-1591).

În cel dintâi hrisov, redactat de Cancelaria domnească a Ţării Româneşti, din porunca sa (la Bucureşti în 11 iunie 1591)9, Ştefan Surdul se prezintă drept „fiul marelui şi preabunului Ion voievod”, el trăgându-se, deci, din familia domnitoare moldoveană a Muşatinilor.

Şi în această privinţă ne confruntăm cu un caz aparte, căci, în afară de el, doar Alexandru cel Rău (domn al Munteniei, între 1592 – 1593), care era fiul lui Bogdan Lăpuşneanu (ce a guvernat Moldova, din 9 martie 1568 şi până în ianuarie 1572) şi, prin urmare, un Muşatin, nu mai întâlnim nici un reprezentant al dinastiei princiare moldave printre voievozii Ţării Româneşti. Interesant este că şi unul şi altul, dintre cei doi domnitori români, îl au ca înaintaş pe Bogdan al III-lea cel Orb („gospodarul” statului românesc de la est de Carpaţi, din 2 iulie 1504 şi până în 20 aprilie 1517), acesta fiindu-le, ambilor, străbunic, căci atât Alexandru Lăpuşneanu (domn al Moldovei, între 1552-1561 şi 1564-1568), bunicul lui Alexandru cel Rău, cât şi Ştefan al IV-lea cel Tânăr, cunoscut în istorie şi ca Ştefăniţă Vodă (ce a cârmuit statul moldav, din 20 aprile 1517 până în 14 ianuarie 1527), părintele lui Ion Vodă cel Viteaz (şi, prin urmare, bunic al lui Ştefan Surdul), erau feciorii nelegitimi ai lui Bogdan al III-lea (având, însă, mame diferite).

Primind însemnele domniei de la sultanul Murad al III-lea (22 decembrie 1574 – 17 ianuarie 1595)10, el părăseşte Istanbulul, la 1 iunie 1591 (fiind însoţit de o escortă numeroasă în fruntea căreia se afla un înalt demnitar otoman, pe nume Curt Aga)11, ajungând, la Bucureşti, pe la sfârşitul lunii mai a aceluiaşi an.

Că Ştefan Surdul îl avea ca tată pe învingătorul de la Jilişte12, ca, de altfel, şi faptul că el urcase, deja, în scaunul domnesc al Basarabilor, în partea a doua a lunii mai a anului 1591, rezultă şi din inscripţia de pe lespedea funerară a jupaniţei Caplea (consoarta spătarului Stan din Corbi), aflată în biserica mănăstirii Cătălui, care ne informează că aceasta a decedat „în zilele lui Ştefan vodă fiul lui Ion voievod, luna mai 9 (19 după stilul nou – n.n. T. C.) în anul 7099 (1591 – n.n. T.C.)”13.

Deşi, înainte de 18 iulie 1592, este desemnat ca domn, la „Kara Iflak”, Alexandru cel Rău (vărul său primar)14, Ştefan Surdul va rămâne la domnie şi după această dată, el confirmând printr-un act emis, la 25 iulie 1592, din reşedinţa sa, de pe malul Dâmboviţei, un venit din sare mănăstirii Sfânta Troiţă (Radu Vodă)15.

Cu toate că acesta este ultimul document, cunoscut şi păstrat până astăzi, de la fiul martirului de la Roşcani (totuşi, nici de la Alexandru cel Rău nu dispunem de unul, mai înainte de 11 decembrie 1592)16, avem dovada că el se găsea, încă, pe tron, la 16 august 1592, pentru că dintr-un zapis, redactat, la acea dată, de către „Stanciul logofăt sluga banului Mihai (indiscutabil Mihai Viteazul – n.n. T.C.)”, aflăm că respectivul „logofăt” al Băniei Olteniei l-a întocmit „în zilele lui Io Ştefan voievod”17.Cum în istoria Munteniei au existat doar doi domnitori numiţi astfel, şi anume Ştefan Surdul şi Ştefan Cantacuzino, iar cel din urmă, născut, abia, spre sfârşitul secolului al XVII-lea, nu avea cum să domnească, la 1592, este evident că nu poate fi vorba decât despre primul.

De asemenea, luând în considerare şi cronica internă a ţării (cu fiecare dintre variantele acesteia), aflăm că Ştefan Surdul „a stat la domnie un an şi jumătate”18, lucru posibil doar dacă şi-ar fi încheiat (cum, de altfel, s-a şi întâmplat) guvernarea (începută în luna mai 1591), cel mai devreme prin octombrie 1592.

Abia la 8 noiembrie 1592, dintr-un firman, prin care padişahul îi cerea în mod expres proaspătului Vodă să trimită la Înalta Poartă (pe lângă tributul obişnuit) ceea ce datora trezoreriei personale a acestuia, ca urmare a înscăunării sale oficiale19 (este vorba de aşa-zisul peşcheş – ce se ridica, la acea vreme, la 100 de poveri de aspri, acceptat, însă, şi în alte obiecte de valoare – plătit, pentru prima oară, în 1582, din iniţiativa lui Mihnea Turcitul, şi ajuns acum o practică obligatorie)20, aflăm că Alexandru cel Rău îl înlocuise (bineînţeles, înainte de data la care a fost trimis documentul amintit) pe Ştefan Surdul, el găsindu-se deci, la acea vreme, în ţară, unde-şi inaugurase, deja, atât de nepopulara-i guvernare.

Scurta domnie a lui Ştefan Surdul s-a caracterizat, în plan social, din păcate, prin măsuri extrem de aspre luate împotriva ţărănimii dependente, el autorizând, printre altele, pe marii proprietari funciari, laici şi ecleziastici să se despăgubească din bunurile unor sate din care fugiseră mai mulţi vecini, fenomen foarte răspândit în vremea sa datorită dărilor apăsătoare la care erau supuşi aceştia, atât de către stăpânii moşiilor, cât şi de slujbaşii domneşti însărcinaţi cu strângerea impozitelor datorate vistieriei ţării (în cea mai mare parte, veniturile dobândite, astfel, ajungeau la Înalta Poartă sub forma haraciului şi a celorlalte obligaţii faţă de turci). Un exemplu concludent, în acest sens, este cazul mănăstirii Tismana, pe al cărei egumen, Serghe, Ştefan Surdul îl împuterniceşte, printr-un hrisov întărit cu semnătura şi pecetea sa, „ca să fie volnic cu această carte a domniei mele să caute să tragă nişte sate şi pe nişte vecini ai sfintei mănăstiri de la Tismana pentru birurile lor căci au fugit acei vecini din satele lor, pentru birurile lor”21.

Înlăturat de la domnie, Ştefan Surdul va fi exilat, pentru o scurtă perioadă de timp, pe insula Chios22, însă, puternic susţinut de Gazi Ghirai al II-lea, hanul Crimeii (1588-1596 şi 1596-1608)23, de Sinan paşa Kogea, marele vizir al Imperiului Otoman (25 august 1580 – 6 decembrie 1582; 2 aprilie 1589 – 1 august 1591; 28 ianuarie 1593 – 16 februarie 1595; 7 iulie – 19 noiembrie 1595; 1 decembrie 1595 – 3 aprilie 1596)24, şi de apropiatul acestuia, Curt Aga (care de fapt îl şi recomandase)25, el dobândeşte, în noiembrie 1594, tronul Moldovei, căci domnul de atunci al acesteia, Aron Vodă Tiranul (septembrie 1591 – iunie 1592; octombrie 1592 – aprilie 1595), care, ridicase steagul revoltei antiotomane, fusese mazilit.

Ceremonialul sărutării mâinii padişahului (care însemna, practic, investirea sa oficială ca domn) a avut loc, după 27 noiembrie 159426, dar preconizata sa plecare spre Moldova, în fruntea unei armate turceşti27, pentru a-l alunga pe răzvrătit şi a prelua el cârma acesteia, se va petrece, abia, la finele lunii ianuarie 1595, când, însoţit de 8.000 de războinici otomani (puşi la dispoziţia sa, de către sultan, pentru a-i asigura protecţia şi a-l impune, dacă era nevoie, cu forţa la domnie), el se îndreaptă spre Dunăre.

Ajunse la Silistra, trupele sale vor fi, însă, înfrânte de către forţele armate munteano-ardelene, conduse de Mihai Viteazul, în persoană, pe când (profitând că Dunărea era îngheţată) încercau să treacă „în partea Brăilei”, ocazie cu care „pierind acolo şi Ştefan Vodă”28. Din alte surse documentare, aflăm că în fruntea armiei creştine (care a învins corpul expediţionar turcesc, ce-l însoţea pe Ştefan Surdul) ar fi fost banul Mihalcea29. Ceea ce se ştie cu certitudine este faptul că, în împrejurarea respectivă, „însuşi Ştefan voievod s-a înecat în albia Dunării” („ipse autem Stephanus Voivoda in glacie Danuby substitit”)30. Despre sfârşitul său tragic vorbeşte, într-un raport diplomatic, datat 12 februarie 1595, şi Edward Barton, ambasadorul Angliei la Istanbul31, în timp ce unele izvoare consideră că el a reuşit, totuşi, să scape cu viaţă, fugind de pe câmpul de luptă şi pierzându-şi definitiv urma32.

Fire slabă (chiar şi turcii îl considerau prea moale pentru a guverna o ţară), nemoştenind nimic din personalitatea marelui şi viteazului său părinte, Ştefan Surdul rămâne, totuşi, în istoria noastră drept domnitorul care, apreciind valoarea lui Mihai Viteazul, l-a ridicat pe cele mai înalte trepte ale ierarhiei dregătoriilor, din Ţara Românească, netezindu-i, astfel, calea spre funcţia supremă în stat şi, de ce nu, prin aceasta contribuind şi el la constituirea bazei de plecare pentru măreaţa înfăptuire a acestuia, de la anul de graţie 1600.

 

Note

1 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. III/1, Bucureşti, 1889, p. 148; Alexandru Ciorănescu, Documente privitoare la istoria românilor culese din arhivele din Simancas, Bucureşti, 1940, p. 97.

2 Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 803.

3 Documenta Romaniae Historica A. Moldova, vol. XIX, Bucureşti, 1969, p. 240.

4 Nicolae Costin, Letopiseţul Ţării Moldovei de la zidirea lumii până la 1600, Bucureşti, 1942, p. 531; B. P. Haşdeu, Ionu vodă cellu Cumplitu, Bucureşti, 1865, p. 171-172.

5 Radu Popescu, vornicul, Istoriile domnilor Ţării Româneşti, Bucureşti, 1963, p. 67.

6 Nicolae Iorga, Istoria lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1968, p. 72; Şt. S. Gorovei, Muşatinii, Bucureşti, 1976, p. 123.

7 Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. XI (1593-1600) Domnia lui Mihai Viteazul, Bucureşti, 1975, p. 86, 424, 428.

8 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. 148-150.

9 Documente privind istoria României B. ( Ţara Românească). Veacul al XVI-lea, vol. VI, Bucureşti, 1953, p. 9-10.

10 Mustafa Ali Mehmed, Istoria turcilor, Bucureşti, 1976, p. 381.

11 Documenta Romaniae Historica B. Ţara Românească, vol. XI, p. 86.

12 Lângă această localitate, situată la sud de Focşani (jud. Vrancea), pe malul Râmnei (un afluent al râului Putna), a avut loc, la 24 aprilie 1574, o memorabilă bătălie ce s-a dat între oastea moldavă condusă de Ion Vodă cel Viteaz şi forţele turco-muntene, care invadaseră Moldova în scopul alungării sale de la domnie şi a instalării, pe tronul de la Iaşi, a lui Petru Şchiopul (domnitor al Moldovei între 1574-1577; 1578-1579 şi 1582-1591), fratele lui Alexandru al II-lea Mircea, voievodul Ţării Româneşti (1568-1574 şi 1574-1577), soldată cu o victorie categorică a vajnicului părinte al lui Ştefan Surdul (Istoria militară a poporului român, vol. III, Bucureşti, 1987, p. 115-117; Tiberiu Ciobanu, Victorii celebre ale oştilor romăne, Timişoara, 1997, p. 61-65).

13 Gheorghe Cantacuzino, George Trohani, Săpăturile arheologice de la Cătălui-Căşcioarele, judeţul Ilfov, în „Cercetări arheologice”, III, Bucureşti, 1979, p. 284.

14 Eudoxiu de Hurmuzaki, Documente privitoare la istoria românilor, vol. IV/2, Bucureşti, 1884, p. 159, 162-163; Andrei Veress, Documente privitoare la istoria Ardealului, Moldovei şi Ţării Româneşti. Acte şi scrisori, vol. III (1585-1592), Bucureşti, 1931, p. 302-303; Grigore Ureche, Letopiseţul Ţării Moldovei, Bucureşti, 1958, p. 222; Nicolae Iorga, op. cit., p. 72-76; Idem, Pretendenţi domneşti în secolul al XVI-lea, în „Analele Academiei Române. Memoriile Secţiei Istorice”, S. II, tom XIX, Bucureşti, 1898, p. 246-247; Ion Sârbu, Istoria lui Mihai Vodă Viteazul domnul Ţării Româneşti, vol. I, Bucureşti, 1904, p. 40-41.

15 Documente privind istoria României B. (Ţara Românească). Veacul al XVI-lea, vol. VI, p. 54-55.

16 Ibidem, p. 58-59.

17 Ibidem, p. 55.

18 Virgil Cândea, Letopiseţul Ţării Româneşti (1292-1664) în versiunea arabă a lui Macarie Zaim, în „Studii”, XXIII, nr. 4, Bucureşti, 1970, p. 688; Istoria Ţării Româneşti (1290-1690). Letopiseţul Cantacuzinesc, Bucureşti, 1960, p. 54, 209.

19 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 313.

20 Mihai Maxim, Regimul economic al dominaţiei otomane în Moldova şi Ţara Românească în a doua jumătate a secolului al XVI-lea, în „Revista de istorie”, XXXII, nr. 9, Bucureşti, 1979, p. 1746.

21 Constantin şi Dinu C. Giurescu, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până în prezent, Bucureşti, 1975, p. 234.

22 Constantin Rezachevici, op. cit., p. 311.

23 Mustafa Ali Mehmed, op. cit., p. 397.

24 Ibidem, p. 384, 385.

25 Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. IV, Bucureşti, 1986, p. 44-45.

26 Alexandru Ciorănescu, op. cit., p. 104.

27 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., vol. III/1, p. 464.

28 Ioachim Crăciun, Cronicarul Szamosközy şi însemnările lui privitoare la Români 1566-1608, Cluj, 1928, p. 103.

29 Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. IV, p. 45-46; Radu Constantinescu, Lupta pentru unitatea naţională a Ţărilor Române (1590-1630). Documente externe, Bucureşti, 1981, p. 11-12; Cronici turceşti privind ţările române, vol. III (întocmit de Mustafa Ali Mehmed), Bucureşti, 1980, p. 8; Dinu C. Giurescu, Ion Vodă cel Viteaz (ediţia a II-a), Bucureşti, 1966, p. 200.

30 Eudoxiu de Hurmuzaki, op. cit., p. 232.

31 Eric D. Tappe, Documents concerning Romanian History (1427-1601), collected from British Archives, London, The Hague, Mouton Co., 1964, p. 76-77; Mihai Viteazul în conştiinţa europeană, vol. V, Bucureşti, 1990, p. 49-50.

32 Dinu C. Giurescu, op. cit., p. 200.

• Pentru anii de domnie ai voievozilor şi domnitorilor Bogdan al III-lea cel Orb, Ştefan al IV-lea cel Tânăr (Ştefăniţă Vodă), Alexandru Lăpuşneanu, Bogdan Lăpuşneanu, Ion Vodă cel Viteaz, Petru Şchiopul, Aron Tiranul, Alexandru al II-lea Mircea, Mihnea Turcitul, Alexandru cel Rău şi Ştefan Cantacuzino, vezi Istoria României în date, Bucureşti, 1971, p. 455, 457, 458; C-tin şi Dinu C. Giurescu, Scurtă istorie a românilor, Bucureşti, 1977, p. 394, 395, 396, 401, 402; Idem, Istoria românilor din cele mai vechi timpuri până astăzi, Bucureşti, 1975, p. 903, 904, 908, 909; Istoria Românilor, vol. IV, Bucureşti, 2001, p. 808, 810, 811, 812; Istoria României. Compendiu, ediţia a III-a, Bucureşti, 1974, p. 514, 515, 516; Istoria lumii în date, Bucureşti, 1972, p. 568, 569 şi Constantin Rezachevici, Enciclopedia domnilor români. Cronologia critică a domnilor din Ţara Românească şi Moldova, vol. I (Secolele XIV-XVI), Bucureşti, 2001, p. 803, 804, 805.

 

 SUMMARY

 

There is little information in our history treatises about Ştefan Surdul, who ruled Wallachia from June (prior 11) 1591 to November (prior 8) 1592. He was the son of Ioan Vodă and Maria. Because he suffered of impaired hearing they called him ‘Surdul’ (the deaf). He obtained the throne with great difficulty and only after promising to pay all debts owned to the Sublime Porte by his predecessor Mihnea Turcitul(1577-1583; 1585-1591). In the first document issued by his Chancery (11 June 1591), Iancu asserted his origin and his descent of the bloodline of the Muşat family. It was the second time (after prince Alexandru the Wicked) that a representative of the Moldavian ruling dynasty reigned in Wallachia. Both of them were great grandsons of Bogdan III, descendants of his illegitimate sons Alexandru Lăpuşneanu (prince Alexandru the Wicked’s grandfather) and Ştefăniţă Vodă (Ioan Vodă’s father and Ştefan Surdul’s grandfather). Once he had the agreement from Sultan Murat III, he left Istanbul (on 1 June 1591) and made for Bucharest escorted by an Ottoman high -official, Aga Kurt.

His short rule was characterized by a series of unpopular measures taken in order to keep his promise to the Sublime Porte. He imposed heavy taxes on the population and sent most of the revenue to Istanbul as yearly toll.

Stripped of his power Ştefan Sasul was exiled for a short period to the Kios island, but due to his very influent friends – Gazi Ghirai II, Khan of Crimea, Sinan Pasha Kogea, the grand vizier, and Aga Kurt he got the throne of Moldavia in November 1594. As prince Aron Vodă the Tyrant was waving the flag of the anti-Ottoman revolt, Ştefan Sasu was sent at the head of an Ottoman army made of 8,000 fighters towards the Danube to rout him out of the country. At Silistra he was defeated by the Wallachian and the Transylvanian armies led by Michael the Brave. As he was trying to cross the iced river, Ştefan Sasul got drowned in the Danube. His tragic end is mentioned in a diplomatic report dated 12 February 1595 but other sources claim that he managed to escape alive and left the battlefield.

A weak character, lacking the strong personality of his great and brave father, Ştefan Sasul remained in our history as the prince who, fully appreciating Michael the Brace’s value, raised him to the highest ranks and thus paved his way to the throne of Wallachia and ultimately to the Great Union in the year of grace 1600.

 

Comentarii de la cititori

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)