Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana | Comunicate şi apeluri

 

STINDARDUL  DACIC  SAU  HERALDICA  STRĂMOŞULUI

VÂRCOLAC  ÎNTEMEIETORUL

George Liviu Teleoaca (foto)

 Impresii si pareri personale in FORUM

 

Moto: „ … arhetipurile sunt rechemate din memoria colectivă  ori de câte ori istoria îşi reglează mecanismele de funcţionare.”

                                  (Victor Kernbach)

 

      În făurirea mult doritei unităţi spirituale a Europei vom invoca de această dată mitul cu înţelesul său de saga, dar şi de tradiţie având în vedere faptul că difuzarea miturilor se produce după principiul oglinzii sparte, conform căruia aceeaşi figură văzută într-o oglindă întreagă se repetă aidoma în fiecare ciob[1]. Or, un asemenea mit, mai mult ca oricare altele, cu replică individualizată în aproape toate spaţiile etno-geografice ale Europei, şi nu numai, este mitul Vârcolacului din ţinuturile carpato-danubiano-pontice ale Daciei.  (foto:Lupul Dacic Carlomanesti -Niscov, sursa: museum.ici.ro)

          Duh cu însuşirea cosmică de a produce în mod curent fazele lunii, dar şi eclipsele de lună şi de soare, Vârcolacul este imaginat în unele regiuni ca om-lup care apare instantaneu după încălcarea unui tabu. În sumă, însuşirile sale evidenţiază  faptul că Vârcolacul acţionează ca un Dumnezeu în cer, dar şi pe pământ cu misiunea de a curăţa monştri demonici[2]. Venerat de aproape toate neamurile mai vechi sau mai noi ale Europei prin denumiri foarte bine individualizate, ceea ce probează deosebita sa importanţă şi vechime, Vârcolacul întruneşte acele valori arhetipale, care permit identificarea izvoarelor unităţii noastre spirituale mai presus de orice atestare documentară[3].

          Numele românesc de Vălcolac sau Vărcolac devenit astăzi Vârcolac împreună cu denumirile sale din celelalte limbi – în latină Versipellis, în elină Βουρχολαχας, Βουρβούλαχας, Βουρδουλαχας, Βουρχαλαχας, Βουρθαλαχας[4], Λύκουργος, în limbile germanice Werewulf, Varulv, Vargulfr, Garwalf, Beerwolf, Woerulf[5], în franceză  Loupgarou, în limbile slave Volkodlak, Volkolak, Vlkolak, Wilkolak, sau Wilak[6], Vârkolak, sau Vârlak, dar şi Fârculjak[7], în substratul tracic din Bulgaria – formează  o familie de mitonime de importanţă unică pentru istoria limbilor prin faptul că, permite stabilirea cu certitudine a sintagmei teonimice arhetipale de la care provin.

          Înrudite lingvistic prin însăşi faptul că se referă la una şi aceeaşi zeitate, multele forme ale mitonimului Vârcolac pot fi interpretate dincolo de restricţiile rigidelor reguli etimologice pentru a deduce cu certitudine sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac sau şi mai bine Vilah-Vilah, arhetip confirmat în mod direct de mitonimul sanscrit Valac-Hilyah care, cu 4000 de ani în urmă, denumea în Rig-veda un grup de zeităţi menite a iradia lumina înţelepciunii.

          În religia Vechiului Testament, dar şi a Noului Testament, sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah este confirmată chiar de teribila tetragramă sacră YHWH, iar în Coran de teonimul al-Ilah devenit astăzi Allah în rostirea descendenţilor lui Ismail, fratele lui Isac, şi amândoi, fiii lui Avraam[8]. Tot ca produs al aceleiaşi sintagme arhetipale numele şamanilor ruşi a fost volhv  cu acest elocvent v final provenind de la iniţiala celui de al doilea termen al sintagmei, iar vrăjitorii celţi şi finlandezi s-au numit velho, pentru ca în vechea norvegiană profetesa să se numească voelva[9], care ar trebui scrisă voel-va pentru a se pune în evidenţă provenienţa ei de la cei doi termeni ai sintagmei teonimice arhetipale.

          Etern dăinuitoare peste milenii, sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah sau Valac-Valac se regăseşte ca şi întreagă în numele episcopului got Wulf-ila (311-383) care a trăit în Dacia, iar după un mileniu în sintagma Volcul sacerdotem prin care la 1435 era desemnat în documentele timpului un preot din Râuşor-Haţeg[10]

         Aflată la originea credinţelor religioase, rădăcina Volk se regăseşte şi în mitologia romană. Considerat prin vechime indigen, zeul Vulcanus (Volcha la etrusci) era aniversat de romani la 23 august printr-o sărbătoare veselă de tip solar condusă de un preot consacrat zeului, numit FlamaenVolcanalis[11].

         Mitologia ţărilor scandinave – Norvegia, Danemarca (Dacia), Finlanda, Suedia, atesate şi pe ansamblu cu numele de Dacia, inclusiv în documentele Vaticanului, pe un larg interval de timp între secolele  IV-XIV – oferă alte mitonime care provin de la sacrul arhetip primordial Valah-Valah. Este suficient să amintim aici mitonimul Walhalla ca denumire pentru palatul paradisului ceresc germanic unde domnea zeul suprem Odhinn (a se citi Dokinn) şi ale cărui ajutoare erau Walkiriile împlinitoarele dorinţelor sale. Aici, a rămas neremarcat până astăzi faptul că pe poarta principală dinspre apus veghează ca expresie teologică a esenţei palatului simbolul reprezentat de imaginea corbului şi a lupului[12]. Precizată fiind condiţia direcţională a privirii dinspre apus spre răsărit, care proiectează imaginea lupului şi a corbului pe Dacia de răsărit, tandemul celor două figuri explicitează alcătuirea stindardului dacic cu cap de lup, aşa cum apare şi pe columna lui Traian, unde penele sunt sugerate prin franjuri, dar mai ales aşa cum apare stindardul dacic pe recent publicatele imagini ale plăcuţelor de plumb de la Sinaia, unde sunt redate cu mare acurateţe penele şi chiar corpul de pasăre ataşate capului de lup.

          În acest fel reunirea lup-corb specifică stindardului dacic reprezintă simbolul care se exprimă în cuvinte prin sintagma Volco-Black[13] ca ilustrare a sintagmei teonimice arhetipale Vilah-Vilah. Citit şi Volco-Dlac, stindardul dacic cu cap de lup trebuie considerat semnul heraldic al Marelui Dumnezeu, Întemeietorul lumii. Datorită marii sale vechimi sintagma teonimică arhetipală a mai cunoscut şi formele Vălcolac, Vărcolac sau Vârcolac, aşa încât stindardul dacic ilustrând invariabil pe Întemeietorul lumii continuă să rămână semnul heraldic şi pentru Vârcolac varianta utilizată astăzi, care datorită superficialităţii lexicologilor a fost înscrisă în dicţionare cu înţelesuri pe care nu le-a avut, de fapt, niciodată. Ca o prelungire a înţelesului său iniţial, la anul 1435 se înregistra forma Volcul sacerdotem după ce forma Volco-dlac cunoscuse forma Volcol-dac. Rezultă de aici că ceea ce numim astăzi stindardul dacic a fost la origine semnul heraldic al marilor preoţi numiţi ca şi Zeul Volcodlaci sau Volcoldaci şi apoi Daci. Ca dovadă şi astăzi în limba cehă vlkodlac înseamnă conducător, iar în ierarhia bisericească vlă-dică desemnează cel mai înalt rang.

           Chiar mai vechi decât atestarea sa din 1120 A.C. sub forma hieroglifei sale plasată în cel de al patrulea registru de pe stela funerară a lui Nabukadnezar[14] străvechiul cuvânt Volcodlac împreună cu descendentul său Dac au determinat formarea unor noi mitonime care au fost asemănătoare numai în formă cuvântului lup. Din acest motiv, cu privire la ceea ce pare a fi masiva prezenţă a lupului în universul religios indo-european[15], vom arăta că utilizarea conceptului de lup nu are decât un caracter formal rezultat prin prescurtarea sintagmei Vilah-Vilah fără nici o legătură cu lupul care să întruchipeze nevoia de pradă a carnasierului ca mod de a trăi. Ca dovadă Zeus-Lykaios fulgerătorul este zeu teogonic, şi al fertilităţii, Apollon-Lykios este zeu solar, patron al artelor, iar Loki erou civilizator. Chiar lupul Fenrir din mitologia germanică întruchipează un personaj care va pieri odată cu zeii. În întregul ei, la origine, lykantropia se referă la Volk-sacerdotul sau la spiritul său justiţiar. Abia târziu, folclorizările vulgarizante au făcut din omul-lup întruchiparea carnasierului, iar mai recent mania satanică a vampirismului urmăreşte să transforme Carpaţii din Dacia Sacra[16] în bastioane ale vampirismului. Ca un alt exemplu de siluire a veridicului, vom aminti aici cazul lupilor sabini. Oamenii-lupi, numiţi la sabini Hirpi, care mergeau cu tălpile goale pe cărbunii aprinşi erau şamani care invocau recolte bogate, aşa încât Mircea Eliade numai dintr-o mare neglijenţă i-a putut considera o colectivitate de tip pirateresc trăind din pradă.

          Cu mai multă atenţie trebuie tratat şi mitonimul Fărkuljac, care ca sinonim atestat al sintagmei teonimice arhetipale Valak-Valak probează că şi Herakles este tot de sorginte vlaho-vlahică, ceea ce şi justifică pe deplin prestigiul său deosebi în ansamblul mitologiilor greacă, etruscă şi romană. Din perspectiva necesarei unităţi europene este foarte important să se reţină că ajuns să fie tată în ţinutul Hylaia (a se citi Ylahia, adică Valahia – cf. Havilah) Hercule a fost certificat pentru eternitate ca strămoşul comun al sciţilor din stepe, al agatârşilor transilvăneni şi al thracilor balcanici, dar şi strămoşul arhetipal al etruscilor italici – Hercle. Cu privire la originea sa valahică teogonia elină recunoaşte explicit că în tinereţe (a se înţelege că într-o epocă anterioară) Hercule s-a numit Alkaios şi că mama sa a fost Alkmena (a se citi Man Valak – adică Androginul) Sensul sacru de erou civilizator al rădăcinii Herc este păstrat astăzi în cuvântul german Herzog (duce) care la anul 1483 era scris Herczog[17].

          Dar similară rădăcinii mitonimice Herc (din Vârc) şi de aceeaşi origine cu ea este rădăcina Karc, care susţine una din cele 20 de etimologii inventariate de Nicolae Băieşu[18] pentru numele sărbătorii Crăciunului.

          Resfinţite de religia creştină prin prăznuirea la 25 decembrie a Naşterii Fiului, Cel întrupat nu pentru a strica ci pentru a plini prin jertfă Legea şi proorocii(Matei 5, 16-17), Sărbătorile Crăciunului au proslăvit la Facerea Lumii (5508 A.C.) numai pe Dumnezeul arhetipal, pe Moşul-Strămoşul Vilah-Vilah sau Valac-Valac numit de laici şi Vârcolac. Dar ca Existenţă fără de început Dumnezeu Tatăl Atoatefăuritorul a fost prăznuit ca Ziditorul universului în ipostasul său de creator al luminătorilor lumii, soarele şi luna (Facerea 1, 14-18), mai ales la solstiţiul de iarnă (foarte rare ori şi la solstiţiul de vară[19]) atunci când soarele se reîntoarce (renaşte) în emisfera boreală şi lumina creşte, eveniment cosmic natural, uşor de observat şi uşor de prognozat pentru oricine. Simbolismul buşteanului arzând toată noaptea, al roţilor de foc sau al colacului special, numit Crăciun, exprimau veneraţia luminii şi a soarelui dătător de viaţă. Faptul că Fiul se întrupează în chip minunat de ziua Tatălui, diriguitorul luminii, tot aşa după cum într-o singură lună (Tişri) s-au născut patriarhii din tată în fiu Avraam, Isac şi Iacov[20], reprezintă marele motiv de bucurie pentru acel moment în care dumnezeirea ni s-a revelat plenar în Treime. Iar dacă omul este cel care se desăvârşeşte [21], aceste coincidenţe încetează de a mai fi sincretisme sau suprapuneri ci minuni care consolidează relaţia reală om-Dumnezeu. Ca popor consacrat slujirii acestei relaţii, purtând adânc genetic, în subconştient, începuturile edenice ale revelaţiei divine, dar şi nădejdea mântuirii promise de la cădere (Facerea 3.15), vlahii-vlahi de sub curcubeul tricolor al primului mare legământ (Facerea 9,12-17)sunt cei care la praznicul naşterii fiului pomenesc, prin colinde, şi pe Moşul, adică pe Tatăl-Ziditorul, Întemeietorul moştenirii noastre.

          Ca realitate bimilenară, această sărbătorire sugerează la rândul ei că originea Crăciunului trebuie definită pornind de la Vârcolac, ceea ce în plan lingvistic va armoniza în bună parte etimologiile de esenţă necreştină cu cele de esenţă creştină, tot aşa după cum etimonul său arhaic Vilah-Vilah explică şi denumirile Crăciunului din cehă şi slovacă, cea de Vanoci, respectiv, Vianoci, dar şi cuvântul Vişciun care este numele ucrainian al lupului mutant.  

          Remarcabil este faptul că pe baza aceluiaşi arhetip teonimic Vilah-Vilah poate fi explicat şi numele vâscului numit de G.J. Frazer Creanga de Aur. Mereu verde şi cu remarcabile proprietăţi terapeutice vâscul a pătruns în recuzita obiceiurilor de Crăciun[22], motiv pentru care i s-a şi atribuit o denumire desprinsă din sintagma teonimică arhetipală.

          Pentru a eterniza semnificaţia primordială a sintagmei teonimice arhetipale Vilah-Vilah, limba română, urmând succesiunea transformărilor etimologice Volk-Vârc-Hârc-Karc,Crac a creat expresivul concept de Moş Crăciun cu sensul de Crăciun Întemeietorul de moştenire. Ca încă o dovadă că Sărbătorile Crăciunului fuseseră de la început consacrate lui Vilah-Vilah, a cărui esenţă teologică este cuprinsă în înţelesul tetragramei sacre YHWH, Cel care a dat şi iar a dat oamenilor spre moştenire pământul cu toate bunătăţile şi cerul cu soarele (Facerea 1, 27-31; 9, 1-3), cehii şi letonii desemnează luna decembrie ca lună în care este prăznuit Marele Vilak-Vilak şi o denumesc Vilk Menesis percepută prin înţelesul omonim de luna lupului.

          Aici vom mai arăta că maiestos şi oferind condiţii excelente pentru vâscul ce creşte în simbioză cu el, stejarul ca arbore sacru consacrat dumnezeirei poartă în celtică şi în latină denumiri care confirmă relaţia etimologică de mai sus. Astfel lucus, us (a se citi Vulcus) înseamnă pădure sacră, Hercynia silva înseamnă pădure de stejari în celtă, iar quercus, us înseamnă stejar, cuvânt de la care derivă în italiană quercino sinonim cu vischio cu înţelesul de vâsc.

          Ca termeni extremi ai lanţului etimologic Vâlc-Vârc-Herc-Karc, Crac există în latină cuvintele viscum,i – vâsc şi cracca, ae – boabe de vâsc, tandem semantic care reconfirmă originea cuvântului Crăciun ca provenind de la sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah sau Valac-Valac. Celelalte cuvinte referitoare la vâsc care provin de la rădăcina de la rădăcina mel ca în limbile slave sau de la rădăcina mistel  ca limbile germană şi engleză se află în corespondenţă, după cum vom vedea, cu mitonimele Melqart, Meilichios şi Melchisedec ca semn şi al legăturii lor cu magnifica sintagmă teonimică arhetipală.  

          Inclusiv ca dovadă că sărbătorile de la solstiţiul de iarnă, numite ale Crăciunului, durau mai multe zile, românii, mai ales cei din Transilvania, au păstrat până nu demult pentru noaptea Anului Nou datina profeţirii norocului de peste an numită Vergelat sau Vergel[23], denumiri care prin intermediul verigii Vârcolac evocă încă odată arhetipul teonimic Valac-Valac ca origine a Sărbătorilor Crăciunului şi a numelui de Crăciun.

          În legătură cu rădăcina dac şi variantele sale, vom arăta că în mitologia greacă Deukalion, fiul lui Prometeu civilizatorul este nu numai după nume, dar şi după purtarea sa înţeleaptă un Deuk (a se citi Dak) plăcut lui Zeus care salvat de la potop împreună cu soţia sa Pyrrha, au refăcut neamul omenesc fiind socotit şi tatăl lui Hellenus, strămoşul mitic al grecilor. Prestigiul dacilor a fost atât de important într-un mare interval de timp încât a devenit termen de referinţă pentru anumite cuvinte puse în circulaţie. Astfel înţelesurile de: reputaţie, doctrină, credinţă, judecată ale cuvântului elen doxa pot fi puse în legătură cu prestigiul marilor preoţi numiţi Daci cu atât mai mult cu cât zeităţile Eladei veneau din ţinutul hyperboreilor.

          Similar cuvântului elen doxa există în sanscrită cuvântul dakşa care înseamnă forţă, raţiune, capacitate, dar şi mitonimul Dakşa care este Fiul capabil a lui Brahma – creatorul universului. Dakşa este identificat cu cerul sau cu soarele şi reprezintă pe strămoşul primordial al lumii (vezi DMG al lui Victor Kernbach).

          Pe temeiul faptului că Mircea Eliade a stabilit esenţa dacică a Daursilor din munţii Dalmaţiei se poate considera că cel puţin după nume şi Druizii celţilor sunt tot de sorginte dacică. Pe lângă apropierea numelui Daursi-Druizi, care diferă numai prin metateză, edificatoare rămâne asemănarea comportamentului şi a atribuţiilor lor.

          Cu menţiunea că şi alte mitonime sau noţiuni de uz comun referitoare la lideri valorifică sub aspect semantic înţelesul de mare preot-rege al cuvântului dac (vezi marele zeu Marduk, sau cuvintele duce, doge etc) vom remarca faptul că din perspectiva existenţei istorice a celor două Dacii, Dacia de est şi Dacia de vest, dacii au reprezentat în existenţa umanităţii ceea ce Barry Cunliff numeşte royal tribe[24], tocmai datorită puterii pe care o reprezenta ştiinţa marilor preoţi din totdeauna asociaţi puterii lumeşti stăpânitoare.

          Tocmai în numele acestei asocieri la putere, numele de Daci al castei sacerdotale devine etnonim, iar însemnul heraldic al marelui preot conceput iniţial pentru a fi citit Volko-Black devine stindardul dacic cu cap de lup, ceea ce explică motivul pentru care Vlahilor ca trib regal li se mai spune şi peste timp Vlahii-Negrii, Kara-Ulaghi, în turcă, Mauro-Vlahi, în greacă sau Latini Nigri în latină[25].

          În bun acord şi cu alte date istorice, binomul heraldic Volk-Negru mai conduce şi la constatarea că majoritatea simbolurilor care includ culoarea neagră exprimă conştiinţa ascendenţei sacerdotal-dacice a celor care au creat sau au adoptat aceste simboluri. Ca exemplu, să amintim mai întâi numele lui Negru Vodă, descălicătorul Ţării Româneşti a cărui piatră de mormânt de la Curtea de Argeş conţine însemne ale centrul hiperborean dacic[26]. Tot aici mai trebuie consemnat corbul din blazonul Corvinilor a căror origine dacică o afirmă Papa Pius al II-lea, dar şi istoricul ungur Bonifius care îi indică şi ginta numită maurovlahi, adică vlahii negri[27]. Pornind de la asemenea exemple, considerăm că negrul dacic va trebui inclus şi el în lista simbolurilor heraldice necesare pentru înţelegerea stemelor cu negri sau cu capete de negri[28] prezente în întreaga Europă medievală, mai ales că rebusuri heraldice cu negri au fost atribuite şi marilor clerici[29].

          De fapt, utilizarea culorii negre ca determinativ dacic a ajuns la noi venind de la începuturile istoriei. Întruchipând întregul neam pelasgic Pelasgos ca erou civilizator este născut din negrul pământ pe un vârf de munte acolo unde pământului nu i se  poate spune negru decât dacă este dacic. Din acelaşi motiv Marea Daciei de est se numeşte Marea Neagră, iar Dunărea, marea axă dacică îşi sprijină celălalt capăt pe munţii Pădurea Neagră, care pe temeiul străvechii sale apartenenţe la universul dacic a purtat şi numele de Hercynia Silva provenind de la rădăcina Herc asociată arhetipului Vilah.

          Dar rădăcina Herc mai racordează la marele arhetip dumnezeiesc Valac-Valac şi numele zeului Melqart cu centrul cultual în cetatea feniciană Tyr, mai întâi fiindcă a fost identificat cu Hercule[30] a cărui origine vlaho-vlahică nu poate fi pusă la îndoială, iar pe de altă parte cunoscută fiind frecventa trecere V—M[31]  se poate considera că forma iniţială a numelui a fost Velk-art şi poate chiar Velk-ark formă aflată în directă legătură cu sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah. Că rădăcina teonimică Melk este foarte veche provenind cel puţin din neolitic o dovedeşte un megalit piramidal din nordul Peloponezului care a fost adorat cu numele de Zeus Meilichios[32]

          Trecerea V—M, ca operator de transformare fonetică mai generează în acelaşi mod pornind de la sintagma teonimică arhetipală Valac-Valac şi numele preotului-rege Melchisedec din Salem (viitorul Ierusalem) (Facerea 14, 17-20) considerat sacerdot arhetipal monoteist atât în Vechiul Testament (Ps. 109,4) cât şi în Noul Testament (Evrei 7,3), iar Iisus Hristos, Cel mai presus de ceruri, prin învestitura primită de la Dumnezeu-Tatăl (YHWH) devine El Însuşi arhiereu în veac după rânduiala lui Melchisedec (Evrei 7, 21-26). Tocmai în numele acestei rânduieli creată pentru a ilustra credinţa în Volco-Vlac reprezentat de Volco-Black înţeles şi ca Vlah-Negru, reverenda preoţească tradiţională are culoarea neagră. Astfel înţeles, negrul  reflectă prin cod de culoare esenţa Volcol-Dacică a sacerdoţiului arhetipal întruchipat de marii preoţi numiţi mai pe scurt Volhv, Volki, Loki respectiv Lupi, dar şi Daci fără nici o legătură cu apucăturile carnasierului, ci din contra. Tot aici vom mai arăta că segmentele Vlac şi Dac desemnează fiecare separat în egală măsură întregul sintagmei Volcol-Dac, de unde şi deplina echivalenţă a etnonimelor Vlac şi Dac în ţinutul carpatic de la Dunărea de Jos.

          Ca o recapitulare a tot ceea ce am spus până acum despre Dacia, numită în Vechil Testament Ţara Havilah[33] ca primă zidire umană a lui Dumnezeu, desemnat la Facerea Lumii prin sintagma teonimică arhetipală Vilah-Vilah sau Vlac-Vlac rostit în prezent Vârcolac, vom spune şi noi odată cu Vasile Lovinescu că elita stăpânitoare numită Daci ca purtătoare a Tradiţiei Primordiale, deţinea ambele puteri, sacerdotală şi regală, deasupra tuturor celorlalte caste în misiunea ei de anvergură continentală[34]. Ca dovadă a importanţei lor continentale Zamolxe, Boerebista, Deceneu sau Decebal au fost veneraţi până în evul mediu la curţile princiare ale Europei[35].

          În încheiere va trebui să mai remarcăm că uimitoarele înrudiri lingvistice specifice Europei nu pot fi şi ca atare nici nu sunt produsul abrutizantelor cuceriri armate ci urmarea firească a eforturilor făcute în trecut de acest mare centru spiritual dacic din Carpaţi care prin bună şi aleasă cuvântare a propovăduit de-a lungul şi de-a latul pământului înţelepciunea primită de la Dumnezeu-Cuvântul, aşa după cum s-a spus că la început a fost Cuvântul (Ioan 1.1).   

  George Liviu Teleoaca


[1]  V. Kernbach, Mit, mitogeneză, mitosferă, Bucureşti 1995, p.20

[2]  V. Kernbach, Dicţionar de mitologie general, Bucureşti 1989.

[3]  V. Kernbach, Mit, mitogenez, mitosferă, Bucureşti 1995, p. 11.

[4]  Alex. Cihac, Dictinnaire d’étymologie daco-romane, Ed. Francfort, Berlin, Londres, Paris, Milano etc, 1870

[5]  Iacob und Wilhelm Grimm, Deutsches Wörterbuch, Berlin 1991, Band 29

[6]  J.Jedrai, S.Muselin, ş.a. Recnic hravatskoga ili srpskogajezika, Zagreb 1974, zvezak 89-91.

[7]  Václav Machek, Etymologicky slovnic jazika ceského, Praga 1968.

[8]  G.L. Teleoacă, Iehovah, revelaţiile luminii tăinuite, în revista „Al cincilea anotimp”, Oradea, aprilie 1999.

[9]  Vezi nota 2.

[10] Nic. Densuşianu, Monumente pentru istoria Ţierei Făgăraşului, Bucureşti.

[11] Vezi nota 2.

[12] Vezi nota 2.

[13]  adică Volco asemenea cuvântului rusesc волк = lupul, sugerat grafic prin imaginea capului său şi Blac ca şi cuvântul englezesc black = negru, din vremea când era doar o singură limbă, concept sugerat sub formă grafică prin imaginea trupului de corb, conform unei metafore instituite încă de Vechiul Testament „… părul lui, păr ondulat, negru închis, pană de corb.”(Cântarea cântărilor 5.11).

 

[14]  Vasile Pârvan, Getica, Bucureşti, 1982, p.293.

[15]  Mircea Eliade, Les Daces et les Loups, Nvemn VI, 1959, p. 15-31.

[16]  Eugen Lozovan, Dacia Sacra, Bucureşti 1999.

[17]  Ulrich von Riechental, Conciliumbuch Augsburg,  Anton Sorg, 1483, f. 108b, 109b etc.

[18]  Nicolae Băieşu, cu privire la numele sărbătorii Crăciunului, Rev. de Lingv. şi Şt. Literară – Chişinău, Nr.2 (146)/1993, p. 79-87.

[19]  Simona Goicu şi Viorica Goicu, Crăciun în onomastica românească, în rev. Fonetică şi Dialectoogie XV/1996, p. 35.

[20]  Dr. Alfred Hârlăoanu, Istoria universală a poporului evreu, Bucureşti 1992, p. 365.

[21]  Antoine de Saint-Exupery, Citadela, Iaşi 1977, p. 11.

[22]  Gabriel Gheorghe, Originea cuvântului Crăciun, în rev. Munţii Carpaţi, Anul IV, 2000, Nr. 20, p. 71-89.

[23] Sim. Fl. Marian, Sărbătorile la români, Bucureşti 1994, vol. I, p. 44-70.

[24]  Alexandru Bădin,  Dacia din vestul Europei în istoriografia europeană, New York 1998, p. 36.

[25]  A.D. Xenopol, Istoria românilor din Dacia Traiană, Vol. II, Bucureşti, 1986, p. 279-280.

[26]  Vasile Lovinescu, Dacia hiperboreană, Bucureşti 1994, p.56-62.

[27]  A.D. Xenopol, ibidem.

[28]  Ctin. Rezachevici, Steme cu capete de negri, Anuarul Inst. de Ist. şi Arh. A.D. Xenopol XXIV/1 Iaşi 1987, p. 79-93.

[29]  Ulrich von Riechental, op.cit.

[30]  Constantin Daniel, Civilizaţia feniciană, Bucureşti 1979, p. 221.

[31]  G.L. Teleoacă, Vechi toponime româneşti pe valea Barcăului, în rev. Al cincilea anotimp, Oradea, vara 2000.

[32]  Pausanias, Călătorie în Grecia, Bucureşti 1974, Cartea II 9.6, p.150.

[33]  S. Coryll, Valahia în Cartea Genezei, Ed. Promedia Plus, Cluj-Napoca, 1996.

[34]  Vasile Lovinescu, Creangă şi creanga de aur, Ed. Rosmarin, Bucureşti 1996, p. 309.

[35]  Alex. Busuioceanu, Zamolxis sau mitul Dacic în istoria şi legendele spaniole, Bucureşti 1985, p. 181-189. 

 

 

 

   Pagina de front | Istorie | Proza si teatru | Jurnalistica | Poezie | Economie | Cultura | In limbi straine | Comentarii | Actualitatea germana  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu isi asuma raspunderea pentru continutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, in concordanta cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discutii al Agero se face în virtutea libertatii la opinie si expresie a acesteia.

Punctul de vedere si ideatica scrisorilor si mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redactiei.

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)