Reclama Dvs.

  Pagina de front | Istorie | Proză și teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate și apeluri


 

Sublocotenentul poet, erou, Constantin Stoika

Emil Rațiu

 

Primul război mondial a adus, prin uriaşele sacrificii ale întregului popor român, la înfăptuirea marelui vis secular, unirea tuturor românilor de la Nistru până la Tisa, în fruntariile unui stat unitar.românesc. Peste 300.000 de români şi-au jertfit viaţa pentru această mare înfăptuire istorică. Trei sute de mii de vieţi, în mare majoritate tinere, în afară de sute de mii de răniţi şi victime ale populaţiei civile, stau la temelia acestei mari izbânzi istorice, începând dela anonimul şi marele erou necunoscut, până la generalul Dragalina, care a căzut în fruntea ostaşilor săi apărând trecătoarea de la pasul Jiului, sau la eroina Ecaterina Teodoroiu, flacăra pură a sufletului românesc, asemeni Luceafărului sfânt de pe cer, şi mulţi, mulţi alţii.

   Între aceştia este şi sublocotenentul poet erou Constantin T. Stoika. Acesta, urmaş al unei vechi familii, bunicul său a fost primar al Bucureştilor pe timpul domniei lui Alexandru Ioan Cuza, s-a născut la Buzău la 14 februarie 1892  Primele două clase primare le face însă la Piatra Neamţ, unde tatăl lui fusese numit director al penitenciarului din judeţ (la Pângăraţi), ca apoi viaţa să-l poarte la Braşov, unde face următoarele două clase primare şi prima clasă de gimnaziu. Ultimele două clase primare (în 1901-1902) le face la Braşov în limba ungurească, obţinând totuşi, datorită inteligenţei sale vii şi talentului de a învăţa limbi, rezultate foarte bune la învăţătură. Prima clasă gimnazială o urmează tot la Braşov, la Gimnaziul româno-grec oriental; la o manifestaţie patriotică, în faţa Bisericii Negre, el cântă împreună cu alţi mulţi tineri braşoveni, imnul de la 1848 al lui Andrei Mureşanu, „Deşteaptă-te Române!”, pentru care poliţia dublei monarhii habsburgice îi arestează şi cere conducerii liceului ca să fie eliminaţi din liceu, cerere căreia i se împotrivesc profesorii, între care profesorul de latină, Ion Sulică. Readmişi în liceu, manifestaţia românească din faţa Bisericii Negre lasă însă urme adânci în  sentimentele şi convingerile de mai târziu ale viitorului poet erou Constantin T. Stoika.

   După trei ani petrecuţi la Braşov, care i-au dat încă în perioada primă de formare a cunoştinţelor sale despre lume să cunoască situaţia de grea împilare a românilor din fosta monarhie austro-ungară, Constantin se întoarce la Buzău, urmând cea de-a doua clasă de liceu, iar apoi, după doi ani de învăţătură şi la liceul din Slatina, unde tatăl său redacta ziarul „Ecoul Oltului”, urmează cursurile liceului teoretic „Nicolae Bălcescu” din Piteşti, pe care-l absolvă în anul 1912.. Aici el îşi descoperă înclinaţia către poezie, publicând primele sale versuri în revista „Tinerimea literară şi artistică”, în „Curierul Literar” din Ploieşti, în revista literară de familie „Duminica”, apoi în „Fluturaşul”, din Galaţi, şi altele. Ele au fost înmănuncheate în volumul întitulat semnificativ „Licăriri”, apărut  în 1910 la Buzău, sub pseudonimul Dela Zilişte. Străbătute de o nostalgie prematură, de voluptatea visării şi a singurătăţii, cum arăta criticul literar D.Murăraşu, volumul de debut al lui C.Stoika lăsa să se întrevadă că vocaţia lui era, înainte de toate, poezia. El începe deasemeni să traducă poezii, şi între primele sale traduceri figurează poezii scrise în limba franceză ale Iuliei Hajdeu, ca „Sărmanul rege nebun” şi „Cântecul bravului arcaş” care apar în „Neamul românesc literar” al lui Nicolae Iorga. El este încurajat şi sfătuit de marele cărturar al neamului românesc, învăţatul Nicolae Iorga, să continue în încercările sale literare şi să abordeze în acelaşi timp istoria neamulu şi filosofia. În vara anului 1912 C.Stoika se înscrie la Facultatea de litere şi filosofie a Universităţii din Bucureşti, unde atrage atenţia profesorului său de romanistică Ovid Densuşianu, care era şi directorul revistei „Viaţa Nouă”. Înamorat până la pasiune de poezie, Costel Stoika s-a simţit de la început atras de mirajul poeţilor simbolişti, începând cu Baudelaire, Verlaine, Mallarme’, iar la noi de Al. Macedonski, căruia îi dedică şi o poezie, de Ion Minulescu, cu care colabora la publicaţia „Versuri şi proză”, de Dimitrie Anghel şi de alţii, partricipând la şedinţele cenaclului literar „Viaţa Nouă” . Costantin T. Stoika era coleg de facultate cu Perpessicius . Adept al simbolismului, Constantin T. Stoika avea afinităţi şi pentru clasicism, convins că poezia clasică „avea frumuseţi nebănuite şi neatinse de nici o literatură”. În acelaşi timp, afinitatea sa pentru poezia tradiţionalistă este atestată şi de participarea, împreună cu Paul Papadopol, Barbu Solacolu, Raul Teodorescu şi alţii, la şedinţele cenaclului literar studenţesc „Societatea critică”, condus de criticul şi profesorul universitar de estetică,  Mihail Dragomirescu.

   „Poezia lui Constantin Stoika, se revarsă în imagini de auroră şi de izvor şi duce în ritmurile ei sănătate, viaţă, tinereţe”, remarca cu admiraţie M.Davidescu.  Criticul literar Şerban Cioculescu, scria, la rândul său, că „versurile lui C.Stoika sunt ample, fluide, de armonie eminesciană, poetul fiind şi un virtuos al versului alexandrin, de o perfectă muzicalitate”, iar Alexandru Macedonski, referindu-se la traducerea tragediei în versuri în trei acte „Oedip şi Sfinxul” a poetului francez Sar Peladan, remarca că poetul C.Stoika „deşiră unele după altele mărgăritarele şi pietrele scumpe ale propriei tinereţi, îmbătată de armonii şi de tot ce este mai înălţător”.

   În anul 1914, ca o confirmare a talentului său, Costel Stoika obţinea împreună cu colegul său Perpessicius, premiul Hillel (de 500 de lei) al Facultăţii de litere şi filosofie, pentru traducerea parţială a poemului „De rerum natura” -Poemul Naturii”- al lui Lucreţiu.. În acelaşi an el editează revista „Poezia”  Dar vine anul 1914, an de cotitură în istoria Europei şi a lumii...  Deşi era lăsat de autorităţi la vatră pentru a-şi continua studiile universitare, Constantin T. Stoika face cerere la începutul anului 1914 ca să fie încorporat cu  contingentul său, contingentul 1914, ca simplu soldat; cererea îi este admisă şi dânsul îşi face serviciul militar ca elev cu termen redus, fiind lăsat la vatră cu gradul de plutonier.  În august începe marea conflagraţie mondială. .. Cursurile şcolii militare de artilerie, geniu şi marină, pe care o făcuse ca elev cu termen redus, la capătul cărora obţinuse gradul de plutonier, îi lăsaseră amintiri de neşters; trecând prin acele zile dense de evenimente ale verii 1914 prin Bucureşti, el asistă la trecerea unei unităţi de infanterişti, care-l impresionează profund: iată ce scrie: „Ieri, ducându-mă spre Academie, m-am întâlnit cu elevii de şcoală militară – infanterie. Treceau în tactul muzicii vreo 12 gornişti..  Parcă tremurau zidurile. Am rămas pe loc până au trecut. Ce însufleţire am simţit. Parcă aveam infinite  suflete şi parcă corpul mu mai mi-era îndestulător.  Când s-a depărtat convoiul –atât de sever- am plâns. Câte amintiri din viaţa mea de şcoală militară nu mi-au năpădit ochii.”  Dezlănţuirea, la 1 august 1914 a războiului de către puterile centrale contra Serbiei, care curând avea să devină european şi apoi mondial, a dus la necesare măsuri de sporire a efectivelor militare din partea conducerii României, prin încorporarea în armată a mulţi studenţi universitari, în urma cărora Constantin T.Stoika este concentrat, împreună cu alţi colegi, urmând ca după o scurtă perioadă de pregătire să primească gradul de sublocotenent, cu care este lăsat la vatră la sfârşitul anului 1914, pentru a fi apoi concentrat din nou în vara lui 1915  şi trimis în trupele de grăniceri, pentru întărirea pazei hotarelor noastre spre Austro-Ungaria, pe culmile Carpaţilor. Atmosfera în inimi era electrizantă. De pe culmile Carpaţilor, din majeştuoşii munţi Făgăraş, se vedea Oltul suferinţelor noastre, descris de Octavian Goga, se vedeau vechile sate şi burguri medievale ardelene, Sibiul, Braşovul, Avrigul lui George Lazăr...Ele chemau şi uneau parcă ostaşii, de la simplii soldaţi ţărani în uniformă, la ofiţerii, printre care distinşi intelectuali precum Constantin Stoika, în acelaşi entuziasm şi pornire către jertfă, despre care scrie în „Însemnările de război” ale sale C.Stoika, spre eliberarea fraţilor de peste munţi din greaua robie ungurească. În primăvara anului 1916, C.T.Stoika este desconcentrat, după 10 luni de serviciu activ pe graniţă, şi-şi dă ultimele examene la facultate, pe care o absolvă cu elogii, cu care ocazie îşi revede colegii şi profesorii. În iulie el se reîntoarce însă voluntar la regimentul său, 1 grăniceri, fiind numit adjutant al comandantului de batalion. În această calitate, îl prinde clipa mult aşteptată, a trecerii tricolorului şi ostaşilor români peste Carpaţi... La 15 august 1916, ora trei dimineaţa, aflat în fruntea  batalionului 1 grăniceri, constituit ca avangardă a regimentului, C.Stoika a trecut pe pământul Transilvaniei. „Fără a şovăi o clipă, fără a privi înapoi –scria dânsul- porneşte ostaşul la datorie... Entuziasmul învinge în el orice regret şi, ajuns în Ardeal, e cu sufletul şi cu trupul întreg al războiului...  La ivirea zorilor, subunităţile de grăniceri au luat contactul cu elementele inamice. Primele focuri de armă  au spart liniştea dimineţii cu ecouri prelungi,  care au făcut să tresară inimile înfierbântate ale grănicerilor. Trupele noastre se avântau pe cărările munţilor Coţi, fugărind grupele duşmane spre satele din văi.”  Locotenentul Stoika a trebuit însă foarte curând să se întoarcă, din ordinul comandantului Şerbănescu, comandantul Batalionului, deoarece a primit sarcină să aducă spre linia frontului care înaintase, tunurile artileriei noastre. Acestea,  cu lovituri precise, au zdrobit trenul blindat austroungar, care venise pe calea ferată ca să contraatace trupele noastre. Scos din luptă trenul blindat şi trupele inamice retrăgându-se, unităţile române au intrat în satul Racoviţa, luând peste 150 de prizonieri inamici. „În fiecare sat ardelean -scria în „Însemnările”  sale sublocotenetul Stoika-, am trăit clipe emoţionante, prilejuite de primirea călduroasă a populaţiei. În fiecare sat am găsit inimi măcinate de aşteptare. Femei frumoase ieşeau cu daruri înaintea ostaşilor noştri, în sate se aprinsese atunci lumina vieţii visate de secole; uliţele adormite sub întunericul unei raze amorfe s-au luminat în zilele acelea de glorie...”  
În acel sfârşit de august-început de septembrie 1916, urmează confruntări grele cu trupele inamice austro-ungarice, în urma cărora acestea sunt puse pe fugă, lăsând şi un important număr de prizonieri; armatele noastre care au trecut Carpaţii orientali, ajung la Gheorghieni, Topliţa, pe care le eliberează, împreună cu un număr mare de sate, până aproape de Târgu-Mureş. Pe frontul din Carpaţii meridionali ele eliberează Braşovul, Zărneştii, Făgăraşul, iar în sectorul unde era Constantin T.Sroika, în dimineaţa zilei de 26 august, companiile 2 şi 3 ale regimentului 1 Grăniceri asaltează poziţiile inamice din faţa satului Cornăţel. Sub un foc ucigător al mitralierelor duşmane, lor li se adaugă compania a 4-a, condusă de sublocotenetul Stoika, ţinută în rezervă, pentru a ataca din flanc cuiburile de foc ale mitralierelor duşmane, reuşind să lichideze rezistenţa inamică. „Lângă mine au căzut la Cornăţel, soldaţii Tudosie, Grigore şi Dinică; i-am văzut cum au izbit pământul şi au adormit fără ţipăt. Au căzut ca trunchiuri despicate de fulger, cu răsunete adânci şi eu nu am căzut. Piuiturile gloanţelor au fluierat pe lângă mine ameninţările morţii şi eu am trecut tăcut şi supus sorţii ca oricare”, va scrie dânsul în însemnările sale de război. În după-amiaza aceleiaşi zile, după ce trupele noastre eliberaseră satul Cornăţel, fiind întâmpinate în câmp deschis de inamic cu salve de artilerie şi cu foc viu de mitraliere de pe dealul Bucata, ce domina satul Bungard către care se îndreptau, văzând cum rândurile noastre se răreau sub focul inamic, iar comandanţii plutoanelor din prima linie cădeau unul după altul alături de soldaţii lor, sublocotenentul Stoika, împreună cu locotenentul Ganovici, adjutantul comandantului de regiment, s-au avântat spre albia Cibinului, în fruntea plutoanelor rămase fără comandanţi...  Ei s-au aruncat în apa turbure şi rece a râului, îmbărbătându-şi soldaţii în urmărirea duşmanului pe celălalt mal, spre satul Bungard, surprinzând subunităţile inamice prin asaltul pieptiş şi neaşteptat al grănicerilor prin râu, făcându-le să înceteze rezistenţa şi să se dea la fugă, o parte din soldaţii inamici fiind capturaţi. În urma unui alt şir de lupte, la Roşia, Noul Săsesc, Veştem şi Răşinari, care au fost eliberate, Regimentul 1 grăniceri a ajuns la începutul lunii septembrie sub zidurile Sibiului. În urma acestor acţiuni, comandantul regimentului a propus decorarea lui Constantin Stoika şi a locotenentului Ganovici cu ordinul de război „Coroana României”. „La 5 septembrie, la trei dupămasă  -nota sublocotenentul Stoika în „Însemnările” sale-, am plecat la Cisnădioara pentru a duce rapoartele şi buletinele întârziate. Pe şoseaua Sibiului, trecând în trapul mic al calului, am simţit o mândrie neînţeleasă; ochiul se odihnea de-a lungul câmpurilor bogate şi pădurile negre se legănau parcă învinse, înaintea mea... Seara am luat drumul spre Sibiu, la avanposturile noastre. Un soare dulce cobora spre Orlat şi Gura Râului, dospind pământul udat de sângele nostru. Aerul răcoros al munţilor curgea în valuri aromate peste câmpuri şi şoseaua  albă şi singuratică era deşteptată de  tropotul calului. Simţeam o dorinţă de pace cum mă învăluia ca o mângâiere caldă; aş fi  vrut să fie câmpurile acestea ale noastre şi cântecele izbânzii să se îngâne în murmurul liniştit al Sebeşului, care se strecura pe albia de pietriş spre Şelimbărul istoriei.” Aproape două săptămâni aveau să se afle trupele române la porţile Sibiului, fără a primi ordinul de-a întreprinde o acţiune hotărâtă pentru a intra în oraş. În acest răstimp, de la  posturile de observaţie ale grănicerilor din faţa Sibiului, se vedea cum mari unităţi inamice soseau necontenit, capabile nu numai să opună rezistenţă, dar să treacă la contraofensivă în direcţia Carpaţilor pe tot frontul..Într-o scrisoare trimisă în acele zile de pe front profesorului Ovid Densuşianu, sublocotenentul C.T.Stoika scria: „Sunt de opt zile în avamposturi la 500 de paşi de Sibiu; pe flancuri s-au dat lupte grele între ai noştri şi ai lor. Au început să aducă armate organizat;  mai multe regimente germane, au artilerie multă şi în general maşinării. Ai noştri luptă ca nişte lei... Din sud se aud pe aici veşti rele. Nu cunosc adevărul. Noi căutăm a fi la înălţimea misiunii. Până acum am trecut din victorie în victorie...”

  În dimineaţa de 13 septembrie 1916 avea să înceapă contraofensiva germană care urmărea înfrângerea trupelor române care acţionau la sud de Sibiu. Germania venise în ajutorul aleatului său austroungar şi un general de mare experienţă, cu trupe pe măsură şi tehnică de luptă superioară în armament, fusese trimis de pe frontul francez de la Verdun şi de pe Somme, pe frontul românesc din Carpaţi: generalul Falkenhayn. El încearcă să forţeze trecerea prin defileul Oltului şi în acelaşi timp, cu un corp de elită de vânători de munte germani să atace trupele române din munţii Cibinului, pentru ca înfrângându-le să cadă în spatele trupelor care apărau trecătoarea Oltului, căzându-le în spate şi nimicindu-le. Unitatea de luptă a sublocotenentului Stoka, regimentul 1 grăniceri, se întoarce în munţii Coţi, spre a apăra poziţiile de unde cu o lună în urmă plecase, trecând Carpaţii. Au loc lupte grele timp de peste o lună de zile, armatele germane fiind oprite.

   „Acum datoria sfântă a fiecăruia este să stea neclintit la postul său... fiecare trebuie să lupte şi să moară mânat de un singur gând: a nu veşteji renumele pe care ostaşul român şi l-a câştigat în veacuri, a nu întuneca amintirea bravilor eroi ce au căzut pe câmpiile Transilvaniei şi a vitejilor noştri părinţi şi răspărinţi, a nu lăsa în mâni vrăjmaşe nici o palmă din pământul strămoşesc...”., proclamă pe câmpul de luptă viteazul general David Praporgescu, ce avea curând să moară eroic în lupte. La 16 septembrie 1916, batalionul 1 grăniceri, scrie locotenent-colonelul Gheorghe Preda,  „a luat parte, împreună cu subunităţi din detaşamentul „Lotru”, comandat de generalul Praporgescu, la curăţarea de inamic a înălţimilor din zona Câineni-La Lunci. Graţie acestor acţiuni, defileul Oltului a fost complet degajat de forţele inamice, iar unităţile corpului 1 de armată român au putut circula în voie prin defileu spre zonele de concentrare şi refacere. Regimentul 1 grăniceri s-a distins prin hotărârea cu care a acoperit regruparea trupelor noastre şi ocuparea unei noi poziţii de rezistenţă în interiorul masivilor muntoşi formaţi din munţii Cibinului.”  Aproape o săptămână întreagă unităţile de vânători alpini germani au atacat fără întrerupere, zi şi noapte, poziţiile grănicerilor din zona muntelui Coţi, dar toate eforturile lor de a răzbi dincolo de creste au rămas zadarnice.. Apreciind în mod obiectiv meritul regimentului din care făcea parte în stăvilirea atacurilor duşmane, sublocotenentul Stoika scria în „Însemnările” sale: „Nu ştiu dacă în istoricul Corpului 1 Armată român, se va trece în vreo filă acest gest memorabil... Eu, care am împărtăşit şi victoriile şi dezastrul trupelor noastre, inserez aici aceasta, pentru că dacă grănicerii nu ar fi rămas la meterezele frontierei, Germanii ar fi trecut în pământul sacru al ţării chiar de atunci. Nopţile care  au urmat, cu geruri de Alpi şi lupte sângeroase, ce greu se pot descrie în adevărata lor grozăvie, au trecut peste grăniceri care, îngheţaţi în posturile lor de pază, au rămas ca nişte statui ale forţei neînvinse. Am văzut sentinele încremenite cu braţele întinse şi aplecate peste arme; aşa au pierit mulţi, luptând cu viscolele munţilor şi cu maşinile duşmanilor.” 

   Spre sfârşitul lunii septembrie, sublocotenentul Stoika este rănit, dar după câteva zile el părăseşte, în ciuda avizului contrar al doctorilor, spitalul  de campanie de la Grebleşti, şi se întoarce la unitatea sa, la luptă, căci inamicul concentrase în zonă noi forţe şi se aştepta un atac iminent asupra poziţiilor unităţilor româneşti.. Importanţa ce se acorda menţinerii poziţiilor româneşti în sectorul frontului de la Coţi, este atestată odată mai mult de inspecţia făcută la 30 septembrie de generalul David Praporgescu, care le declara ostaşilor: „În urma luptelor de peste 40 de zile, Corpul 1 Armată se găseşte faţă în faţă cu duşmanul secular. Acum datoria sfântă a fiecăruia este să stea neclintit la postul său.  ...  Nimeni nu are dreptul să dea un pas înapoi, nimănui nu-i este îngăduit să şovăiască, ci agăţându-se cu îndârjire de munţi, care ne-au ajutat şi ferit întotdeauna, să învingem sau să murim cu glorie pentru Patrie.”

   În aceeaşi zi de 30 septembrie, generalul Praporgescu era retezat, în mijlocul soldaţilor, de explozia unui obuz inamic, la câteva sute de metri mai jos de vârful Coţi.  „E o luptă tăcută pentru pământul ţării, nota sublocotenentul Stoika. „Ura, abia captată în inimile  rănite, înţepeneşte mâna pe  patul îngheţat al armei şi viscolul este o adiere, iar viziunea morţii o chemare spre victorie...”

   Atacurile înverşunate ale inamicului se succed zi şi noapte la trecătorile Carpaţilor, pentru a putea pătrunde pe valea Jiului, pe valea Oltului sau a Argeşului, ori prin pasul Bran, în zona de la poalele Carpaţilor şi a se revărsa apoi în câmpia română; pe frontul din Carpaţii orientali, se dădeau aceleaşi lupte crâncene, inamicul fiind oprit la pasul Oituz; „Pe aicea nu se trece” era lozinca trupelor de la Oituz, intrată în istorie.

În acele zile reci ale lui octombrie 1916, după două luni de combatimente începute cu trecerea entuziastă a Carpaţilor, silite apoi de superioritatea în oameni şi tehnică de război a inamicului la retrageri tactice, trupele Corpului I de armată, între care şi regimentul 1 de grăniceri, luptau cu îndârjire, în ciuda atacurilor furibunde ale duşmanului, superior ca număr şi armament, pentru menţinerea poziţiilor care închideau accesul inamicului spre  văile Oltului, Topologului şi Argeşului. În unele sectoare ale frontului, trupele duşmane fuseseră chiar asvârlite înapoi, suferind pierderi grele. Plătind scump încercarea de a trece Carpaţii, inamicul se vedea constrâns să recunoască tenacitatea luptătorilor români. Astfel, şeful Marelui Cartier general austro-ungar scria, într-o telegramă trimisă de pe front la 15 octombrie 1916, la Viena: „Românii se apără atât de crâncen încât un succes hotărâtor nu este posibil decât numai prin aducerea de forţe importante din partea noastră.” ..

   Aducându-şi trupe proaspete, între care şi regimente de vânători alpini, inamicul avea să forţeze din nou, în zilele şi săptămânile următoare, ale lunii octombrie şi noiembrie 1916, trecerea cu orice preţ spre zona subcarpatică. Comandamentul român, deplin conştient de situaţia grea a trupelor române, nu avea însă trupe de rezervă pe care să le trimită în  trecătorile Carpaţilor, având de apărat un front extrem de lung de-a lungul arcului carpatic, din Bucovina până la Dunăre, şi fiind încercuit şi de la sud de trupele germane ale generalului Mackensen şi de cele turco-bulgare, pe toată linia Dunării, şi de aceea cerea ostaşilor români să reziste, întârziind cât mai mult cu putinţă ieşirea inamicului din zona muntoasă spre Curtea de Argeş şi Piteşti, pentru a evita pericolul ruperii în două a dispozitivului armatei române din Muntenia şi Oltenia. De aceea, în dimineaţa zilei de 16 octombrie, comandamentul român a dispus trimiterea în mare grabă a subunităţilor de grăniceri pe o  nouă linie de rezistenţă, mai la sud,  pe înălţimile Măgura, Spinul şi Cucuiul, cu misiunea de a bara înaintarea duşmanului de-a lungul liniei de comunicaţie rutiere Titeşti-Şuici-Curtea de Argeş. A urmat o săptămână de aprige bătălii, inamicul atacând zi şi noapte trupele noastre, spre a pătrunde în câmpia română. Dar nu a reuşit... El a fost contracarat de numeroase contraatacuri şi de asalturi la baionetă ale trupelor noastre, mult slăbite numeric, dar cu moralul neclintit pentru a-şi apăra patria. Ostaşii erau încurajaţi de comandanţi vrednici, care îşi primejduiau viaţa cu entuziasm, cot la cot cu soldaţii veniţi de la plug, dându-le exemplu viu de iubire de patrie şi jertfă. Pe când sublocotenentul Stoika le vorbea soldaţilor de la inimă la inimă, ascultându-le păsurile şi grijile pentru cei lăsaţi în calea duşmanului, un obuz inamic s-a spart pe o creastă din apropiere şi a învăluit trupa într-un nor de fum. Privind îngrijoraţi spre comandantiul lor, sublocotenentul Stoika, deşi slăbit de suflul bombei, s-a ridicat în picioare şi s-a adresat soldaţilor săi: „Priviţi satele noastre cum le părăsesc bătrânii, femeile şi copiii, ca să nu rămână în mâna inamicului. Au trecut vrăjmaşii hotarele noastre. Părinţii ne-au lăsat un pământ pe care-l pierdem. Voi soldaţi, nu-l veţi lăsa pradă lor. Veţi reteza peste ei trunchiuri de copaci şi-i veţi alunga cu bucăţi de stânci.”  „La auzul acestor vorbe -consemna sublocotenentul Stoika-, în sufletele ostaşilor trecuse parcă un vânt tânăr, răscolitor, de primăvară. M-am încredinţat că am în soldaţii mei 50 de voinţe neînvinse”. Luptele continuau neîntrerupte. „În ziua de 23 ocrombrie, pe poziţia de luptă din faţa satului Spinul –scrie locotenent-colonelul Gheorghe Preda, pe baza a documente din arhivele militare- spre amiază inamicul a dezlănţuit un puternic bombardament de artilerie. Obuzele explodau în salve, răvăşind tranşeele grănicerilor. Un obuz a izbit în acoperişul adăpostului în care se afla sublocotenentul Constantin T. Stoika. Întăritura s-a surpat. Din fericire, ofiţerul s-a ales doar cu o uşoară contuzie la cap. O oră mai târziu, când valul de foc şi schije se îndepărtase spre spatele poziţiei, sublocotenentul Stoika s-a strecurat în tranşeea de alături, pentru a urmări mişcarea inamicului care pornise vijelios la atac. Atenţia îi era îndreptată mai ales spre aripa stângă a poziţiei noastre, unde puţinii grăniceri rămaşi în viaţă făceau faţă cu greu valului de atacatori duşmani. La vestea pe care a adus-o un ostaş că inamicul a intrat în poziţia plutonului de pe flancul stâng al regimentului şi se îndrepta nestăvilit spre şosea, fără a mai sta o clipă în cumpănă, cu hotărârea de a muri mai bine decât să lase inamicul să treacă, sublocotenentul Stoika a sărit din tranşee şi le-a strigat soldaţilor: -Veniţi cu mine! Să aţinem calea câinilor care ne-au călcat pământul şi ne-au prădat satele!:”

 „Ca electrizaţi, grănicerii s-au avântat într-o totală uitare de sine, după viteazul lor comandant

-scrie locotenent-colonelul Gheorghe Preda-. Apariţia micului grup de grăniceri pe panta muntelui, nu a scăpat însă neobservată inamicului. Un proiectil s-a spart într-un zgomot asurzitor chiar la picioarele sublocotenetului Stoika, învăluindu-l într-un nor de fum. Prăbuşindu-se ca un  brad  retezat de trăznet, ofiţerul şi-a revenit totuşi imediat. Simţindu-şi moartea aproape, aşteptând-o cu resemnarea aceluia care văzuase pe atâţia alţii murind cu zâmbetul iubirii de patrie pe buze, şi-a adunat ultimele puteri şi astfel a grăit către ostaşii săi care-l priveau îngroziţi şi cu lacrimile în ochi:

-Înainte, la creastă! Apăraţi-o cu viaţa, iubiţii mei camarazi...”

   Pansat provizoriu la postul de prim ajutor, de către căpitanul Popovici, pentru a-i opri hemoragia, sublocotenentul Stoika nu a mai putut fi salvat. S-a stins din viaţă în ambulanţa care-l transporta la spitalul de campanie. Ca o binemeritată răsplată a meritelor sale, ce aveau să devină cunoscute întregii armate, sublocotenentului Constantin T.Stoika i-a fost conferit în noiembrie 1916, ordinul „Coroana României” cu spade în gradul de cavaler. Presimţindu-şi parcă sfârşitul, doar cu câteva zile înaintea morţii sale eroice, el îşi încredinţase soldatului Anton Ilie, caietul cu „Însemnări de război”, spre a fi înmânat fratelui său, sublocotenentul Titus T.Stoika, care se afla rănit într-un spital din Slatina. Constantin T. Stoika scria: „Ca mâine vom fi mulţi dintre noi în odihna glorioasă a pământului. Cei care vor rămâne trebuie să rupă tăcerea ce se lasă atât de repede peste cei ce nu mai sunt. Ţara în aceste clipe istorice are trebuinţă de asemenea amintiri sacre. Dacă toţi ne-am gândi cu iubire la morţii scumpi vom putea să ne împrospătăm puterile sufletelor atât de încercate acum...”

   Locotenentul-colonel Gheorghe Preda scrie în cartea dedicată Poetului erou Constantin T. Stoika, apărută în 1974: „Prin faptele sale de bravură, pecetluite cu jertfa supremă, sublocotenentul Constantin Stoika îşi înscria astfel numele în Cartea de aur a eroilor neamului. În luptele aprige ce-au urmat, exemplul său, ca şi al celorlalţi eroi, continuă să înflăcăreze inimile grănicerilor.
Însufleţiţi de dragostea fierbinte de Patrie, purtând în suflete pilda nemuritoare a vitejilor căzuţi la datorie pentru apărarea pământului străbun, grănicerii, alături de ceilalţi militari, aveau să dovedească în încleştările din vara anului 1917, la Mărăşti, Mărăşeşti şi Oituz, un nemaiîntâlnit spirit de sacrificiu, uimind întreaga lume prin eroismul lor legendar. Printre miile de nume ale fiilor ţării care-şi dăruiseră cu generozitate viaţa cauzei apărării patriei, a rămas înscris, cu majuscule, şi cel al poetului sublocotenent Constantin T. Stoika. Pentru adânca sa iubire de glia strămoşească, pentru vitejia şi spiritul de sacrificiu dovedite pe câmpul de onoare, el avea să primească –post-mortem- încă o înaltă distincţie: Crucea  comemorativă a războiului 1916-1918, cu brevetele Ardeal-Carpaţi”, aducând cinstire strămoşilor săi cneji români din Ţara Zărandului, Solomon Stoika şi fiilor acestuia, Ion şi Nicolae, care se distinseseră la 1628 în luptele contra turcilor, prin câmpiile Banatului şi ale Ungariei....

   Alţi doi fraţi ai sublocotenentului erou Constantin T. Stoika au luptat în marele război de întregire, sublocotenenţii Titus T. Stoika (1893-1983) şi Cezar T.Stoika.  Titus T.Stoika a luptat şi în războiul al doilea mondial, ca voluntar pe frontul de răsărit, iar în 1946, fiind avocat, s-a oferit să participe în echipa de apărare legală a mareşalului Antonescu, drept care, după terminarea procesului a fost închis şi chinuit de regimul comunist vreo două sau trei luni, în închisoarea subterană de sub clădirea Ministerului de Interne. Celălalt frate, magistratul Cezar T. Stoika, a pierit în gheţurile reci ale Siberiei, se pare pe la râul Obi, unde a fost deportat imediat cum au intrat trupele sovietice în Basarabia în vara lui 1940, deoarece fiind magistrat de mai mulţi ani la Chişinău, în România Mare, la semnarea cedării Basarabiei, ca urmare a ultimatumului sovietic din 27 iunie 1940, având intenţia de a întări rezistenţa spiritului românesc al populaţiei în faţa ocupantului sovietic, el a refuzat să se refugieze dincoace de Prut. . 

                                                                                           

Emil Petru Raţiu

 

 

 

Dreptul de aproba copierea articolelor prezentate in revista AGERO apartine detinatorilor de copy-right (autorul/autoarea),  care trebuie contactati si informati in timp util.  Orice preluare de texte din revista AGERO fără aprobarea autorilor și precizarea sursei intra sub incidenta "Legii drepturilor de autor".

 

Impressum

 

 

Revista Agero ® ist ein Markenprodukt von NewAgero,  Deutschland

Chefredakteur: Lucian Hetco (Deutschland). Stellv.Chefredakteur - Maria Diana Popescu. Redakteure: Ion Măldărescu,  Cezarina Adamescu (Rumänien)