Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană | Comunicate şi apeluri

 

SUFERINŢA - SENSUL REZISTENŢEI

MISIUNE ŞI BINECUVÂNTARE

 

FRAGMENT DIN ” REZISTENȚA PRIN RELIGIE ÎN TIMPUL REGIMURILOR TOTALITARE

 Prof. drd. Gheorghe Constantin NISTOROIU

 

 

“Nu o să las turma mea să fie înghiţită de lupii roşii”  

(Pr. Martir Alexandru Baltagă)

 

              Suferinţa înţeleasă ca virtute este consubstanţială cu omul creştin, care crede cu toată fiinţa în Creatorul său, care are nădejde în Iubitorul de oameni Iisus Hristos, şi dragoste neţărmurită în Dătătorul de viaţă -Duhul Sfânt, care iubeşte nelimitat şi face tot ce îi stă în putinţă să-şi iubească Neamul său atât de ales, pe care Bunul Dumnezeu îl iubeşte nespus.

      Toate sistemele morale şI filosofice au încercat să de-a un răspuns satisfăcător cu privire la suferinţă. Şi evident n-au reuşit, fiindcă au confundat suferinţa care este o virtute creştină, cu durerea exprimată ca o nevoinţă biologico-psihologic(boală, patimă). Sfântul Nichita Stihatul spunea că <<atotreaua iubire de sine…pune în minte boli şi pătimiri ale trupului, greu de vindecat>>(Meditaţii la Medicina Biblică. Dr. Pavel Chirilă/Pr. Mihai Valica. Editura Christiana. Bucureşti, 1992)

       Virtutea ca suferinţă se datorează faptului că omul creştin slujeşte Ziditorului, în timp ce durerea se regăseşte deplin la toţi cei care slujesc Zidirii (Creaţiei). Pentru creştinul authentic “durerea”este o cale de a ajunge virtuos. Durerea îşi are izvorul în patimile poftei (lăcomia, desfrânarea…), în patimile mâniei (înfumurarea, trufia…) şi în patimile raţiunii (necredinţa, făţărnicia, minciuna, amăgirea, rătăcirea, viclenia, închipuirea, pizma, grăirea de rău, iscodirea, hula, dispreţuirea, iubirea de sine, cugetarea de sine, osândirea)…Toate aceste patimi sunt înrudite între ele şi <lucrează> împreună.

        În societatea foarte agitată de astăzi, durerea şi-a extins stăpânirea democratică aproape peste tot şi peste toate. Fugind de suferinţa creştină, oamenii aleargă în braţele larg deschise ale disperării, la mângâierea depresiei, pe podiumul bolilor trupeşti şi sufleteşti, clasice sau moderne…, cu cele mai cumplite alinări: stresul, deznădejdea, ateismul, imoralitatea satanistă, sectarismul, erezia, violenţa şi ca ultimă rezolvare, sinuciderea.

        Toţi Sfinţii Părinţi, ne spun că în principal sunt trei cause ale durerii şi suferinţei: cel Vrăşmaş, oamenii şi firea căzută cu toate patimile care-şi au sălaş în inima noastră.

        Suferinţa de la diavol, provine din invidia şi ura sa împotriva omului, care are posibilitatea sfinţeniei, desăvârşirii şi se reflectă în deosebi în patimile minţii şi ale cugetării(părerea de sine, lauda, întunecarea, rătăcirea).

         Suferinţa de la oameni, provine din rândul celor care calomniază, defăimează şi prigonesc aproapele.

         Durerea din firea noastră căzută, provine în general din patimile trupeşti înscăunate în inima noastră (desfrâu, nedreptate, lăcomie, lene, iubire de arginţi…)

         Aceste cele trei cauze fundamentale ale suferinţei şi durerii, traversează istoria omenirii de la un capăt la altul. Pe primele două suferinţe, le primesc doar aleşii, elitele.

        Cea de-a treia cauză, durerea aparţine insului, individului, autonomului, “muritorului de rând”, care se bălăceşte în căderea moral-religioasă.

         Primele două cause nu ating starea interioară a sufletului, fiindcă suferinţa are ca medicament răbdarea, care este o altă mare virtute a Jertfei, şi prin primirea harului Duhului Sfânt, primim mângâierea din purtarea şi trăirea Crucii.

         Durerea poate avea consecinţe groaznice, dacă nu se intervine duhovniceşte prin sfintele taine. “Suferinţa şi durerea în viaţa noastră sunt necesare, pentru că sunt participare la Patima Sfântă a lui Hristos” (Mitropolit Hierotheos Vlachos- Psihoterapia Ortodoxă, vol II. Sofia. Bucureşti, 2001, p. 145). Marele nostru Apostol, Sfântul Pavel este revelator în acest sens:<<Mă bucur de suferinţele mele pentru voi şi împlinesc în trupul meu lipsurile necazurilor lui Hristos>>(Coloseni 1, 24)  

          După Sfântul Teofilact al Bulgariei, cuvintele Apostolului nostru Pavel, au următoarea semnificaţie:” în chip inegalabil şi Hristos era dator să sufere, dar a şi murit, şi nu a ajuns să împlinească toată datoria Lui de patimi; eu Pavel această datorie a lui Hristos o împlinesc şi sufăr patimile acelea, pe care Hristos era dator să le sufere prin Cuvântul vostru şi pentru întreaga Biserică a creştinilor”(ibid, p145). Fiecare suferinţă este o descoperire în Mântuitorul nostru, care naşte o nouă existenţă. Sunt cunoscute milioane de exemple ale suferinţei întru Hristos, dar parcă cel mai grăitor rămâne cel al Apostolului nostru Andrei, care vede bucuria şi tămăduirea în suferinţă înainte de răstignirea sa:<<Bucură-te Cruce Sfinţită cu trupul lui Hristos…Eu cu îndrăzneală şi cu bucurie vin către tine. Deci, Tu cu veselie primeşte-mă pe mine, că sunt ucenic al Aceluia, Care a fost răstignit pe tine. Primeşte-mă, că totdeauna te-am dorit şi am poftit a te îmbrăţişa.O, prea bună Cruce, care ţi-ai câştigat frumuseţea şi bunacuvinţă din  mădularele Domnului nostru>>(Dumitru Manolache-Andrei Apostolul Lupilor. Anastasia. Bucureşti, 2000, p.236).

             Suferinţa nu conduce la deznădejde, dimpotrivă prin Credinţă şi Nădejde, traversează această lume, urcând şi păşind pe înălţimea cerului întru biruinţă, după pilde lui Iisus Hristos: ”în lume necazuri veţi avea: dar, îndrăzniţi, Eu am biruit lumea!”(Ioan 16, 33). Suferinţa creştină este direct proporţională cu mângâierea. <<Binecuvântat este Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Iisus Hristos, părintele îndurărilor şi Dumnezeul a toată mângâierea. Cel ce ne mângâie pe noi în tot necazul nostru, ca să putem să mângâiem şi noi pe cei care se află în tot necazul, prin mângâierea cu care noi înşine suntem mângâiaţi de Dumnezeu, fiindcă precum prisosesc şi patimile lui Hristos în noi, aşa prisoseşte prin Hristos şi mângâierea noastră”(2 Corinteni 1, 3-5).

       Durerea se trăieşte întru sine, şi de aici tot chinul şi necazul, boală,dar suferinţa trăită în duh, întru Dumnezeu, Neam şi aproapele aduce vindecare şi izbăvire, adică sănătate duhovnicească.

      Creştinismul nu acceptă lauda pentru om, fiind considerată păcat. Singura excepţie o face lauda întru suferinţă ”Ne lăudăm şi în suferinţe, bine ştiind că suferinţa aduce răbdare, iar răbdarea încercare, iar încercarea nădejde, iar nădejdea nu ruşinează, pentru că iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 3-5).

      Aşadar Suferinţa este izvorul tuturor virtuţilor creştine. Toată durerea şi chinul se îndreaptă prin pocăinţă (asumarea responsabilităţii faptelor şi iertarea cerută lui Dumnezeu). Pocăinţa împlinită prin rugă şi post, devine astfel suferinţă, care prin răbdare şi har se transformă în biruinţa Crucii. Răul, suferinţa, durerea sunt îngăduite de Dumnezeu ca mijloace de îndreptare faţă de păcatele noastre, cunoscând că totul este prin Pronia Sa, spre folosul nostru.

       Suferinţa îşi are o natură spirituală, exterior-interioară, mai întâi Dumnezeu, apoi aproapele şi abia pe urmă eul, pe când durerea este doar interioară. Suferinţa înnobilează, durerea degradează, înrobeşte. Absenţa pocăinţei conduce la apariţia groazei. De obicei suntem dominaţi de simţământul autarhiei.

         În suferinţă nu  te afli niciodată singur, ai alături pe Dumnezeu, pe Sfiinţii Săi, pe aproapele, în vreme ce durerea te izolează.  Durerea te aruncă într-o singurătate ca într-un abis. Prin durere, Eclesiatul, percepe dispreţul pentru viaţă, cade în deznădejde: ”toate sunt desărtăciune şi vânare de vânt”(Eclesiatul 2, 17). Prin suferinţă thracul Iov se mângâie, cu nădejdea Învierii : <<Eu ştiu că Răscumpărătorul meu este viu şi că El în ziua cea de pe urmă, va ridica iar din pulbere, această piele a mea ce se destramă. Și afară din trupul meu voi vedea pe Dumnezeu. Pe El, Îl voi vedea şi ochii mei Îl vor privi, nu ai altuia. Și de dorul acesta măruntaiele mele tânjesc în mine> (Iov 19, 25-27). Cauza durerii suntem noi înşine. Sufletul nostru are deplină libertate să aleagă între binele suferinţei şi răul durerii. “ Prin suferinţă omul ajunge să se purifice, să se desăvârşească, să-şi înalţe sufletul, să se sfinţească şi să se creştineze.” (Părintele Arsenie Boca-Rostul Încercărilor. Credinţa Strămoşească. 2004, p. 37).

       Este evident faptul că Suferinţa are ca temelie Nădejdea şi ca balsam Credinţa. Datorită acestor virtuţi teologice, Suferinţa este eminamente virtute creştină. Aripile Suferinţei sunt deci: Credinţa şi Nădejdea. Cum Credinţa nu poţi să ţi-o pui în semeni ci numai în Bunul Dumnezeu, devine evident faptul că Nădejdea, chiar dacă poate veni şi de la aproapele, ea nu este niciodată deplină şi nici sigură.

       Diferenţa este pe măsură: în om trebuie să te încrezi ca în om, iar în Dumnezeu trebuie să nădăjduieşti ca în Dumnezeu. Aceeaşi dimensiune trebuie păstrată desigur şi în privinţa Dragostei: pe om îl respecţi, îl admiri şi-l îndrăgeşti, în timp ce pe Dumnezeu trebuie doar să-L iubeşti.

       Cel mai bun prieten, cea mai apropiată rudă te poate ajuta la nevoie, sau te poate <ajuta> la nevoia lor…

       Deseori nădejdea în aproapele poate provoca suferinţa unei dureri ce poate săpa o prăpastie de netrecut. Întotdeauna însă, Dumnezeu vindecă şi deznădejdea cu o singură condiţie: să nu fie prea târziu!

       Bunul Dumnezeu ne înţelege căderile, laşitatea, trădările şi ne oferă timpul, răbdarea Sa divină pentru îndreptare. Important este însă ca pocăinţa (îndreptarea) să nu vină în al XIV-lea ceas…, chiar dacă nădejdea în El este nelimitată…

       Deznădejdea este durerea cea care vine din absenţa Credinţei,care ne face capabili de a trăda totul: un părinte sau ambii,un frate, un prieten, un duhovnic, soţia, copii, dascăli, voievodul, poporul sau chiar pe însuşi Dumnezeu.

        Lumea care este Capodopera lui Dumnezeu,cel mai sublim Poem al cunoaşterii, nu trebuie să îndure, durerea unei vieţi, ci bucuria suferinţei cu o finalitate sublimă. Logica firii umane ar prefera direct fericirea, fără nici o asumare, fără nici o responsabilitate, fără un prea mare efort, ca pe un drept ce i se cuvine. Raţionamentul creştin, care este Credinţa impune o altă logică (logica divină): suferinţa ca împlinire a jertfei, a împlinirii, a iubirii. Aşa cum Dumnezeu suferă din iubire pentru omul creat după chipul Său, la rândul său omul trebuie să sufere nu ca reciprocitate, ci ca devenire întru asemănare cu Creatorul şi Ziditorul său. De aceea pentru atei Crucea este nebunie, după cum spunea cel mai mare apostol, Pavel, pentru că nici o religie anterioară Mântuitorului nostru, nu a ridicat înţelegerea umană a dumnezeirii mai presus de raţiune. Căci altfel este de neînţeles cum Dumnezeu Cel necuprins se face om, cum El suferă bătăi şi batjocuri de la propria Sa făptură. Şi toate aceste suferinţe sunt doar pentru a Se face mântuire şi nădejde de mântuire omului, care până la moarte şi dincolo de ea îl iubeşte.

      Sensul Suferinţei creştine este fără nici o ezitare trinitar: Adevăr, Libertate, Iubire.

       Pentru Adevăr, Dumnezeu a tratat suferinţa umană cu dragostea Sa trinitară: Tatăl şi-a sacrificat Fiul pentru noi, Fiul S-a jertfit pentru noi, iar Sfântul Duh a consuferit cu Fiul, aducându-ne Învierea cea din morţi.

       Suferinţa în Hristos este înţeleasă şi ca o <metodă de pedagogie>dumnezeiască, prin care Dumnezeu intervine şi mai pregnant în lucrarea nădejdii, purtându-ne spre mântuire.

       “Mărtuisirile” Fericitului Augustin sunt istoria oricărui suflet pe care păcatul îl înăbuşă şi în care suferinţa cheamă harul izbăvitor al lui Dumnezeu. <Dumnezeul virtuţiilor, întoarce-mă la Tine, arată-mi faţa Ta şi mântuieşte-mă! Fă-mă, Doamne, să Te caut!>(Thonnard Tr. I.-traite’ de vie spirituelle a l’ecole de Saint Augustin. Paris. 1957. p.36)

        Suferinţa înţeleasă şi acceptată, pote fi o adevărată binefacere şi într-un fel o imunitate la durere. Totodată Suferinţa ne ajută să ne cunoaştem aşa cum suntem. Este de fapt măsura noastră. Dacă “Omul” este măsura tuturor lucrurilor”, Suferinţa este măsura tuturor oamenilor. Prin urmare suferinţa noastră trebuie să o înţelegem şi ca o legătură puternică stabilită între oameni, ca o compătimire.

        În acest proces de solidaritate, suferinţele unora pot fi binefăcătoare altora, aşa cum suferinţele Străbunilor noştri au constituit temeiul fericirii noastre. Toate ideile lor gândite, toate străduinţele pe care le-au impus, credinţa şi nădejdea jertfite pe Altarul lui Dumnezeu şi al Neamului le-au lăsat generaţiilor viitoare cu valoare de Testament al fericirii.<< Suferinţa pentru alţii este stâlpul de care se reazemă propăşirea universală a omenirii>> (Părintele Arsenie Boca-Rostul Încercărilor. Op. Cit. p. 41).

        Golgota a devenit prin Jertfa Mântuitorului- Muntele suferinţei universale; iar Crucea sfiinţită cu scump Sângele Său s-a transformat în vârful absolut al Învierii şi Judecăţii tuturor naţiilor. ” Când va veni Fiul Omului întru slava Sa şi toţi sfinţii şi îngerii cu El, atunci va şedea pe tronul slavei Sale şi se vor aduna înaintea Lui toate neamurile…” (Matei 25, 31-32).

         Politica mondială autoritaristă şi totalitară s-a zbătut şi se zbate să desfiinţeze: Naţiunea, Biserica, Tradiţia, Neamurile, Morala, Cultura…, şi să aleagă o serie de lideri, care să conducă popoarele, transformându-le, fie într-o masă amorfă, debusolată, dezrădăcinată, pierdută,fie într-o turmă manipulată îndobitocită şi manevrată după bunul lor plac, savurându-le mefistofelic durerea. “Liderii” hotărăsc care să fie viaţa neamurilor şi a popoarelor, câţi copii au dreptul să se nască, cu ce să se ocupe fiecare popor în parte, ce cultură, ce religie şi  ce economie poate avea fiecare ţară.

       Creştinismul,Cultura şi poezia universală a lumii nu au fost stricate de neamuri, nici de iubirea de neam, ba din contră : dragostea de naţiunea noastră creştină a dat frumuseţe universului, a contribuit la armonia generală a lumii, a dat pământului civilizaţie, iar cerului pe cei mai aleşi, pe cei mai cutezători, pe cei mai credincioşi, pe cei mai drepţi, pe cei mai înţelepţi, pe cei mai buni slujitori, pe cei mai fideli ucenici, pe cei mai de seamă voievozi, pe cei mai mari dascăli, pe cei mai iluştri artişti, pe cei mai profunzi duhovnici, pe cei mai bravi ostaşi, pe cele  mai temerare fiice, pe genialii poeţi, pe cei mai mulţi monahi şi monahii, într-un cuvânt pe cei mei prigoniţi dar şi cei mai jertfitori fii.

        Iată cum concretiza valoarea Creştinismului în omenire, gânditorul francez Legouve: <<Voiţi să vă daţi seama de influenţa Religiei creştine în civilizaţie? Închipuiţi-vă un moment că n-ar fi existat…Ştergeţi cu gândul ceea ce trăieşte în ea, în trei domenii: al Frumosului, al Adevărului şi al Binelui. Începeţi cu artele plastice. Intraţi în toate muzeele şi despuiaţi de pe ziduri icoana lui Hristos. Faceţi să dispară toate pânzele şi toate statuile care reprezintă pe Sfinţi, Martiri şi Apostoli. După pictură şi sculptură, treceţi la arhitectură, apoi la muzică ; ştergeţi numărul compozitorilor: Handel, Palestrina, Bach şi mulţi alţii. Scoateţi operele lui Beethoven, Motzart,Pergoles, Rossini şi a tuturor acelora care s-au inspirit din Religia creştină. Intraţi după aceea în sfera gândirii şi a poeziei. Daţi la o parte pe Bossuet, Pascal, Fenelon, scoate-ţi Polyeucte a lui Corneille şi Athalia lui Racine…Urmăriţi rimele lui Christos în versurile lui Lamartine’, Victor Hugo şi Musset. Nu este însă tot.Face-ţi un pas mai departe. Distrugeţi spitalele ridicate sub inspiraţia credinţei creştine. Şterge-ţi în fine, ştergeţi toate urmele lăsate pe pământ de sângele curs din rănile ACELUIA, care  se mai numeşte şi CEL RÂSTIGNIT. După această muncă, întoarceţi-vă, îmbrăţişaţi cu o azvârlitură de ochi cele 20 de veacuri însămânţate în urma voastră şi priviţi fără frică, dacă puteţi, golul pe care l-ar lăsa în lume CRUCEA>>(Ernest Legouve,).

       Fără Cruce şi Cerul şi Pământul ar fi fără sens.

       Şi totuşi, Suferinţa împlinită în jertfă are un timp al ei istoric, după care urmează Învierea (Adevărul-Libertatea- Dreptatea).                

       Mântuitorul nostru Iisus Hristos a venit în lume pentru iubirea de noi, de om, dar şi ca să de-a mărturie despre Adevăr :

        <<Eu spre aceasta M-am născut şi pentru aceasta am venit în lume, ca să dau mărturie pentru adevăr ; oricine este din adevăr ascultă glasul Meu>> (Ioan18, 37)

        Curajul creştinului este de a crede în Dumnezeu, şi de a da mărturie Domnului, despre tot ce are mai bun şi mai frumos Neamul său. Curajul şi mărturia implică risc, implică durere, implică suferinţă, dar întotdeauna finalitatea lor este Dragostea, veşnica bucurie şi fericire. Credinţa este o atestare a curajului suprem.

      Arborele genealogic al Credinţei este Divinul. Viaţa lui Dumnezeu trebuie să fie viaţa omului. Viaţa Bisericii trebuie să fie viaţa societăţii, cu conotaţie religioasă, morală, culturală, politică.

      Politicul nu trebuie să fie Zmeul statului, care sperie, înfricoşează, devastează totul, instaurând anarhia, ci braţul Bisericii, care apără, care zideşte, care dăruieşte valoare fiecărui lucru, instaurând monarhia armoniei.

      Mărturia este dreptul de a spune Adevărul. Faptele Eroilor, Martirilor şi Sfinţilor sunt Icoanele sfinte prin care surâde şi ne binecuvintează Dumnezeu, sunt Catapeteasma Bisericii Sale, sunt dăinuirile eterne ale moştenirii noastre cereşti.

      Deseori în viaţa Bisericii, respectiv a Istoriei s-a  înfruntat, s-a confruntat, s-a războit Binele cu răul, dar parcă niciodată ca în secolul XX, dar parcă nicăieri, ca în Ţara noastră. Vreau să cred  că în final a învins Binele, deci Biserica, chiar dacă multe sunt încă întrebările care mai aşteaptă răspuns.

       Secolul XX a fost vremea când diavolul şi-a jucat marea sa carte: Ateismul, suprema ură. A fost acel timp, când Ura s-a înteţit în aproapele, s-a intensificat în duşman, s-a cuibărit în prieten; schimonosind frumosul, amputând mădularele binelui, paralizând hegemonia dreptăţii, profanând cununa adevărului. A fost şi aceeaşi vreme, cănd Biserica şi-a dat marea Jertfă de Eroi, de Martiri, de Sfinţi, de Iubire. A fost acel timp, când Statul ateu a uzurpat pe Dumnezeu, Cultul Moşilor şi Strămoşilor, a uzurpat legea divină a Tradiţiei, a Culturii, a Invăţământului, a Muncii, a Bunăstării, a Infrăţirii între popoare. A fost şi aceeaşi vreme, când Naţiunea noastră-Biserica stămoşească, a strălucit în slava sa, binecuvântând Cerul cu dragoste. A fost acel timp, când Statul ateu a răsturnat valorile, virtuţiile, ordinea, omul, Naţiunea  promovând ignoranţa, mojicia, bădărănismul, mârlănia crasă, hoţia, corupţia, lichelismul, parvenitismul, cameleonismul, bigotismul, demagogia, şarlatanismul, erezia, stupiditatea , violenţa, calomnia, teroarea, înşelarea, tortura, manipularea, crima, genocidul,hrănind  monstrul  numit “ Holocaustul Roşu “ cu sute de mii de destine.

        A fost în schimb, şi  vremea, când toate fiinţele înnobilate de botezul creştin şi în toate locurile a odrăslit chemarea la Credinţă, chemarea la Mărturisire, chemarea la Nădejde, chemarea la Jertfă, chemarea la Dăruire. A fost acel timp, când românul-ideolog şi-a ucis fratele-doctrinar, când fiul risipitor a spulberat agoniseala părintelui gospodar, când discipolul şi-a torturat maestrul, când logodnica şi-a cununat iubitul cu securitatea, când cel scăpat din primejdie mare şi-a ucis salvatorul, când dezertorii şi trădătorii au fost puşi în onoruri şi demnităţi, când Statul-rătăcit, a uzurpat Vatra părintească a Neamului primitor de străini, când Răscumpărătorul lumii, a fost hulit, batjocorit, întemniţat şi ucis de mii de ori prin cei  sacrificaţi în numele LUI . A fost însă şi aceeaşi vreme când ţăranul, boierul, elevul, studentul, fecioara, soţia, mama, învăţătorul, preotul, monahul, monahia, ierarhul, poetul, scriitorul, medicul, universitarul, filosoful, soldatul, generalul, prinţul s-au întărit în Credinţă, s-au îmbărbătat în Nădejde, s-au înfiat Iubirii, devenind Călăuze, devenind Modele, devenind Icoane.  

          Rezistenţa este o trăire consubstanţială a credinţei şi a curajului. Rezistenţa este o conjugare a acestor două mari virtuţi, care se preling în jertfă şi se contopesc în iubire. Rezistenţa este misiunea şi binecuvântarea de a trăi creştineşte. Rezistenţa este mărturia despre Adevăr şi Dreptate. Acoperământul şi podoaba ei este Religia, este Creştinismul, este Ortodoxia. Cele trei guri ale Rezistenţei, prin care se revarsă în Iubire sunt : Eroul, Martirul şi Sfântul. Ultimul fiind o încununare a celor doi.

            Rezistenţa prin Religie cere aşadar, Recursul excepţional la Memorie. Pierderea, memoriei, alterarea sau uitarea, amputează Istoria, contorsionează omul, ţine în robie colectivitatea. Virusarea Democraţiei, prin flagelul manipulării, al corupţiei, al imoralităţii, al individualităţii egocentriste, al politicianismului venal, al ateismului pervers, a complotismului mercenar, a condus la detronarea Naţiunii şi instaurarea dictaturii absolutiste.

            ”Inelul de logodnă” al oricărui regim totalitar este Teroarea.<Inelul> este un model clasic, care se potriveşte pe orice gheară, fiindcă despotismul nu are mână, ci gheară de fier înroşit.

           De aceea a fost atât de lesne substituirea monarhiei absolutiste cu comunismul totalitar. De fapt n-a fost o substituire, a fost o logodnă. Oficierea acestei logodne regale a avut loc la 23 August 1944, la cel mai înalt nivel aristocratic, dar şi cel mai josnic ca procedură.

         A existat o adolescenţă puerilă a <mirilor>? A fost o infatilitate politică a “logodnicilor”? Sau a fost doar fatalitatea monarhiei străine? S-a schimbat doar fastul, culoarea. S-a îngrozit şi generalizat Tortura. “Actorii”, dacă n-au rămas în totalitate aceeaşi, s-au reîntregit cu debutanţi de soi, sau cu figuranţi de soia…Oricât de toleranti am fi, oricât de binevoitori şi oricât de iertători, protagoniştii politici ai Actului de la 23 August 1944, au o imensă culpabilitate şi mai ales o deplină responsabilitate. Consecinţele vinovăţiei sau iresponsabilităţii lor, n-au adus un act eliberator, ci o înlănţuire a sclaviei. Conotaţia apocaliptică a faptei lor, împroşcă Naţiunea, împroşcă Adevărul, bălăceşte Istoria. Tocmai de aceea Memoria, Mărturia, Mărturisirea, trebuie să ateste Mişcarea de Rezistenţă a tuturor categoriilor sociale, dar mai cu seamă a Clerului ortodox. Prigoana împotriva sa îşi are început în scurta domnie a lui Cuza, şi lunga dominaţie hohenzollernă, în mod expres sub Carol al II-lea. De aceea vom întâlni multe cazuri în care preoţii şi credincioşii lor vor fi “beneficiarii” mai multor arestări; sub Carol al II-lea, sub Ion Antonescu, sub monarhia-roşie, sub comunişti.

          Chiar dacă liderii, conducătorii Mişcării de Rezistenţă, au fost mireni (civili sau militari) Locotenenţii Mişcării au fost preoţii, iar Cetăţile de rezistenţă Munţii şi Mânăstirile.

 

Prof. drd. Gheorghe C-tin NISTOROIU

…………………………………………………….

 

( FRAGMENT DIN ” REZISTENȚA PRIN RELIGIE ÎN TIMPUL REGIMURILOR TOTALITARE )

 

Comentarii de la cititori

 

   Pagina de front | Istorie | Proză şi teatru | Jurnalistică | Poezie | Economie | Cultură | În limbi străine | Comentarii | Actualitatea germană  |  Comunicate şi apeluri

Redactia Agero nu îşi asumă răspunderea pentru conţinutul articolelor publicate. Pentru aceasta sunt raspunzatori doar autorii, în concordanţă cu legea presei germane.

Publicarea scrisorilor de la cititori sau a mesajelor pe Forumul de discuţii al Agero se face în virtutea libertăţii la opinie şi expresie a acesteia.

Punctul de vedere şi ideatica scrisorilor şi mesajelor afisate nu coincid în mod necesar cu cele ale redacţiei. Impressum >>

AGERO Stuttgart® -  Deutsch-Rumänischer Verein e.V. Stuttgart.

       Editor, conceptia paginilor, tehnoredactarea Revistei Agero :  Lucian Hetco   [ Impressum ]  

              Colectivul de redactie: Lucian Hetco (Germania) , George Roca (Australia), Melania Cuc (Romania, Canada)